PRIMA PARTE

- Nimeni nu mai misca!
Porcul (de director, de prim-gardian, de politic, de cine-o fi) m-a trezit, mi l-a alungat pe Elisav, in sfarsit, adus - eram la o intinzatura de buze de urechea lui frate-meu -
porcul de cine-o fi, mi l-a speriat, zburatait, cine stie cand o sa mi-l mai apropii, ca sa-l intreb, sa-i spun sa-mi spuna - de sora noastra, Seliva.
Nimeni nu mai misca? - n-au decat sa nu mai miste cei care miscau, eu, din patul meu, cu picioarele mele facute zob, cu maruntaiele facute scrob, cu intrebarea mea pentru frate-meu, eu nu miscasem nici in gand, nici macar in visul cu el, revenit, ii priveste pe sanatosi - vreau sa spun: pe miscatori.
imi readuc pleoapele peste ochi, nadajduind ca Elisav nu a fost prea departe alungat, sperind sa mi se intoarca, sa stam de vorba, ca intre frati - si inca gemeni - sa ne intrebam impreuna daca sicriul era cu ea; sau fara. Fiindca acum nu mai conteaza rotulele sfaramate de gloantele lui Csaky; nici gaurile din genunchi scurmate de Dragan cu creionul chimic; nici "confruntarea" cu batranii (nici chiar ceea ce nu -i facusera mamei, sub ochii mei) - ca sa nu mai vorbesc
de proces, de sentinta, de infirmeria inchisorii din Codlea; n-ar conta nici faptul ca m-au adus aici, la Pitesti, tot
inchisoare, cand locul meu ar fi la Vacaresti; intr-un spital adevarat, nu in aceasta celula numita 4 Spital, amintire a unei foste infirmerii de puscarie.
Ploapele strans-stranse, nu conteaza unde se va fi aflind, cu trupul, Elisav: la munte, cu partizanii?; zidit in vreo pivnita?; la naiba, undeva prin Iugoslavia, umblind numai noaptea si spre Apus, numai spre Apus?; in Italia, de unde urmeaza sa ia avionul?; la Poarta Casei Albe, pe punctul de a bate - daca nu cumva a si facut-o - pe punctul de a le spune vacilor-incaltate de americani sa vina odata!, cum ne-au promis, sa vina, sa ne scape de rusi? Ceea ce conteaza acum, 6 martie 1950, aici, pe spate; nemiscat, cu ochii bine inchisi:
sicriul pe care securistii il ingropasera in prezenta noastra, la 10 decembrie, in cimitirul din Albota era - cum era: cu sau fara ea?
- Fiecare la locul lui!
Ii priveste pe cei ne-aflati la locurile lor, eu sunt la al meu, pe patul meu, pat adevarat, cu saltea adevarata - aici, unde m-a repartizat seful camerei; aici, pe patul meu, lipit de al lui, si acela adevarat; sa treaca - la locurile lor,
pe priciuri - ne-trecutii; eu am alta treaba, eu n-am treaba cu ei, eu vreau sa aflu (dupa ce Elisav are sa ma intrebe) cum era sicriul: cu?, fara?
- Din clipa asta, nimeni nu mai vorbeste!
Din clipa asta, nimeni n-are decat sa nu mai vorbeasca - desi nu vorbise directorul Dumitrescu; desi nu vorbise ofiterul politic Marina; nici prim-gardienii Mandruta, Ciobanu; nici macar sergentul Georgescu. Desi.
- Din clipa asta, nici o miscare, nici un samn!
Rostitorul a rostit: samn. Samn a spus spuitorul.
Abia acum - ca la un semn - incremenesc. ii simt pe colegii de celula (ii simt cu pielea obrazului, cu genunchii putrezind, cu limba ingrosind), ii simt incremeniti, inaintea
mea - in timp, desi am venit mai tarziu, m-am asezat cu
incremenirea in fruntea lor, tocmai, fiindca ma aflu alaturi,
pe un pat adevarat, nu pe prici.
incremeniti - asta sa fie inhibitia de protectie? Asa
incremenesc si antilopele?
Samn a zis zicatorul. Si este semn, semnal- la randu-i,
pregatit, insa atat de necrezut in enormitatea lui, incat si-a
pierdut functia de avertizor, de indemnator sa te aperi de
primejdie, fie si doar prin fuga. Semnul-semnalul de acum,
avertismentul ne avertizeaza: nu mai avem scapare.
Inhibitie de protectie - inainte, nu acceptam nici
notiunea, cuvintele: inhibitie, fie - dar protectie? in masura
in care, dupa semnal, pericolul nu se abate asupra ta
(sau: doar asupra ta, nu), desigur, scapi, dar nu pentru
ca te-ai fi aparat, protejat, eventual, aparat activ, ci pentru
ca amenintarea aceea n-a dat si peste tine. Inhibitie de
protectie - ce fel de protectie, daca incremenesti?; si astepti?
Astepti, ce: sa se apropie agale, de tine, inhibatul-protejat,
si sa te inghita efort.
Oricum, am incremenit. Masina s-a oprit.
insa, printr-un miracol al compensatiei iat-o dind inapoi.
Cu o fractiune de milimetru, cu o frantura de secunda -
cu cate un dinte de rotita. Bineinteles, in continuare inainte,
nu se poate. indarat, in ciuda primei impresii, nu se poate;
nici in stanga, nici in dreapta. Si, totusi, un dinte de rotita se
mai poate: daca nu de scapare, atunci de intarziere. Si daca
nu inainte, nu inapoi, iata: in jos (ori in sus) merge inca, se
mai poate: memoria, memoria, maica noastra ocrotitoare
(atat cat poate), memoria, maica noastra, mantuitoarea,
memoria, ultimul recurs si reazem, singura mangaiere,
inainte de plecarea incolo, dincolo, unde nu-i nici durere,
nici incremenire
Un dinte de rotita in sens invers (acum, in cel adevarat),
un dinte de ragaz - se spune, se scrie ca, atunci cand mori
ti se, ori iti singur derulezi intreg drumul de pana acolo,
de pana atunci; inainte de a pleca, te mai scalzi o data in
ceea ce ai fost (ca sa ai ce regreta?; ca sa te consolezi?), iar
filmul este proiectat de-a-ndaratelea, incepe cu sfarsitul, ca
sa poata face legatura cu inceputul - ce va incepe odata
ce sfarsitul va sfarsi.

1.

Samn a rostit rostitorul.
Semn ca trebuie sa aman, evit - ma las retrogradat cu un
dinte de rotita acolo unde samnul inca nu ma atinge,
memoria, maica noastra, ma naste invers, cu pantecele ei
re-primitor - pana ieri, pana ieri la pranz, pana aici, pana in
dreptul usii:
- Tu, mai, acela schiop!, zisese seful camerei. Tu-ai sa
sazi aicea, pe pat - Cori, treci in locul lui Rosca, Rosca pe
prici! Asa! Brava! Partizanii din Fagaras, fiindca si-or dat
sangele, primesc pat adivarat
Eram lac de sudoare inghetata, privirea mi se aburise
de durere, asa ca nu fusesem in stare sa-i raspund sefului
ca nu eram partizan, cat despre sange, nu mi-l dadusem,
imi fusese luat
De dimineata, de cand, in celula de la subsol, unde
facusem carantina - si unde fusesem anuntati de mutare - nu
avusesem timp (nici voie) sa ma intind, fie si jos, pe ciment,
ca sa nu ma mai sprijin pe genunchii care abia dadusera
primele semne de vindecare ca, iata, din nou erau pusi la
grea incercare. Adevarat: de la subsol pana aici, la al doilea
etaj ma purtasera de subtiori Saptefrati si Damaschin, insa
genunchilor mei le-ar fi trebuit o targa, macar o lectica din
brate impletite. Dar, de cum prietenii mei isi inlantuisera
mainile, ofiterul politic Marina se napustise asupra lor, cu
pumnii, cu picioarele:
- Asta-i ajutor-legionar, banditilor! Sa urce singur, a
ridicat manaimpotriva poporului si-a clasei
- Vezi, bre, daca ridici mana?, se hlizise Mihai
Saptefrati. 'Potriva ? Clasii? 'Ncitoarea te arde peste bot,
de ramai schiop, ca un dujmai 'rait care - asa-ti trei!
Gluma il costase pe Mihai un spit de cizma in glezna, de
la Marina si un ciomag peste ceafa de la prim-gardianul
Ciobanu - care, ca sa nu fie banuit de favorizare, il croise
si pe Gabriel Damaschin:
- 'T-auzit, ba, ce-o ordonai tova' 'lent? S-urce singui!
Voi il proptiti de subsori, de sa nu busasci - 'zecutai!
Ciobanu : o vita. insa nu la Ciobanu ma uitasem, lung,
apasat, piezis; ci la bestia de politic: imi dezvelisem dintii, ca
frate-meu si il amenintasem in gand: "Lasa, tu, lasa: Elisav
e liber, pune el mana pe tine, iti plateste el- si pentru Seliva
si pentru Mihai si pentru urcusul meu - urcus pe care il si
incepusem in compas, cu picioare tepene si sub directa bata
a lui Ciobanu - o vita.
