PITESTI (4)

Pregatirea psihologica pentru marea dezumanizare

Una din metodele de teroare era cea a necesitati lor fiziologice. Nu intrai bine în WC ca gardianul începea sâ strige cât îl tinea gura sa iesi.

Eu, dintr-un simtamânt de pudoare, la care se adauga si un mod personal de functionare a organismului, nu puteam sa-mi fac necesitatile în camera în hârdau spre a mirosi toata ziua acea duhoare insuportabila de fecale si urina în descompunere. De aceea am propus celorlalti camarazi ca atunci când vom fi la WC sa ma astepte si pe mine pâna ce termin, chiar daca gardianul striga fortând nota. Ceilalti camarazi m-au înteles si au promis ca vor încerca sa faca cum am propus eu.

Când am fost scosi la program a doua zi, de-abia am reusit sa varsam continutul cu murdarie al hârdaului ca gardianul a si început sa strige la noi ca un descreierat sa intram în camera,

Nu iesiti ! Le-am zis eu celorlalti. Ei m-au ascultat. Mai statura câteva secunde apoi camarazii mei, de frica gardianului, au intrat în camera.

Eu m-am îndârjit si am ramas în cabina. Fie ce-o fi ! Cum caraliul striga din ce în ce mai agresiv Ia mine, m-am enervat prinzând curaj si am facut un act de eroism grotesc iesind din WC cu pantalonii în vine zicându-i gardianului mârlâneste:
- Domnule gardian, eu înca n-am terminat de cacat. Sa stiti ca taranul scoate jugul boului când îi vine sa se balege, iar pe cal îl opreste si îl fluiera atunci când îi vine sa se pise. Om fiind, va rog sa ma lasati sa-mi fac necesitatile.
Gardianul uimit de îndrazneala raspunsului, de curajul cu care l-am înfruntat, mi-a întors-o:
- Doar n-ai fi vrând sa-ti fluier ?!

Am intrat din nou in WC terminând cu ce aveam de terminat, apoi am intrat în camera fara ca gardianul sa-mi zica macar un singur cuvânt.
Dupa câteva minute, gardianul a deschis usa celulei intrând putin înauntru si ne-a zis cu glas extrem de scazut, care nu putea ti auzit de la celulele vecine:

- Eu va stiu pe voi. Mie nu de voi îmi este frica. Teama îmi este de nebunul acela de sus si de jos care ma toarna la sedinte, dar cel mai mare necaz este ca ma toarna si ai vostri.
De acum înainte, când va dau drumul la WC stati cât vreti, sa nu va pese de strigatele mele, caci eu strig nu ca sa iesiti voi, ci ca sa auda ceilalti gardieni.

Gardianul care ne-a vorbit astfel se numea Dina.

Ne-am tot întrebat... Oare care din detinuti ar putea fi chiar atât de inconstient ca sa-l toarne pe un gardian la conducere împotriva propriilor interese ? Era ceva de neconceput. Nu peste mult timp vom descoperi si acest miracol de care ne despartea doar câtiva pasi.

La Pitesti si binele-i spre rau

Curând am fost mutat într-o camera mare de la demisol. Eram aici vreo 30 de insi.
Într-o seara a lunii septembrie 1950, brusc, atmosfera din afara zidurilor închisorii se schimbase. Pe aripile unui vânt mai racoros venea câte o frunza galbuie vestindu-ne ca a venit toamna. Pentru mine era a treia toamna de închisoare.

O tacere amaruie ne cuprinsese pe toti. Era nostalgia toamnei. Uitasem de foamea care ne chinuia cumplit. Eram atât de cufundati în tacere încât nici n-am sesizat târsirea hârdaielor pe coridor cu mâncarea de seara. Iata cum dintr-o data usa s-a deschis si în celula s-a introdus hârdaul plin (mai plin ca alta data) cu o mâncare grasa de arpacas, întesata cu bucati de burta din cale afara de ispititoare.
Oare ce i-a apucat pe asupritori sa îmbunatateasca mâncarea asa pe nepusa masa ?!
Înfometati pana lahamesie, am înfulecat cu totii continutul unei gamele cu vârf si mâncarea ni s-a parut teribil de gustoasa. Satui si veseli pâna-n ultima fibra a trupului, uitasem de soarta care ne pândea.

Ca toate bucuriile, nici bucuria saturarii burtii noastre flamande n-a durat mult. Stomacurile slabite de lunga înfometare s-au revoltat din cauza efortului la care au fost supuse.

