Vin Pastile Iui 1950

Era primavara. Se simtea ca se mai incalzise timpul. Ma intrebam : ce zi o fi astazi ?
Stiam ca trebuie sa se apropie Pastile 1950. Nu stiam cand este duminica, toate zilele fiind la fel.
Intr-o buna zi am auzit un soldat din turela strigind la altul:
-Mai... , peste o saptamana sunt Pastile. Plec in permisie. Asa am dedus ca eram in duminica Floriilor si am putut sa-mi refac cat de cat calendarul.

Randul izolatilor se rareste

Sirul nostru, al izolatilor, se rarea.
Unul cate unul, facandu-si demascarea si facand proba bataii aplicata altuia din izolare, era considerat cinstit si trecut in cealalta parte, a celor care se puteau plimba prin camera, ce puteau discuta, puteau dormi in paturi, manca mai bine.
Acestia asistau si participau la lectii doctrinare comuniste si, ori de cate ori li se cerea, sareau asupra noastra, a celor ramasi in postura de izolati.

Prabusirea Iui Apavaloaie

Camaradul si bunul meu prieten Apavaloaie rezistase la toate probele de pana acum...
Dar iata ca intr-o seara se apropie discret de urechea mea si-mi spune soptind :
-Aurica, eu le-am dat in traznet pe toate !
N-am fost prea surprins. insemna ca a ajuns la capatul rabdarilor lui si ca trecea in cealalta tabara.
Mai tarziu am auzit vorbindu-se lucruri groaznice despre el, dar i-am apreciat rezistenta pana in acel moment si faptul ca -in felul lui- m-a avertizat.

Plecarea unui lot de studenti la Canal

Printre reeducati se auzea vorbindu-se ca se vor face plecari la canalul Dunare-Marea Neagra.
Mi se parea ceva de domeniul extraordinarului sa poti scapa si sa ajungi sa poti munci sub cerul liber, oricat de grea ar fi fost munca, chiar daca te-ar omori, dar... mureai sub cerul liber... imi licari o geana de speranta. Dar, daca...
Peste cateva zile, cand a inceput sa se imparta masa , am vazut cum in gamele se pune carne impreuna cu slanina. Mi s-au scurs ochii, asteptand sa-mi vina si mie randul. Numai ca mie nu mi-a ajuns.

Se spunea despre mincare ca este o masa intaritoare pentru plecarea la canal. Am ramas cu un gol imens in stomac si cu ochii plini de invidie, uitandu-ma in gamelele celorlalti.
A sosit si gardianul cu lista celor care urmau sa plece. A inceput sa citeasca unul cate unul. Am constatat ca citeste si nume a celor de la izolare. M-a cuprins dintr-odata o speranta: oare scapa-voi si eu ?
Lista a fost destul de lunga si la fiecare nume inima imi tresarea. Dar, n-a fost sa fie.
Cand la sfarsit m-am vazut in camera aproape goala, numai cu Sobolevschi -care era si el vizibil marcat- desi stia ca ramane ca sa conduca mai departe actiunile de reeducare.

M-am simtit atat de lovit... Mi se luase si ultima speranta. Stiam ca in camera vor sosi altii, continuandu-se acelasi proces de asa-zisa reeducare.
Urla Sobolevschi:
-Din cauza voastra, ma banditilor, care nu vreti sa va reeducati, trebuie sa raman si eu in aceasta inchisoare.

*

Zilele treceau si mai greu ca inainte... Cand, brusc, usa se deschise si cativa din cei ce plecasera pentru canal au fost azvarliti in camera, vizibil batuti, insangerati. Dupa ei venea Turcanu, care cu o mutra scarbita, anunta in camera:
-Acesti banditi in care am avut incredere, ajunsi la Jilava , intalnindu-se cu alti detinuti din alte inchisori ce trebuiau sa plece la canal, au inceput sa vorbeasca despre reeducarea noastra de la Pitesti.
Au fost imediat depistasi si acum uitati-va la ei cu scarba.

Ce ar fi simtit ei ?... Dar ce am simtit noi cei ce nu plecaram, cei care am constatat ca intr-adevar nu mai era nici o scapare.
Mai tarziu am aflat ca si la canal se aplicau aceleasi metode ca la Pitesti.

Oare timpul s-a oprit ?...

Oscilatia aceasta zanatica intre tortura si frig, preferand intotdeauna una celeilalte, timpul se deformase.
Zilele nu mai aveau nume. Sarbatorile disparusera intr-un hau de parca n-ar fi existat niciodata.
Cand a fost Craciunul (1950) n-am stiut... Dupa cum n-am stiut ca ar fi putut sa existe asa ceva.
Daca cu un an inainte, in ajunul Craciunului cand s-a dezlantuit urgia... Daca cu un an mai inainte -repet- auzeam clinchetul clopoteilor si glasul copiilor ce vesteau nasterea lui Iisus, Craciunul din 1950 -in acest soc al groazei- nici n-a existat.

