Vreau sa ma sinucid

Incepuse sa mi se infiltreze in minte ideea sinuciderii.
Imi anihilasera vointa, imi provocasera acea refulare patologica de a nu mai tolera nici un gand real sau ireal pe care sa nu-l spun.
Ma ingrozeam la gandul ca, daca -cine stie cum- as ajunge acasa si as auzi-o pe mama vorbind impotriva regimului, cu lacrimi in ochi as alerga la securitate pentru a o denunta.

Nu stiu daca poate fi ceva mai groaznic.

Asa ca intr-o zi, in timp ce frecam mozaicul in cerc, dand ritmic pumni celor din fata si primind de la cei din spate, am vazut la tineta pe langa care treceam var cloros pentru dezinfectie.
N-am stat mult pe ganduri, stiind ca daca nu actionez imediat ma voi duce la comitet sa le spun ce am gandit. in acest fel partida era ratata.
Trebuia sa scap de acest infern. Singura posibilitate era moartea.
Astfel mi-am facut planul si punerea lui in aplicare rapida.
In ritmul frecarii mozaicului cu stanga si lovitul cu dreapta, in momentul in care mana imi era ridicata, in loc sa o las pe spatele celui din fata, am introdus-o brusc in cutia cu var cloros si apoi direct in gura.

Nu mai stiu ce s-a intamplat. Stiu doar ca m-am trezit intr-un colt al camerei intr-o pozitie oarecum lejera si cu cei din comitet cu ochii holbati asupra mea.
Nu mi-au spus nimic. Dimpotriva -m-au lasat mai lejer-, in sensul ca nu m-au mai obligat sa fac cercul cu carpa, ci m-au pus sa stau in pozitie fixa la izolare.
Disperarea era si mai mare vazand ca n-am reusit sa mor.
Aveau acesti tortionari -banuiesc- ordine precise ca tortura sa fie dusa pana la hotarul mortii. De aceea cei care au murit la Pitesti au fost fericiti, dar relativ putini.
-Stim ca vreti sa muriti, banditilor, dar n-apucati voi fericirea asta. Noi avem nevoie de voi sa actionati asa cum vrem noi.
Peste tot acest marasm, gandul la amenintarea lui Turcanu ca pentru mine pregateste ceva special era ucigator.
La orice miscare a clantei de la usa ma asteptam sa-l vad pe Turcanu insfacandu-ma si aruncandu-ma in cine stie ce gropi cu serpi, crocodili, sobolani...
Imaginatia mea era in flacari.

Nelu Fuica

Printre altele, imi amintesc de Nelu Fuica, asistent la filozofie.
Era un baiat de o conditie morala si culturala deosebita.
Inainte de 6 decembrie 1950 ne tinea prelegeri filozofice si-l ascultam cu mult interes.
Cand la 6 decembrie 1950 incepusera demascarile in camera aceasta, Turcanu il trecuse si pe el in randul izolatilor, Turcanu ii spusese:
-De tine nu ma voi atinge, mai banditule. Tu vei sta si vei privi la cele ce se intampla in camera. Sunt sigur ca o sa ceri tu sa-ti faci demascarea. Acest lucru s-a adeverit intocmai.

Numai privind la cele ce ni se intampla noua, ingrozit, dupa un timp -nu mai stiu cat- a inceput sa vorbeasca... si nu a fost lasat pana cand tot, absolut tot ceea ce vorbise mai inainte nu a fost interpretat pe dos.

Un nou plan de sinucidere

Timpul trecea enorm de greu. Parca se diluasera clipele, marindu-se astfel durata supliciilor. Pierdusem notiunea zilelor ce fiecare in parte pareau o vesnicie. imi rasuna in inima acel Doamne, nu mai pot... De ce nu ma iei la Tine ?
Trebuia sa gasesc o metoda de a ma elibera de acest infern, convins fiind ca singura metoda era sinuciderea.
Dar oare sinuciderea nu insemna infern ?
Intr-o noapte, zbatandu-ma in gandurile mele, simteam nevoia sa ma rog. Groaza ca a doua zi -insa- voi marturisi comitetului ca m-am rugat si la care sa mi se spuna : -Vezi, banditule, ca tot nu te-ai rupt de misticism !... ma infiora.

Mi-a venit in minte o idee care -insa- m-a linistit.
Cand eram dusi -din cand in cand- la plimbare in curte, am observat ca la iesirea de la parter spre curte era o diferenta de nivel mai mare decat cea obisnuita.
Iesirea din corpul inchisorii in curte se facea pe niste trepte de piatra strajuite de o balustrada relativ scunda, inaltimea parterului fata de curte era -dupa aprecierea mea-de 2 metri. Numai buna pentru sarit cu capul in jos. Mi-am facut planul : Cand ajung la capul scarilor, ma arunc direct incap si astfel voi reusi sa termin cu toate.
Un val de liniste m-a cuprins acum. Voi reusi sa ma rog fara sa mai spun comitetului dimineata ca m-am rugat. Eram convins ca plec in vesnicie.
... Asa ca mi-am spus "Tatal nostru". M-am rugat ca Dumnezeu sa ma ierte, intrucat El era Cel care a permis sa-mi fie depasite toate puterile si apoi am adormit linistit.

