Plecare dubioasa din Aiud

Intr-o zi se deschide usa, intra gardianul zicand : -Visovan, fa-ti bagajul si urmeaza-ma.
In aceasta atmosfera tensionata de dupa impuscarea lui Teicutu, cu anchete, punere in lanturi, trimiteri la alte inchisori... nu mi-a fost chiar la indemana de ce se intampla.
Cu toate ca sectia noastra de bolnavi T.B.C. a fost in afara cicuitului de manifestari de revolta in urma impuscarii lui Teicutu, noi aflaram mai tarziu de cele intamplate... Totusi psihoza terorii securitatii si in special a "Pitestiului" in care erai invinuit de te miri ce -de care tu habar nu aveai -persista.

Si mai groaznic este ca sa fii invinuit de ceva ce nu cunosti, deoarece nu poti sa-ti formulezi nicicum apararea. Altceva e cand esti invinuit de ceva real. Atunci ai curajul raspunderii sau iti formulezi refugii in cunostinta de cauza.
Mintea mea -desi mult ameliorata- ramasese totusi bolnava in urma Pitestiului. Reuseam destul de eficient sa mi-o menajez. De data asta -insa- urmandu-l pe gardian ma gandeam : Ce or fi vrand?... Ce or mai fi nascocit?...
Sunt introdus intr-o camera mica unde exista doar o masa si o bancheta.
Mi-am imaginat ca aici vor veni anchetatorii sa ma interogheze. Oare despre ce?
Dupa cateva ore mi se pun ochelari negri si sunt transportat intr-un loc despre care mi-am dat seama ca e gara C.F.R.
Curand aud o animatie in randul celor care ma transportau si urechea surprinde o fraza din discutiile gardienilor :
... "In duba nu exista nici o carcera libera"...
Sunt condus din nou la masina si de acolo la inchisoare, in aceeasi camera din care plecasem.
Eram speriat.
De ce oare -pentru mine- trebuie sa fie carcera separata in duba? Unde urma sa fiu dus?
Imi trecea prin minte: Desigur la Ministerul de Interne... Oare de ce?
 Auzisem mai inainte ca se incerca sa se inventeze un "comandament legionar" care sa fi "organizat" manifestarile explozive din ziua uciderii lui Teicutu.

Cum sa se fi organizat?... Doar manifestarea a fost exploziva la auzul impuscaturii...!
Mintea mi se inflamase, inventand tot felul de scenarii care de care mai groaznice.
Oare se organizeaza un nou Pitesti?

Totusi, de data aceasta rationam mai detasat stiind ca am reusit sa ma ridic deasupra acelei groaznice situatii. Apoi, aveam rugaciunea la indemana. Puteam sa ma rog si sa zic: "Fie, Doamne, voia Ta".
Inca de cand am sosit la Aiud de la Baia Sprie, dupa ce m-am imbolnavit, fiind slabit peste masura, am inceput sa am din cand in cand niste crize nervoase... Erau urmarile Pitestiului. Aceste crize ma duceau pana la inconstienta.

Odata cu refacerea organismului au inceput sa se mai rareasca si acest crize.
Am primit ceva tratament si chiar aveam la mine o sticluta cu-te-miri-ce sedative pentru asemenea situatii.
Ramas in camaruta respectiva m-am gandit sa transmit prin morse unora care ar fi putut receptiona mesajul meu.

Am spus cine sunt si ca sunt expediat in conditii cu totul si cu totul deosebite la o destinatie necunoscuta. Daca voi dispare sa fie anuntata familia - si mi-am dat adresa mea.
Peste cativa ani, tot in inchisoare (dar lunga a mai fost inchisoarea asta !) un camarad imi spune ca a receptionat mesajul meu, intrebandu-ma ce s-a intamplat cu mine atunci.
Au trecut mai multe zile in acea incapere, zile de mare. neliniste a necunoscutului.
La un moment dat mi se spune sa-mi fac bagajul.
Sunt dus in curtea inchisorii unde ma asteapta o duba-masina de mare capacitate.

Mi se spune sa urc in duba. Nu mica mi-a fost surprinderea cand usile interioare erau toate deschise. Duba era complet goala. Atat compartimentul mare, cat si cele mici. Sunt introdus intr-o celula mica, poate nici chiar jumatate cat carcera din duba-tren. Trebuie sa stau intr-o pozitie foarte incomoda.
Cand duba s-a pus in miscare, mi-am dat seama ca sunt singurul pasager. Deci pentru mine se punea la dispozitie o duba atat de mare, dar inghesuit intr-un spatiu atat de stramt.
Gandurile iar mi-au luat-o razna, inchipuindu-mi cat de periculos sunt considerat. Ma ingrozeam de ce ma astepta...