Beat de durere, cu urechile vuind, inregistrasem totusi
dimensiunile neobisnuite ale camerei - deja plina-stup
(o suta de detinuti? o mie?), dar nu intelesesem ce favoare
imi facea individul cu sapca proletara si corn de rinocer in
loc de barbie, acordindu-mi "pat adivarat", netrimitindu-ma
pe prici, unde recunoscusem pe cativa colegi de la subsol
adusi inaintea mea.
- O sa fim megiesi, o vreme, auzisem glasul sefului
vecin de pat (stateam cu ochii inchisi, fericit ca nimeni
nu se mai sprijina, greu, in bietii mei genunchi). De-aici
ai videre frumoasa, aleasa, ca dintr-o loja de orchestra -
este, Pop Cornel?
imi sarise inima din loc: spusese Pop si mai cum?
Cumva: Pop Elisav? Parca, nu, parca altfel de Pop, a, da:
Cornel- de ce Cornel? De ce da, de ce nu, bine ca nu Elisav
- Elisav e liber, lasa, tu, lasa, Elisav trebuie sa ramana afara,
nu numai ca sa treaca granita in Iugoslavia, de acolo in Italia,
de acolo sa zboare peste apa, sa bata-n Poarta Casei Albe, sa
le explice magarilor de americani ce porcarie facusera,
dindu-ne rusilor - sa le spuna, sa le faca si un desen, sa-i
scuture, sa-i trezeasca! Si sa-i aduca incoace, sa ne libereze!
De asta, dar nu numai: ci asa; sa stiu eu ca Elisav e liber: mai
exact: ne-arestat, fiindca liber ar fi, chiar inzidit, ca Medrea
cel mic in cele trei luni de cand insumi eram ne-liber,
intelesesem, ma obisnuisem cu celelalte fete ale libertatii lui
Elisav: mort de frig, de foame, de epuizare, uitat in ascun-
zatoare - o groapa sapata in gradina, o pivnita cu pereti dubli,
o pestera capacita; cazut, adormit, dintr-un copac si mancat
de lupi, ori agonizind, lung, cu oasele rupte, cu maruntaiele
sparte; impuscat de insisi partizanii (nu cunoscuse parola - se
zice ca au fost cazuri); sinucis. Ma obisnuisem si cu ceea ce
era si mai al lui: in clipa in care ar fi constatat ca a incetat
de a mai fi liber, Elisav ar fi incetat sa traiasca: ar fi murit,
pe loc, de arestare.
Dar daca, totusi, "Megiesul" rostise: Pop Elisav?, ma
intrebasem, cu genunchii, dintr-o data, inghetati. Si nu:
deasupra, la capul meu, glasul lui Fuhrmann:
- Aaaa! Deci dumneata esti celebrul Cornel Pop de la
Medicina din Cluj - incantat Am auzit atatea despre dumneata
- Ai auzit! Di unie-ai auzit, mai?! - Megiesul nu numai
ca se rastise, nu numai ca ii spusese lui Fuhrmann: mai - dar
pusese o intrebare-cu-epoleti.
- Di onde-am auazeeet?, isi ovreise Fuhrmann glasul.
Asa si triiesc iu, de n-am auzat di la radiu Maskva", din gora
lui Levitan, var cu matusa unui bun unchi di la mini di la
Vilna - dai matali ci feli di radiu asculti, domni caprarmajor?
Asa, da! Bravo, Fuhrmann! l-ai inchis "gora"
Megiesului - care, dupa ce inghitise indelung, sonor, cu
buzele dintr-o data albe, izbucnise in ras - un ras alaturi,
desi gros, gras:
- Ha-ha-ha! Ho-ho-ho! Dar tu ai umor, mai perciu-
natule! N-oi fi cumva student la Conservator, clasa Circ, mai
circarule!? Ho-ho-ho!!
Veselie mare. Cam scartaitoare, in gura "vechilor" din
camera numai ei radeau. Grupul format in jurul meu se
indepartase cu, in centru, Megiesul - care-i depasea pe toti cu
un cap ba nu: cu o barbie - are barbia ca un pumn, ca un
pumnal, barbiesul imi era rau, rau, durerea incepuse
bataia de metronom in genunchi, la subtiori, intre picioare,
semn ca infectia, infectia "Doctorii din celula de la
subsol nu se aflau prin preajma, nimeni nu ma lua in seama,
asa ca ma adresasem unuia in costum maroniu, un necunos-
cut oprit la picioarele mele. insa el nu ma auzise, desigur,
din pricina rumorii de celula; ori se prefacuse, altfel de ce-ar
fi intors privirea de la mine? Cautasem cu mana, la intam-
plare, pe langa capatai: dadusem peste o mana, o apucasem,
o scuturasem, orbeste:
- Fii bun si caut-l pe Barsan, e medicinist, la Cluj
in primul moment, crezusem ca mana straina se smucise
cu atata violenta, fiindca stapanul ei se grabise sa-l caute pe
"Decan", cum i se spunea. Dar numaidecat ceva suierase, lat.
Abia cand cureaua ma plesnise pentru a treia oara si tot peste
obraz, imi acoperisem capul cu mainile.
- Esti nebun, Cornel? Ce te-a apucat? De ce ?
Glasul lui Octavian Apolzan. La capul meu careva
gafaia, se zbatea, mormaia, maraia, gemea. Tropote incoace
- apoi glasul Megiesului:
- Ci-i aicea, mai!? Ci s-a-ntamplat, mai?!
- As vrea si eu sa stiu ci-s-a-ntamplat-mai!, il imitase
Apolzan. Cu el, cu Pop Cornel - cum de-a ajuns in halul
- Ci hal, mai?! Si tu, Pop Cornel: la locul tau!!, strigase
Megiesul.
De parca ar fi spus: "Mars!" unui caine. Peste capataiul
patului aparuse deasupra mea capul sefului de camera -
mai exact: barbia, monstruoasa, vazuta de jos. Ma intrebase
- cu alt glas:
- Te-o lovit? Rau de tot? Iarta si tu, Cornel nu sade bine
cu nervii S-o fi maniet ca i-ai luat patul
A, da? A, da: spusese: "Cori, treci in locul lui Rosca"-
Cori, desigur, de la Cornel Numai ca eu nu-i luasem patul.
Nu eu i-l luasem:
- Dumneata m-ai adus aici, spusesem, dind sa ma ridic.
Puteam sta foarte bine pe prici, cu baietii, cu ai mei
- Sazi ghinisor - Megiesul ma apasase la loc. Si noi
suntem baieti, de-ai tai suntem si noi - este, Cornel? Este!
Sazi ghinisor unde sazi, ci, nu-i bine la noi? Pat adivarat,
salte" Unde mai pui privelistea - de-aici ai sa vezi ca
dintr-o loja de orchestra - este, Cori?
Cel in costum maron - aflat in acelasi loc, la picioarele
mele - incuviintase cu graba, din cap (mi se paruse, ori chiar
schitase si o pozitie de drepti?). Cum asa: pe el, pe maroniu,
sa-l fi apucat eu de mana? El sa ma fi lovit cu centura? Dar
cand?, cum? - doar se afla in acelasi loc, la picioarele mele,
si atunci cand gasisem mana si atunci cand ma lovise si
atunci cand intervenise Apolzan Genunchii sunt de vina,
numai din pricina lor, infectia, infectia
- Esti tot din Fagaras?, il intrebasem pe costumat si
zambisem, doar nu ma puteam supara pe cineva care nu
statea bine cu nervii, orice mi-ar fi facut - apoi, fiindca el nu
parea sa inteleaga, adaugasem: Desi nu toti Pop-ii sunt
fagaraseni - si zambisem iar.
- Ce?, facuse el, intr-un tarziu si ceva care ar fi putut sa
fie si veselie, ii botise gura. Ce?
- Am vrut sa spun ca si pe mine ma cheama Pop.
- Nu, nu, nu! Ma confunzi!, se aparase maroniul.
Pe mine ma cheama Gherman
- Pe mine, Turcanu! - Megiesul se trantise pe patul de
alaturi. Eugen Turcanu - ai auzit de mine?
Ca sa nu-l ofensez - nu auzisem de el - zisesem:
- E un nume frecvent in Basarabia.
- Coom?, se mirase el. Pi ci lume traiesti? Republica
Socialista Sovietica Moldoveneasca, nu Basarabia! - si,
inainte ca eu sa pricep daca ma corectase cu ironie ori serios,
scazuse tonul: 'S di pi la Radauti, cunosti pe-acolo?
Ca sa nu-l ofensez - nu, nu "cunosteam pe-acolo" -
clatinasem din cap si ridicasem din umeri, a scuza. Dar el:
- Pacat - esti legionar?
Nu-mi placea, dar deloc nu-mi placea felul lui de a
incheia raspunsurile rasucindu-le in intrebare, asa ca
spusesem, cu ochii in tavan:
- Pacat - dumneata esti? - si ma aplecasem spre el, atat
cat imi ingaduiau genunchii. Nu-i placuse "raspunsul" - de
ce, doar asa raspunsese si el. Ochii, din caprui, se facusera
galbui. Se straduise sa zambeasca, aratind din barbia ca un
picior, spre picioarele mele:
- S-atuncea? Cum, de ce? Te-ai jucat de-a partizanii si
jandarii? Ai facut pe partizanul?