Dimineata m-am trezit cu zambetul pe buze. Am trecut prin toate furcile caudine -ca de obicei- si am asteptat momentul iesirii la plimbare fara sa-i cer comitetului sa-i spun ca m-am rugat asta noapte .. .
Acum -oarecum- eram stapan pe mine.
Cand ni s-a spus sa ne pregatim pentru plimbare, m-am asezat in rand sa vina momentul decisiv.
Dar, culmea ! in locul din capul scarii de unde voiam sa ma arunc -cu fata spre noi si cu mainile desfacute lateral- era Gicu Matase (presedintele comitetului de demascari) care parca banuia ceva...

Am simtit o prabusire interioara vazandu-mi ultima speranta naruita si astfel am coborat umil scarile.
O fi fost un semn de la Dumnezeu de 1-a asezat pe Gicu Matase acolo, cum n-o facuse mai inainte ?! Era acesta un semn ca firul suferinjelor mele trebuie sa continue ? Ori calvarul meu nu se putea sfarsi in felul acesta ? . ..

De acum pluteam in neant ca o frunza purtata de vant, simtindu-ma definitiv pierdut.

Un gand ma chinuia ingrozitor. Gandul la fratiorii mei de cruce din Sighetul Marmatiei. imi imaginam ca si in inchisorile in care sunt dansii se intampla aceleasi lucruri ca si aici. Cel putin asa ne-a spus Turcanu, ca aceasta actiune de demascare s-a extins in toate inchisorile din tara, ba mai mult, in toata tara.
Ei, si aici e aici :
Dac-as putea negocia cu suferinta lor, as fi acceptat-o bucuros peste ale mele si -culmea- ar fi fost un moment in care mi-as fi dus mai usor crucea.
Intr-o zi dupa masa se porni un iures de pumni si de palme impotriva noastra a izolatilor. De ce ? Greu de spus. Poate din sadism sau poate asa erau ordinele.
Cand cu greu ma scol de la pamant constat ca nu mai pot calca cu piciorul drept. Ca laba piciorului imi spanzura ca un obiect strain.
Din acel moment imi taram piciorul ce nu ma mai asculta, iar la plimbarea din curte -in timpul alergarilor-eram asezat intotdeauna la urma ca sa nu-i incurc pe ceilalti.
A durat mai multe luni aceasta situatie pe care o consideram nerecuperabila (definitiva), cand la un moment dat -incredibil- chiar fara sa-mi dau seama, constat ca pasesc normal. Laba piciorului ma asculta intru totul.

Valerica Teodoru (un bun prieten, om deosebit care trecuse prin toate chinurile de acolo) imi explicase ca a fost intrerupt fluxul neuronilor de la articulatia respectiva din cauza loviturilor.

Pastile lui 1951

Se apropiau Pastile unui nou an sub cerul demascarilor de la Pitesti.
De data asta stiam ca se apropie marea sarbatoare, intrucat tortionarii ne anuntasera.
Primisera -probabil- si ei ordine de la oculta care manevra din umbra aceste nenorociri si trebuia ca raul sa-l faca si mai rau si mai infam.
Observam cum cei din partea adversa incepura sa organizeze scene -scene din ce in ce mai blasfemiatoare- la adresa Mantuitorului si a Sfintei Fecioare.

Se proferau cuvinte din cele mai scarboase posibile, scene care profanau tot ce este sfant in chipul cel mai dezgustator, iar noi cei de la izolare trebuia sa ne inchinam in fa]a lor si sa repetam expresii de domeniul absurdului.
Daca Pastile lui 1950 au fost sub semnul chinurilor fizice, celor din 1951 li s-a adaugat degradarea morala dusa pana dincolo de limita inimaginabilului.
Nu mai ramasese nimic din ce sa nu fie pangarit. De partea opozitiei nu mai ramasesem decat cativa.
Regret din suflet ca nu-mi mai amintesc numele lor.