Crampele si convulsiile dureroase din burta ne-au împins pe toti, rând pe rând sa eliminam sub presiune si în graba nespusa toate bunatatile de care ne-am bucurat atât de mult doar cu un ceas mai înainte.

Tineta s-a umplut ochi în timp ce stomacurile noastre erau în plina "revolutie" (mai îi ziceam si bolsevica, din cauza mirosului infect).

Vai noua! Închiderea abia s-a facut si pâna dimineata mai era cale lunga.

Cel mai disperat era Gicu Alexandru, student la Facultatea de medicina din Bucuresti în ultimul an. Se încorda tare si se plimba cu grija si strângea din fese cu toata taria. Toate eforturile erau în zadar. Presiunea crestea gata sa explodeze.

Deodata îl vad cum, inspirat, apuca gamela din care mânca, o pune jos lânga tineta si tîrrr într-însa. Aproape o umpluse, dar se linistise. Apoi cu prosopul împaturit a acoperit-o ca sa nu se degaje putoarea.

Exemplul lui Gicu l-am urmat toti ceilalti si s-a dovedit a fi singura solutie salvatoare. Astfel pâna dimineata s-au umplut peste douazeci de gamele cu materii fecale care asteptau deschiderea "tacute" si "smerite" lânga tineta. Doar trei-patru insi au scapat de aceasta rusine.

Veni si mult asteptata dimineata cu surprizele ei.

De regula, mai întâi eram scosi la program si numai apoi se aducea terciul. Uneori însa  ni se aducea terciul întâi   si numai   apoi   eram scosi la program.

Ca o facuta, de data asta auzim cum vine terciul. În ce luam mâncarea?... Am început sa batem în usa. Veni gardianul si ne întreba rastit:

- Ce vreti ma, ce vreti ?
- Dati-ne drumul la WC ca nu avem în ce lua terciul.
- Cum, nu aveti gamele ?
- Sunt pline cu materii fecale.

Omul nu pricepea ce-i aceea "materii fecale", asa ca ne-a trântit oblonul în nas si a plecat mai departe, înjurându-ne neoas-româneste.
Nu ne-am lasat, ci am batut cu disperare în usa sa vina.
Gardianul si-a dat seama ca trebuie sa fie ceva grav. S-a întors, a deschis usa si ne-a întrebat:
- Ce vreti ma, ce s-a întâmplat aici ?
- Uitati-va, gamelele sunt pline, n-avem în ce lua terciul.
- Ce aveti în ele ?
- Ne-a durut burta si am facut în ele ca n-aveam unde.
- V-ati cacat în gamele ?
- Da.
- Ptiuuu... facu el îngretosat si palid de scârba ce-l cuprinse.
- Si acum din ce mâncati ?
- Le ducem noi la WC, le golim, le spalam si mâncam din ele.
- Urgent la WC cu ele !
Asa s-a terminat si cu acea mica nenorocire...

Treburi stranii la ultimul etaj

Etajul II de deasupra noastra a fost golit de detinutii favorizati ai regimului.
Fara sa observam cum au fost ocupate celulele de la etajul doi, am sesizat ca acestea au fost umplute cu oameni tineri, de vârsta noastra, care aveau un regim mai liber prin celule. N-am priceput nimic. Mult mai târziu am aflat ca acolo au fost camerele de tortura ale lui Turcanu si bandei sale.

Pândind printr-o crapatura fina a usii înspre directia etajului doi, am observat când l-au dus pe Balaniscu- seful Fratiilor de Cruce pe întreg Ardealul-si l-au încarcerat acolo. Nu peste multa vreme a fost scos mort. S-a lansat zvonul ca a murit cu diagnosticul septicemie în urma infectiei la o masea.

La început am crezut, dar dupa ce eu însumi am trecut prin camerele de tortura mi-am dat seama ca a fost vorba de o crima, lucru ce s-a confirmat ulterior.

Au fost scosi studentii din camera unde eram eu si mutati la etajul doi. Peste o luna sau doua au fost adusi înapoi. Dar nu mai erau aceiasi oameni care au plecat. A fost peste putinta a explica transformarea prin care au trecut. Pâna ce eu însumi nu am gustat acea ciorba clocotita, n-am înteles nimic.

Gardianul Georgescu pune întrebari stranii
Noi, detinutii, îl consideram pe gardianul Georgescu ca cel mai tolomac dintre toti caraliii. Nu era chiar asa. Iata ca într-o zi , dupa ce am intrat în camera de la program ne-a zis:

- Voi credeti despre mine ca sunt rau.  Veti vedea când veti ajunge pe mâna alor vostri, cât de bun sunt eu. Cu voi se întâmpla lucruri "dracesti" în aceasta închisoare...