- Asta era?, am zis. Vasazica: fiindca eu n-am auzit de
dumneata si nu cunosc pe-acolo, rezulta ca m-am jucat de-a
partizanul - ca legionar, evident, toata lumea stiind ca
securistii trag numai in picioare imbracate in camasa verde -
asa se joaca pi la voi, pi la Radauti? Asculta, colega: sunt
de curand arestat, mi-am petrecut timpul numai prin
infirmerii, prin spitale, nu cunosc celula. Deci, nici even-
tuala etica de celula, potrivit careia te prezinti, nu ca cel care
esti ori crezi tu ca ai fi, ci ca, sa zicem, cel pe care ceilalti
te-ar vrea
Ma cam incurcasem - insa vecinul tresarise. Si se
ridicase intr-un cot. Si ma soma cu uitatura lui galbena sa ma
explic. Mersesem, poate nu prea departe, dar sigur, intr-o
fundatura - din pricina genunchilor infectati. imi era greu sa
vorbesc, totusi, ma straduisem:
- Mi s-a mai intamplat asta Unii, aflind ca am fost
impuscat in picioare, isi inchipuie ca trebuie sa fii neaparat
partizan, ca sa ti se intample una ca asta - parca m-ar vrea,
parca le-ar face lor placere sa ma stie partizan, executor a
cincizeci de rusi, dinamitor a trei poduri, distrugator a sase
trenuri rusesti
- Si n-ai zvarlit tu-n aer macar un podet?, ma
chestionase - in gluma - megiesul. Si n-ai impuscat tu macar
un ostas sovietic?
- O sa te deceptionez: n-am! Nici macar un, ca zic asa,
picior de rus (si apasasem). Ale mele - vorbesc de picioare
- au cunoscut oarecari plictiseli intr-o oarecum plicticoasa
imprejurare, la Sibiu
- in muntii Sibiului?
- O sa te deceptionez: nu in munti, in oras - sora-mea
- Arestata si ea? Ori inca libera?
- Te intereseaza sora-mea? Sau numai libertatea ei?
N-as spune ca esti o persoana discreta, delicata, nici din
cale-afara de retinuta - dar pentru ca suntem megiesi, iti
incredintez o taina
- Da-i drumul! S-auzim!
- Auzi-o: Rusii au liberat-o pe sora-mea
- Cum asa?
- Uite cum-asa; cu balalaica: ta-ta-ta-ta-ta!, definitiv - nu
ca pe mine provizoriu, vreau sa spun: numai in genunchi -
dar a dumitale?
Galbenul din ochi daduse intai in violaceu; apoi se
cenusise. Vecinul meu de pat intelesese, fulgerator
raspunsul-intrebat. De acea data insa raspunsese ca oamenii,
doar prin raspuns:
- Ale mele - sunt doua - tacuse el, dintr-o data, ragusit,
apoi oftase din adanc: Am o fetita, Oltea o cheama. Oltea o
cheama si pe mama-sa, pe
Oftind, se dezumflase, se micise; pana si barbia i se
stersese. Ramasese pe spate, cu mana dreapta sub ceafa, cu
privirea atarnata de tavanul celulei. Pieptul se ridica, scadea
cu schiopatari - de la oftaturi.
Ma napadise mila: bietul de el, avea sotie si copil -
fetita, Oltea o chema, ca pe maica-sa Trebuia sa banuiesc,
arata cu cel putin zece ani mai in varsta decat mine, avea
deja riduri Sa fie student-intarziat - de razboi? Ori
absolvise demult facultatea - care-o fi - insa nu-si trecuse
licenta? Oricum, are statut de inca-student, altfel n-ar avea
ce cauta la Pitesti.
As fi vrut sa-i spun o vorba buna: pentru noi, studentii
celibatari, e mai usoara puscaria; dorul nu ne leaga decat de
parinti (de care tot incepusem a ne indeparta), eventual de o
iubita (de care abia incepusem sa ne legam) - pe cand
"batranii, cu neveste, cu, mai ales copii
Cautam, febril, cuvinte potrivite, cuvinte de incurajare -
cand, intre doua oftaturi reprimate, Turcanu intrebase,
ma intrebase:
- Dar frate-tau?
Frate-meu? De unde stia ca am un frate?
Avusesem noroc: chiar atunci Barsan cu intreg alaiul
de doctori se apropiase - altfel nu stiu ce as fi raspuns. Mai
exact: nu stiu ce anume n-as fi raspuns.

2.

Din clipa asta, nici o miscare, nici un samn.
Din clipa asta, a poruncit poruncitorul. Clipa din care
ma extrag cu inca un dinte de rotita, mai incolo si mai spre
maica noastra - pana ieri dimineata, in celula de la subsol:
- Ciobanu! racnise, furios, Dumitrescu, directorul. Ce-i
cu schilodul asta, aici, la mine? Mi-l pui pe prima duba de
Bucuresti! Sa faca ei bors din el!
imi luasem ramas bun de la baieti le urasem, imi
urasera: "Liberare grabnica" - insa nu eu fusesem scos din
celula, ci ei, dupa lista. Ramasesem singur. Dupa vreo
jumatate de ceas intrase Marina, politicul:
- Nu cunosti regulamentul, banditule? Drepti!
incercasem sa-i spun ca nu pot; ca sunt bolnav, ca
genunchii - doar fusese de fata cand domnul director
ordonase sa fiu trimis la spital. Politicul ma silise sa ma ridic
din pat; sa raman in picioare, departe de orice sprijin:
- Ce culoare politica ai, banditule? Taranist? Liberal?
Lacheu social democrat? Legionar! - nu mai era intrebare,
ci afirmatie, acuzatie.
- Nici una, zisesem.
- Cum, nici una, banditule?! - si-mi trasese o palma. Toti
popii sunt legionari!
- Tata e invatator, nu popa.
- Minti, bestie fascista! Ti se spune Pop si nu ai popi in
familie?
- Vi se spune Marina si nu aveti marinari in familie?
Daduse un pas indarat:
- De unde stii, banditule, cum ma cheama?
- De la domnul director, el v-a rostit
Ma oprisem singur, nu spusesem: "numele". Desigur, nu
de la director auzisem cum "i se spune", baietii vorbeau prin
celula, cu totii stiau ca Marina e numele de imprumut, insa
nu i-l cunosteau pe cel adevarat; unii pretindeau ca e ceva
asemanator, Mahren, Mayer; altii ca ar fi o traducere, iar
Fuhrmann zicea ca stie precis: il chema Iticovici.
Actualul Marina imi arsese inca o palma:
- Ia spune, pui de naparca: crezi in Dumnezeu?
- Bineinteles. Sunt crestin, botezat.
Ma apucase de gat cu amandoua mainile:
- Ce vrei sa spui, anti anti comunistule, fascistule?
Ca altii nu sunt botezati?
Clatinasem din cap ca nu; nu asta asta.
- Atunci, ce? Faci ura de rasa, cu mine? Vrei sa ma bagi
in cuptor la Auschwitz? Sa ma spanzuri, de limba, la
Abator? A venit timpul sa va spanzuram noi pe voi, crimi-
nalilor! Hitleristilor! Legionarilor! - cum indraznesti sa
pretinzi ca nu esti legionar? Atunci ce cauti in inchisoare?
Vrei sa pretinzi ca justitia noastra a gresit? Justitia noastra?
Dar tu cati ostasi sovietici din Armata Rosie liberatoare ai
asasinat miseleste, bestie sangeroasa? Cati? Cati?
- imi cunoasteti dosarul, am reusit sa spun, imi daduse
drumul de gat. Stiti bine ca eu nu
- Stiu bine ca tu, da! Fiindca-ti cunosc dosarul, asasi-
nule, criminalule! Ai facut parte dintr-o organizatie subver-
siva, terorista si legionara! Finantata si inarmata de anglo-
franco-americani! ii atrageai pe tovarasii nostri sovietici in
cursa, cu ajutorul muierilor! Si-i asasinai miseleste! Tu si
cu banditul de frate-tau - noi stim tot! Voi, fratii Pop ati
instructat-o pe curva de sora-ta, sa-si puna curul la bataie
Nu mai inregistrasem urmarea: cazusem gramada,
ocupind, pe ciment, strict, locul ocupat de talpi; ma
prabusisem in mine - de neputinta, de durere, de umilinta -
cum putea vorbi, asa, de Seliva? Horcaisem, de acolo, de jos:
- Sa nu Sa nu Sa nu
Voiam sa-l rog, sa-l implor sa nu vorbeasca, asa de sora
noastra, de Seliva. insa Marina era gata-speriat, asa ca se
napustise la usa, batind cu pumnii, cu picioarele, zbierind, in
falset, guitind:
- Gardaa! Gardaaa!! - apoi, dupa ce usa se deschisese
(Ciobanu fusese tot timpul indaratul ei, simtisem). M-a
atacat, fascistul! A vrut sa ma asasineze, legionarul!
- Fiti pe pace, tova' 'lent, sit acilea, nu s-a atins de
"mneavoastra, vi s-a parut - ca, dac-ar fi-ncercaaaai
Marina insa o stia pe a lui:
- M-a atacat, iti spun! Ma uraste de moarte vrea sa ma
Imediat sa-l bagi la 4 Spital !
- Si traiti, tova' 'lent, dai tovai 'rector a dat ordin sa-l
pun pe duba, ca infirm.
- Aici, eu dau ordin! Eu sunt politicul! il duci la 4 Spital
- ordin de la mine! Sa-l vindece, acolo! Du-l i-me-di-at!!
