PARTEA A DOUA

1.
- Nici o miscare, nici un semn!
Nu directorul Dumitrescu, nu politicul Marina, nu
vreunul dintre gardieni, nici macar sergentul Georgescu.
Ci seful camerei, detinutul Turcanu, cel care-mi daduse patul
de langa al lui - de unde urma sa am vedere frumoasa, ca
dintr-o loja de orchestra.
Dupa clipele de paralizie, apoi de fuga, indarat, in
pantecele mamei noastre a tuturor, iata-ma in acelasi loc: in
loja de orchestra. De aici, intr-adevar, am vedere frumoasa.
De aici, intr-adevar, aud, vad, chiar simt, prin pat,
tremurul lui Cornel Pop, insa nu pricep mare lucru si ma
consolez cu nepriceperea, ma complac in ea, privind de cat
mai departe, ramanind cat mai in loja de orchestra.
De ce zbiara detinutul Turcanu? - asa, zbiara. De ce
detinutul Eugen Turcanu (sapte ani, pentru nedenuntare) da
asemenea ordine si astfel, altor, celorlalti detinuti? - asa, da.
De ce detinutii executa fara cracnire ordinul altui detinut,
fie el si sef de camera? - asa, executa, nu discuta. La urma
urmei, ce se petrece aici, in Camera 4 Spital? - se petrece;
aici. La 4 Spital.
Daca stai si te gandesti: nimic deosebit; daca stai si te
gandesti, din cauza oboselii, a genunchilor bolnavi, ai impre-
sia ca s-ar intampla ceva insolit. Genunchii si lipsa mea de
experienta intr-ale puscariei, ma fac sa ma mir, insa asa o fi
obiceiul in puscarie: la ordinul sefului de camera, toti
detinutii incremenesc acolo unde i-a prins ordinul, iar Pop
Cornel tremura. Asa o fi puscaria, nici Mihai Saptefrati - cu
cinci zile si mai proaspat decat mine - habar n-are de legile
ei, de aceea se mira:
- Dar matale cine esti, de te ratoiesti la noi ca un Mos
Teaca? Ce grad ai, ca nu-ti vad epolei
Mihai nu apuca sa sfarseasca: o parte din cei incremeniti
se napustesc concentric si parca schelalaind, in haita, tinind
cozile-bat - nu cozile lor, ci betele bete, ciomegele - spre
mijlocul priciului lung, dinspre unde a cuvantat Saptefrati.
Observatie: au navalit, cu cozile lor de lemn numai dupa ce
Turcanu le-a facut samn, ridicind o mana. Asa o fi legea
puscariei.
Tropote, gafaituri, lovituri, gemete - ale lui Mihai sa fie?
asa sa fie puscaria? Poate ca da, poate ca nu, in ambele
cazuri, ambii genunchi ai mei sunt de vina. Ei poarta vina
mai ales a linistei instalata, dupa, ca un bloc de apa de
dimensiunile Camerei 4 Spital, coborit adineauri. Linistea,
aceasta liniste alaturi, terorizanta pasnic nu poate fi decat
produsul genunchilor infectati si pulsatili - sa-l chem pe
Decan, sa le faca ceva, mai am in sarsana" trei sferturi de
sulfamida, sa mi-o presare pe genunchi; macar o cana de apa
sa-mi dea. Macar doua cani intregi
Liniste de apa, de genunchi putrezind, cu bule - o
asemenea liniste nu poate emana, in bule, decat un glas ca al
lui David Stefanescu din Ploiesti - ofensat, indignat in
buna-i crestere; si ultracorect gramatical:
- Dar ce inseamna aceasta, domnilor?
Chiar asa: ce inseamna aceasta, domnilor?, asta
depaseste limitele buneicuviinte, asta nu se face - desi,
domnilor, pe mine, acum, ma intereseaza, domnilor, doar
genunchii mei si numai ei, domi
- Ci, mai? Ci-nsamneaza, a-ceas-ta? Domnilor? T-arat
eu ci-nsamneaza aceasta, banditule!
Genunchii, genunchii, altfel de ce si-ar bate joc de hiper-
corectitudinea usor prafuita insa odihnitoare (mai sunt
oameni care si-au pastrat bunacuviinta in vorbire, in gesturi)
a lui Stef? Genunchii, genunchii, altfel cum, de unde, de ce:
"banditule!", aruncat de un detinut altui detinut?
- Pi el, mai!!, zbiara Turcanu.
