Din nou ne mutam

Varuirea celulelor continua. In felul acesta la prima miscare de golire a celulei pentru varuit si cand era sa fim repartizati tot cate unul in celulele de vizavi, m-am potrivit in asa fel incat sa ajung in celula cu Ionica Ciurascu.
Mare bucurie. Nici lui Curascu nu-i venea sa creada ca suntem impreuna.
In aceeasi celula mai erau o serie de baieti, toti unul si unul. Mi-l amintesc pe Chirila Balaniscu fost si el sef de regionala FDC, Gheorghe Calciu Dumitreasa -student la facultatea de medicina-, Vamanu -teolog- un caracter deosebit, Andreescu, Spataru, etc...

Intrat in celula mi-am dat seama ca cei de acolo nu stiau nimic despre cele intamplate la camera 4 Spital. Auzisera doar urlete si gemete pe care nu le puteau interpreta, dar eram in inchisoare, unde gemetele si urletele nu sunt de mirare.

Sub un impuls deosebit, uitand -parca- prin tot ce trecusem, am inceput sa le povestesc pe scurt cele intimplate pe la celelalte camere. Le-am atras atentia ca se rezista extrem de greu si ca multi, foarte multi, cazusera.
Am fost ascultat cu multa atentie si preocupare, dar unul dintre cei mai putin cunoscuti de mine (Andreescu sau Spataru) au sarit nervosi zicand: Eu as fi murit de gat cu ei. Nu ma zdrobeau ei pe mine.
Ma simteam umilit. Imi dadeam seama ca ei nu stiu ce spun. Poate ca eu nu reusisem sa le povestesc convingator toata tragedia intamplata.

In celula era o atmosfera destul de senina. M-am apropiat de Ionica Curascu si l-am intrebat cum de a fost posibila arestarea noastra. La care mi-a spus ca si el a fost confruntat cu liste minutios alcatuite si ca numai dupa ce a fost zdrobit in batai si si-a dat seama ca orice rezistenta ar fi inutila, a confirmat numele de pe liste.

Mi-a mai spus ca a aflat ca asemenea liste au fost intocmite pe tara si ca in naivitatea lor cei de la centru le-au incredin]at unui curier pentru a le duce in strainatate spre a convinge apusul ca rezistenta in Romania era in actiune, comunicandu-le astfel nu numai numarul ci si numele celor care activau.
Ce naivitate! Curierul a fost prins cu toate documentele asupra lui si am fost luati ca din oala.
Cel mai probabil este ca cineva a jucat dublu, fie in strainatate, fie in tara, fie in amandoua locurile.
M-am simtit bine in aceasta celula, cu exceptia bravismelor afisate -de care am mai pomenit- si care ms faceau sa ma gandesc inca o data daca intr-adevar nu puteam fi mai demni si mai tari.
Timpul trecea frumos. Tin minte ca Chirica Balaniscu -student la matematica- mi-a aratat, scriind pe un fund de gamela cu sapun, demonstratia formulei lui Cardan de rezolvare a ecuatiilor de gradul 3 in anumite conditii.
Imi placea mult matematica, chiar ma pasiona. Cu acesta reuseam sa facem sa treaca timpul mai usor, uitand de foame si de mizerie.
Mult mai tarziu am auzit ca Balaniscu a intrat in demascari, murind in timpul torturilor.

Deosebit era studentul teolog Vamanu. Un credincios profund cu care am impartasit momente de reculegere sufleteasca.

Din nou intr-o camera spatioasa

Dupa mai multe schimbari (pentru varuit) era deja toamna. Am ajuns intr-o camera mai mare la parter (mi se pare 1 Biserica).
Dintre cei cunoscuti anterior numai Vamanu era cu mine. In camera erau in jur de 20 de persoane.
Am avut o senzatie stranie la intrarea in aceasta camera care-mi aducea aminte de camera de tortura, incercam sa citesc pe fetele celor din camera daca erau si dintre cei trecuti prin demascari, eventual tortionari. Nu am reusit sa-mi dau seama. M-am pastrat rezervat, discutand doar cu Vamanu.

In privinta mancarii pot sa spun ca a fost o perioada mai buna. Gamelele se umpleau cu supa de rosii sau vinete care se vedea ca prisoseau in gradinile inchisorii. De vreo doua ori pe saptamana primeam ciorba de burta, care si dupa parerea celor din vechiul regat, -unde acest meniu era obisnuit- mancarea era facuta in conditii deosebite. Aflasem mai tarziu ca mancarea era pregatita de un detinut fost bucatar al casei regale si care a reusit sa-si impuna reteta in conditii deosebite.
Timpul trecea greu, nelasand sa treaca nici o stire din exterior.
Imi amintesc de amurgurile deosebit de frumoase care se conturau dinspre Trivale. Erau niste amurguri dureros de frumoase. Le priveam cu totii din camera intr-o tacere totala pana se stingeau, intr-un tarziu, sangerande.
Cautam sa ne impletim gandurile noastre cu a celor de acasa despre care nu stiam nimic si care -desigur- nici dansii nu stiau nimic de noi.