Asa ca fusesem dus - i-me-di-at - la camera 4 Spital.

3.

Din clipa asta, nici o miscare.
inainte, insa in urma cu inca un dinte: seara de 31
ianuarie: asa arata o celula, celula? - pana la ea cunoscusem
doar beciul Securitatii din Sibiu, infirmeriile si duba. Celula:
Abia ii trecusem pragul, ca trebuise sa ne oprim - era
plina, umpluta de cei din fruntea coloanei, pe noi ne
impingea coada, la randu-i impinsa de gardieni. Rugind,
strigind, imbrancind, Fuhrmann croise o partie prin care
purtatorii patrunsesera cu mine cu tot pana la un pat de fier
fara saltea. Tavi Apolzan si Grigoras (ultima "lectica")
apucasera sa ma depuna - dupa care se scursesera, moi, pe
ciment. Istoviti, sfarsiti, cu privire aburita erau nu doar cei
sase care ma carasera, pe rand, cale de trei kilometri, de la
gara la inchisoare, Damaschin, de pilda, lesinase - dar in
celula nu era apa. Doar tineta.
Dupa ce fusesera indesati ultimii, iar usa se inchisese,
Fuhrmann cuvantase:
- Am indeplinit-depasit planul si la asta: trecerea in
revista a trecut, dusmanul de clasa a fost clasat - privitorii
si-au vazut, in priviti, viitorul de aur, privitii si-au revazut, in
privitori, trecutul ireversibil in concluzie, masele largi de
dusmani ai "porului si-au indeplinit cu varf si indesat
functiunea didactico-pedagogica
De acea data nimeni nu gustase glumele lui Fuhrmann.
Baietii nu mai aveau puteri, acum intelegeam cat erau de
nemancati - si de cat timp, infometati, de ii istovise o "plim-
bare" prin Pitesti Totusi, dupa ce si-au tras sufletul (adica:
au vizitat tineta), noii mei colegi de celula-noua s-au apucat
de treaba: au remontat paturile, au reumplut saltelele cu
pleava reglementara, si-au impartit locurile si paturile
(petice de zdrente inscortosate de murdarie). Iar Fuhrmann -
ales?, autopropus? - sef de camera, a inceput sa bata in usa.
- Ce vrei, ba banditile, ce bati la oara asta? - Ciobanu,
desigur, ascultase, asteptase.
- N-am alta oara, dom' Prim, nu permite reglamentui,
vorba domnului sergent Georgescu - si Fuhrmann aratase din
cap spre un gardian mohorit, ramas in coridor, parca
ascunzindu-se in spatele lui Ciobanu. Domnooo Prim, ma
prezint: sunt seful camerei si va rugam sa binevoiti
- Ce sa bine-, ma? Tu crezi ca io-spus acilea, de sa
bine nu si ce? Raporteaza clar si reglamentar - ce vrei?
- Raportez clar: Vrem, unu: portia de seara...
- Ba! Tu-ai mai fost pe la noi, n-ai invatat ca trei sa
raportezi numai in numele tau?
- Am invatat, am uitat - sunt un baiat simtit, folosesc
pluralul - nu al majestatii, ci al modestiei, asa ca
- Asa ca vorbeste romaneste, clar! Ce vrei?
- Vreau, unu: portia de seara pentru toata
- Mane! Azi nu siteti in portie! - si daduse sa inchida.
- Doi, se grabise Fuhrmann. Apa de spalat, scule de
barbiei
- 'Steapta pana mane!
- Trei! - Fuhrmann pusese bocancul intre canat si usa.
Detinutul Pop Vasile (ma aratase), el este pentru scoaterea
lanturilor de transport si el este pentru infirmerie!
Ciobanu redeschise usa. Georgescu se apropiase.
- Ma-nveti tu pe mine ca ce este, banditile?
- Si-n plus, pune picioru-n usa, de sa nu se-nchiza,
intervenise sergentul Georgescu.
- Scuzati, pardon, e un tic nervos - l-ati avea si
dumneavoastra, daca v-ati afla dincoace, in celula - eu
dincolo, in coridor
- Pai sa treaca dincoaci, "n coridor, toiarsu Prim
- propusese Georgescu, pocnindu-si palma stanga cu o
bata scurta si noduroasa.
- Ai auzii? Iesi pe coridor!, ordonase Ciobanu.
- De ce sa iasa, domnule Prim?, se apropiase Grigoras.
Fiindca si-a facut datoria de sef de camera si a cerut, pentru
toti, drepturile cuvenite?
- Iesi si tu! Sa-ti Sa-ti cuvin io drepturili!
- Daca-i pe-asa, ies si eu! - Tavi Apolzan.
- Si eu! Si eu! Si eu! - Barsan, Stefanescu, Verhovinski,
Damaschin si altii inca.
- Ce-i asta, ba?!, racnise Ciobanu, mai degraba de
spaima decat de manie. Rebiliune la locui de detenti?
'Rganizare legionai?
- O clipa o clipa! - Fuhrman batuse din palme. Va rog sa
treceti la locurile voastre, domnul Prim numai pe mine
m-a invitat, la o tigara, pe coridor
- Ce tigara, ba? se speriase Ciobanu.
- Bine, treaca - fara tigara
- Lasa bancurile, Furhas!, strigase Grigoras. Domi Prim!
Ne dai drepturile cuvenite? Daca ni le dai cu bata, pe
coridor, atunci da-ni-le la toti!
- Domnul Grigoras are dreptate, stimate domnule Prim-
Gardian, intervenise Stefanescu. Daca gasiti de cuviinta ca
trebuie sa pedepsiti, atunci pedepsiti-ne pe toti, nu numai pe
seful camerei - va rog sa-mi permiteti sa ies pe coridor
- Ies si eu! Si eu! Si eu!
- Si eu, pe coridor!, ma trezisem strigind. Si eu vreau
coridor! - ma ridicasem in sezut, zornaindu-mi lantul.
Georgescu ii soptise ceva lui Ciobanu, scurt. Usa se
inchisese, bubuind. Scrasnisera zavoarele.
- Iar te-ai apucat sa faci pe nebunul!, ii reprosase
Grigoras lui Fuhrmann. Ce vrei tu sa dovedesti: ca esti altfel,
nu ca ai tai? Ai dovedit-o, gata, nu mai insista? Tot
bagin-du-te-n fata, sa faci bine - faci rau!
- Domnul Grigoras cam are dreptate, spusese si David
Stefanescu. Te expui, dar uite ce-a iesit: ne-a inchis usa
in nas
- imi pare rau, imi cer iertare, facuse Fuhrmann. Dar
acum, ca a iesit asa, ca am ramas cu buzele umflate
- dusese degetul la gura, aratase prin usa, spre coridor. De
scapat, nu scapam de bataie - cum facem: iesim dupa cum
ne-am ocupat locurile, la usa, ori in ordine alfabetica?
Tu, Balane, iesi la B, de la Balan, ori astepti pana la D, de la
Dihor - sau T de la turnai...
- Te bag in ma-ta, jidanie! Tu, care
Nu apucase sa ispraveasca: Tavi Apolzan il infascase un
umar si il imbrancise la o parte. Balan, nedumerit, furios:
- De ce? Tu, Tavi Tu, legionar, il aperi pe-un
- Aici suntem cu totii detinuti, stimate domnule Balan,
ii explicase Stef, profesoral. Ar fi de dorit sa nu mai folosesti
asemenea expresii
Usa se deschisese din nou - larg: indaratul lui Ciobanu,
patru gardieni - in afara de nelipsitul Georgescu; toti cu bate.
- Tu, ba! - Ciobanu il inhatase pe Fuhrmann, il aruncase
in coridor, inchisese usa.
Pe data, se formase o coada - nu fara conflicte:
Grigoras avea de impartit cu Verhovinski locul doi. Aparuse
Tavi Apolzan - el invoca ordinea alfabetica deci el "venea"
inaintea tuturor.
- Sunteti nebuni! Si bine va face!, zbierase Balan.
Auziti! Sa se bata pentru un loc la ciomageala!
Chiar in clipa aceea usa se deschisese. Fuhrmann,
schiopatind si zambind (stramb, dar zambind) intrase.
Ciobanu cauta peste capetele celorlalti:
- Tu, ba! Tu, de faci galagie! - il chemase cu degetul
pe Balan. Treci la-nteres!
- Eu, domi? Dar eu n-am facut nimica
- Primesti in contu-a ce-o sa faci, nu se poate sa nu calci
tu reglamentu! - evident, glumetul de Georgescu.
Undeva, pe coridor, nu prea departe, Balan zbiera ca un
porc injunghiat. Stef, asteptindu-si calm randul:
- imi pare foarte-foarte rau pentru bietul domn Balan,
dar se vede ca, uneori, Dumnezeu bate si cu batul.
Dupa "cuvenitele drepturi, pe care le primisera (pe
langa Fuhrmann si Balan) doar Grigoras, Verhovinski si
Apolzan, studentii in medicina, opt, in frunte cu Barsan,
"Decanul", se ocupasera de genunchii mei - prin pantalonii
tot de ei, pe duba, descusuti pe toata lungimea. O jumatate
de sulfamida, pentru doi genunchi - insa opt doctori Nu
ma durea, imi era chiar bine.