Cu totii am ramas cu ochii holbati la gardian fara sa pricepem ceva. În alta zi, deschise usa si, adresandu-mi-se direct, îmi zise:
- Unde-i cartea de rugaciuni Voinea ?
- Care carte de rugaciuni ? Am raspuns eu prefacându-ma, de mirat.
- Aia din care citeati împreuna în celula când erai cu Paragina Constantin, cu Comsa Eronim si Iosif V. Iosif... Stii destul  de bine. Apoi  a închis usa pastrând asupra întrebarii un aer plin de mister.

Formidabil!, gândii în mine. Cum au ajuns sa cunoasca un secret atât de bine stiut numai de noi patru, oameni toti cu suflet barbat ? Pe fiecare din cei trei îi consideram oameni mai tari decât mine.

Nu demult, pe rând, unul câte unul am fost despartiti, astfel ca n-aveam pe cine întreba sa stiu de unde vine slabiciunea.

lata si povestea cartii de rugaciuni: în cadrul uneia din multele organizari si reorganizari, s-a nimerit sa stau în celula cu cei amintiti mai sus. Unul din ei a gasit în salteua de paie-când a uniformiza-o carticica de rugaciuni, Paraclisul Maicii Domnului. De atunci, în fiecare zi unul citea cu multa prudenta, iar ceilalti repetam în genunchi cu gândul la Dumnezeu.

Pe masura ce surubul se strângea si zilnic auzeam cum pe coridor sunt scosi studenti si snopiti in batai - pentru te miri ce vini închipuite sau reale - am hotarât sa ascundem acea carticica în aerisirea de la WC dupa un rost de caramida si sa o scoatem din nou dupa ce lucrurile se vor mai îmbunatati,

Carticica n-ar fi fost mare necaz, dar noi am mai tinut si sedinte legionare cu rugaciuni, citate din evanghelii, cântece legionare, minuta prieteniei... Toate acestea ne-au folosit enorm la întarirea sufletelor noastre atât de zdruncinate.

Daca gardianul stie despre carticica de rugaciuni înseamna ca are informatii si asupra celorlalte activitati.

Oare ce clipa de prabusire, ce zeu sau duh al slabiciunii umane l-a cuprins pe unul din cei trei ? Nu puteam întelege.

"Reeducarea " se contureaza si totusi sunt departe de a întelege

Acum voi vorbi despre cum s-au petrecut lucrurile, dar si despre dedesubturi - pe care le-am înteles mult mai târziu.

Pe la sârsitul verii anului 1950, apare directorul închisorii Alexandru Dumitrescu însotit de mai multi gardieni. În mana avea o lista prin care detinutii erau mutati dintr-un loc în altul, dupa un plan pe care noi nu puteam sa-l întelegem.

Din fiecare camera am fost scosi câte doi-trei, ne-au adunat laolalta într-un grup de aproximtiv 30 de insi si introdusi în câte o camera mare de la demisol.

Interesant era ca cei considerati capetenii sau mai importanti si având condamnari mai mari nu erau împreuna, ci pierduti ca din "întâmplare" printre ceilalti.

Astfel, într-un grup eram eu, în altul Costache Oprisan, mai încolo Dragos Hoinic, apoi Aurel Popa si asa mai departe...

Departe de mine gândul ca printre cei treizeci de insi mai erau si din cei care au trecut prin camera de tortura - 4 spital. Deci, dezumanizarea prin supliciu neîntrerupt. N-aveam cum sa stiu ca în fiecare camera au fost introdusi si din acestia, câte sase pâna la zece insi, pentru a fi pusi la încercare si verificati.

Nici studentii cu creierele spalate nu se cunosteau între ei, caci au fost torturati si dezumanizati în etape diferite si în camere diferite. (La acea data nu aveam imaginea procedurii si a tacticilor oculte de a penetra grupe de detinuti legionari - anticomunisti cu victime dezumanizate prin torturi si apoi instruite în a afla gândurile si preocuparile celorlalti). Ei aveau misiunea de a ne trage de limba pe noi ceilalti, nepriceputi în cele ce le urzise Diavolul. Trebuia sa ne cunoasca slabiciunile si sa stie precis câta doza de anticomunism avem în noi. Dintre acestia, periodic erau scosi câte unul pentru a da raportul lui Turcanu ce anume a constatat. În felul acesta Turcanu urmarea pe fiecare în parte mentinându-le groaza intrata în oase în timpul torturilor. În acelasi timp, urmarea ca nu cumva unul din ei sa deconspire întreg completul.

