Camera 4 spital

Un monstru imi urca greoi din piept spre gat. Ma sufoca intr-un huruit ingrozitor cu urlete, cu gemete. Nu intelegeam ce se intampla, unde sunt ?
Simt o mana pe frunte si aud un glas stins :
- Aurel, mai traiesti ?

Am recunoscut cu greu vocea lui Silviu Murgu si iar n-am mai simtit nimic.
Cu un efort de negrait incerc sa-mi deschid ochii. in semiintunericul de sub prici am realizat unde sunt... Numai gemete si sange.
Imi strafulgera un gand : E ziua de Craciun. Oare s- a pravalit Cerul peste noi ?
- Nu miscati, banditilor! Gura! Aici e mormantul vostru!

Vocea asta am mai auzit-o cu cateva momente mai inainte. Era vocea lui Turcanu.
Dar ce se intamplase ? ... Si de ce ?

Incet, printre gafaiturile monstrului ce-mi apasa pieptul, cu senzatia ca dintr- un moment intr-altul cad intr-o prapastie, mi se leaga gandurile:

Sunt in camera 4 Spital de la inchisoarea Pitesti. E ziua de Craciun. Am simtit o lovitura in cap si alta peste ochi si am fost doborat impreuna cu altii. Mana lui Silviu Murgu staruia pe fata mea. I-am auzit glasul stins de tot:
- M-am speriat ca te-au omorat.
- Gura, banditilor! Aici e mormantul vostru!

E ziua de Craciun 1949.

In imensa camera 4 Spital din inchisoarea Pitesti depanam amintiri de Craciun impreuna cu cativa camarazi, cu gandul la cei de acasa in a caror inchipuire eram prezenti. Cand la un semnal tuna vocea lui Turcanu:
- La treaba, ma!
... Un zgomot infernal ... Si parca s-a pravalit inchisoarea pe noi. Am cazut si nu mai stiu nimic.

Sosirea la inchisoarea Pitesti
(retrospectiva)

Am ajuns la inchisoarea Pitesti in toamna anului 1949, venind de la Jilava, unde m-am despartit de bunii mei camarazi - elevii din Fratia de Cruce - din Sighetul Marmatiei, care plecau in alta directie.

Nu stiam nici unii cu certitudine, care, unde plecam, dar entuziasmul de a putea birui inchisorile cu crezul nostru tineresc, cu credinta biruintei in suflet, ne facea sa fim tari, increzatori.

Zvonurile care circulau in inchisoarea Jilava erau ca elevilor le era destinata Anchisoarea Targsor, iar studentilor, inchisoarea Pitesti.

Ce bucurie sa te stii in mijlocul celor de varsta ta, intre tinerii luptatori animati de acelasi crez al biruintei binelui asupra raului !

La Pitesti am fost introdusi intr-o camera imensa, macabru de mare, in care incapeau pana la 100 de oameni - bineinteles, la mare inghesuiala, asa cum s-a dovedit - . Trei sferturi din aceasta camera era deja plina.

Aflu de indata ca majoritatea detinutilor provenea din Moldova si ca din primele momente o mare parte din studentii moldoveni se grupasera intr- un cerc de reeducare.

Ce deziluzie !

Tot dintre moldoveni - o parte din ei - ne-au atras atentia, punandu-ne in garda, sa nu avem incredere in ceilalti care vin de la Suceava. Acestia erau inca sub obladuirea lui Bogdanovici (un student mai in varsta) care initiase acest proces de terfelire in speranta punerii in libertate.

Eram - insa - si noi, ceilalti, care impartasisem aceleasi ganduri de mai bine si care ne-am spus ca vom merge neinfricat pe drumul nostru inainte impotriva tuturor tendintelor de compromitere.
 
Regimul inchisorii

Regimul inchisorii era foarte aspru, incepand cu dormitul pe prici unde, datorita numarului mare de oameni, nu ne puteam odihni. Nu aveam loc sa stam pe spate. Eram inghesuiti ca sardelele in cutie ... Ca sa te intorci pe cealalta parte trebuia sa- i antrenezi si pe ceilalti, ceea ce nu era un lucru usor.

Mancarea era sub orice nivel de existenta si consta - in special - din zeama de varza murata cu o bucatica de mamaliga sau paine ce totaliza - dupa calculul unora din noi - injur de 800 -1000 de calorii.

In scurt timp am iceput sa ne clatinam pe picioare, ceea ce - insa - nu ne-a descurajat.

Greu era - insa - cu nevoile fiziologice.

in acea camera imensa erau vreo 4-5 tinete si care - in special - datorita faptului ca varza era atat de diuretica, acestea erau cu totul neincapatoare.

Simteai ca pleznesti sub presiunea urinei si a jenei ca nu puteai sa o elimini. Unii au ajuns la asa exasperare incat sa urineze in sepcile pe care le aveau si sa arunce continutul pe fereastra. Altii, in stridenta neputintei de a rezista, urinau in gamelele din care mancau.

