Inapoi Ia Aiud

Dupa cateva zile m-am intors cu duba-tren la inchisoarea Aiud.
Pe drum m-a obsedat povestea cu intrebarea pusa de ofiter. Oare cine o fi acel POP ?
Deodata mintea mi se lumineaza si deslusesc printre ganduri:
Acel Pop Mihai nu era altul decat Kokenejdi Mihai -un bun camarad de-al meu- student la Timisoara
Mana providentei a fost deasupra lui, protejandu-l.
Eu il stiam pe dansul fugit in apus. In realitate se ascundea prin tara, ferindu-se de arestare.
In timpul anchetelor eu imi creasem un fel de lejeritate in declaratii. Pentru cei fugiti nu faceam prea multa opozitie, stiindu-i in siguranta.

Spre norocul camaradului meu, cand anchetatorul mi-a pus intrebarea, nu mi-am amintit ca omul si-a schimbat numele si astfel a scapat de napasta. Stiindu-l departe, nu mi-as fi facut nici un scrupul in a declara ca-l cunosc si ca a activat impreuna cu mine.

Securitatea avea nevoie de o declaratie din partea mea pentru a-l infunda in puscarie. Mana lui Dumnezeu l-a protejat.
(Kokenejdi) Pop Mihai era foarte credincios. imi amintesc cum inainte de arestarea mea, intrand in biserica din Sighetul Marmatiei, l-am gasit ingenuncheat la icoana
Sfintei Fecioare Maria...

*

La intoarcerea in spitalul inchisorii din Aiud mi se agravase boala.
Imi aduc aminte cum un tanar medic al Ministerului de Interne, pe nume Serban, cum a intrat in salon ca nou venit, ne-a spus ca el este un "om in alb" si ca trateaza la fel pe orice detinut fara a tine cont de aspectul politic.
Dumnezeu sa-l binecuvinteze pentru faptele lui omenoase.
Vazand starea mea, care ma aflu confruntat cu doua boli antagoniste -plamanii si ficatul- a caror medicamentatie se opunea una alteia, a gasit solutia cea mai curajoasa si destul de periculoasa pentru dansul.

Ma intreaba daca am ceva bani la CEC, pentru ca necesit un tratament cu mult zahar si lamaie - benefic pentru ambele boli.
Cei care au lucrat in mina aveau ceva bani (sume infime pentru munca prestata). Eu, care am fost mai mult bolnav si pe la diferite izolari, normal ca nu aveam.
Atunci -actul de mare curaj- a intrebat pe cei din salon daca nu cumva are vreunul bani la CEC, ca el imi va cumpara zaharul si lamaile necesare.

Imediat a sarit cu bucurie Vasile Alupei -care era in patul vecin-, rugandu-l sa cumpere cele necesare din banii sai pe care ii are la CEC.
Acest Vasile Alupei era un om de o delicatete sufleteasca rar intalnita. Poate mai putin bolnav decat mine, m-a asistat tot timpul cat am fost impreuna.
Am avut o perioada grea de boala cu febra si transpiratii ingrozitoare.
Vasilica Alupei imi punea camasile la uscat, pregatindu-mi altele de schimb.

Scuipam sange si parca aceasta hemoragie inceata nu mai voia sa se opreasca. Poate as fi cazut in disperare; dar comparatia pe care o faceam cu Pitestiul ma facea sa ma simt mai bine...
Tin minte ca mi s-a cumparat atunci 5 kg. de zahar, mai multe lamai si biscuiti. Vasile Alupei era cel care-mi doza ratia si mi-o dadea, dojenindu-ma ca nu mananc destul...
Mai aveam o problema. Marea mea problema din copilarie: nu suportam laptele dulce. Ori aici, la sectia T.B.C., primeam cate jumatate de litru de lapte pe zi, pe care toti ma sfatuiau sa-l beau, dar eu nu puteam.
Cineva a avut o idee salvatoare: puneam laptele intr-un borcan, apoi borcanul il asezam deasupra usii in firida unde era becul. A doua zi devenea lapte acru pe care il puteam consuma.

