In fabrica

In sfarsit suntem scosi din camera.
Eu nimeresc la o masina de geluit (abricht) unde sef era un neamt -spre marele meu noroc foarte taciturn- si care, pe deasupra, era si foarte constiincios.
Mi-a aratat ce trebuie sa fac. Am deprins oarecum munca. Sub rezerva tacerii lui ma simteam destul de aparat. Dar nu tot la fel a fost cand la iesirea din fabrica a trebuit sa raportez cele discutate.

Faptul ca ortacul meu nu vorbea n-a multumit de loc pe cei din comitet. Ba mai mult, s-a concluzionat ca am ramas tot bandit care nu vrea sa se reeduce.
Era un adevarat marasm de a cauta sa scap din aceasta situatie sub obsesia de a nu vorbi nimic. Traiam sub amenintarea mai mare a neputintei mele de a pastra si a nu divulga cele auzite, decat a represiunii celor din comitet.

Aici Dumnezeu mi-a ajutat. Nu neg nici chiar dupa atata timp cat a trecut de atunci... Ba mai mult, confirm prezenta lui Dumnezeu langa mine de-a lungul acelor ani.
Intr-o noapte, lucrand la masina si trebuind sa geluiesc niste sipci subtiri, la un moment dat o sipca se rupe sub apasarea palmei mele chiar deasupra cutitelor care se invarteau vertiginos si mana imi intra in cutite.
Neamtul a vazut.
A oprit imediat masina, mi-a scos mana din cutite si a chemat medicul de serviciu -tot un fost detinut trecut prin Pitesti.
Este inimaginabil de crezut bucuria pe care am simtit-o vazandu-mi mana zdrentuita. N-am simtit durerea de marea bucurie ce m-a cuprins, stiind ca ma duc la infirmerie si astfel scap de camera reeducarii.

Parca pluteam... condus cu mare grija si tact de medicul respectiv, dar in viteza pentru ca pierdeam mult sange.
Ajuns pe patul din infirmerie, dupa ce mana mi-a fost operata, curatata, bandajata, am respirat usurat, stiind ca in aceasta situatie nu-mi mai putea cere nimeni nimic.

Desi ranile erau adanci ( se vad si acum urmele cutitelor ), nu retin -in toata perioada de tratament la infirmerie- sa fi simtit durere. Aceasta era anihilata de faptul de a fi in afara campului de atentie al reeducarii.

Un inger: Radu Macri

In camera infirmeriei, cu mine, erau mai multi bolnavi grav. Ceea ce imi aduc aminte cu multa tristete era un baietel de vreo 14-l5 ani sau poate mai putin, al carui nume mi-l amintesc: RADU MACRI... Elev -fiul unui pilot de marina din Braila. Avea dubla pneumonie. Fusese arestat cu grupul Generalul Franco.
Prin anii 1948 sau 1949, un grup de elevi avand varsta in jur de 12-l3 ani s-au hotarat sa-i scrie o scrisoare generalului Franco -despre care auzisera ca a luptat impotriva comunismului- si sa-si exprime indignarea cum ei, copiii, erau fortati sa intre in asociatii cu caracter comunist (U.A.E.R.).
Zis si facut. Pe o carte postala, in cateva randuri si-au exprimat pasul, au semnat cat mai descifrabil posibil si trecand adresa Domnului General Franco - Madrid au pus-o cu nonsalanta la cutia postala.
Ceea ce a urmat se poate banui.
In inchisoare erau numiti copiii generalului Franco.
Baietelul era intins pe un pat cu ochii extrem de stralucitori datorita febrei. Straveziu de slab se stingea clipa de clipa ca o lumanare.
Dupa cateva zile de la sosirea mea, Radu n-a mai miscat. A ramas asa cum am sa exprim mai tarziu in poezia "Pitesti". "Ca un inger mat, ce a-nghetat, plecat in vesnici".

Nu mai tin minte cat timp am stat la infirmerie, unde trebuie sa mi se schimbe pansamentul, dupa care am fost luat si reintrodus intr-o camera de reeducare.

Din nou in cloaca

In camera in care fusesem introdus atmosfera era asemanatoare cu cea de la Pitesti din ultima perioada. Cu comitete de demascari, scormoneli continui prin cutele cele mai dosnice ale creierului dupa cine stie ce farama de amintire ratacita pe acolo.