Totusi, adormisem tarziu. Si, ca de obicei, o visasem pe
Seliva. in rochie alba. Trandafiri rosii in brate. Ca de obicei,
Seliva nu avea chip, doar contur, ca modelat in sarma,
vedeam prin el. Statea dreapta, in nisa ei verticala - acum
fara trandafiri si cu obraz - al Iuliei. O ajutasem sa coboare,
dansasem. Ne sarutasem. Atat de bine, atat de cald, de
patrunzator, incat
Ma trezisem. Lac de sudoare. Basica plina, sa crape. Ma
durea acolo, ma dureau ganglionii de la subtiori - sa-mi dau
drumul pe mine?, mi se mai intamplase, la Sibiu, insa
atunci si acolo eram bolnav-bolnav. Ma hotarasem sa ma
duc la tineta. Cum voi putea. Nu reusisem decat sa zornai
lantul. Trezisem pe cativa, spre norocul meu, pe Stef si pe
Fuhrmann - ei ma luasera de subtiori, ma dusesera pe sus la
tineta, ma adusesera inapoi
in clipa in care Stef daduse sa urce in patul lui, la etaj,
piciorul ii scapatase; Stef cazuse cu totul intre paturi.
Din pricina racnetului.
Mai auzisem, la Sibiu, la ancheta. Urlasem si eu. Mai
auzisem vaiete - la Codlea iar in urma cu putin timp
zbieratele lui Balan imi sfartecasera si mie maruntaiele. Dar
niciodata, niciodata, un asemenea racnet: de moarte. Scurt -
fusese retezat, dar ii pastrasem prelungirea in viscere, in
genunchii batind iar masura - infectia, infectia Venea - nu
stiu de unde venise, dar fusese inspaimantator.
Credeam ca numai mie, proaspat-arestat mi se paruse
asa; ca vechiivor fi fiind obisnuiti.
- Fuhrmann!, chemase Stef de jos, de pe ciment, dintre
paturi. Draga Alfred! Furhas, n-auzi?
- Te aud, raspunsese acesta, dupa o pauza.
- Nu pe mine, draga Adolf - afara! Ai auzit?
- N-am auzit - glasul lui Fuhrmann era nesigur.
Se trezisera cu totii - in afara de Balan care sforaia,
hurducat. Se intrebau, somnorosi, daca auzisera bine, ori
visasera
- O fi strigat cineva in somn, presupusese-propusese Verhovinski.
- Sa speram, oftase Fuhrmann. Din toata inima
noastra tulburata sa speram ca visul urat are sa ramana
pentru totdeauna al celui care a strigat - in somn, in vis
- O fi ceva in afara inchisorii, spusese Grigoras. Undeva
in Trivale in halta
- Bine-nteles, in afara inchisorii, cum sa se intample una
ca asta, aici la noi, in inchisoarea noastra personala - du-i,
Doamne, la Ploiesti, nu-i lasa la noi, la Pitesti...
- Termina cu bancurile tale, idioate, nu-i momentul! -
Grigoras.
- Momentul e sa dormim - cineva, nu stiu cine.
- Stimate domnule Grigoras! Fereastra celulei noastre da
spre curtea interioara, nu s-ar fi putut auzi asa, daca ar fi fost
ceva afara, in Trivale, in halta Aici trebuie sa se fi
- Nu, nu, nu! - Fuhrmann. Uite ce s-a-ntamplat, iubite
al meu, Stef: acolo, depaaarte, in Trivale, un burghezomosi-
eresc local si pitestean s-a gandit sa-si recupereze cocoseii
ingropati la radacina unui batran stejar A sapat ce-a sapat,
dar cand a constatat ca groapa e goala, tainita despecetluita,
cocoseii zburati, in formatie de cocori spre alte buzunare de
crestin Ce, tu nu cunosti strigatul lui Harpagon, cand
- Furhas! Fa un efort si fii serios!
- Uite ce e Tolea: fa tu un efort si nu-mi cere imposibilul
- nu-i momentul sa fiu serios, vorba camaradului meu de-o
viata, Grigoras. Daca nu-ti convine prima varianta, iti
propun alta: un brav securist din paza exterioara, incercind el
sa se descheie la nadragii din dotare in vederea usurarii
naturale si reglamentare, si-a pierdut echilibrul respectiv si a
cazut in propria-i baioneta! S-a autotras in teapa, na! in
calitatea mea de sef de camera liber-ales, va cer sa acceptati
aceasta explicatie profund stiintifica!
Umorul fuhrmanesc devenise bont, "explicatia" nu
explica. Din patul de langa mine, Gabriel Damaschin imi
soptise, febril:
- Sa ceri sa fii dus la infirmerie. Insisti, nu te lasi.
Declari greva foamei, la nevoie. Trebuie sa iesi de-aici!
- Ma simt bine cu voi, de ce sa ies?
- Nu stiu. Stiu ca, in locul tau asa as face.
Damaschin insa nu era in locul meu - ca sa faca, iasa.
Nici eu in locul lui - am ramas.

4.

Din clipa asta, nici o miscare - prima miscare, la subsol,
se inregistrase in a doua saptamana, cand ni-l adusesera pe
Mihai Saptefrati (asadar, si el; si tot in lotul nostru),
scotindu-l pe Nicu Apolzan, fratele lui Tavi - din clipa asta
pana in aceea, pret de cativa dinti de rotita masina, dupa ce
s-a oprit, pare ca da inapoi, in zanganit de tampoane, in fasait
de frane slobozite, nici o miscare, ajunsesem la un capat,
chiar asa strigase un glas de caraliu:
- Capaaaai! Toata lumea coboara!
Ramasesem culcat pe bancheta de lemn, aerul patruns
prin usa deschisa era frumos si proaspat ca Seliva, mirosea
bine a zapada - si ce pacat, ce pacat: abia ma legasem de
baieti, ca mi-i lua, cine stie cand si in care alta inchisoare o
sa ne revedem.
Dar nu: pasi potcoviti pe culoar. Un gardian scund, cu
piept bombat, cozorocul caschetei pana peste gura - strigase:
- Tu n-ai auzit ordinui, ba banditile? Jos! - iar dupa ce
eu ii aratasem picioarele, carjile, el: Sice daca? Io te-am
cotogonit? Jos din duba!
- Dar e impuscat in genunchi, nu se poate misca!,
zbierase, de afara, Fuhrmann, insa numaidecat auzisem o
lovitura, un icnet, apoi glasul ovreiasului care ne veselise tot
drumul pe duba: Asa sa triiesc iu, dom serjent, daca
ciomagul de la dumneavoastra nu are nodurile dispuse
nereglamentar
incercasem sa-i explic bombatului ascuns dupa cascheta
ca vin de la spitalul inchisorii Codlea, ca nu sunt vindecat,
prin urmare, nu pot merge singur
- Si ce daca? Sa te iau io-n carca? Si mai ai si lanturi,
banditile! Si-n plus, nituite! - era furios, ma bodoganea,
ma acuza, de parca eu eram de vina ca lanturile erau - in
plus nituite.
Totusi, chemase, peste umar:
- Doi banditi, la mine, 'uga-mars! - urcasera Apolzan cel
mare si Grigoras. Alti doi la scara dubii - 'zecutarea!
insa, odata coborit din vagon, lucrurile iar se incurca-
sera, sub cascheta-viziera:
- Si-acu, cum dracu facem, de si te strampori?
- Cu o ambulanta, explicase, amabil, Stefanescu.
- Ambulanta ma-ti!, racnise bombatul, iar un soldat din
garda il ingenunchease pe bietul Stef, cu un pat de arma intre
omoplati.
- Am eu o idee, dom' Prim!, ridicase Fuhrmann o mana.
Pe ranit-in-razboaie-soldatul-cazuse il luati dumneavoas-
tra in carca - n-aveti grija, pistolul vi-l stramport eu
Prim-gardianul Ciobanu (bombatul), dupa cateva clipe
de ezitare, ii daduse o palma cumplita:
- Carca ma-ti azi si maine! Adica sa ma dezarmezi tu pe
mine, ma?
- Doamne fereste!, se ferise Fuhrmann din calea celei de
a doua palme, tinindu-se de falca. V-am oferit serviciile
mele, v-am propus un ajutor neprecupetit, care sa zic asa, sa
aplicam diviziune a socialista a muncii
- Divizia ma-ti, banditile! "Z dau io tie service necrei...
Neprepui...
- inca un efort si ajungeti la mal - il indemna (ca pe
mal) Fuhrmann. Foarte bine: nepreputit - sau: neprecretuit
incepusera sa se hlizeasca si soldatii din garda. Ciobanu
zbierase intai la ei, apoi, fara sa se mai atinga de Fuhrmann,
il culcat-drepti-ise, acolo, intre sinele inzapezite, pana cand
nu mai miscase.
- Domi Prim, intervenise Octavian Apolzan. il ducem
noi, facem scaun cu bratele.
- Ce, ba?!, se rasucise Ciobanu. C-adica vrei sa te dedai
la ajutor legionai? Pai tu-ai mai fost pe la noi, te stiu io, esti
verde! Si-alalant! Si tu si tu, ba!
- Si eu, domnooo Sunt tot mereu verde - ridicat in
genunchi, intre sine, Fuhrmann era alb-rosu, zapada si sange.
- Tu, ba, tu sa taci cand te adresezi la mine! Te stiu io si
pe tine, tu esti din aialantii - dracu-a mai vazut sionist verde!
