Ghita Dipse, mare mester si strateg

Ne-am adaptat noi noilor conditii, considerand ca asa e mai nimerit in noua imprejurare.
Nea Ionica -comandorul- ne tinea prelegeri de filozofie, ba ne mai povestea si despre bombardamentele de la Stalingrad la care participase. Altii vorbeau din specialitatile lor si timpul trecea -cu toata foamea ce incepu sa se simta- relativ usor. Mai greu era noaptea, cand cu toata echilibristica de care eram capabili, era greu sa ne gasim o pozitie de repaus pe neregulatele si ruptele fieratanii ale patului.

La toate aceste grave inconveniente se mai adauga frigul acelei ierni din 1953. in camera noastra frigul acelei ierni s-a simtit din plin.

Se apropie Craciunul. De data asta un Craciun cu colinde murmurate de catre noi si cu bucuria nasterii Pruncului Iisus in suflete.
Camera avea doua usi: o usa ce dadea spre exterior si prin care veneau gardienii, iar alta usa ce ne despartea de o camera in care erau detinuti neizolati care lucrau in mina. Prin aceasta usa reuseam sa comunicam cu ceilalti camarazi ai nostri considerati liberi.
Usa aceasta era de tip vechi. Era batuta in cuie ca sa nu putem circula si era formata din doua tablii prin care -insa- se putea vorbi cu grija fara a fi auziti de gardian.

Intr-o seara bate la usa discret un bun prieten al meu. Era Ghita Dipse - om cu totul si cu totul deosebit. Facuse inchisoare si sub regimul generalului Antonescu. Era absolvent al scolii de arte si meserii. Ne intreaba daca mai rezistam la foame, deoarece ratia noastra ce o primeam era cam de patru ori mai mica decat ratia celorlalti din colonie. Era aproape inexistenta.
Ceilalti camarazi ai nostri erau de-a dreptul alarmati de soarta noastra. Le era teama sa nu ne imbolnavim. Ne-a comunicat ca va incerca o anumita solutie ca sa putem fi ajutati.
Dupa un timp oarecare, am auzit niste zgaraieturi la usa si niste ciocanituri usoare... Oare ce s-a apucat sa faca -ne intrebam noi.
La un moment dat am observat cum tablia inferioara a usii este scoasa si prin gaura respectiva puteam comunica direct cu cei din camera vecina.

Marele mester Ghita Dipse -zis filozoful- ne-a demonstrat ca poate scoate tablia si a o pune la loc fara sa seobserve ca s-a lucrat la ea. Gardienii, care intrau zilnic in camera, n-au observat ca s-a lucrat la usa.
Seara -dupa ora stingerii- Ghita scotea tablia de la usa si prin acest orificiu primeam din abundenta paine si marmelada pe care cei ce lucrau la mina aveau posibilitatea sa le cumpere de ia o cantina din interiorul coloniei.

Eram coplesiti de atatea bunatati primite de la cei din colonie. Ne bucuram -mai ales- ca se apropia Craciunul si se dorea ca si noi sa ne putem bucura de darurile pamantesti ale marii sarbatori.
Desigur, era un risc destul de mare, mai ales pentru cei ce ne aduceau aceste ajutoare, dar noi pandeam cu infrigurare in toate directiile, cu simtul ascutit de fiara al detinutului si astfel n-am fost prinsi niciodata.
In una din seri -insa- (mai precis in seara de Craciun) dupa primirea acestor daruri, auzim un zgomot la lacatul usii ce dadea spre curte.
Inghetaseram.
Ne era frica pentru cei ce ne ajutau intrucat, daca am fi fost prinsi, s-ar fi declansat o teribila ancheta atat printre noi ,cat si printre cei din camera vecina. Ce sa facem?

Am pus imediat aceste daruri pe sub paturi si pe paturi, acoperindu-le pe cat s-a putut cu paturile si asa am incremenit cu frica in suflet la ceea ce se putea intampla.
Eram siguri ca cineva (vreun informator) a anuntat de ceea ce se intampla la noi.
Usa s-a deschis si cativa gardieni au intrat in camera.