Aceleasi chinuri de clipa de clipa... Acelasi frig ce ne ingheta pana si respiratia. Nici nu gandeam ca putea exista undeva prin lumea larga un Craciun al bucuriei. Pur si simplu, Craciunul -pentru noi cei din inchisoarea Pitesti-nu a existat.

Vai mie! Am gasit ceva prin ruinile mintii sfaramate

Trebuia sa ne scormonim mintile sau trebuia sa ne imaginam tot ce am fi fost in stare sa facem candva impotriva comunismului pentru a avea ce spune la vesnicele interogatorii.
Parca ne bucuram cand mai gaseam cate ceva ce spus putea sa mai rareasca din chinuri.
In aceasta vesnica scormonire a unei memorii deja bolnave, am realizat imagini, care pe de o parte m-au speriat, iar pe de alta parte m-au bucurat, deoarece totul a fost numai aparenta.
Iata despre ce era vorba :
In primavara lui 1948 impreuna cu Lica Popsa (Dumnezeu sa-l ierte ca a murit impuscat de securitate) am imaginat un scenariu de verificare a curajului unitatii de studenti din grupul maramuresan (Rusu, fratii Sofron, etc...) Astfel le-am comunicat ca la o anumita data -pe la 11 noaptea- va sosi un curier din partea Comandantului intr-un anumit loc pe camp in imediata apropiere a granitei pe Tisa. Curierul trebuia sa aduca un ordin de la Comandant, ordin pe care Lica Popsa trebuia sa-l duca la Bucuresti.

Era o actiune destul de temerara, intrucat pe granita circulau graniceri care puteau sa ne ia la intrebari, dar mizasem pe curaj, precum si pe abilitatea de a ne descurca intr-o atare situatie.
Lasasem unitatea la vreo 200 m de frontiera, iar eu cu Lica ne-am apropiat prin balarii de frontiera, adica de raul Tisa. Am stat vreun sfert de ora pititi langa apa ca si cum chiar am fi luat legatura cu cineva, dupa care ne-am intors la cei ce ne pazeau de la distanta.
Le-am spus celorlalti ca misiunea s-a executat. A doua zi Lica Popsa trebuia sa plece la Bucuresti pentru a duce mesajul, apoi ne-am intors pe la casele noastre fara sa dezvalui ca totul a fost doar o inscenare pentru verificarea curajului. inscenarea a reusit, intrucat nici unul n-a dat inapoi.
Ceilalti care stateau la panda aveau datoria, in cazul ca noi am fi fost surprinsi de graniceri, sa ne elibereze.

Ce or fi crezut ceilalti ?... Or fi fost convinsi ca situasia a fost chiar asa ?... sau si-au dat seama ca e imposibil ca un curier din Germania sa vina tocmai la granita cu U.R.S.S. in Sighet ?
Nu stiu ce au crezut, pentru ca acest lucru nu a mai fost comentat. In aceasta faza ne-au prins arestarile.
Suficient ca atunci (in timpul demascarilor), gandindu-ma la aceasta situatie, ma ingrozeam ca vreunul dintre cei ce au luat parte la aceasta inscenare sa fi spus la ancheta totul ca pe un fapt real. Cum puteam tagadui ? Mai ales ca Lica Popsa a fost impuscat.
Am marturisit aceasta in fata comitetului de demascare sperand -pe de o parte- ca o vor lua ca pe un gest de cedare din partea mea, iar pe de alta parte, facand apel la ratiunea (daca asta mai exista) ca toata aceasta inscenare reprezenta o imposibilitate.

Mai tarziu am fost anchetat in legatura cu aceasta situatie cand -probabil- unul din cei fugiti a fost arestat si a declarat cele de mai sus, eu am negat ca ar fi fost un fapt real.
Aceasta incercare de a scormoni in ungherele inimaginabilului si imaginabilului era caracteristica tuturor celor care se gaseau la izolare.
Dar zilele, noptile, orele si clipele treceau la fel , sufocant de la fel.
Asa trecusem de Craciunul lui 1950 si anul nou 1951 nestiind ca am intrat intr-un an nou. Abia mai tarziu am realizat ca este un nou an (dintre atatia ani de chinuri).

Marea si ultima speranta

In faza in care am ajuns bataia era cel mai usor mijloc de tortura. Preferam bataia -oricat de greu ar fi fost-celorlalte mijloace de tortura.
Dupa ce si ultima incercare de a scapa n-a reusit, m-am simtit abandonat de Cer si de tot ce ma inconjura, ca niciodata. Ganduri negre ce trebuiau exprimate imi bateau in cap ca niste ciocane. Alergam umilit la cei din comitetul de demascare ca sa le spun si sa pot scapa de ele, in timp ce acestia ma batjocoreau vazandu-ma in pragul nebuniei.
Si ultimul refugiu, de a ma scufunda in rugaciune, mi-a fost luat... Cand -dintr-odata- o mica raza de speranta, parca, imi mijise, iar judecata -pe cat de simplista parea- era oarecum incurajatoare.
Mi-am zis :
-Aceste torturi se arata a fi vesnice dar, (si aici e raza de care vorbeam) eu nu sunt vesnic. Pe undeva in acest timp eu am o limita. O limita dupa care acest dar de la Dumnezeu ca omul sa aiba o viata limitata va opera si pentru mine...
Deci, chiar daca ar mai tine aceste chinuri ani la rand, chiar daca as ajunge sa traiesc varsta de 100 de ani (au mai fost oameni care au depasit varsta de 100 de ani), dar sa fi trait cineva varsta de 200 de ani n-am auzit.
Ei bine, peste 200 de ani voi scapa.
Asa am ajuns la singura mea raza de speranta cu care reuseam din cand in cand sa ma consolez. Pe cat de absurd , pe atat de real pentru mine.