- Vedeti domneavoastra ce n-ati mai vazut, domnooo
De necrezut: Ciobanu se inveselise. Apoi - de parca
ideea ar fi fost a lui, le ordonase lui Apolzan si lui Grigoras
sa faca "scaun" cu bratele, iar lui Barsan sa mearga in fata,
sa-mi tina, duca picioarele intinse. Apoi:
- "Coloanaaa ria"! Fii atent, la mine: iei pe trei si tii
aproai! Sa nu zici ca nu ti-am zis: pan oras, nu te uiti in
stanga, nu te uiti in dreapta, fix in ceafa lu ala din fata!
Nu te uiti la populatie, nu-ti face semne cu ea, ca
Pornisem, pe amenintarea suspendata.
inca de pe duba, cand devenise limpede ca vom fi
descarcati in gara, nu in halta (aflata doar la cateva sute de
metri de inchisoare, spuneau cunoscatorii), Fuhrmann ne
avertizase:
- Or sa ne puna sa defilam prin centrul orasului, campi-
onii agitatiei vizuale. Ce i-ar fi costat sa ne duca in halta, ori
din gara, sa ne urce in camioane? Ei bine, scopul agitpropu-
lui e altul: sa ne poarte prin oras, sa bage spaima in oamenii
inca-liberi: "ii vedeti? Priviti-i bine: ei sunt viitorul vostru!"
Fuhrmann nu se inselase: Pitestenii isi vazusera, in noi,
viitorul, desi nu pentru intaia oara vor fi privit la convoaiele
cu "banditi; desi grupul nostru numara doar douazeci si trei
de dusmani ai poporului, iar singurul lant, al meu, nu
zornaia, nu infricosa;
Fuhrmann se inselase: nu toti privitorii erau inspai-man-
tati: indaratul gardurilor vii formate din trecatori prinsi de
"eveniment" pe trotuare, curgeau, paralel cu convoiul, feme-
ile. Multe. Ale noastre. Femeile noastre, de toate varstele, de
toate conditiile, de toate gradele de rudenie. Dupa cum se
purtau - cu gaturile tepene, privirile numai drept inainte,
furindu-ne cu coada ochilor - aratau ca mai insotisera con-
voaie, ca stiau sa vada, fara sa atraga atentia pazei. Femeile
noastre erau taranci, in portul de Fagaras, de Suceava, de
Gorj, de Nasaud, chiar de Arges; femeile noastre erau
netaranci, unele in paltoane de cartela, aproape barbatesti,
informe; doamne inca, in mantouri foste negre, cu blana
obosita, naparlita; femeile noastre erau tinere, batrane,
copile - cu toatele purtind semnul distinctiv al femeii pornita
la drum lung si nesigur si de iarna: saluri. Uneori, cand
gardul localnicilor opriti pe bordura se rarea, li se desluseau
femeilor noastre bagajele: valize, cosuri, sacose, desagi,
traisti, pachete. Unele duceau pe bratul indoit o scurta
barbateasca, un palton, un cojoc; pe umar, unele, perechi de
bocanci ori de cizme, legate intre ele; alteori patura - cine
stie de cate zile, saptamani pornisera de-acasa, prin cate
orase, prin cate gari, prin cate parcuri inghetate isi petrecu-
sera asteptarea, cine stie cate convoaie insotisera, tot asa,
neprivind, insa cu speranta nebuna, nebuna, ca il vor vedea
pe-al, ori pe-ai lor, ca un Domn-Director se va milostivi de
ele si va aproba "efectele personale" ale barbatilor - dar
asemenea Domni-directori nu mai erau de gasit de vreo doi
ani (poate prin convoaiele de detinuti ), totul se asprise,
totul se schimbase, de-acum lumea se impartea in trei: zdren-
tarosii din convoaie, uniformatii impistolati inconjurind con-
voaiele si femeile - in convoiul lor, paralel cu al nostru - ai
fi zis ca neamul asta nu mai avea casa, se pornise incolo,
incoace, pe drum de iarna.
Nu stiu daca vreuna din femeile de la 31 ianuarie
recunoscuse pe vreunul din cei douazeci si trei, insa noi
tresarisem, macar o data, gasind ca una din ele era sora;
iubita - mai ales, mama.
O vazusem pe a mea: in paltonul ei, candva negru, acum
verzui de purtare, guler si mansete si manson din blana
candva pufoasa, argintie. Cu mana stanga-indepartata de
corp tinea ca pe o contra-greutate mansonul, ca sa echili-
breze traista taraneasca incomoda si, desigur foarte grea.
Chiar gemusem: "Mama " - nu era chemare, nici macar
semn ca o recunoscusem, ci scancetul dintotdeauna, atunci
cand, copil, ti-e greu, ti-e urat, ti-e intuneric - ti-e singur. O
priveam in liniste (lectica formata, atunci, de Stefanescu si
Fuhrmann ma pazea, cu capetele, de paza paznicilor), stiind
potolit, ca nu este a mea; stiind ca e a altcuiva - a lui Stef, din
stanga?, a lui Fuhrmann, din dreapta?, a lui Barsan, din fata,
ducindu-mi picioarele si lanturile?; mama fratilor Apolzan,
proaspat liberata (ca pret al cedarii lui Nicu, prietenul
Selivei)?; al lui Balan, Dihorul - de ce nu, pana si unul ca el
fusese nascut de o femeie?
Era a cui era, poate a niciunuia din cei douazeci si trei,
insa a noastra. A mea.
Apoi il zarisem pe Elisav. Printre femei; mergind si el cu
privirea tinuta drept inainte; dar ca el: cu mainile adanc
infundate in buzunarele lodenului verde.
Asadar, venise. Venise cu partizanii lui, sa ne libereze.
"De ce-ai venit, nenorocitule?!", il intampinasem in gand.
Fiindca el era, nu altul: loden verde, caciula brumarie si
felul inimitabil de a-si tine mainile in buzunare, neindoite
din cot, de parca buzunarele ar fi fost sparte, desfundate, ori
neobisnuit de adanci - stiam bine ce are in buzunarul drept,
adanc: un pistol-mitraliera - de aceea intampinarea inspaimantata.
Spaima (pentru el, pentru Elisav care din viitor putea
deveni, in cateva clipe doar prezent) si speranta (pentru
mine, pentru noi, ca vom fi liberati de partizanii lui) - con-
topite, dind altceva; nu neaparat neincredere in curajul lor
nebun, nebun si nici resemnare plangacioasa, molipsitoare
(ca a unui ministru cu care in acea dimineata tacusem duba
Bucuresti-Brasov - de fapt, invers, dar nu era tot una?- un
domn inca tanar, inca sanatos, dar incapabil sa sfarseasca cea
mai banala propozitiune altfel decat cu:
"Aici murim! Ne-au vandut la Ialta, criminalii! Aici murim!"
Ci un fel de pace, treaza:
Asa era drept, asa era bine: eu - aici si asa; el - acolo,
dincolo si asa. Fiindca ceasul inca nu venise.

5.

Din clipa asta nici o miscare - ecoul ordinului ma
readuce la punctul de oprire.
Ordinul l-a prins pe Pop Cornel la picioarele mele, acolo
unde candva (cand?) se aflase Cori Gherman si costumul
maron al lui Cornel nu are costum, nici maron ci un fel de
caciula-sapca pleostit-sculata. Cornel nu are trasaturile
regulate, aproape frumoase ale lui Cori, ci o mutra de Haplea
tragic - cine stie, poate din pricina ordinului care-l prinsese
la picioarele mele. Tremurind, sgaltaie cipilica lui
caraghioasa si trista, ii clampane falca, i se balabanesc
mainile, genunchii ii baltaie, lovind ritmic fierul patului.
De nu l-as vedea, tot l-as simti - prin pat. Cornel Pop
tremura si, tremurind, se muta, ma muta dupa el si cu el si
dincolo de el tragind impingindu-ma, in ritmul tremurului.
il stiu, il cunosc, tremurul. intai de la tata, din noaptea
de noua spre zece decembrie; apoi de la Sofron, din timpul
confruntarilor de la Sibiu (ciudat: Sofron tremura astfel
numai atunci cand Dragan il lasa pe el si trecea la mine, insa
cand il lucra doar pe el, nu mai tremura). Cam asa tremura si
Nicu Apolzan, pe duba:
Calatorisem in acelasi "compartiment", marele, de la
Brasov la Bucuresti, insa pe drum nu-l vazusem, nu-l
simtisem. Dadusem cu ochii de el abia in Triaj, la Bucuresti,
dupa coborarea tuturor celorlalti - strigati pentru Jilava.
Lipit cu spatele de usa, Nicu tremura, in valuri.
- Aaaa! Aici esti? Cu noi?, tacusem, recunoscindu-l pe
"colegul de lot". Dar erai cu ei, te credeam scapat!
- Sca-sca-sca pat! - tremura atat de tare, incat trans-
mitea vibratiile prin usa, prin pereti, prin podea, pana la
bancheta de lemn unde stateam intins. A-a-a asa mi-mi-au
zi, ca scap, da-da-daca Daca eu
- da-daca inveti pe de rost evanghelia dupa
Cra-Craciun!, l-am inganat. Daca o inveti bine-bine si o
reciti ca la scoala. Si cat ti-au sca-sca-scapat? Pentru mana
de ajutor pe care le-ai dat-o? Un an? Sase luni?