Noi primeam zilnic (la regimul TBC) cate o bucatica de unt pe care nu-l puteam manca. imi facea rau datorita afectiunilor hepato-gastrice.
Cu medicamentatia intensa data de doctorul Seban, cu zaharul si biscuitii primiti, am reusit sa ma refac usor. Doctorul Serban declarase ca sunt persoana cea mai bolnava de pe sectie.

Zgomote in urechi

Mi s-a administrat atunci 70 de grame de streptomicina. Datorita cantitatii mari de antibiotic mi-au aparut niste vajaituri in urechi care persistau zi si noapte si care ma exasperau.
Nu am putut gasi nici un remediu pentru a scapa de aceasta stare. imi infundam urechile cu te-miri-ce gaseam, ca in felul acesta sa amplific zgomotele, ca dupa ce scoteam dopul, zgomotul sa se micsoreze, dandu-mi oarecare senzatie de usurare.
Dupa putin timp zgomotele reveneau la normal.

M-a chinuit mult aceasta stare, pana cand in urma unor evenimente deosebite pe care le voi relatajmai tarziu -fata de situatia nou creata- zgomotele au trecut pe planul doi. Si astfel m-am obisnuit cu ele.

Aceste zgomote n-au disparut niciodata. Le simt si in prezent. M-am obisnuit atat de mult cu ele incat cand scad din intensitate ma nelinistesc...

Greva foamei

Fiind in spital, auzisem ca cei de la sectia T.B.C. au facut greva foamei, cerand niste drepturi, printre care si o durata mai mare a plimbarii.
Auzeam cum greva dureaza de multe zile, cum erau alimentati fortat. imi amintesc cum dupa vreo 30 de zile de greva foamei, a fost adus in salonul in care eram la spital un detinut pe targa in stare de inconstienta. Se numea Laie Burecu, un taran macedonean -adevarat monument de rezistenta si caracter. il cunosteam dinainte, de la Baia Sprie.
S-au facut mari eforturi sa-l aduca in simtiri. Boala pe care o avea se agravase si dupa un timp a murit.
...si timpul trecea, cand mai greu, cand mai usor. Ma reconforta prezenta lui Gigi Dragon, Tase Berzescu, Vasile Alupei, Tavi Radulescu, Mihai Timaru... care de-a lungul timpului mi-au fost ca adevarati frati si care m-au ajutat sa ma pun pe picioare.

Rugaciunea, poeziile, noutatile si cerneala

Rugaciunea era prezenta, recomfortanta si datatoare de sperante. Nu de speranta in eliberare. Aceasta speranta o pierdusem inca de la Pitesti... ci speranta unui mai bine ce se putea contura transcedental.
Invatam poezii de Radu Gyr, poezii care circulau transmise prin pereti cu ajutorul alfabetului morse.
Mai reuseam si eu sa-mi transform gandurile in versuri pe care le comunicam celor din jur.
Stiri din exterior nu prea aveam. Doar cand venea cineva nou de pe la alte inchisori, mai ales de la Jilava, unde era o miscare mai mare printre detinuti. Asa ca noutatile noastre cele mai.recente aveau mai bine de un an sau chiar doi...

Cineva dintre noi a reusit sa faca cerneala din florile de regina noptii care erau din abundenta in curte. Iesise un albastru (aproximativ) care cu un betigas pe cate o hartie de ambalaj gasita prin curte lasa urme cat de cat vizibile.
Desigur, riscul de a fi prinsi era mare. O pedeapsa pentru noi cei atat de bolnavi putea fi fatala.