La WC eram scosi o data pe zi in ture de cate 10-15 insi pentru 2 locuri. Nu dura - poate - nici un minut, ca erai scos afara cu bata de catre gardian.
Multi nu reuseam sa evacuam si ramaneam asa sub presiunea organica de pe o zi pe alta.
Cred ca era prima metoda de tortura pe care si-au imaginat-o farsorii ocultei comuniste. Acum o aplicau pentru slabirea sistemului nervos.
Nici foamea, nici bataile de la securitate n-au reusit sa ne chinuie mai ingrozitor.

*

Faptul ca o data pe saptamana trebuia sa te barbieresti cu un brici pe care il aducea gardianul si care - dupa cum spunea el - isi taia unghiile de la picioare, era cea de a doua tortura, nu aveai sapun de barbierit, nici apa suficienta, nici dezinfectant dupa barbierit ... in timpul barbieritului se produceau rani ingrozitoare, ceea ce ne aducea la disperare.

In atmosfera aceasta atat de apasatoare, in tabara reeducatilor se lansase ideea ca toate aceste necazuri se datoreaza noua, celor care ramaneam pe pozitia idealului pentru care am pornit la lupta. Astfel, un murmur din ce in ce mai puternic se ridica impotriva noastra.

Un uruit de tancuri

Starea noastra de spirit cautam sa o intretinem prin traire interioara si in grup, cat mai erau si acele zvonuri pe care le auzisem inainte de arestare, cum ca americanii nu vor intarzia a mai lasa aceasta tara pe mana comunistilor.

Intr-o noapte, un uruit puternic de tancuri s-a auzit trecand prin orasul Pitesti. Dupa parerea noastra era o coloana destul de lunga.

Printre noi se afla un ofiter de tancuri, invalid de razboi. in situatia lui, urma cursurile unui institut politehnic. Pentru aceasta - arestat fiind - a ajuns cu noi studentii la Pitesti. Numele lui era Cucu.

El (acest Cucu) a comentat pe larg trecerea coloanei de tancuri, sugerand ca se indreapta spre granita cu sarbii, pe unde - probabil - urmau sa intre fortele americane.

Acest episod va avea un ecou mai tarziu, in timpul torturilor denumite demascari, precum si la mina Baia-Sprie unde - culmea - ne-a fost dat sa ne intalnim chiar cu comandantul detasamentului de tancuri, colonelul Stoianovici, arestat si el.

Oameni noi intra in camera

Intr-o buna zi sunt introdusi in camera cativa noi detinuti. Nu-mi amintesc la toti numele si nici anume numarul lor exact.

Mi-l amintesc pe Cori Gherman - notar de prin partile Adealului - si care s-a atasat de mine foarte prietenos, punandu-mi o serie intreaga de intrebari cu privire la activitatea ce am desfasurat -o afara, inainte de arestare . ..
Parea foarte simpatic. Nu puteam banui ce se ascunde sub acel atasament.

Tot atunci veni si Nuti Patrascanu. Era un tip inalt, bine legat, care s-a prezentat ca nepot al lui Lucretiu
Patrascanu - ministrul Justitiei - binecunoscutul comunist. Se zvonise ca era si el arestat si incarcerat in acea inchisoare, la etajul II, la sectia invizibili.

Nuti Patrascanu se atasase de grupul nostru perorand intruna impotriva comunistilor.

Ma gandeam in sinea mea ca sosesc intariri, intrucat in grupa din cealalta parte a camerei - adica a reeducatilor se observa o forfota deosebita.

Era acolo un tip inalt pe care il chema (Sura) Bogdanovici si care se zicea ca era promotorul acestei actiuni. Dar el nu se vedea a fi mai mobil printre reeducati , ci unul mai mic de statura, smead, ce imi arunca priviri perfide. Avea o figura destul de dizgratioasa. Numele lui: Sobolevschi.
Mai erau si altii la fel de dizgratiosi: Puscasu, Livinschi, Bordeianu Virgil, etc ...

Interesant este ca pe acesti indivizi dizgratiosi mi-i amintesc - parca - mai mult decat pe bunii mei prieteni cu care impreuna am facut proba focului.
Sa incerc - totusi - a aminti numele bunilor mei camarazi:
- Murgu Silviu
- Titi Moroianu
- Esanu
- Gicu Matase
- Ticuta Strachinaru - Neteanu
- Apavaloaie - Oarga
..si atatia altii a caror nume s-au sters din memorie.

Fiecare din acesti prieteni bravi au avut puterea lor de rezistenta si povestea lor cu deznodaminte din cele mai variate.

Cert este ca nota dominanta la noi, la acest inceput de inclestare, era o doza mare de mandrie pe care o cultivam si care ne-a orbit.
Poate ca aceasta mandrie s-a razbunat impotriva noastra, adepti ai moralei si invataturii crestine ce propovaduieste umilinta.

Trebuie sa facem recurs si la umilinta pentru a ne evalua mai bine fortele, capacitatea si rezistenta. Acest lucru l-am remarcat abia mai tarziu.