- Ce-ce-ce sase, do-do-doisprezece...
- Luni?
- Tu-tu nu stii rumaneste!?, s-a rastit. Am zis:
doisprezece, nu-nu-nu douaspre
- Ani? Rasplatesc gras, n-ai a te plange Stii cat ai fi
luat, boule, daca te-ai fi tinut bine?
- Vi-viata. Ori moartea - asa zicea comandantul
Cra-Cra-Cra
- Bine, lasa-l asa, nu-l mai cra-craci si tu - viata ori
moartea! Ce-ai ales, lumina a lumii? Moartea - dar nu a ta,
cacanarule, moartea altora! Sa zicem, a lui Sofron! Stii tu ce
mi-a facut Dragan, pentru ca nu confirmam "adevarul" tau?
Adica adevarul lui Craciun? Adica adevarul lor?
- Dar tu stii ce mi-au facut mie? - nu se mai balbaia.
- Stiu ce nu ti-au facut: la confruntari erai singurul care
venea pe picioarele lui, Sofron, Dumitru Medrea, frate-sau,
Iuliu erau adusi taris, uneori pe picioare, alteori, e drept, de
cap - dar ei s-au tinut bine!
- Si ce? Ce i-a slujit lui Sofron ca s-a tinut bine, cum
zici? A murit ca un prost - sa mor ca el? Ce stii tu ce-am tras
noi, inainte Tata-i in puscarie din '46, in lotul generalului
Aldea; mama, din '47, cu lotul Maniu; fratii mai mari,
Octavian si Marcela, arestati in '48, cu legionarii. Iuliu si cu
mine am ramas pe drumuri, ne-au alungat din casa, ne-au
confiscat totul, ne-au luat pana si paltoanele, ziceau ca
dusmanii poporului n-au nevoie pe paltoane, le tine de cald
ura contra clasei muncitoare
- Bine, bine. Cat a primit Iuliu?
- Numai cinci - l-au batut atat de rau, ca nu mai vorbeste,
nu mai misca. Nu l-au adus la proces, doar stii, tu ai fost.
- Am fost - la orizontala, pe targa.
- Tu te faci bine, dar Iuliu Cu el ma speria Dragan: ma
ducea de urechi sa mi-l arate si zicea ca daca nu recunosc pe
loc adevarul clasei muncitoare, ma da pe mana lui Csaky,
ajung si eu ca Iuliu, neom
- Crezi ca ai ramas mai om decat frate-tau, imbecilule?!
- Craciun zi-zicea ca ca-ca daca eu
- Caca dadaca tu?
- Ca-ca da-daca eu, atunci le-le-le Le libereaza pe
mama si pe Marcela, ii reduce tatii la jumatate, asa
mi-au zis!
- Si tu l-ai crezut pe Craciun! Pe Craciun! Cu credinta
asta, in Craciun, ai mintit la ancheta! Dar mai inainte, cu ea
te-ai asezat in fereastra, la gazda fratilor Medrea!
- Nu-nu de bunavoie. M-m-m-au dus ei, ei m-au legat de
scaun doar m-ai va-vazut! Legat. Nici nevoile nu m-au lasat
sa mi le fac ca omul si cand mi-am dat drumul pe mine - ca
voi tot nu mai veneati - Csaky m-a batut peste glezne cu un
ciocan de snitele
- Deci, ei stiau ca noi, Elisav si cu mine, urma sa venim?
- Ati cazut ca musca-n lapte, nu pe voi va asteptam - pe
fugiti: Steza si Medrea cel mic, Nicu, ori pe careva de la
munte
- Dar ai zis ca noi nu mai veneam...
- Am zis si eu, nici nu mai stiu ce spun - Steza-i tot
acolo, sus? La munte?
- De unde sa stiu? Eram la Bucuresti
- Atunci cum ati ajuns la Sibiu? La gazda lui Medrea?
Cine v-a dar adresa: cel mic, Nicu? Unde l-ati gasit?
Azvarlisem cu o carja spre el. il injurasem de mama. il
atinsesem cu carja, dar, din fericire pentru el nu ma puteam
ridica, sa-i dau restul. El se ghemuise langa usa, dardaind:
- Va-Va-Vasile, sa-sa stii ca ba-bat in usa! il chem pe
dom' sergent ma-ma-major!
- Nu te jura, te cred. Daca i-ai slujit in ancheta, de ce
n-ai face-o, in continuare - din obisnuinta? Asculta, ma
turnator nenorocit: Cati ani ai?
- Am cati am, ce te intereseaza?
Nu se mai balbaia si isi dadea singur curaj.
- iti explic indata, la nevoie iti fac si un desen, ca sa
pricepi - pe spinare, cu carja Ma intereseaza, fiindca ai fost
prieten cu Seliva. Si fiindca, la saptesprezece ani, poti fi
slab, naiv, cretin, dar nu ticalos, ma! Ticalosia se invata ca
tabla inmultirii - cand dracu-ai invatat-o? Tot neamul tau
e-n puscarie; toti prietenii tai - in puscarie; sora noastra,
Seliva si prietena a ta, batjocorita de Rusi, impuscata de
securisti, sub ochii tai - ce-au zis ochii tai? Verisoara-ta,
Otilia Tatu, facuta posta de Rusi, moarta si ea sub ochii tai -
ce faceau ochii tai? Frate-tau, Iuliu, rupt in bataie, paralizat,
o leguma, Sofron - mort, din pricina declaratiilor tale
- Declaratiile mele! Tu de ce nu esti mort - din pricina
declaratiilor mele? Frate-tau, la fel - unde-i Elisav?
- Iar imi pui intrebari de-ale lor, cu epoleti - nu stiu!
Doar erai de fata atunci cand L-or fi prins si pe el, l-or fi
impuscat
- Nu l-au prins. Pe morti nu-i mai condamna. Tu n-ai
mai aparut la pronuntare, dar sa stii ca lui Elisav i-au dat
douazeci si cinci de ani. in lipsa - inseamna ca e viu.
- Si in legatura cu el ai mintit! Erai de fata, ai vazut totul,
stii ca nu Elisav l-a impuscat pe Hariton - n-avea cu ce - ai
vazut cu ochii tai ca Csaky l-a impuscat pe "colegul" lui
- La inceput asa am declarat, ca Hariton era numai
lesinat, dar ei, ca nu, ca expertiza a dovedit ca Csaky a tras
intr-un cadavru
- Deci, Elisav a fost condamnat la douazeci si cinci de
ani, tot in urma "marturiei tale!
- Si ce? Douascinci - dar in lipsa! E liber, se sterge la cur
cu anii lor! Acum o fi la munte, ori zidit pe undeva, ori
dincolo, in Occident. Si eu puteam sa fug, in seara de Sfantul
Niculae, dar am ramas, ca prostul Fiindca Seliva
incepuse sa planga. Plangea ca un copil.
Aproape ne impacasem cand auzisem afara, strigate,
comenzi, injuraturi, zanganit de lanturi, gemete. El se
repezise la fereastra. Gasise, tot miscindu-si capul, printre
volete-plase-gratii, o gaurica. imi spusese ca vede un grup de
arestati, in lanturi, facind culcari-sculari printre si peste sine.
Apoi, de parca i s-ar fi bagat un deget in ochi, sarise indarat
si se lasase in genunchi, cu mainile impreunate:
- Doamne, fa sa nu fie adevarat! Fa, Doamne, sa mi se fi
parut! - apoi, in genunchi, se tarise pana la mine: Vasile! Pe
sufletul Selivei, sa nu-i spui, ca ma omoara! Sa nu-i spui de
ce-am vorbit, lui Tavi, vorbesc de frate-meu, e si el printre
cei de-afara. Daca-i aduce aici cu noi si tu-i spui lui Tavi
ii promisesem ca nu-i spun, dar sa jure ca, din clipa
aceea o rupe cu ei. Nicu Apolzan jurase. Pe sufletul Selivei.
Dupa vreun sfert de ora, timp in care, chiar sub fereastra
dubei li se dezbatusera lanturile, intrasera "jilavenii; slabi,
nebarbieriti, palizi, zdrentarosi; duhnind ingrozitor, amestec
de fecale si muced, jilav - daca veneau de la Jilava. Studenti
cu totii, nu doar bucuresteni. Galagiosi, tonici. Nu atat de
optimisti in privinta venirii americanilor ("daca nu azi, atun-
ci maine"), ca un invatator basarabean cu care statusem in
pivnita Securitatii din Sibiu, dar nici atat de aici-murim-
ist!, ca ministrul cu care facusem duba Brasov-Bucuresti.
Nu inregistrasem intalnirea intre frati, Tavi-Octavian
venise singur si se prezentase. Vazind lanturile, aflind ca
eram si ranit, se indignase, ii chemase si pe ceilalti sa se
apropie, sa constate; si sa se indigneze...
Unul dintre noii veniti, negricios, cu ochi extrem de vii
si cu barbia incredibil de ascutita, dupa ce ma vazuse, se
dusese de-a dreptul la usa, cu pumnii. Cand, in cele din urma
usa se deschisese iar un gardian, furios, il amenintase ca,
daca mai bate asa, are sa-l bata el cu capul de usa, insul cu
barbie ascutita zisese, otova:
- Domnooo, pan-atunci, scoateti-i acestui bandit de-al
nostru lanturile pe care le-a pierdut proletariatul domniei
voastre.