Noi ne-am ridicat in picioare pe langa paturi ca sa acoperim vizibilitatea gardienilor si cu inima batand asteptam sa vedem ce urmeaza.
Gardienii au traversat camera. S-au uitat la noi, s-au uitat la paturi. S-au uitat la cealalta usa care dadea spre camera vecina. Au fortat-o putin sa vada daca e tot batuta in cuie, dupa care -spre mareamoastra usurare- gardienii s-au retras fara a spune macar un singur cuvant. Dupa plecarea gardienilor ne uitam unul la altul si nu ne venea a crede...
Oare chiar nu vazusera nimic?
Am ramas cu un semn de intrebare. Cert este ca mana lui Dumnezeu a fost deasupra noastra.
A fost un Craciun pe lege, cu colinde, mancare din belsug, cu bucurie.
Se apropia anul 1954.
Doamne, ce diferenta de Pitesti si Gherla unde nu mai stiam numele zilelor !...

ANESTE DOBRE II "ALDUIESTE" PE COMUNISTI

In noaptea de anul nou 1954, exact la cumpana dintre ani, ne-am imbratisat si ne-am urat La multi ani liberi, cand unul dintre noi -un grec- pe nume ANESTE DOBRE, dupa ce isi cere scuze de la noi pentru ce o sa zica, a proferat o injuratura din cele mai stridente la adresa comunistilor.
-Le-am zis-o, fratilor. Stiu ca comunistii o sa ma injure tot anul, dar eu am prioritatea. Le-am spus-o primul.
Intr-adevar, Aneste era o figura...
Nu stiu din ce organizatie facea parte, dar a fost izolat impreuna cu noi deoarece nu voia sa munceasca in mina.
-Nu muncesc eu pentru voi, comunistilor -zicea Aneste- si mai tot timpul era in harta cu gardienii.

Anchete

Trecusem in noul an si iata ca intr-o zi vine un gardian si il scoate pe unul dintre noi la ancheta. Dupa vreun sfert de ora se intoarce si il scoate pe altul (pare-mi-se, in ordine alfabetica).
Cei anchetati ziceau ca este un maior de la Ministerul de Interne care vorbea o romaneasca aproximativa si care venise sa ne ancheteze pe noi cei de la izolare.
Mi-a venit randul si mie.
Sunt dus intr-o camaruta din colonie in care era un tip elegant, ferches, galonat (nu prea eram eu la curent cu noile grade din armata).

Ofiterul mi se adreseaza intr-o maniera fortat de politicoasa :
-Domnule Visovan ai fost izolat pentru atitudinea dumitale legionara si care ma surprinde.
Cu toate inchisorile -de loc usoare- prin care ai trecut, se pare ca nu te-au schimbat.
Iti pun o singura intrebare:
-Stii ca Horia Sima -comandantul vostru- a fost agent al lui Moruzov?
La care eu ii raspund :
-Eu stiu un singur lucru: ca dumneavoastra sunteti cel care afirmati.
S-a uitat lung la mine si m-a expediat la camera.
Ne-am lamurit. Respectivul a venit sa afle starea de spirit si sa strecoare neincrederea in randurile noastre, intrucat celelalte metode se dovedisera ineficiente.

Aspirantul de marina PUIU VIRGIL

Timpul a inceput sa se incalzeasca. Cu exceptia grilajelor pe care trebuia sa dormim noaptea -si care ne intrau in oase- atmosfera de la aceasta izolare era destul de placuta.

Acum imi amintesc ca printre noi la izolare era un baiat simpatic : PUIU VIRGIL - fost aspirant de marina. Ne-a povestit incercarea lui de a parasi tara impreuna cu cativa ofiteri cu o barca cu motor. Ghinionul lor... datorita unei defectiuni la motor, barca s-a oprit si au fost prinsi.
Povestea cu mult umor, cum la securitatea Constanta -la interogatoriu- unul din acesti ofiteri fugari este intrebat:
- Unde ati vrut sa fugiti?
- In occident.
- De ce ati vrut sa fugiti?
- Suntem ofiteri vechi. Stiam ca vom fi scosi din cadrele armatei si voiam sa lucram in continuare in marina.
- Bine, mai banditilor, zice anchetatorul, de ce n-ati fugit in U.R.S.S. care este patria muncii?
Intrebare fara raspuns.

Spre Aiud

Incepusera sa apara primele raze ale primaverii, cand intr-o buna zi suntem scosi din camera si dusi intr-o baraca din colonie.
In baraca respectiva am intalnit pe ceilalti legionari care au fost selectionati din randul celor ce munceau in mina, spunandu-li-se ca toti legionarii vor pleca la Aiud.
Toata baraca avea regim de izolare, cu mancare foarte slaba si prost gatita. La un moment dat am refuzat-o ca semn de protest.