Pi el, ce? De ce, pi el? Ah, si nu mai am loc de intrebari,
nu ma intereseaza, nu vreau sa ma intereseze - dar nu pot sa
vreau pana la capat: ma aflu in loja de orchestra si trebuie-
trebuie-trebuie sa asist, participind:
Acolo, pe scena, un grup de actori il "bat" pe actorul
Stefanescu. Joaca destul de bine, cu totii. Chiar bine. Foarte
buni baietii din echipa de zgomote: sincronizeaza aproape
perfect sunetul loviturilor cu gesturile actorilor. Excelenti si
cei de la machiaj: nici n-am bagat de seama cand l-au
manjit cu vopsea rosie pe actorul Stefanescu-Ploiesti...
- Pi ei, mai!, racneste Turcanu din mijlocul scenei.
Pi ei, cine? O sa vedem, o sa vad, rabdare.
Scena s-a populat, s-a umplut, toti actorii sunt buni, foai,
foarte buni: ai zice ca joaca mai adevarat decat adevarul. Nu
stiu - inca nu - cine este regizorul, insa trebuie sa recunosc,
sa recunoastem cu totii ca, de la protagonistul Turcanu, pana
la ultimul accesorist: o trupa de aproape profesionisti.
- Bate-n usa, Cori!
Turcanu - magistral! Nu-l vad, cred ca-i undeva pe jos,
pe ciment, covarsit, acoperit de trupuri, insa glasul Glasul
i-a iesit mai mult decat perfect: de parca intr-adevar, ar fi
fost doborit la pamant de adversari, de parca, el, ar fi fost
napadit de haita, a strigat la Cori cu gatlejul lui Turcanu.
Bun si Cori: desi cam teapan, atunci cand bate in usa cu
amandoi pumnii; in schimb, ochii intorsi spre interiorul
camerei joaca veridic groaza; buni si actorii care-i inter-
preteaza pe gardieni (ii ajuta si costumele-uniformele); bun
si cel care-l joaca pe director - de altfel, in scena care
urmeaza Dumitrescu preia conducerea.
Acum, "taberele" se disting cu usurinta: cei care-i inter-
preteaza pe gardieni poarta uniforme de gardieni si lovesc
credibil cu bate credibile; cei loviti gem, striga destul de
credibil, desi, dupa gustul meu, cativa exagereaza, urla mai
tare decat suporta acustica salii. Excelenti, in continuare,
"zgomo-tistii: imita perfect, nu doar efectele sonore ale
loviturilor, dar si efectele efectelor: paraitul oaselor rupte.
Cat despre accesoristi, machiori au de lucru pana peste cap
si consuma o cantitate impresionanta de vopsea rosie, in
acelasi timp, cu nu stiu ce confectioneaza cucuie, rani mai
inchise, rani mai deschise, adevarate sparturi, apoi dinti rupti
si alte efecte, au de lucru cu nu stiu ce alte produse, cred ca
amoniac, pentru a da senzatia olfactiva de urina si probabil
otet cu zahar, pentru ca vopseaua rosie sa miroasa a sange,
apoi cu nu stiu ce fabrica odoarea grea si ascutita, a
fecalelor
Actorul Dumitrescu ocupa scena: el (adevarat, la
indicatiile lui Turcanu, adunat de pe jos, oarecum sifonat si
schiopatind usor) decide care anume dintre "ceilalti trebuie
sa treaca in culise si sa urle de acolo, din coridor, cat mai
veridic. Dar scade, pana la a deveni de-a dreptul fals, in final
(dupa ce actorii din culise fusesera aruncati inapoi, in arena
- ba nu: scena), cand trage concluzia:
- Sa mai faceti scandal in celula!
Penibil. Ar merita fluieraturile galeriei - chiar ale lojelor
de orchestra. Si peste cascheta, epoleti, niste oua. Clocite.
A inteles ca a schiopat-o, se teme de reactia publicului - asa
ca o sterge de pe scena, usa se inchide la loc pe calcaiele lui.
Usa: nu are vizor, "ochi de bou"; ci un fel de vizeta. Dar
nu plina, din lemn ori fier, ci un fel de ferestruica, un ochi de
sticla. A, nu, nu sticla transparenta: a fost opacizata cu
vopsea alba, din partea cealalta, insa albul a fost zgariat pe
alocuri si acele alocuri se lumineaza, se intuneca -
desigur, prin acele zgarieturi urmareste desfasurarea piesei,
Regizorul.