Continuind sa-l ameninte, gardianul venise, totusi, pana
la mine. Constatase (amestec de revolta si de scarba) ca nu
eram "de-al lui, adica venit de la Jilava - asa ca nu era
treaba lui, drept care plecase, manios, injurindu-ne pe toti.
Nu atat de furios ca, mai tarziu, Ciobanu, la Pitesti, insa mult
mai negru: in viata mea n-am vazut un tigan atat de intunecat
ca Iamandi de la Jilava - atunci il intalneam intaia oara
in privinta lanturilor
in dimineata aceleiasi zile, 31 ianuarie, la Codlea,
fusesem scos din "salon" si dus la magazie. imi cerusera mai
intai sa ma dezbrac de camasa de noapte a inchisorii, apoi
asa, gol si tremurind, imi bagasera in ochi niste hartii. Sa le
semnez: un "inventar primire efecte personale familie"
Apucasem sa vad semnatura (de predare) - a tatei si
indicatia: "Codlea, 30 decembrie 1949". Porcii, bestiile,
securistii: abia dupa o luna de zile mi le dadeau (chiar daca
n-as fi avut ce face cu "efectele"). Dupa ce ma imbracasem,
mai semnasem o hartie: "Una pereche carji lipsa tampoane
cauciuc", apoi ma coborisera in poarta. Un gardian batraior
privise hartiile inmanate de sanitar si ma intrebase daca chiar
nu pot merge "la verticala". Raspunsesem ca nu, nu pot
merge - la verticala.
- Dar carjile? tipase un ofiter, unul foarte tanar, tipator
de frumos pentru un barbat, extrem de ingrijit (pana si
brasarda cu OS - Ofiter de Serviciu - ii era proaspat calcata).
De ce ti-a dat statul nostru, carji, banditule? Ca sa mergi cu
ele! Cu ele, cu ele!
Spusesem ca abia le primisem, nici nu le incercasem.
Ma amenintase ca o sa mi le incerce el, uite-acuma, peste
turloaie. Apoi zbierase:
- in lanturi? in lanturi! in lanturi!
Gardianul in varsta, plutonier, incercase sa explice o
anume prevedere din regulament, insa locotenentul bine
calcat nu voia sa auda. Asa ca un alt gardian adusese o
pereche de lanturi, un ciocan si o bucata de sina.
- Astea-s lanturi? Din alea grele! Grele! Grele! Grele!
De data aceea, plutonierul ii raspunsese, tare, ca, pentru
transport, se pun lanturi de transport, usoare, nu grele, de
pedeapsa. Degeaba. Locotenentul voia grele-grele, asa ca
fusesera aduse din acelea.
- Nu cu piulite - sa le desfaca, banditule? Bate-i nituri!
Nituri!, ordonase prea-frumosul, cu glas de muiere, insa
dupa ce fusesem culcat pe ciment, alaturi de targa si mi se
batusera niturile, tot nu fusese multumit: Prea largi bratarile
- sa-si scoata picioarele, banditul? Turteste-le! Bate-le pe os,
pe os, pe os! - iar pentru ca "fierarul" nu le turtise pe os, pe
os, cu destula convingere, luase el ciocanul si batuse in
bratari, pana cand icnisem.
- Catuse nu-mi puneti?, intrebasem, leoarca de sudoare,
asurzit de durere, in timp ce gardienii ma puneau la loc, pe
targa. Macar inca o pereche de lanturi, la genunchi, cu
bratarile turtite pe os, pe os, pe os - il imitasem fara voie.
- Gura, banditule, ca te-mpusc, te-mpusc!
- impusti pe ma-ta. Fatalaule! zisesem.
Plutonierul, chicotind, se indepartase. "Fierarul" facuse
o gura pana la urechi. Locotenentul, dupa cateva bune
secunde de paralizie, incepuse sa tipe la ei, la gardieni, ca are
sa-i raporteze politicului, pentru "favorizare", apoi se napus-
tise cu picioarele asupra mea. Din fericire, numai doua lovi-
turi ma atinsesera, prin panza targii, in sale. Oricum, una din
ele nimerise in bara - a targii. Profitind de faptul ca ofiterul
era ocupat sa topaie intr-un picior de durere, plutonierul,
intors, facuse semn sanitarilor sa ma bage in ambulanta.
- Si mai tine-ti gura aia, ca n-o sa-ti fie bine. Stii tu: gura
bate curu - imi recomandase plutonierul in timp ce
inchidea pe dinafara usile ambulantei.
Mi se paruse ca imi facuse cu ochiul. Dar nu sunt sigur.

6.

Nici o miscare.
Cornel Pop tremura, tremura, zgaltaindu-mi, zguduin-
du-mi patul, impingindu-ma si mai incolo, inapoi, indarat -
la Codlea, unde petrecusem ceva mai mult de o luna de zile,
la infirmerie.
in salonul acela eram numai raniti, in optsprezece paturi
suprapuse. Cu totii, "teroristi. Numai doi partizani adeva-
rati, de la munte (care au si murit), restul, tarani. impuscati
pentru cote si, in ultima vreme, pentru colhoz. Fiindca nu
mai aveau de unde sa "dea" - si nu voiau sa "intre". incer-
casera sa-si apere graul, cartofii, vitele, unii doar cu gura,
altii ca pe timpul tatarilor, cu furci si coase si sacuri. Nu
voiau sa renunte la mentalitatea lor inapoiata de proprietari
individuali, refuzau sa intre, sa adere, cu drag si din toata
inima, deci sa paseasca pe calea luminoasa a ogoarelor fara
haturi - ba mai grav: spusesera in gura mare de ce anume nu
intra la colhoz, deci se facusera vinovati de agitatie
contrarevolutionara, de sabotaj, de subminare a economiei
nationale. in cele din urma, fusesera "lamuriti: cu gloante.
Cornel Pop tremura, tremura - intr-un fel asemanator
tremurasem si eu, pe la mijlocul lui ianuarie, dupa ce fuse-
sem readus in salon: cu vreo doua ore inainte ma dusesera,
pe targa, intr-un birou. Mi se daduse sa semnez o hartie de
"luare la cunostinta", apoi o alta, nu apucasem sa citesc
decat: SENTINTA si 5 (cinci) ani, ca mi-o smulsesera din
mana, se grabeau, unul chiar zisese: "Ce, ba, ori crezi ca esti
singurul?", ei bine, orice as fi crezut eu, nu eram singurul.
Dupa plecarea celor de la grefa, intrase un civil spalacit.
Plimbindu-se cu mainile la spate, prin fata targii mele ince-
puse sa vorbeasca despre ceva, despre - ce ma interesa pe
mine, in clipa aceea, Makarenko?Putin imi pasa de Maka-
renko al lor, imi pasa, de genunchii mei si numai de ei, ma
dureau pana in urechi si nu auzeam. Dar, la un moment dat,
am auzit cuvantul infractor - si am ciulit urechea.
Spelbul in civil zicea:
- Nu-i asa ca teza lui Makarenko este valabila si in cazul
infractorilor politici?
Individul ma chestiona, nu imi comunica. Se oprise
langa targa mea, deasupra mea.
- Adica si mie?, baiguisem, aiurit. Dar eu nu sunt nici
infractor, nici politic, eu sunt nevinovat.
- Exact!, facuse Spelbul, cu adevarat multumit de
raspunsul meu. Asta si este una dintre caracteristicile infrac-
torului: refuza sa accepte ca a fost pedepsit pe drept. Or, cine
se crede nevinovat - arata-mi criminalul care accepta ca
fapta sa constituie o crima! - incepe sa viseze la razbunare!
Ce naiba voia Spalacila? Ce ma-sa urmarea? Sa ma faca
sa spun eu, spre deosebire de altii - ca da, este adevarat?; ca,
intr-adevar, recunosc: Sunt vinovat!? Si mai departe, sa
spun: NU, nici gand de razbunare!?
- razbunare care vizeaza, nu neaparat pe cineva -
anchetator, judecator, martor al acuzarii - ci mai degraba
ceva: societatea, legile, regimul. Or, tocmai dorinta de
razbunare il face pe infractor sa se inchida in sine, sa refuze
o privire autocritica, sa refuze dialogul cu cei care nu sunt
de-ai lui, adica se afla dincolo de usa incuiata
Unde voia sa ajunga: la dialog? Cu mine?
- de la constatarea ca infractorul refuza sistematic
dialogul cu personalul penitenciar - paznici, educatori etc. -
Makarenko si-a spus: Dar daca sfaturile indemnurile spre
bine ar veni, nu de la cineva de dincolo de usa, ci de la
cineva aflat de aceeasi parte a usii, adica de la un semen al
infractorului - tot de la un infractor?
A facut o pauza - de efect - si a continuat:
- Chiar asa: de ce sa invete de la colegul de celula numai
lucrurile rele, care il pot preface, pe parcursul detentiei,
dintr-un oarecare gainar, intr-un bandit redutabil, intr-un
asasin? Se stie: inchisoarea de tip burghez este o scoala a
crimei! De ce simplul infractor sa nu invete de la colegul de
celula lucruri pozitive, utile societatii in care se va intoarce,
constructive? Astea sa-l calauzeasca spre o libertate defini-
ti