Cat era de mare foamea, mancarea care ni se servea era imposibil de inghitit.
Urmare refuzului nostru, mancarea s-a mai imbunatatit, dar nu cu mult.
Dupa cateva zile am fost incarcati in dube auto si transportati la gara, apoi in duba tren cu destinatia Aiud.

In duba tren ne-am intalnit si cu alti legionari care veneau de la minele Valea Nistrului si Cavnic. Multi dintre acestia imi erau cunoscuti. Printre ei era unul foarte simpatic pe nume DARAU. Acestuia ii placea mult <Rapsodia Maramuresului> compusa de mine in primele luni de detentie la inchisoarea din Sighetul Marmatiei.
In duba s-a alcatuit la repezeala un cor din cei mai buni cantareti de la cele trei mine si in surdina am repetat <Rapsodia Maramuresului> pe saturate si apoi am luat-o pe drum inapoi in timp pana la cele mai vechi cantece legionare.
Astfel, drumul spre Aiud l-am facut cantand si aproape ca n-am sesizat cand am sosit la destinatie in gara Aiudului.

La inchisoarea Aiud

Ajunsi la Aiud am fost repartizati pe celular.

Regimul cel mai obisnuit la Aiud : cu mancare foarte slaba, cu plimbare din cand in cand si cu vizite medicale foarte rare.

Desi le retin chipurile camarazilor de celula, nu-mi mai amintesc numele lor. Retin doar ca in ciuda mancarii foarte slabe, atmosfera era destul de destinsa.
Asa am ajuns spre iarna anului 1954. Era in preajma Craciunului, cand un gardian ungur -pe nume Zoltan- ne-a surprins tocmai cand topaiam mai tare si ne harjoneam. Cu o bucurie sadica in coltul gurii ne-a facut raport de izolare.
Suntem dusi unul cate unul la izolare la parter.

In celula de izolare, pe ciment, am gasit o rogojina atat de uzata, incat era ca si inexistenta. Seara am primit o patura atat de rupta, incat am numarat zece gauri mari prin care intra capul, fara sa le pun la socoteala pe cele mai mici. in coltul camerei era o tineta si langa ea o cofa cu apa.

Acolo am petrecut sarbatorile cu o supa servita la trei zile si o bucatica de paine.
Era un frig teribil. Trebuia sa topai tot timpul ca sa nu inghet.
Acolo am stat vreo sapte sau zece zile...
Timpul trecea foarte greu datorita foamei si frigului. In schimb ma puteam ruga. Gandindu-ma la ce am suportat la Pitesti, pedeapsa mi se parea -totusi- usoara.

Prin infirmerie si prin spital

Am fost scosi de la izolare si regrupati intr-o celula foarte friguroasa de pe ramura de rasarit a celularului.
Incepusera sa mi se umfle mainile si aveam impresia din cand in cand ca ma pierd. Am inceput sa lesin.
In una din zile, chiar dupa ce terminasem rugaciunea, am avut senzatia mortii... Le-am spus celor din celula situatia in care ma zbat. L-am rugat pe COJINSCHI -un medicinust- sa transmita acasa ca^ am murit gandindu-ma la ei.
Mi-am pierdut cunostinta.
M-am trezit intr-un tarziu, insa nu mi-am dat seama unde sunt. Eram la infirmerie si mi-am dat seama ca am trecut printr-un moment deosebit.

La infirmerie mi-au facut investigatiile necesare, spunandu-mi ca am hepatita si ca voi fi internat in spital.
Eram atat de slabit incat a trebuit sa fiu dus pe targa la spital.
In camera spitalului am gasit o atmosfera destul de destinsa. Medici erau dintre ai nostri - detinuti.

Mi-a ramas in minte unul foarte simpatic -bolnav si dansul- pe nume STROE.
Fusese director la spitalul din Resita. Acesta a venit langa mine incercand sa ma faca a intra in atmosfera camerei.
 De la spital am fost dus la Roentgen. Dupa ce m-a examinat amanuntit, doctorul respectiv ma intreba daca as suporta pneumotoraxul.
Mai auzisem candva de acest termen. Nu-i cunosteam exact sensul, dar stiam ca era legat de o interventie la plamani. Am raspuns fara sa gandesc : Da. Dupa care medicul imi spune ca am o caverna la plamanul drept cu un diametru de vreo 2 centimetri.