Din nou se pleaca la Canal

Se mai facuse o plecare la canal. La fel -ca la prima plecare- cand s-a citit lista frematam la gandul ca poate-poate scap din acest infern.
Chiar daca ar fi sa ajung in altul , numai sa pot respira intre cele doua. .
Dar, iarasi n-a fost sa fie. Iarasi ma vedeam ramas in acel loc de pedeapsa. Se perindasera atatea comitete, atatia sefi de comitete peste mine, iar eu ramaneam mereu acolo la izolare asteptand cu groaza acel supliciu deosebit promis de Turcanu si care, cu cat intarzia, cu atat era mai groaznic.
Umor sarcastic in Pitesti

Imi amintesc cu durere o secventa de umor sarcastic la inchisoarea Pitesti :
Intr-un grup supus reeducarii prin indoctrinare este surprinsa o discutie intre doi, care s-a derulat cam asa :
-Deci trebuie sa fim convinsi ca nu exista Dumnezeu.
Celalalt, cu indoiala in suflet, ii raspunde :
-Dar daca totusi exista ?
-Atunci am rupt cuiul, raspunde prompt primul (pe care il chema Maxim).

Discutia a fost data ca exemplu de catre unul din comitetul de reeducare care surprinsese discutia si voia sa dovedeasca prin aceasta cat de greu banditii de legionari vor sa priveasca adevarul in fata.

Cearsaful misterios

Din cand in cand eram dusi la camera 4 spital fiecare cu sapunul lui.
Ni se daduse o frunza de sapun. Nu pentru igiena, ci pentru a zgaria cu un varf de pai lucrurile pe care trebuia sa le declari.
Pe acea suprafata mica trebuia sa notam tot ce tinusem ascuns pana atunci. Urma ca la camera 4 spital sa le citim in fata lui Turcanu care aprecia cat banditism a mai ramas in tine.
Tot timpul ne scormoneam mintile ca sa gasim lucruri nedeclarate, intrucat orice declarai nu-l putea satisface pe Turcanu. De aceea inventam, improvizam lucruri care sa fie plauzibile, dar care pe cat posibil sa nu atinga pe altii.

Doamne, chinuitoare mai era aceasta stoarcere de minte facuta sub groaza iminentei unor noi si inimaginabile torturi.
Cu ocazia unei asemenea peregrinari la camera 4 spital observ ca langa usa peretele era acoperit cu un cearsaf fixat vertical.
Mintea mi-a luat din nou foc :
Oare ce se ascunde in spatele cearsafului?
O camera de tortura?...
Cum ar putea fi acea tortura tinuta atat de secreta? Doar cunoscusem atatea pana atunci.
Or fi acolo serpi, sobolani...? Mintea mi-o lua razna cautand sa-mi imaginez tot ce putea fi mai ingrozitor si mai mult decat atat.
De fiecare data cand eram dusi la camera 4 spital priveam ingroziti spre acel cearsaf ascunzator de orori.

Mult mai tarziu am aflat ca in spatele cearsafului se ascundea un ziar de perete.
Conform obiceiului timpului, cei reeducati scriau articole elogioase la adresa partidului comunist sau cum au reusit respectivii sa faca a nu mai fi banditi.
Cand noi, marii banditi, eram dusi in acea camera pentru demascare, ziarul de perete se acoperea cu un cearsaf.
Aceste duceri si inapoieri de la camera 4 spital le faceam fie condusi de Turcanu insusi, fie de militieni.

Dupa cat de liber se plimba Turcanu prin toata inchisoarea si dupa respectul pe care i-l acordau gardienii facea impresia ca el trebuie sa fie un securist cu grad mare care, pentru a-si indeplini misiunea, poza in puscarias.

Destinderea

Incepuse sa apara soarele mai cald al verii si observam ca ceva se intamplase.
Turcanu venea mai rar prin camera, iar tortionarii se pare ca obosisera si ei.
La un moment dat unii din sefii de comitete ne anunta :
-Hai, mai voi izolatilor, veniti si voi sa stati pe marginea patului (in partea reeducatilor erau niste paturi libere cu saltea si patura).
E de neimaginat senzatia ce o ai, cand, dupa atata vreme de stat pe ciment, puteai sa stai pe un pat cu saltea, care cat ar fi fost ea de tare, ti se parea moale ca un jilt imparatesc.
-Mai banditilor, -ne zise Turcanu- mi-a fost mila de voi, dar bagati-va mintile in cap si scormoniti tot-tot ce n-ati demascat si incercati sa va indreptati gandurile spre reeducare.

Mintea mea, insa, ramase la fel de bolnava... si nu numai a mea...

Tin minte ca fiind la plimbare, cineva de la etajul 2 se uita pe furis pe fereastra la noi cei de la plimbare. Cu toata umilinta pe care o simteam si a degradarii in care am ajuns, alergam sa-i spunem gardianului despre marea crima ce se produsese.
Procesul de refulare se declansase. Eram constient de aceasta, dar nu-l mai puteam opri. Ma simteam pedepsit pe viata. imi sunau in urechi urletele, hohotele de ras ale celor care ne torturau.
Cu toate ca se incerca (aveam impresia) o usoara destindere in sensul ca ne introdusesera intr-o camera mai mare cu altii dintre, cei despre care auzisem, dar nu-i cunosteam personal.