Apare Satana

Astfel intram incet in luna decembrie si iata-ne ajunsi in ziua de Sf. Nicolae (6 decembrie 1950). Cand -brusc- se deschide usa si in cadrul ei, infiorator, Turcanu.
-Unde-i Visovan? uriase din toate puterile.
-Treci acolo! imi aratase un loc in partea opusa a camerei, dupa care citise de pe lista mai multe nume.
-Acolo, banditilor! O sa va arat eu voua, legionarilor! Apoi adresandu-se numai mie striga:
- Pentru tine, Visovane, am ceva deosebit.
La un semnal al lui Turcanu sarise asupra noastra o parte din cei ce erau cu noi in camera, dar nu-i banuisem.
Au urmat lovituri de bocanci, bate, etc...
Cazut la pamant, nu simteam durerea loviturilor, caci imi inghetase sangele in vine la amenintarea deosebita cu care m-a avertizat Turcanu.

Eu care trecusem prin atatea si atatea metode si acum urma acel deosebit...
Nu mai stiu cand au incetat bataile. Nu mai stiu ce comitet s-a format... Am simtit doar ca mi se prabusise mintea si sufletul, iar incercarea de a spune "Tatal nostru " in gand mi s-a blocat la "Fie voia Ta... " si n-am mai putut sa continui.
Ma simteam pierdut. Simteam ca nu mai am controlul gandurilor mele.
O pata neagra se asezase peste tot.
In mine nu ramasese decat acea groaznica asteptare de clipa cu clipa a unei si mai groaznice torturi -pe care nu mi-o puteam imagina- promisa de Turcanu.

Doamne, de ce m-ai parasit?
Era intrebarea mea pe care o simteam hauind spre infinit de unde nu primeam nici un raspuns.
Ce anume o fi aflat Turcanu despre mine ca sa vina cu o asemenea groaznica amenintare...?
Am aflat mai tarziu ca cel putin unul din vitejii din camera cu Ionica Curascu -care s-a laudat c-ar fi murit cu oamenii lui Turcanu de gat- i-a spus tot, tot ce am vorbit in camera respectiva.
Culmea ironiei a fost ca doar la trei saptamani dupa ce eu i-am dezvaluit slabiciunile mele, marele erou ajunsese sef de comitet de reeducare.

Prabusirea

In camera aceasta unica cunostinta era Vamanu cu care fusesem in celula respectiva si pe care nu-l puteam banui.
Eram insa sigur ca el stie tot. Asa ca in momentul in care am fost obligat sa-mi fac demascarea n-am mai fost in stare sa retin nimic si am spus totul, pana si (vai!) discutiile pe care le avusesem cu Vamanu care acum nu era tn tabara izolatilor.

Am simtit atata umilinta privindu-l pe bunul meu prieten Vamanu care era in partea opusa stiind ca in curand, foarte curand, va trebui sa i-o spun in fata, iar el va fi obligat sa vina alaturi de mine la izolare. As fi preferat sa se pravaleasca o stanca peste mine.
Se declansase in mine un proces de refulare, incat tot ce aveam impresia ca era socotit banditism si pe care eu il cunosteam trebuia in mod imperios sa-l spun. Atat de imperios, incat -daca cei din comitet nu m-ar fi ascultat-eram in stare sa urlu...
Ma priveam ingrozit pe mine insumi care nu ma mai puteam asculta, cum nu ma mai puteam nici controla. Era ingrozitor...
A venit si momentul in care Vamanu a fost chemat, iar eu cu vocea inabusita am repetat discutiile noastre considerate dusmanoase.

M-a privit cu niste ochi mari de nu-i venea sa creada si asa a fost si el trecut in rand cu mine printre izolati.
Nu stiu daca a fost batut in momentul acela, dar noi cei de la izolare eram batuti continuu.

Torturi diabolice

Se introdusesera noi genuri de torturi din ce in ce mai diabolice.
Printre altele, trebuia sa facem genoflexiuni cu mainile ridicate. La inceput cu zecile, apoi cu sutele si chiar cu miile.
Cand cadeam la pamant, sareau tortionarii cu bocancii pe tine. Era ceva de apocalips...
Imi amintesc si acum de Paul Limberia care ajunsese pana la 1200 de genoflexiuni (daca nu ma inseala memoria).
Nu stiu ce legi fizice ar putea explica aceasta.

Sarmanul Paul s-a imbolnavit. A fost scos din camera si nu peste mult a murit.
Paul Limberia avea domiciliul tocmai in orasul Pitesti.
Vestea mortii lui s-a auzit in orasul Pitesti. Diagnosticul de pneumonie nu i-a satisfacut pe parintii lui. Nu stiu prin ce interventii au reusit sa obtina deshumarea.
La autopsie s-a constatat ca o buna parte din coaste erau rupte. Probabil un gardian mai inimos i-o fi soptit ceva familiei.