Tin minte cum parintele MITROI a inceput sa scrie pe bucati de hartie de ambalaj, Istoria Bisericii...
La o perchezitie a reusit sa subtilizeze rapid hartiutele in saltea, dar nu si sticluta cu licoarea albastra.
-Ce-i asta ?, l-a intrebat gardianul
La care parintele Mitroi a raspuns:
-Sunt intelectual si nu pot trai fara sa scriu.
Gardianul a luat sticluta. L-a amenintat cu carcera, iar noi toti asteptam cu groaza sa vedem ce se va intampla cu parintele.
Prin ce miracol...? Nu s-a intampla nimic.
Parintele Mitroi era un om de o mare valoare intelectuala. Reusise sa refaca istoria bisericii din primele timpuri. Numai cu alfabetul morse statea mai putin bine.

Noi, ceilalti, comunicam cu usurinta prin acest alfabet (desigur —cu paza la usa spre a nu fi surprinsi si pedepsiti).
Parintele Mitroi facea eforturi considerabile sa deprinda alfabetul, dar in zadar...Nimic nu se lega de dansul. Desi intr-o vreme era violonist in orchestra radio Bucuresti. Probabil -de la o anumita varsta- unele deprinderi nu pot fi insusite.

Intr-o zi Tase Berzescu a incercat sa ia legatura prin morse cu parintele, care era in celula vecina. Bate Tase in perete, dar primeste niste semnale confuze...Bate din nou... Dar se aude atunci deschizandu-se geamul da la celula parintelui si i-am recunoscut glasul: - "Ce vrei sa spui, mai Tase ?"
Scena a produs mult haz. Se asemana cu scenele din filmele cu Stan si Bran cand vorbeau la telefon din camere vecine si cu usa deschisa.

Obiectivul principal: buna dispozitie

Timpul trecea mai cu una mai cu alta, incercand a face sa fie cat mai mult zambet in camera.
Intr-o seara -in timp ce voiam sa ma spal pe dinti-inginerul Jijie se adreseaza celorlalti din caamera:
-Mai fratilor, mai... Priviti ce vrea sa faca Aurica.
Ceilalti se uita la mine si incep sa rada, iar eu cu periuta in mana, gata de a o pune in functie, priveam intrigat, nestiind ce se intampla.
Rasul celorlalti se transforma in hohote...Cand ma uit mai atent la periuta observ ca pusesem pasta pe spatele periutei.
Periuta si pasta aveam inca de la Baia Sprie unde se putea cumpara asa ceva. Chiar daca eu nu aveam bani, aveau altii. Asa ca m-am ales cu o periuta si cateva paste.

O nota dominanta a acestei perioade era mentinerea cu orice pret a bunei dispozitii. Aceasta -mai ales- ca nu erau putine momentele cand imi rasunau in minte urletele celor de la Pitesti ce topaiau furibund in jurul victimei, racnind si hohotind in ras sarcastic. Un amestec infernal de sunete... O simfonie a intunericului mintii.
Azi imi este peste putinta sa ma plasez cu certitudine in timp.
Eram in camera cu Ionica Ungureanu -unul din prietenii mei buni- cand am invatat pe de rost (nu stiu de la cine) Evanghelia dupa Matei.
Acum mi se pare acest lucru incredibil... Si totusi asa a fost.

Moartea camaradului "Teicutu"

Intr-o zi de vara -prin iunie sau iulie- s-a auzit o impuscatura. Dupa impuscatura niste strigate... Se imparteau ordine... zgomotul crestea. De la ferestrele noastre nu se putea vedea spre curtea centrala, dar am inteles ca ceva groaznic se intamplase.
In scurt timp zgomote uriase se auzeau dinspre celular. Cred ca se batea in toate usile de fier. Zgomotele se amestecau cu strigate: Asasini, asasini!
A inceput sa functioneze intens sistemul de comunicatii prin morse, intre camere si etaje. intre pavilioane vestile se transmiteau mai ales prin macedoneni in dialectul lor pe care gardienii nu-l intelegeau.
Asa am aflat ca POPA IOAN zis "TEICUTU"pentru firea blanda pe care o avea - era inchis din 1941- fusese impuscat.
Am aflat cum Coler -directorul puscariei- alerga ca un descreierat prin curte impartind ordine gardienilor care coborasera inarmati si cerand -probabil- intariri.
In acest timp se auzeau din zidurile inchisorii strigatele detinutilor: "Asasinilor, asasinilor !"