Era o caldura ingrozitoare...Simteam ca mi se face rau. Am lesinat. Cand m-am trezit, eram intins la marginea soselei, iar gardienii se uitau la mine si ma stropeau cu apa.
Cel mai mare in grad -probabil conducatorul escortei- pe care il chema (pare-mi-se) Petrescu era un tip inalt, negricios, cu o expresie foarte rea. Ma intreaba daca am medicamente la mine. Stia ca sunt grav bolnav deoarece avea si dosarul medical.
Eu, cotrobaind prin bagaj, gasesc o sticluta cu o licoare ce am primit-o pentru potolirea crizelor mele nervoase si speram sa ma ajute...
Respectivul imi cere sticluta, se uita la ea, si spre groaza mea, o sparge de asfalt. Eu asteptam sa-mi dea cateva picaturi ca sa ma refac cat de cat.
Am fost reintrodus in duba si duba si-a continuat drumul. Oare spre unde?...Desigur spre Ministerul de Interne, deoarece numai acolo puteai fi dus cu asemenea restrictii.

La intrebarea pe care mi-o puneam -"Oare de ce?" imi veneau in minte cele mai teribile scenarii posibile. Ca atunci cand asteptam acea pedeapsa "deosebita" cu care ma amenintase Turcanu.
Cumpanind -dupa ani de zile- imi dau seama ca "pedeapsa" a fost insasi amenintarea.
Cred ca e mult mai simplu sa treci printr-o greutate oricat de groaznica ar fi ea, decat sa stai sub amenintarea perpetua a unor grozavii pe care ti le inventa mintea bolnava.
Pe drum se lasase deja seara. Puteam oarecum sa respir mai bine...

Simt ca masina se opreste, iar dupa discutiile gardienilor (pe care le puteam auzi) si dupa miscarile pe care le intuiam, am realizat ca bravii mei gardieni au dat de un lan de porumb si aruncau din abundenta stiuleti in duba.
De... Eram in socialism si totul apartinea tuturora.
Intr-un tarziu in noapte consideram ca am ajuns in Bucuresti si asteptam sa aud zgomote de masini, de tramvaie, chiar mai putine (fiind noapte), dar totusi sa aud, caci Ministerul de Interne se gasea in centrul Capitalei.

Spre surprinderea mea, dupa cateva zgomote mai deosebite a urmat iar o perioada lunga de tacere dupa care masina sta. Mai merge cateva sute de metri si iar sta. Din departare aud : Fortuf numarul unu?... Bineeee! Postul numarul doi?..,.
O... de-ar fi Jilava -gandeam in sinea mea- ar insemna ca lucrurile nu sunt atat de precipitate si as avea un moment de respiro.
Cand in cele din urma duba se opri si mi se spune sa cobor, cu toti ochelarii care-mi blocau vederea, acestia fiindu-mi pusi destul de stangaci, observ ca sunt la Jilava.
Pe cat de hidoasa era Jilava, nu pot sa-mi exprim bucuria pe care am avut-o vazand aceasta inchisoare.

Faptul de a nu fi dus diresct la Ministerul de Interne -cum imi imaginam- spre a fi anchetat pentru cine stie ce "crime" pe care nu le facusem, ma linistea. Faptul de a avea un moment de respiro ma incuraja...

In sfarsit, am descoperit, sunt martor

...Mai apoi am fost introdus intr-o camera numai in chiloti si bocanci si cu spaima Pitestiului in oase.
Dupa prima impresie, m-am linistit. In camera erau oameni linistiti fara tortionari stil Pitesti.

M-au inconjurat cei de acolo si m-au intrebat de unde vin. Le-am povestit toata tarasania cu calatoria mea cea sprincenata in conditii de maxima securitate pe care acum chiar ca nu o mai intelegeam. Doar fusesem introdus cu alti oameni...
Eu le spuneam din ale mele, ceilalti imi spuneau din ale lor. Unii mergeau la judecata, altii fiind judecati se indreptau spre alte inchisori. Jilava era loc de trecere.
A doua zi mi s-au dat haine de puscarie si sunt mutat intr-o alta camera. Acolo erau cativa care auzisera despre mine si eu despre ei.

Gandul la ceea ce poate sa urmeze persista, ridicand mereu semne de intrebare. Dar faptul ca nici in prima zi, nici in a doua nu s-a intamplat nimic, ma facea sa fiu mai linistit.
Peste cateva zile sunt dus la o masina mica stil duba. imi dau seama ca strabat Bucurestiul, iar cand cobor mi se spune ca sunt la Tribunalul Militar.