Era vizibil de constatat ca toti -mai mult sau mai putin- trecusera prin demascari.
Sufletul imi ramase la fel de incremenit la acel special al lui Turcanu care plana asupra mea.
Si totusi in acea camera (sa fi fost prin iulie-august 1951) nu se infiintase nici un comitet si nu se constata nota fortata a discutiilor care -inca- era nota reeducarii.
La pranz au inceput sa ni se dea portii duble de mancare si am auzit ca ne pregatim pentru plecare la Gherla.

Sosirea la inchisoarea Gherla

Imi facea impresia ca suntem o multime de robotizati fiecare, traindu-si tragedia in sine, dar carora li se mai lasa un spatiu sa mai poata si zambi din cand in cand.

Ma gandeam oare ce urmeaza ? Si daca nu cumva se vor repeta aceleasi lovituri pe care le simteam dupa fiecare plecare (la canal, a unora), iar eu ramaneam tot la Pitesti.

De data asta scapa-voi oare ?... Indiferent unde, doar ca scap din acest loc blestemat -inchisoarea Pitesti.
intr-o buna zi gardianul -fara ca sa mai citeasca o lista si sa-mi bata inima la fiecare nume auzit daca voi urma sau nu si eu- de data aceasta ni s-a spus la intreaga camera : Faceti-va bagajul, plecati la Gherla.

Am respirat usurati stiind ca plecam din acest loc si ca la Gherla se munceste in fabrica si este o cat de cat libertate de miscare.

Nu-mi amintesc cum a fost drumul. Ceea ce imi amintesc e ca de la gara pana la inchisoare am fost dusi pe jos incadrati de gardieni, soldati, securisti...
Era pe inserate cand pe drum zaresc pe jos, la indemana mea, un mar sau mai multe. Se pare ca se incarcase vreun vagon cu mere, iar din laditele cu care se transportau sa fi scapat si pe jos cateva.

Cum eram tare flamand, fara ca sa gandesc, m-am aplecat, am luat marul si l-am varat in buzunar... nu stiu daca am fost observat. Stiu doar ca nu mi-a spus nimeni nimic, dar ca marul din buzunar ma ardea... Am facut un lucru ticalos -mi-am zis- si trebuie sa ma demasc imediat ce ajung la inchisoare.

Blestematul angrenaj care mi-a distrus mintea la Pitesti functiona in continuare.
Am ajuns -in sfarsit- la inchisoare intr-o camera imensa unde la scurt timp am observat cum pe usa deschisa intra Turcanu si alti cativa binecunoscuti din Pitesti.

Inghetase sangele in mine si am simtit cum urlau toate celulele din mine: Ce mai vor? Si de la cine?

Am putut vedea cum se infiripa comitetul de camera. Cum se dadeau dispozitii de la unii mai mari la altii mai mici dintre reeducati. Mi-am dat seama ca toti din camera au trecut prin demascari.

La un moment dat tuna vocea lui Turcanu :
-Ma, banditilor. Aici sunteti la Gherla. Sa nu credeti cumva ca demascarile s-au terminat. Veti fi introdusi in fabrica la lucru, dar nu cumva sa suflati o vorba despre ce a fost la Pitesti, ca alte vorbe n-o sa puteti sufla!

Mi-am amintit de groaznica amenintare de la camera 1 Biserica Pitesti, cand mi-a spus ca pentru mine are ceva deosebit, amintire care ma urmarea in continuare ca un cosmar.
Ce putea fi mai groaznic decat cele traite si vazute de mine ?!
Ni s-a spus -in continuare- ca in fabrica lucreaza si banditi si ca noi trebuie de fiecare data -la intoarcerea din fabrica- sa declaram tot ce am vorbit cu cei cu care eram in contact.

Sunt multi -ne-a spus in continuare- n-au declarat totul la securitate si astfel in tara au mai ramas elemente dusmanoase care uneltesc impotriva regimului comunist si care trebuie sa le depistam.
Voi trebuie sa va comportati ca si cum ati fi banditi ca ei, ca sa le castigati increderea, ca ei sa va spuna totul si voi sa ne spuneti noua.
Eram ingrozit.
Faptul de a ma afla intr-o fabrica, de a ma putea misca -in sfarsit- de a nu sta intr-o pozitie fixa -in te miri ce pozitie chinuitoare- ma linistea, dar mintea mi se intuneca complet la gandul ca trebuie sa relatez toate discutiile.

Mai era si dubiul ca -cine stie- poate ca si cel cu care discuti trecuse prin reeducare si ca el poate relata totul despre tine.
La mine insa partea cea mai groaznica consta in acea stare patologica de refulare, de a nu mai putea tine nimic in mine. Ce puteam face ?
M-am gandit ca voi incerca sa evit -pe cat posibil-orice discutie...
 
sursa: http://www.procesulcomunismului.com