Aceste strigate s-au auzit pana dincolo de oras. Erau mii de voci care strigau si un numar dublu de pumni care bateau in usi.
Aflasem pe urma cum s-a intamplat cazul:
Teicutu era bolnav cu stomacul si avea dureri ingrozitoare de multa vreme, dureri ce nu le mai putea suporta.
Dupa ce ceruse -in zadar- tratament ca sa-i aline durerile (dar nu primise) a cerut sa fie scos la comandantul inchisorii, colonelul Coler, sperand ca poate il va indupleca sa poata fi tratat.
La multele insistente ale "Taicutului" este dus la Coler, comandantul inchisorii.
La intoarcere de la Coler, Taicutu a relatat ca plangandu-se directorului despre durerile lui -si ca sunt atat de mari, incat ii vine sa se sinucida- Coler i-a raspuns:
-Bine, arunca-te in sarme si va fi mai putin cu un bandit.
Nu stiu daca dialogul s-a desfasurat in acesti termeni, dar continutul a fost cel de mai sus.

In interiorul zidurilor inchisorii, la cativa metri de zid, era un gard de sarma inalt de vreo 2 metri si de care nu aveai voie sa te apropii. Sentinelele de pe ziduri aveau ordin sa traga fara somatie in cei ce se apropiau de acest gard de sarma.
Lui Teicutu ii ramasese in minte vorbele lui Coler si-si facuse un plan pe care nu l-a spus celor din celula.
Cand cei din celula au fost anuntati ca vor iesi la plimbare, Teicutu, simuland o durere de cap (poate o si avea) si-a legat o batista peste frunte si a coborat in curte.
La plimbare, profitand de o neatentie a gardianului, a fugit spre gardul de sarma, tragandu-si batista peste ochi.
Cu un singur glonte tras in regiunea capului, sentinela l-a doborat.

Ce buni tintasi erau securistii ! Am aflat, apoi, ca "romanasul" care a tras -fecior de taran de pe nu stiu unde- a fost inaintat in grad, a primit permisie si o recompensa in bani pentru "marele act de vitejie", ucigand un roman chinuit si lipsit de aparare.

Prin giurgiuvelele de la ferestrele celularului mai exista cate un orificiu prin care se putea vedea in curte. Cand s-a auzit impuscatura unii au vazut toata scena. Au urmat bataile in usile de fier care aveau o rezonanta puternica si apoi strigatele detinutilor.
Cetatenilor din orasul Aiud nu le-a fost greu sa afle ce s-a intamplat in inchisoare.
Multi gardieni erau localnici si nu toti tineau consemnul tacerii. Asa se face ca in aceeasi zi vestea a ajuns pana in Teiusul lui Teicutu.
A doua zi am auzit sunet de clopot de la mare departare ce ne-a facut sa credem ca-l plang pe camaradul Popa Ioan zis Taicutu.
A urmat o inasprire drastica a regimului de inchisoare.
Nu mai eram scosi la plimbare, mancarea slabise mult...

Am aflat (prin sistemul de comunicare morse) ca unii ofiteri politici securisti umblau din celula in celula si acolo unde depistau urme de var pe deasupra usii sau cazute pe jos, deduceau rapid ca acolo s-a batut in usa. Detinutii din acele camere au fost pusi in lanturi -multi dintre ei fiind trimisi in lanturi la Gherla-,
Se instaurase o atmosfera de teroare. Se dublasera gardienii pe sectii, iar in afara zidurilor -cei de la etajele 2 si 3- i-au vazut circuland inarmati.

De ce se temeau oare ?
Ce "imens" pericol reprezentam noi cei strambi, chirciti, ologi, ce ne taram pe branci si coate ?

Noi cei rosi de boli si imbatraniti in inchisoare.
Si totusi, ii speriasem... Totusi, eram o forta.
Asta o confirmau chiar ei, dusmanii nostri.
 
sursa: http://www.procesulcomunismului.com