Oare vor sa ma condamne din nou?
Intrebarea ma tot fura mereu...
Sunt introdus intr-o sala de asteptare in care era si Alexandru Constant - fost ministru legionar.
Schimb cateva cuvinte cu el. Nu-si putea nici el da seama despre ce ar fi vorba. La randul lui imi spune motivul pentru care era acolo si pe care nu-l mai retin.
Dupa un timp vine un gardian care imi spune sa il urmez si ma vad dus inapoi la dubita.
Ajuns la dubita imi spune doar atat: -Acuzatul nu s-a putut prezenta.
Am simtit un sentiment de usurare, afand ca eu nu sunt acuzatul. Dar atunci ce poate fi? Cine este acuzatul?
Intors in camera de la Jilava le spun celorlalti cum stau lucrurile. Intre timp mai fusesera introdusi in camera cativa detinuti si care s-au dovedit a sti cate ceva.

Astfel aflu ca un student in medicina MUNTEANU (Eugen?) care trecuse prin Pitesti, detinand functii prin comitetele de tortura a fost eliberat. La eliberare a primit de la securitate anumite insarcinari din parte securitatii...Omul ajuns in libertate n-a mai vrut sa fie executor fidel al misiunii primite. Drept pedeapsa pentru aceasta a fost rearestat si acum cautau motive pentru a-l condamna.

Stiindu-se ca la Pitesti a facut parte dintr-o echipa de tortionari, iar din declaratiile unora a reiesit ca eu am fost una din victimile sale, am fost citat pentru a-l acuza.
Trebuie sa mentionez ca dupa anul 1952 nu s-a mai putut tine secretul asupra celor petrecute la Pitesti. Se aflasera multe in tara... Atunci oculta comunista.-care condusese din umbra masacrele- a recurs la o inscenare, insinuand ca ceea ce s-a petrecut la Pitesti a fost la ordinul lui Horia Sima pentru a compromite partidul comunist.

Atunci au fost executati 17 insi dintre care -cei mai multi- victime total nevinovate. Aceasta numai ca sa reuseasca inscenarea. Cu tot sangele nevinovat varsat de aceste fapturi ale intunericului, adevarul gol-golut a iesit la iveala.
Cineva din cei cu care eram in camera a stat in celula cu acel Munteanu - dupa arestarea sa. Munteanu ii spusese ca m-a torturat si pe mine.
Munteanu mai spunea ca in timpul cat a fost liber s-a casatorit si avea o fetita. El -Munteanu- era grav bolnav de meningita.
Am ramas surprins de toata povestea asta. in primul rand pentru ca nu mi-l aminteam.

M-au torturat atatia...
Nu puteam sa-mi amintesc pe bunii prieteni care au suferit alaturi de mine si pe care voiam sa mi-i amintesc. Cu atat mai mult pe tortionari. Desigur, cu exceptia lui Turcanu si ajutoarelor lui apropiate...

Personal ma simteam linistit si nu puteam sa-mi explic arsenalul de secret si rigurozitate cu care am fost transportat la Jilava si care in mintea mea inca bolnava luase proportii monstruoase.
Peste vreo doua saptamani sunt dus din nou la Tribunalul Militar unde chemat din sala de asteptare sunt introdus in sala de judecata.
In boxa statea un individ palid, slab, cu ochii in pamant.
Sunt intrebat din nou cum ma cheama (de parca n-ar fi stiut), ce condamnare am, daca am fost la inchisoarea Pitesti si in ce perioada si daca am fost torturat.
Raspund afirmativ.
Pe urma, aratandu-mi-l pe inculpat, ma intreaba daca il cunosc:
Raspund sincer ca nu-mi amintesc sa-l fi cunoscut vreodata. Apoi presedintele ii spune numele si-mi spune ca sunt declaratii care atesta faptul ca m-a torturat. La care eu raspund ca au fost atatia care m-au torturat incat nu-l mai pot recunoaste.

Cu asta am fost scos din sala si trimis inapoi la Jilava.
Mi-am facut procesul de constiinta.
Daca altii au spus ca respectivul a fost tortionar si m-a torturat si pe mine, n-ar fi fost drept sa-l acuz?
-In primul rand nu mi-l aminteam.
-In al doilea rand, fiind pus in libertate n-a mai vrut sa faca jocul securitatii.
-In al treilea rand, era grav bolnav de meningita.
-In al patrulea rand, n-a torturat el de bunavoie pe altii, ci numai dupa ce a fost supus si el la torturi groaznice pana  i-a  fost  spalat  creierul  si  transformat  in  bestie comunista. N-a avut acesta tarie din nastere ca sa reziste pana la capat. Paharul tariei lui a fost mai mic decat al meu. Nu pentru ca el ar fi vrut, ci pentru ca asa a vrut Dumnezeu. Peste vreo doua luni am auzit ca Munteanu a murit.