Si de ce n-o fi cazind odata cortina? - ma dor urechile de
racnete, genunchii sunt, in continuare, ciocaniti de
Metronom, ar fi timpul sa ne ridicam, sa parasim sala, sa ne
mergem la casele noastre. Dar, mai inainte, ar trebui sa se
ridice actorii, sa salute publicul si sa plece spre cabinele lor.
Dar ei, nu: unii raman, neclintiti, pe jos; altii isi misca un
brat, un picior, capul; in fine, cativa se tarasc pe ciment, nici
unul nu se ridica pe picioare: inseamna ca nu s-a terminat.
inseamna ca spectacolul continua, domnilor si doamnelor,
doamnelor si domnilor! Eu l-as fi oprit aici, dar eu sunt sim-
plu spectator. Autorul, mai intai, apoi regizorul (el trebuie sa
fie indaratul geamului din usa, itindu-se prin zgarieturi) - ei,
stiu, stiu ei mai bine cand incepe, cand sfarseste spectacolul.
M-as cam ridica si m-as cam duce: nu simt deloc, dar
deloc nevoia sa ma katharsisez; in acest moment, nu eu,
intreg, doar genunchii mei ar avea oarecare nevoie de purifi-
care, curatire - insa nu asa. Dar nu: Regizorul, dupa indica-
tiile Autorului, ne supravegheaza si pe noi, spectatorii, mai
ales pe cei din lojile de orchestra - vom fi avind si noi
rolurile noastre.
Interesant. Deci, nu ma pot ridica, pleca. Deci. Fie:
- Ei, lasi ca Ei, lasi ca Ei, lasi ca - discul cu glasul
lui Turcanu e uzat, acul ia brazda de la capat si inca si inca,
pana cand Turcanu isi gaseste, pe jos, sapca - de cum si-o
pune pe cap, isi regaseste si darul vorbirii: Asa, mai? Sariti
la bataii, banditilor? La bataii? La mini? Ei, lasi ca v-arat eu
voua - tu, mai, aista! Vin-aici! Tu, tu! Vina-ncoace!
Nu vad cine-i aista. Aud, lovituri, lovituri, lovituri.
- Distul! Sus cu el! Si-acui pleaca-te-n fata, banditule!
Ci, nu vrei? Mai ai puterea sa nu vrei? - Oprea, ia tragi-i
mainile la spati si pune-mi-l in pozitie!
Nu stiu cine-i Oprea. Nu stiu ce-i Pozitia. Aud, simt cum
se cutremura celula, inchisoarea: de lovitura? De horcaitura
de moarte? Al cui horcaitul, nu cumva al meu, din cauza genunchilor?
- Distul! Sub prici cu el! Ia, mai, istalant, care faci pe
Cum, mai, tu, pretinzi ca stii box, mai putrigai? Iani vina,
sa-ti dau eu box! "Pleaca-te-n fata, boxerule, sa-ti arat unde
trebuie sa dai Aici! Si-aici! Si dincoaci! Si-acum, sub
prici! Istalant! "Ca-te-n fata! Sui prici! Ista! "Fata. Prici. Isi.
Genunchii. Genunchii tac atunci cand Turcanu vine, se
apropie. Se apropie. Se apropie, nu acolo, in genunchii mei,
ci aici, in Camera 4 Spital.
Ba nu: tot in genunchi - altfel, m-ar vedea. Si-atunci,
ista, "fata. Dar nu ma vede. Daca mai vede. Genunchii nu-mi
sunt atat de genunchi, incat sa nu bag de seama ca Turcanu
are ochii tulburi.
Asudat, gafaind, se tranteste pe pat. La jumatate de
metru de mine, cu picioarele spre capul meu. S-a lasat pe
spate, cu mana dreapta sub ceafa, privind, nevazind tavanul.
Dincolo de el, departe, departe, geme cineva; dupa un
fel de mama; la mine ajunge geamatul mama-mama
ingemanat cu miros iute, de sudoare de cal: Megiesul.
Si mama-mama si calul si bocancii lui Turcanu sunt aici.
Si saltul din pat, pe nevestite si glasul:
- Pop Cornel! Vin-aici, aici! si arata, in jos. Ia spune:
Cini mi-o sarit in spinare, primul?
Cornel se apropie piezis, cu un umar inainte, cu ochii
albi, cu centura cu catarama groasa, intr-o mana si tremurind
in valuri. Vine incoace, inaintind in diagonala piftiinda, de
caine usernic, tremurind pe diagonala si resemnat in tremur
- daca as avea timp si genunchi, as izbucni in ras de mutra
lui de Haplea tragic, de cipilica lui pleostit-sculata, de falca
atarnind si ea pe diagonala.