Cer scuze pentru inconsecventa in a relata cand la persoana intaia singular, cand la intaia plural. O fac sub impresia acelor evenimente indepartate si - totusi, prin urmarile lor - atat de prezente in rani ce par a nu se inchide vreodata.

Era stupid sa vezi o sala imensa ca aceea numita 4 Spital cu oameni care erai obligat sa presupui ca luptasera toti pentru acelasi ideal si care in inchisoare ii vedeai impartiti in doua tabere. O parte eram noi cei ce ne mentineam pe pozitiile noastre pentru a infrunta rigorile inchisorii. Ceilalti isi conturau alte idealuri, idealuri adverse, si se uitau la noi cu ochi plini de dusmanie, considerand ca datorita mentinerii noastre pe aceeasi pozitie, pentru care am fost arestati, ei nu pot fi pusi in libertate.

Auzisem ca li se spusese, ca desi au rupt- o cu trecutul impotriva caruia luau atitudine, ei nu vor fi pusi in libertate atata timp cat in inchisoare erau oameni care se inchinau in acelasi crez in care au fost crescuti.

Infruntarea necazurilor prin rugaciune

Timpul trecea destul de greu, in special sub presiunea necazurilor fiziologice de care am amintit.

Din aceasta cauza deveneam din ce in ce mai nervosi, mai putin accesibili.

Mancarea slaba conta mai putin. Cautam - totusi - sa ne mentinem moralul, ridicandu-ne deasupra acestor mizerii care ne imprejmuiau.

Rugaciunea noastra de zi si de noapte, contactul nostru cu Cerul, erau momentele ce ne inseninau fruntile, care ne uneau mai strans si care ne dadeau increderea ca pana la urma fortele raului vor fi infrante, chiar cu putinele noastre forte ce ne-au mai ramas.

Era o atmosfera imbacsita in acea camera supraaglomerata.
Prin geamurile deschise ce dadeau spre curte intra un miros greu de urina amestecata cu paie.

Or fi fost ceva gunoaie (paie) in curtea in care noaptea - tinetele fiind pline ochi, iar noi nemaiputand rezista la presiune din cauza verzei acre ce ne- o dadeau- eram obligati - cu toata rusinea posibila si imposibila - sa urinam in te miri ce: sepci, borcane, gamelele din care maneam si in tot ce mai aveam, aruncand continutul pe fereastra.

Gunoaiele din curte exhalau un miros pestilential pe care tot noi eram obligati sa-l inhalam.

Astfel, incet - incet se apropia Craciunul anului 1949, Craciun la care ne gandeam cu acea nostalgie a celui departe de familia lui draga in mijlocul careia ar fi stralucit bucuria.

Mentionez ca nu aveam nici o legatura cu casa. Nu existau nici pachete, nici scrisori; nu mai vorbim de vorbitoare sau alte drepturi specifice detinutilor politici.

Trecuse multa vreme de cand nu mai stiam nimic de acasa. Nici in inchisoarea de la Sighetul Marmatiei, unde mai sosea cate o scrisoare, eu personal n-am primit nici una. Scrisorile mele se opreau la securitate si acolo ramaneau.

Retin cand intr-o zi (pe cand eram inca la Sighet) dus fiind de la inchisoare la securitate pentru ancheta, gardianul avea in mana o scrisoare pe care am reusit pe furis sa descifrez (poate chiar cu asentimentul gardianului) scrisul surorii mele si numele meu. Bineinteles, nu am primit-o niciodata.

Dealtminteri, pe tot parcursul detentiei de mai bine de 15 ani nu am putut scrie decat de doua ori: o data la Pitesti in vara lui 1950, cand ni s-a dat la toti cate o carte postala sa scriem dupa lenjerie, iar a doua scrisoare ni s-a dat in vara lui 1964 putin inainte de eliberare. Si cea de a doua carte postala a avut aceeasi ratiune: sa ne trimita haine in vederea eliberarii.

In ultimul pachet de haine primit era o scrisoare scrisa de sora mea. Aceasta a fost singura scrisoare pe care am primit-o in toti acesti ani de detentie, scrisoare prin care am aflat ca mama traieste.

Terciul - atat de placutul terci - pe care-l savuram la inchisorile din Sighet si Cluj - si care constituia singura mancare din inchisoare - care consta in 250 grame de apa fiarta cu malai si in care se punea un strop de zahar (erau prevazute 8 grame pe zi), pana si acest terci, la Pitesti, a disparut.

Terciul - care dadea o cat de mica satisfactie de saturatie si care era asteptat de cu seara, fusese inlocuit cu o portie de 250 de grame apa colorata si careia i se spunea cand ceai cand cafea. Dupa ce-l beam, acesta lasa o senzatie cumplita de foame.

Mi-amintesc de versurile poetului-martir Radu Gyr :
- "Si parca din strabuni sau din scripturi, de la-nceputul lumii ne e foame " .
Si totusi nu foamea ne-a daramat. Daca ar fi fost numai aceasta, noi am fi fost biruitori.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com