Pluteam ca pe un ocean de smoala in care negura groazei acoperise totul. Nu stiam nici unde-i rasaritul, apusul, nici miazanoapte sau miazazi. Timpul trecea, dar nu stiam ca trece. Doar umbre ale groazei se perindau pe dinaintea mea, fioruri demonice imi fulgerau prin sira spinarii, de la stanga la dreapta, numai cosmare...
In felul acesta s-au furisat pe langa mine fara sa sesizez sarbatorile Craciunului anului 1951 si sarbatoarea anului nou 1952.
Cand ma gandesc retroactiv, am impresia ca nici nu a fost Craciun in anul 1951, cum nici an nou in anul 1952.
In una din zilele lui ianuarie 1952 au fost anuntati ca cei cu pedepse de peste 10 ani si peste, plecam la mina.
Am tresarit punandu-mi speranta in plecare. Poate-poate voi scapa si de la Gherla, care devenise la fel de grea ca si Pitestiul.

Dupa ce ne-am facut bagajele cei cu pedepsele respective, vine un gardian insotit de unul din reeducati -fost elev- Stoian Ion.
Suntem trecuti in revista, iar cand ajunge la mine, Stoian ma impinge cu mana spunand: tu nu pleci, banditule!
Am simtit de parca mi s-a rasucit un cutit in inima. Din nou -la fel ca la Pitesti- mi se taia speranta de a putea scapa din infern, daca nu, cel putin de a-l schimba cu altul.

M-am intors in camera infrant, zdrobit, zicandu-mi: Ce mai vor oare ? Nu vad acestia ca eu nu mai exist ? Eram un om infrant, cu vointa distrusa si despre care mai auzeam si eu pe cate unul si altul spunand ca n-as fi in toate mintile...
As fi acceptat cu bucurie epitetul de nebun, daca m-as fi bucurat si de reversul nebuniei, acela de a nu mai suferi pentru aceasta. Ori eu traiam suferinta in toata dimensiunea ei.

Si totusi, Dumnezeu nu m-a parasit

Dupa cateva ore vine un alt gardian si striga in camera, ca daca este vreunul cu pedeapsa de zece ani si peste, sa-si faca bagajul.
Am inteles ca numarul celor selectionati n-a fost suficient, iar gardianul voia sa completeze numarul.
Mi-am insfacat bagajul ce nu apucasem sa-l desfac si am rupt-o la fuga spre curte, ca nu cumva sa ma observe iar Stoian sau un altul dintre ai lor si sa ma opreasca.

In curte erau deja adunati vreo 100, daca nu mai bine, de detinuti. M-am strecurat printre ei si m-am facut cat mai mic ca sa nu pot fi observat de cei de la reeducare. Am reusit sa ma trec si pe lista pe care o facea un gardian si nu dupa mult m-am vazut iesind cu coloana de detinuti cu care ma indreptam spre gara.
Din cand in cand ma uitam pe furis inapoi cu groaza de a nu fi remarcata plecarea mea spre mina.
Eu consideram aceasta plecare -la ora respectiva-ca o evadare...

Am fost atat de inghesuiti incat drumul spre mina mi s-a parut din cele mai groaznice posibile. Fiind prins cu un picior ridicat nu mai puteai sa-l pui jos. N-aveai cum.
Am observat pe duba, ca in afara de studentii de la Pitesti si Gherla, mai erau si alte persoane pe care nu le cunosteam si nu stiam daca acestia au fost sau nu trecuti orin reeducare.

La mina Baia Sprie

Am ajuns -in sfarsit- la Baia Sprie. Parca am ajuns pe alta lume. Niste baraci si multi oameni galagiosi care se plimbau incoace si incolo prin curte. Gardul de sarma ghimpata ce imprejmuia baracile, pentru mine nu avea semnificatia puscariei, conta ca o imprejmuire oarecare a unei gospodarii de tara .. .
Am fost dusi in niste sali mari pentru a ni se face vizita medicala si au venit bucatarii ca sa ne dea de mancare.
Incredibil! Painea si marmelada la discretie. Nu ne venea sa credem ochilor. infulecam ca niste lupi.
Ni s-a atras atentia sa nu mancam cu prea multa lacomie pentru a evita deranjamentele si bolile de stomac.
Multi -intr-adevar- s-au imbolnavit de stomac.

A sosit apoi vizita medicala pentru mina.
Doream din tot sufletul sa intru cat mai repede si cat mai adanc in mina. Speram ca acolo in maruntaiele pamantului mi se vor mai domoli grozaviile din cap.
La vizita medicala se constata ca pe langa alte debilitati mai sunt si foarte slab. Aveam 52 de kilograme la inaltimea de 1,82 m.
Concluzia: nu pot intra in mina si va trebui sa prestez munca la suprafata.
Alta lovitura !
Voiam sa intru dinadins in inima pamantului crezand ca acolo sa scap de oameni. Aveam nevoie de singuratate, sa fiu doar cu mine insumi, sa-mi oblojesc ranile. inca de la plecarea din Gherla mi-am facut planul ca ajuns in maruntaiele pamantului, dezastrul meu interior se va mai linisti.
 