Nu m-am speriat, ba dimpotriva, eram resemnat pentru toate... Ma bucurasem ca am ajuns intr-un salon mare, luminos si cu o atmosfera mai libera ca la celula.
Aveam febra si transpiram ingrozitor. M-a vazut si doctorul civil al spitalului pe nume BOGATEANU. Eram o problema pentru medic, deoarece plamanii solicitau o hrana abundenta pe care hepatita nu o permitea.
Ne tot intrebam: De unde , asa subit, i-a apucat pe asupritori grija pentru tratamentul bolnavilor?
Am aflat mai tarziu ca in 1955 Romania semnase cu tarile din occident un tratat pentru drepturile omului in care era prevazuta si ingrijirea detinutilor bolnavi...

Datorita atmosferei mai libere din camera si a insistentei celorlalti bolnavi -in cateva zile- am reusit sa ma pot alimenta.
S-a gasit un regim combinat care sa protejeze ficatul , dar care sa protejeze si plamanii... Incet-incet am reusit sa ma ridic din pat.
In aceasta camera am gasit doi prieteni cu totul deosebiti, grav bolnavi si ei, la care ma gandesc si astazi cu dragoste si respect. Erau inginerul Gigi Dragon si profesorul Tase Berzescu.
Cel mai bolnav din camera -insa- era inginerul Leonea Lupascu, fecior de preot din Basarabia, un exemplu de rabdare si credinta.
Avea inflamati toti ganglionii. Nu se putea misca in pat, nici chiar mainile nu si le putea misca . Era hranit cu lingurita.

Pentru febra lui mare si continua i se administrau injectii cu <ulei-camforat>. Era resemnat cu moartea si nu se revolta. Se straduia sa faca un fitil din ata scoasa dintr-o camasa pe care s-o introduca intr-o fiola de ulei-camforat si care sa fie aprinsa in momentul mortii lui.

Era iarna si fiind foc in soba din salon, aprinderea fitilului nu era o problema.
Acest om era un exemplu de daruire totala:
In camera mai era un grav bolnav pe nume SEBASTIAN DANILA. Bolnavul era in corset de ghips. Avea tuberculoza osoasa si suporta foarte greu boala.
La un moment dat vine doctorul si zice ca a obtinut pentru Leonea Lupascu medicamentul <aureomicina> care se zice ca ar fi extraordinar de eficace.
In momentul in care doctorul a pus medicamentul pe noptiera de langa Lonea, Sebastian Danila a facut niste ochi mari si ingandurati, gandindu-se ca el nu a putut primi acest medicament.
Leonea a inteles -din priviri- si a cerut in mod categoric sa imparta pastilele cu Sebastian.
Toti am ramas inmarmuriti de acest gest...
Cu toate ca nu-si putea misca decat gura si ochii, Leonea avea o judecata clara si o memorie destul de buna. Era inginer chimist si putea discuta multe lucruri interesante in specialitatea lui.

La anul nou (1954 sau 1955) este adus grav bolnav in salon inginerul DAMIAN VIOREL.
Facand cunostinta cu noi, cand ajunsese la patul lui Leonea -privindu-l- i-a zis :
-La multi ani!
La care Leonea a raspuns :
-Poate vreo trei zile... Un fenomen ce si astazi ma pune pe ganduri
N-au fost trei zile, ci au fost opt.
Atunci s-a petrecut un fenomen ciudat, -in ziua de 8 ianuarie 1954 sau 1955, cei care puteam iesi la plimbare am fost scosi in curte.
Era o zi de iarna insorita.
La iesirea din spital spre curte, unul dintre noi -un macedonean pe nume PASA DINCA- striga brusc :
-Priviti un sfant!
Pe cer, deasupra inchisorii trecea un obiect foarte luminos de marimea unui om care statea vertical.
Sa fi durat cel mult o jumatate de minut -aceasta aratare- cat a strabatut toata portiunea de cer vizibila de noi.
N-am stiut ce sa spunem. S-a dat parerea ca ar fi un O.Z.N.
Pe cand ne-am intors in salon, inginerul Leonea murise.
Un preot din salonul vecin (cu care aveam o usa comuna neinchisa) era langa patul lui Leonea. Din fiola cu ulei camforat inca mai fumega fitilul...
Dupa vreo trei luni ne-a parasit pentru vesnicie si Sebastian Danila.
 
sursa: http://www.procesulcomunismului.com