- E-e-e-e - Cornel behaie stins si tremura sonor.
- Ci, mai?, se manie Turcanu. Di ci minti?
- Domi Turcanu, dati-mi voie sa
- Tu di ci vorbesti, ni-ntrebat, ma? N-ai invatat lectia?
Pop Cornel, cu tini vorbesc, raspunde: Cini mi-o sarit in
spinare, primul?
- E-e-e-e - ii da inainte Cornel, insa un ciolanos cu
pulover rosu il intrerupe:
- Minte, dom' Turcanu, il demasc! Pana si-acum minte, nu s-a
- E-e-e-e Eu! - reuseste Cornel sa o scoata la capat, insa din cap neaga.
- Di ci minti, banditule, ca tu? Tu erai in fata mea atunci cand
- Minte-minte-minte, il demasc pe Pop Cornel, il
demasc, demasc! - puloverul rosu a luat pozitie de drepti in
fata lui Turcanu si zbiara: Minte, dom' Turcanu, minte domi
Turcanu, il demasc, demasc, nu s-a reeducat, nu s-a...
- E-e-e - Pop Cornel a luat-o de la cap, gospodareste, ardeleneste.
- Ai auzit, Pop Cornel? Puscasu te-a dimascat! inca n-ai
lipadat tot putrigaiul! Chiar si acum minti!
il vad bine pe Cornel. Nu mai tremura, ci se zgaltaie in
valuri largi. Si, val cu val, isi trage peste cap camasa. Sub
camasa are alta camasa, dungata, de la rosu aprins la negru-vanat.
- Ci faci, ma? Ti-am dat eu ordin? 'Braca-te la loc!
Val cu val, Cornel astupa dungile cu nedungile. in con-
tinuarea miscarii isi lasa pantalonii sa cada in vine.
Nu are chiloti, izmene. Nu are - sau nu vad eu bine? Ba
vad: cel caruia spinarea i-i zebra, nu are fese; nu are buci. Ci
invers, scobituri. Nu se poate - ba se poate: nu are, uite-asa.
O fi avind numai negativele, cochiliile, concavitatile in care
ar urma sa-i fie turnate, in carne, convexitatile reglementare.
Nu are deloc, i le-or fi sfasiat cainii, am vazut eu, in
copilarie, cum cainele vecinului din stanga tinea in gura buca
vecinei din dreapta. Sau poate ursii. Sau poate rusii.
- Distul, ti-am spus! 'Braca-te! Pantalonii, mai!
Cornel se supune, tremurind acum ceva mai marunt,
ai zice de bucurie, de usurare. Turcanu asteapta, rabdator - apoi:
- Pop Cornel, daca nu-mi spui cini mi-o sarit in spinare
- Eu, domnule! vine un glas din alta parte. Eu ti-am
sarit - glasul mi-e cunoscut, e al lui Gabi Damaschin.
De ce, Gabi? Cum, Damaschin? De ce, sarit si unde - a,
in spinare, stiu ce-i o spinare, dar nu stiu. Nu vreau sa stiu,
nu vreau intrebari, vreau sa nu ma mai doara genunchii.
Pauza. Grea, terifianta.
- Tu, mai, rosteste, in sfarsit, Turcanu si nu e mirare, ci
repros indurerat. Si-ai tacut pan-acuma, ai lasat sa fie altul
banuit, pedepsit - ce culoare politica ai tu, mai? Dinspre
Damaschin aud ceva care se termina in "-ist", apoi plescaitul
unei palme; nu ples-, ci pleos-caitul.
- Mai, pu-tri-gai! Banditule! Pi masa, la pelea goala!
Vanzoleala, nu inteleg ce se face. Si Damaschin e
moldovean si el zice pi, di, in loc de pe, de, insa nu: pele, ca
Turcanu. Pele-nepele, in cateva secunde, e la piele.
Cel mai agitat: Puscasu, pulover-rosu; cel mai eficace:
Cori Gherman, elegantul; cel mai incurcaret: Pop Cornel pe
care Oprea il tot imbranceste, intr-o parte, in alta, de parca ar
vrea sa-i ia locul; ii ia locul. Damaschin: ingrozitor de slab -
pelea galbuie, zgrunturoasa, inveleste o sira a spinarii in
fierastrau si omoplatii impungind ca niste cioturi de aripi.
Iar acum nu-l mai vad: l-au intins pe masa, pe burta,
dupa ce l-au legat la gura cu un fel de prosop.
O bata se inalta, coboara. A doua oara nu se mai ridica:
Oprea l-a imbrancit pe Cornel, i-a luat locul.