Acesti bieti oameni distrusi sufleteste nu se cunosteau între dânsii, ci fiecare din ei suspecta pe toti ceilalti ca ar fi informatori. Ei credeau ca imediat ce ar fi scos doar o vorba gresita vor fi turnati lui Turcanu. De aceea pastrau tacerea si discretia.

Noi, cei cu condamnari la munca silnica am fost lasati mai la urma. Eram considerati mai fanatici, mai periculosi.

În una din zile intra în camera Virgil Bordeianu, unul din ticaloasele ajutoare ale lui Turcanu înca de la Suceava. Acesta era bine cunoscut de toti studentii care au trecut prin închisoarea Suceava. Toti stiau ca e un mare ticalos si tocmai de aceea el nu putea face pe informatorul.

Nimeni din marea masa a detinutilor n-a putut sa-si dea seama ca misiunea lui era sa-i supravegheze pe informatori, pe care el îi cunostea pe fiecare în parte.

Într-una din zile, între mese, s-a  adresat noua, tuturor celorlalti, rugându-ne sa-i dam ascultare:
- O parte din dumneavoastra ma cunoaste, alta parte nu. Eu sunt unul care am aderat la actiunea de reeducare initiata de Turcanu la Suceava.

Suntem un grup de detinuti care din propria noastra initiativa am cerut la închisoarea Suceava sa ni se dea posibilitatea sa ne informam si sa cunoastem realitatea marxista. Noi nu cunoastem aceasta realitate datorita Miscarii Legionare. Aceasta ne-a ademenit si ne-a corupt. Miscarea Legionara, care este în strânsa legatura cu francmasoneria internationala, ne-a pus în postura de a ne împotrivi aspiratiilor clasei muncitoare.

Firesc si foarte normal a fost ca regimul umanitar comunist sa ne aresteze. Noi am fost instrumentele imperialismului american si al burgheziei internationale.
Dându-ne seama de aceasta greseala ne-am gândit sa ne salvam acum când partidul comunist si poporul muncitor ne întinde o mâna binevoitoare.
De aceea eu vreau sa stau de vorba cu dumneavoastra ca sa stiti care sunt conditiile ce vor duce la aceasta eliberare.

Un lucru trebuie stiut de la început. Nu-i suficient doar sa aderam la aceasta reeducare, ci va trebui sa ducem o munca uriasa pentru ca sa-i eliberam pe toti de conceptiile legionaro-fascisto-mistico-burgheze. Numai în momentul în care vom realiza aceasta purificare a tuturor, abia atunci regimul umanitar comunist ne va pune în libertate pe toti. Deci, cu cât efortul nostru va fi mai mare cu atât ne vom elibera mai repede.

Cum nimeni nu se înghesuia sa-si dea parerea, începu sa puna întrebari unuia, altuia. Majoritatea celor din camera cunosteau pe misel. Stiind bine ce-i poate pielea si cât îl duce capul, s-au retras in fundul camerei tacuti. Lor li s-au adaugat cei mai multi.

Mult mai târziu ni-am dat seama ca acesta a fost doar un truc. O parte din informatori s-au prefacut ca accepta. O alta parte s-au prefacut a refuza. Era peste putinta a ghici cam pâna unde se întinde paravanul si unde începe navodul.

Am considerat ca detinutii din acea camera au nevoie de o explicatie. Nu m-am grabit sa o dau. Am mai asteptat doua-trei zile ca sa aprofundez bine lucrurile si sa dau un raspuns acceptabil. La aluziile lui Bordeianu Virgil ca "unii din noi ar fi sefi si ca ar trebui sa ia initialiva sa raspunda " mi-am luat inima în dinti zicând:

-Domnilor, noi suntem anticomunisti prin lupta si prin educatie. Asa ne-au educat parintii nostri, biserica si scoala; urmarea a fost ca am ajuns în puscarie. Situatia noastra este aceea de vinovati fata de regimul comunist.
Sa fim întelesi, vinovati ne considera comunistii care nu accepta ca cineva sa-i contrazica. În fata lui Dumnezeu avem inimile curate pentru ca am luptat pentru binele tarii si al neamului. Cu toate acestea nu putem nega ca am fost înfrânti de un dusman mult mai puternic decât noi. Înfrângerea o recunoasteam chiar daca nu neconvine. Domnul Bordeianu sustine ca regimul nu vrea sa ne distruga pentru ca am fi de folos, ca energii umane, în noul sistem social. Îi raspund: Din decenta, noi nu putem accepta decât coada acestei coloane în care noi sa mergem cu capul plecat în urma lor, ca niste lampagii. Sub nici un motiv nu ne vom putea fuduli pe locurile din fata.

