Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M'ai parasit?

"Eli, Eli, lama sabahtani?"

(Reeducarea de la închisoarea Pitesti)

   In toamna anului 1948 am fost adus de la securitate la inchisoarea din Sighetul Marmatiei si introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur imprejur am observat doar doua vase specifice unei celule de puscarie. Nimic altceva. Atunci mi-am zis : Iata-ma la un început de drum pentru care ma pregatisem...

Doamne ajuta-ma !

Era straniu acel spatiu atât de gol. Nici vorba de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusa fereastra facuta cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel ca gratiile aparau mai mult de fiig si ploaie decât geamul care nu-si merita numele.

Iata-ma fata in fata cu mine însumi. Lipseau anchetatorii de care scapasem - cel putin pentru un timp.

Trebuia sa-mi fie frig, foame, dar nu simteam nimic din toate acestea. Gandurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu ma întrebam: De ce calaii securisti m-au chinuit atat, când ei detineau - de nu stiu unde - o lista cu nume si date exacte ?!

N-am reusit nici pâna astazi sa înteleg (desi am cautat mereu) cum de a fost cu putinta ca într-o miscare cu caracter subversiv sa se lucreze cu date scrise, care sa circule nu numai în tara, dar si peste hotare !

Ramas singur in mijlocul celulei m-am întrebat: Qare voi fii în stare sa rezist asa dupa cum aveam atâtea pilde ale înaintasilor ?

Am rostit  - mai întâi - o rugaciune Celui de Sus pentru a ma încuraja. Apoi încet am început sa fredonez "Sfânta tinerete legionara !..."

Simteam ca-mi cresc puterile... La un moment dat ajung la versul "Nu-i temnita sa ne-nspaimânte ..."; înviorat mi-am zis :

Acesta trebuie sa-mi fie îndemnul. Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra usii versul "Nu-i temnita sa ne-nspaimânte..."

Mi-am zis ca cei dinaintea noastra care au trecut prin prigoana au reusit sa ajunga la aceasta înalta atitudine.

Trecând prin "padurea cu fiarele salbatice" mi-a rasunat în minte acest cântec legionar, pâna când am ajuns la îngrozitoarea închisoare Pitesti.

Iata-ma  ajuns  in  "mlastina  deznadejdii",  cand puterile fizice si psihice ma parasisera demult. Cand îmi întindeam în disperare bratele spre cer strigând : "O, Doamne, unde esti ? " "De ce n-aprinzi minuni ceresti?" "O, Doamne, unde esti ? "

...Mai tarziu nu reuseam nici macar sa ma rog in gand, întrucat urlam : "M-am rugat! M-am rugat!" . . .
La urletele mele mi se admnistrau alte batai si alte torturi din partea comitetului de tortura.
Aceste versuri, "Nu-i temnita sa ne-nspaimânte " , mi se înfatisau de acum ca un mare semn de reflexie.

Desigur, versurile au fost concepute într-un demers -oarecum- normal al anormalului. Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea si atunci -si poate mai mult acum-era o izbavire.

Sunt sigur ca absolut toti cei trecuti pe la Pitesti si supusi acelor satanice metode doreau sa moara. Ori la Pitesti -cu putine exceptii- nu se putea muri. Nu te lasau sa scapi prin moarte.
Ne-a umilit Dumnezeu, pedepsindu-ne astfel pentru mândria noastra.

Desigur, mâdria-i pacat de moarte. Dar oare dorinta, convingerea ca vei putea înfrunta orice prigoana (prigoana fiind încadrata în limitele unor experiente) poate fi considerata mândrie ?
... si totusi, în fata având acele crude realitati, trebuie sa recunosc ca prea am fost mândru si pentru aceasta am fost confruntat cu imposibilul.

II cainam disperat pe Dumnezeu. Ii invocam prezenta pentru a gasi puteri... Zadarnic, El nu se facea simtit, ci dimpotriva...

Privind retrospectiv descopar ca Dumnezeu nu m-a parasit niciodata. Altminteri, cum as putea sa-mi explic ca, parasit de orice putere fizica si psihica, când orice gând îl dadeam în vileag fara a-l putea retine -într-un mod patologic... Totusi, în cei doi ani de Pitesti -zdrobit fiind-n-am ajuns în tabara tortionarilor.

Am o întelegere deosebita fata de cei care au crezut (ca si mine) ca Nu-i temnita sa ne-nspaimante...
...dar dupa torturi supraomenesti n-au mai rezistat si s-au trezit la un moment dat (sigur fara voia lor) în cealalta tabara.

Atunci când ma calcau în picioare, ma loveau, ma înjurau vechii si bunii mei camarazi, simteam tragedia imensa pe care ei o traiau.
Sunt atâtea lucruri care omeneste nu pot fi explicate.

*

Marea virtute a umilintei -care într-adevar face pe oameni sa fie mari- nu m-a caracterizat.
E ceea ce (poate) a lipsit din educatia mea si a noastra în general.
Poate, acesta este motivul pentru care Cerul a revarsat acea urgie asupra noastra la Pitesti, adeverindu-se si pentru noi cuvintele Sfintei Scripturi ca "cel ce se înalta se va smeri".

Evenimentele pot fi masurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele.

Barbati de talia lui Costache Oprisan, Pop Cornel, Gioga Parizianu si atâtia altii... Ca brazii de înalti, au rezistat atâtor furtuni ramânând neclintiti... Sunt acum frânti la Pitesti!
Urgia capata forme demoniace.
Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, facând loc apocalipsei.

Cum a fost cu putinta ca Cerul nu S-a facut auzit ? Doar lupta noastra a fost dusa în numele Lui.
Pacatul mândriei se cerea pedepsit si reevaluat, facând loc umilintei si prin umilinta -pe urma- prezentei lui Dumnezeu.

Au trecut ani si zeci de ani de zile de la acele evenimente. S-au succedat atâtea transformari sociale care - de-acum - permiteau deblocarea memoriei (atât cât mai ramasese din ea)... Totusi gândurile mele refuzau sa se întoarca spre dezastrul pe care-l traisem.

Si totusi minunea s-a înfaptuit:
Cu o insistenta proverbiala si cu un tact deosebit, bunul si mai tânarul meu camarad Gheorghe Andreica a reusit sa ma ajute sa deschid atât de ruginita poarta a trecutului...