Am luptat si am invins

Decizia cabinetului de a nu intra in mina m-a ravasit.
Auzisem ca cel care conduce din interior (adica din partea detinutilor ) era inginerul BUJOIU, fost ministru, caruia i se inscenase un proces de tradare nationala. Fusese condamnat la munca silnica pe viata.
Adus la mina datorita cunostintelor si practicii, lui de mare valoare in domeniul mineritului, administratia i-a oferit posibilitatea de a conduce mina si a o rentabiliza.

Auzisem ca era un om deosebit de bun si intelegator. Asa ca l-am cautat cu febrilitate printre mineri. L-am gasit in biroul lui si i-am expus pasul meu.
I-am spus ca la vizita medicala am fost exclus de la munca in subteran datorita starii mele de slabiciune, dar ca eu cred ca voi putea rezista si vreau sa muncesc in mina.
Desigur, nu puteam sa-i vorbesc despre cele petrecute la Pitesti si Gherla, dar i-am relatat ca am un anumit zbucium sufletesc si cred ca munca in mina m-ar ajuta sa ma linistesc. De altfel asemenea svarcoliri erau destul de frecvente printre detinuti.

M-a privit cu oarecare compasiune si mi-a promis ca-mi va gasi o munca mai usoara in subteran .. .
Astfel, m-a dat ca ajutor de miner la un sarb (arestat in cazul Tito). Era acest sarb un urias despre care se spunea ca e cel mai puternic om din mina.
Mare lucru nu aveam de facut , deoarece Ghedos Ravoschi -sarbul- facea totul. Mai era si taciturn, pe deasupra, lucru ce imi convenea cel mai mult.

Cand au aflat cei din colonie de zorul meu de a munci in subteran s-au mirat si m-au criticat deoarece toti ar fi dorit sa munceasca la suprafata in aer liber.

Vai mie ! Cosmarul Pitestiului apare iarasi!

La suprafata erau multi oameni,in afara de cei pe care ii cunosteam de la Pitesti, amestecati cu reeducati ce aveau creierele spalate. Nu-i cunosteam pe toti. Stiindu-ma atat de ravasit in sufletul meu si cuprins de acea stare patologica in care nu mai puteam nimic sa tin in mine fara sa nu divulg imediat, ma tineam deoparte, singuratic.

Deodata, ca umbra lui satan. se apropie de mine un fost student reeducat de la Pitesti, -nu-i retin cu certitudine numele, de aceea nici nu incerc sa-l ghicesc spre a nu gresi­si-mi comunica raspicat ca si aici la mina va continua cu demascarea, ca exista un comitet format si ca se asteapta sosirea lui Turcanu. Deci, va trebui sa demasc in fata lui tot ce aud si tot ce vad in juru-mi.
E greu de imaginat ce am simtit cand am auzit ca va trebui sa-i demasc pe banditi.
Imi pierise toata bucuria de a fi ajuns la mina. Nu stiam cum sa ocolesc oamenii, fiind constient de starea mea patologica de a nu putea retine nimic secret. Era imposibil. .

Ajunsi in curte am fost inconjurati cu multa prietenie de veteranii minei.
Ne intrebau de unde venim, cum a fost pe la alte inchisori, etc...
Dintre toti acestia se desprinsese unul cu o fata foarte vesela care veni direct la mine zicandu-mi:
-Am aflat ca esti din Maramures... si ma imbratiseaza. De unde din Maramures ?
-Din Sighet.
-Bravo. Si eu sunt din Sighet si ma cheama Vasile Boaru.

Numele lui mi se parea cunoscut. Mi-a spus ca a plecat din Sighet in 1940, s-a stabilit in Bucuresti unde urma o scoala de pilotaj. imi zise ca atunci cand voi putea cobori
In mina ma va lua in echipa lui, caci era sef de echipa sau ceva mai mare. M-a tratat cu biscuiti.
In creier si-n suflet au inceput din nou sa bata ciocanele de teama sa nu-mi spuna ceva ca pe urma eu sa ma demasc comitetului.
Am incercat si fiu cat se poate de rezervat, dar... degeaba.
La un moment dat ma intreaba daca ai mei de acasa stiu despre mine, pentru ca el ar putea sa te transmita unele informatii.
Daca-mi exploda un obuz in cap nu-mi era mai greu decat ce am simtit in acel moment.

Eram sigur ca sunt vazut ca discut cu Boaru de catre vreun reeducat. Dar nu-mi era atat de frica de acestia, cat imi era frica de neputinta mea de a-mi retine gandurile si ca va trebui sa spun totul in fata comitetului despre aceasta situatie.
Nu mai stiu ce i-am spus lui Boaru la intrebare, insa as fi preferat sa mor, decat sa aud intrebarea.
O pata neagra mi s-a asezat pe ganduri si de aici relatarea mea va urma doua cai datorita nesigurantei realitatii din acel moment.
Prima cale:
M-am dus direct la respectivul cu reeducarea si i-am spus cele auzite de la Boaru -(nu puteam sa nu-i spun. imi urlau gandurile)- ca Boaru m-a intrebat daca am ceva de transmis acasa, ceea ce -implicit- insemna ca putea lua legatura cu exteriorul.