Ratacit si uitat la inchisoarea Jilava

La Jilava mancarea era ceva mai consistenta ca la Aiud. Cu toate acestea eu nu puteam manca. Afectiunea mea hepato-gastrica se accentuase si nu ma puteam alimenta.
Am cerut sa mi se dea separat portia de cartofi doar fiarta, fara altceva. Deasemeni si portia de ulei separat, stiind ca in felul acesta voi putea manca. N-am reusit sa primesc. Am reusit -insa- sa fiu schimbat, pe baza dosarului meu medical, intr-o anexa a spitalului Jilava cu un regim cat de cat mai dietetic...

Si iarasi inca o teama. Se lasase frigul. Atmosfera din inchisoare era jilava...
Am nimerit intr-o camera cu oameni deosebiti, buni camarazi care stiau sa faca trecerea timpului mai usoara.
Aici l-au reintalnit pe Mihai Timaru adus si el de la Aiud pentru un proces. L-am cunoscut pe fostul capitan IVANICA din Giurgiu - om plin de buna dispozitie.

Intr-o zi, fiind la plimbare, pe langa noi trec cativa dintr-o alta camera ce erau de la baie. Printre ei -unul extrem de slab, cu o zeghe aruncata peste trupul proaspat scos din apa. Avea picioarele goale in niste bocanci mari ce-i tara dupa el cu un ras natang pe fata...
Imi spuse cineva ca este NONU SASU.
Auzisem despre Nonu Sasu ca a fost un om de o valoare deosebita, dar -datorita greutatilor din inchisoare-ajunsese acum intr-o forma nelucida.
Era evident ca pe acest frig a iesit din baie astfel anume ca sa moara.

M-am bucurat cand peste ani am auzit ca Nonu Sasu si-a revenit, ca era sanatos si ca lucra ca inginer pe undeva.. .Mai ca nu mi-a venit sa cred.

O vizita medicala Ia Jilava

Am relatat mai inainte despre zgomotul infernal ce mi-a aparut in cap si in urechi la inchisoarea Aiud si care ma urmarea obsedant tot timpul.
Cu aceste evenimente precipitate din ultima perioada, zgomotul trecuse pe planul al doilea. Pe planul intai erau gandurile la ceea ce se intampla.
Zgomotul, desi era persistent, nu era atat^ de suparator. Totusi, fiind la Jilava si afland ca aici vin'din cand in cand medici de la penitenciarul Vacaresti pentru a consulta bolnavii, m-am inscris si eu pentru vizita de consult O.R.L.
Au trecut zile, poate chiar saptamani, pana cand -intr-o zi- gardianul ne anunta ca cei care ne-am inscris pentru consult sa poftim la infirmerie.
Ne adunaseram cam multi. Atunci ara aflat ca medicul O.R.L.-ist vine la consult de doua ori pe an.

Dupa un timp vine gardianul nervos si ne spune ca trebuie sa ne intoarcem in camera, ca doctorul -pe care il chema ASCHENAZIE- si-a facut norma de 16 oameni pe zi. Restul era sa fim consultati alta data, adica peste jumatate de an.
Gardianul insusi era revoltat de atitudinea doctorului si a zis ca merge la comandant sa-i raporteze despre acest caz.
Ce a facut, ce n-a facut acest gardian, care se dovedi a fi om de omenie, ca s-a intors nu peste mult si ne-a zis :
-Inapoi la infirmerie...Mama lui de doctor... 16 oameni norma?! Nu-i vorba ca si doctorul ne-a consultat pe masura: doi insi pe minut.
Cand a ajuns la mine (sau am ajuns eu la el) i-am spus despre zgomotele din urechi (cap).
Il vad cum face un cornet din hartie, priveste la urechi, dar nu se uita la ele, apoi imi vara cornetul intr-o ureche (Doamne, iarta-ma) si isi apropie urechea sa de gura cornetului ca si cum si el ar vrea sa auda zgomotele mele din cap si urechi.
N-am inteles niciodata acest gest. Mi-a prescris sa iau luminai.
Zgomotele persista chiar si in acest moment in care relatez aceste lucruri, dar nu ma mai deranjeaza. Am impresia ca m-ar deranja daca nu le-as auzi.
 
sursa: http://www.procesulcomunismului.com