I-am mul]umit lui Dumhezeu ca n-a facut omul vesnic.
Acest gand a fost sprijinul meu atunci... si de atunci de-a lungul anilor mei tristi.

Pastile anului 1950

Pastile ar fi trecut in aceeasi atmosfera cenusie, fiecare cu gandurile lui, daca n-ar fi intervenit un mic incident caracteristic:
Primul gardian Ciobanu, cand a venit la deschidere, ne-a zis: La multi ani, care pentru noi avea valoarea de Hristos a-nviat!
Am ramas surprins de acest salut din partea unui om dur. Ceea ce insemna ca totusi pe undeva avea o licarire de omenie pe care voia sa ne-o comunice.

Cei din comitet -din tabara reeducatilor- au fost foarte indignati de acest salut care insemna o fraternizare cu detinutii si au hotarat sa-i comunice aceasta lui Turcanu.
Eu am reusit  -totusi- sa schimb un Hristos a-nviat! cu Silviu Murgu, cu care -de altfel- comunicam tot timpul, dar numai cu ochii.
Ma gandeam ca poate Pastile din anul viitor va fi intr-adevar fericit, neputand ghici ca dezlantuirea aceasta a fortelor raului n-avea margini. N-am banuit cat de groaznic va fi Pastile viitor.

Ne mutam, se varuiesc celulele

Fiecare plecare la canal era pentru mine cate o lovitura grea, vazandu-ma ramas in aceeasi inchisoare.
Desi stiam ca aceeasi operatiune de reeducare continua si acolo, totusi voiam din tot sufletul o schimbare.
In aceasta perioada am trait un rastimp de acalmie in Pitesti.

Intr-o zi gardianul ite-a scos din camera, ducandu-ne undeva pe celular. Astfel ma pomenesc dus impreuna cu Apavaloaie, cu Chirila -un baiat foarte bun (pe care numai acum mi l-am amintit) intr-o celula unde gasim un student mai in varsta pe nume Dinescu (sau Dinulescu). Un om linistit care se vedea ca nu stie ce se intampla in Pitesti.
Facusem in asa fel ca sa nimeresc in patul de la etaj , la nivelul la care era si Dinulescu, ferindu-ma -pe cat posibil- de prezenta lui Apavaloaie care -dupa cum am mai spus- ma anuntase ca isi schimba atitudinea.
Chiar in seara aceea Apavaloaie imi spusese ca-l va anunta pe Turcanu de acest Dinescu care ducea o viata mistica pe fata.

M-a cutremurat putin acest plan al lui Apavaloaie, intrucat eu insumi aveam trairea mea in rugaciune pe care reusisem sa mi-o maschez. Fiind insa pe patul superior la nivel cu Dinescu am profitat si pentru o comunicare sufleteasca. Seara, cand cei de la parter aveau discutii aprinse, am invatat pe de rost -de la Dinescu- psalmul 50.
Ma obisnuisem in aceasta celula sa ma trezesc la o anumita ora si sa recit rozariul. Ma simteam astfel destul de linistit, nu ma tulbura nimeni. Toti dormeau, reusind astfel sa-mi refac cat de cat fortele.
Printr-o gaura a usii reusisem sa vad cealalta parte a sectiei.
Ma uitam cand auzeam ca sunt scosi aceia la plimbare-lucru criticat de Apavaloaie.
Am observat astfel ca intr-o celula de vizavi era Ionica Curascu -fostul sef al Fratiilor de Cruce pe Ardeal si pe care -demult tare- as fi dorit sa-l intalnesc.

Ma chinuise inca de la arestare gandul cum de am fost arestati si mai ales maniera arestarii, dupa o lista exacta. Eram sigur ca Ionica Curascu trebuie sa stie, intrucat el a confirmat aceasta lista ajunsa la securitatea Sighet. Ma preocupa intens acest gand de cum ar fi fost posibil sa-l intalnesc pe Ionica, fara sa banuiesc ca aceasta punere in practica va avea cele mai tragice consecinte asupra mea.
Se parea ca o parte din teroarea pe care o simtisem disparuse, fiind inlocuita cu un curaj imprevizibil. Probabil ca rugaciunile mele de noaptea din ultimul timp au reusit sa ma reconforteze si sa-mi dea noi puteri.

Puteri, nu sperante. Nu-mi faceam nici o iluzie asupra viitorului.
 
sursa: http://www.procesulcomunismului.co