La un timp extrem de scurt, doar la cateva minute, dandu-mi seama de grozavia consecintelor pentru Boaru si alti oameni binevoitori si nevinovati, am fost atat de socat, incat numai dupa o zi cad grav bolnav , diagnosticat: hepatita evolutiva febrila.
M-au internat la infirmerie cu temperatura de 40 de grade. Am aflat mai tarziu ca doctorii mi-au prezis ca acolo imi este sfarsitul.

Miracolul

Eram , nu galben, ci verde la culoare.
Imi aduc aminte cum cei doi doctori detinuti ma vegheau in timpul noptii.
Stiam ca-i Saptamana Mare 1952.
In culmea disperarii, am strigat in gand catre Dumnezeu sa-mi ajute. Am avut impresia ca strigatul meu din gand a strabatut genunea pana la marginea universului...

... Cum era in timpul noptii, in febra mare ( de obicei hepatita nu se face cu febra ) am strania impresie ca deasupra usii de la intrare a aparut o cruce in flacari care ardea cum ardeam si eu.
Brusc -miraculos de brusc- simt ca pot rosti "Tatal nostru" ( am relatat ca nu puteam sa-mi fac rugaciunea inca de la Pitesti).
Am simtit cum mi se deschide sufletul si un val de bucurie , de sfanta bucurie, ma invaluie.

M-am ridicat brusc din pat simtind, nu numai ca sunt vindecat, dar simtindu-ma puternic, chiar foarte puternic. Doctorii au ramas nedumeriji:
-Vezi ce faci, Visovane !
-Ma simt bine. Nu mai am nimic.
I-am mirat pe toti cei din salon care s-au trezit auzindu-mi miscarea si atentionarile doctorilor.

Am sim]it ca nu mi-e frica nici de Turcanu, nici de reeducare. Tot Pitestiul si Gherla cazusera -parca- la picioarele mele. Asteptam cu nerabdare sa se faca ziua .. .
Cand -in sfarsit- s-a luminat de zi, eu, bolnavul pana cu cateva ore inainte tintuit la pat de febra si de boala, am alergat intr-un suflet sa-l gasesc pe Vasile Boaru.
L-am gasit.
Gafaind de fuga, de jena, dar si de bucuria revenirii, i-am cerut iertare si i-am explicat pe scurt, cum zdrobit fiind inca din Pitesti, l-am turnat comitetului de reeducati despre faptul ca el, Boaru, a promis ca-mi va anunta familia ca traiesc.

Nu stiu ce a simtit Vasile Boaru si cat de mult s-a speriat. Nu retin sa-mi fi spus ceva, pentru ca eu, cuprins de imensa bucurie a revenirii, alergam prin curte (eu, atat de bolnavul cu cateva ore mai inainte), ca sa-mi anunt prietenii de ceea ce simteam.
Putea sa-mi apara acum Turcanu cu toti tortionarii lui, ca i-as fi scuipat in ochi.
Considerand ca respectivul reeducat, caruia i-am spus ce am discutat cu Boaru, a anuntat administratia, asteptam fara teama sa fiu dus la ancheta, sa fiu confruntat cu Boaru, caruia i-am spus sa nege , ca si eu voi nega.
Dar n-am fost dus la nici o ancheta.

A doua cale:
Acum, dupa atatia ani de zile, regandind situatia de atunci, ma intreb daca eu am spus comitetului de reeducare despre convorbirea cu Boaru ? Daca nu cumva situatia a fost alta.

Dupa ce Boaru mi-a spus ca poate sa anunte pe ai mei, socul a fost atat de puternic (doar eram sub imperiul morbid al Pitestiului), incat a determinat acea forma de hepatita groaznica.
Consider ca in aceasta stare, am avut doar impresia patologica ca am spus aceasta comitetului. Cum as fi putut ? Doar eram in febra si internat la infirmerie...
Aceasta impresie mi s-a intiparit in minte ca o certitudine.
De ce spun acest lucru ?
Pentru ca, daca eu intr-adevar as fi relatat cazul acesta reeducatului, cazul ar fi ajuns imediat la ofiterul politic care -obligat- ar fi declansat o ancheta. L-ar fi anchetat pe Boaru, el fiind incriminatul... M-ar fi dus si pe mine pentru confruntare. Ori eu n-am fost dus la nici o confruntare -recte- Boaru n-a fost anchetat.

De aici concluzia mea actuala este ca toata aceasta nenorocire s-a intamplat numai in imaginatia mea bolnava, iar lui Vasile Boaru i-am marturisit un pacat nesavarsit.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com