Era iarna de-a binelea. Frig... Noi cei de la izolare trebuia sa dormim pe niste paturi metalice rupte, fara saltele.
Geamul de la capatul camerei care dadea spre randul nostru era tot timpul deschis. Noaptea era un chin. Nu se putea dormi, atat din cauza fiarelor patului, cat si a frigului. Eram obligati sa stam nemiscati cu fata in sus, cu mainile intinse de-a lungul corpului. Orice miscare era sanctionata pe loc de plantoanele care faceau cu schimbul pentru a ne trezi.

Incercam cel putin un deget sa-1 pot ascunde sub clinul hainei pentru un pic de caldura. Tremuram din toata fiinta de frig, asteptand dimineata care stiam ca incepe cu torturile ei, dar cel putin ma mai incalzeam.

O situatie putin nostima:
Chiar la capatul sirului celor izolati, chiar sub geam, dormea Rogobete -un student din Oltenia- putin mai varstnic decat noi. il invidiam. La putin timp dupa culcare Rogobete adormea si sforaia de se cutremura puscaria.
Nu-mi imaginam cum este posibil..., cand eu nu reuseam sa atipesc nici o clipa macar.
In tortura asteptam noaptea ca sa scapam de chinurile zilei si toata noaptea asteptam ziua ca sa scapam de frig.

Cea mai grea lovitura o simteam in faptul ca nu mai puteam sa ma rog. incercasem de vreo doua ori, dar ma speriasem de mine insumi.
De cate ori am incercat -dimineata ma duceam la comitet sa-i spun ca m-am rugat.
Nu reuseam sa ma gandesc la absolut nimic. Mai bine zis nu indrazneam sa aduc in memorie nimic din ce ar putea fi considerat gand banditesc.

Grozavia consta in faptul ca eram constient de toate aceste neputinse ale mele ce mi le reprobam.
Daca un nebun face nebunii, el fiind fericit ca le face, in cazul meu, eu insumi imi cream tragedia.

Chinurile diminetii

Dimineata, cum suna desteptarea, trebuia sa sarim prin pantaloni direct in bocanci. Cred ca aveam cel mult 10 secunde pentru aceasta... Dupa care, inainte ca plantonul sa ne poata lovi, sa fim cu mana pe carpa (pe care noi o lasam de cu seara la indemana) si incepeam frecatul mozaicului in cerc, unul dupa altul, toti cei izolati.
Frecatul se facea in genunchi, iar in mod ritmic cu o mana frecam mozaicul, iar cu cealalta facuta pumn trebuia sa lovim pe cel din fata noastra. Asa asteptam venirea terciului de dimineata.

La sosirea hardaului cu terci trebuia sa intram cu totii pe burta sub paturile care erau si asa destul de joase. Pozitia era de intins pe burta cu mainile la spate si cu capul ridicat pentru a ni se introduce sub barbie terciul fierbinte. La un semn trebuia sa ne bagam fata in terciul care ne ardea si sa sorbim din gamela. N-aveam voie sa ne servim de maini, care trebuia sa ramana la spate. Pozitia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar si foamea trebuia satisfacuta, sorbind din gamela.
La un alt semnal trebuia sa terminam. La intrebarea: A fost bun terciul? trebuia sa raspundem: Groh... ca porcii. Eram considerati porci pentru ca nu dadeam dovada de atasament fata de reeducare.
Nu aveam voie sa vorbim intre noi, pentru ca porcii nu vorbesc.
Mancarea era asteptata sub imperiul foamei, dar si cu groaza manierei in care trebuia s-o servim.
Trebuia tot timpul sa notam pe coaja de sapun lucruri pe care nu le spusesem.

Spusesem ca facusem si poezii legionare, ca compusesem si poemul "Rapsodia Maramuresului"...
Groaznic era momentul in care nu mai aveai ce spune si trebuia sa inventezi, intrucat ei tot nu te credeau ca ai spus totul.
Sub aceasta teroare unii au debitat inimaginabile aberatii doar ca sa poata scapa de suplicii.

Se injosisera pana a declara despre relatii incestuoase in familie, despre aberatii sexuale zoofile. Tot ceea ce putea fi mai obscen, mai groaznic si mai putin dicibil, considerand ca doar-doar vor fi crezuti.
Multumesc lui Dumnezeu ca pe mine m-a ferit de asemenea nenorociri.

Trebuia sa ajungi ca tie insuti sa-ti fie scarba de tine.
Cate unul era -in sfarsit- crezut si trecut in cealalta parte, unde trebuia sa faca proba violentei asupra noastra a celorlalti.
Nu mai retin numele sefilor de comitete care se perindasera prin camere si care au aplicat metode de teroare.

Intr-o zi -tin minte- cum am fost pus sa stau intr-un picior cu mainile-n sus, iar dupa o perioada de timp au pus pe mine haine, paturi (cei reeducati aveau paturi). Au ingramadit pe mine un munte de lucruri, iar dupa ce transpiratia incepuse sa curga garla pe mine, m-au obligat sa beau doua gamele cu apa rece. Era evident ca voiau sa-mi provoace pneumonie.

Dumnezeu, insa, a vrut altfel...

sursa: http://www.procesulcomunismului.co