Aceasta va fi dovada înfrângerii noastre. În rândurile lor nu avem ce cauta, ci, numai ca niste prinsi de razboi, sa pasim in neorânduiala pe urmele lor.

Deoarece am fost anticomunist, acum nu mai pot fi decât prizonier în tabara comunista.

Deci, recunoasterea statutului de învinsi si în calitatea aceasta vom pasi in coada coloanei. Ce se va întâmpla pe parcurs, e o problema de schimb reciproc... Din partea comunistilor bunavointa stapânului, din partea noastra recunostinta cu capul plecat în calitate de robi.

Majoritatea, daca nu chiar toti detinutii din camera au fost multumiti cu afirmatiile mele, dar Bordeianu mi-a raspuns în replica:

- Nu, asta nu se poate. Noi avem niste potente pe care le-am inhibat si pe care le tinem ascunse asteptând conditii mai bune de reorganizare. Uite ce trebuie sa facem: Ne vom face demascarea. Îi vom denunta pe toti cei ramasi nearestati si au arme, pe toti cei care îi cunoastem ca dusmani ai regimului. Îi
vom demasca pe toti cei care clevetesc împotriva regimului, pe ceicare asculta posturi de radio straine. Toti acestia trebuie sa fie arestati cu usurinta. Trebuie sa ne dam contributia pentru ca sa nu fie nevoie ca poporul sa cheltuiasca bani pentru întretinerea unei politii numeroase.

Numai dupa ce terenul va fi curatat afara si numai dupa ce noi ne vom fi facut autodemascarea... abia atuncivom avea un început de credibilitate. Va urma sa fim pusi la unele verificari pentru a se constata loialitatea...
Vazând ca nu  i se da nici un fel de raspuns a încheiat astfel:
- Cine crede ca-i mai bine cum am zis eu, sa vina lânga mine. Cine crede altcum sa stea deoparte.
S-au strâns lânga el vreo trei-patru oportunisti.

Mult mai târziu ne-am dat seama ca toti informatorii infiltrati printre noi s-au dat de partea celor ce refuzau "autodemascarea " pentru a nu fi deconspirati.

La un moment dat, Virgil Bordeianu a luat o alta atitudine zicând ca el vrea sa stea de vorba cu fiecare în parte. Probabil unii se sfiesc sa accepte autodemascarea în colectiv.

A luat pe fiecare în parte - chipurile - ca sa-l lamureasca. Vorba sa fie de lamuriri ! Cu aceasta ocazie se consulta cu informatorii infiltrati printre noi.

Dupa vreo doua saptamâni a plecat si am ramas cu ceilalti care continuau sa ne traga de limba fara sa se deconspire. Nici noi ceilalti n-am putut sa ne dam seama ca ei sunt informatori.

S-a hotarât sa creem o atmosfera amuzanta. Fiecare din noi sa povestim ceva ce ne-a placut cel mai mult. Cel mai apreciat povestitor si creator de momente placute a fost Cornel Pop. În felul acesta el si-aîndeplinit misiunea de informator la nivelul cel mai înalt.

Sarmanul - fusese desfigurat atât fizic cât si sufleteste în torturile dezumanizante ale lui Turcanu. La acea data noi n-am banuit nimic din toate acestea. Habar n-am avut de grozaviile îndurate de Cornel Pop pâna ce creierul i-a fosi sters si tot ce era nerv sau celula vie într-însul a fost întors invers...

La baie am vazut noi niste cicatrice adânci din care rezulta ca i-au fost smulsi muschii de pe spate, iar fesele lui era un fel de cicatrice hidoasa.

Toti am crezut ca a suferit vreun accident în copilarie, s-o fi oparit sau a cazut pe plita încinsa. Nimeni n-a banuit ca aceste plagi de pe trupul sau sunt rezultatul torturilor la care a fost supus în închisoarea Pitesti de catre Turcanu pâna când a fost transformat din om în neom, din înger în demon.

N-a fost usor sa-l supuna. Dar metoda folosita a fost una sigura. Era reteta draceasca experimentata în Uniunea Sovietica de catre Macarenco. E vorba de uciderea sufletului. Secretul ei consta în durata torturilor neîntrerupte si atentia ca victima sa nu moara în timpul torturilor.

Asa a trecut timpul pana la începutul lunii octombrie 1950, când mi-a venit si mie rândul sa trec pin moara cu valturi a satanei si abia atunci am înteles ceea ce niciodata n-as fi înteles în alt mod.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com