- Oprea!, urla Turcanu. Ti-am dat eu ordin? Nu ti-am dat
- vini aici, Cornel, vina, mai baiete - ii vorbeste cu dul-
ceata, cu tandrete, acum il mangaie pe cap, strambindu-i
cipilica. Asa, Cornel, asa, dar nu cu bata. Cu centironul,
Cornel. Ia, mai!, ridica iar glasul. Di taranisti se ocupa
lejionarii - in virtutea pactelor incheiate, he-he-he!, ha-ha-
ha! - nu pricep veselia, dar nu conteaza, Turcanu ordona:
Arrrdi-l, Pop Cornel, pi taranist!
Centironul urca pe data, suera lat, plescaie pe ceea ce nu
vad. O banuiala de geamat, stins in prosop. Cureaua se inalta
iar, cade, urca, loveste, din ce in ce mai repede, din ce in ce
mai cu sete.
- Corneeeei! urla careva. Ce faci, Cornel, de ce ?
Stop-cadru. incremenesc si ei, acolo; si eu dincoace de
genunchii care nu ma mai protejeaza.
- Cini-a racnit? Mai, tu, care-i strigat: aici, fuga-mars!
Cum asa: aici-fuga-mars? insemna ca Saptefrati avusese
dreptate sa-l intrebe pe Turcanu ce grad are? Si daca are
grad, ce-o fi cautind in celula? Si daca o fi plutonier,
insemna ca blondul foarte inalt care se apropie este sergent? Soldat?
Peste crestetele celorlalti capul blondului se legana in S
culcat: schiopateaza.
- Cum ti cheama pi tini, mai cocostarcule?
Chicote, rasete acolo, in jurul mesei. Undeva, la capul
meu, behaie o capra cunoscuta: Balan.
- Voluntaru Cristian... - capul s-a oprit, nu-i vad
trasaturile, lumina il bate din spate.
- Ci culoare politica ai tu, mai volintirule?
- Legionar! - acum ii vad ochii: albastri; sau verzi.
- Le-jio-nar! Ca lejionar ai strigat la camaradu-tau, Pop?
Sa-i transmiti, din partea lui Sima, sa nu care cumva sa rupa
pactul cu taranistii? Ori di mila - di cini ti-i mila: de
lejionarul Pop, ori di taranistul Damaschin?!
Sapca lui Turcanu nu asteapta raspuns, se scutura violent, scurt.
Rezultat sonor: horcait de moarte, capul blondului se ineaca, scufundat.
- Ia, mai! Azi, de lejionari, sa se indeaproape ocupe sionistii: Steiner!
- Sa traiti, dom' Turcanu! - unul cu urechi transparente.
- Ia adu-i tu aminti lejionarului Voluntaru cum te-a spanzurat de limba,
la Abator!
Care limba? Care Abator? Am auzit eu ceva, din timpul
rebeliunii, dar legionarii neaga ca ar fi fost amestecati si
de-ai lor si chiar daca ar fi fost cum auzisem, ce sa caute
Steiner si Voluntaru la Abator, par a fi cam de varsta mea,
atunci ar fi avut sapte-opt-noua ani. Apoi Steiner vorbeste,
cu limba agatata in carlige - nu pricep. Multe nu pricep,
adica nimic. Si nici nu vad ce se petrece dincolo de masa,
dincolo de bata lui Steiner si dincolo de centironul lui Cornel
- ce legatura, ce pact poate fi intre Pop si Damaschin?
Sapca lui Turcanu face naveta scurta, harnica, intre
grupul din jurul lui Damaschin si cel de dincolo de masa, din
jurul lui Voluntaru. Dureaza, dureaza, dureaza
- Distul cu taranistul! Sus, mai manistule! Oprea! Acum
taranistul ia ciomagul! Lejionarul: la pelea goala, pi masa!
Damaschin este ridicat. Puscasu il planteaza pe picioare
ca pe un par. Gabriel Damaschin are spatele, fesele, partea
dindarat a coapselor insangerate, dungate. Si tremura.
Tremura atat de tare, incat bata pe care i-a intins-o Oprea ii
scapa mereu pe ciment sunind aproape metalic, aproape
argintiu. Puscasu incepe sa-l loveasca pe Damaschin cu o
bata (alta) in cap, in cap, in cap, silindu-l sa se aplece, sa
recupereze bata cazuta. Voluntaru, jupuit de haine, legat la
gura cu prosopul este intins pe masa, in locul lui Damaschin.
- Ia, mai, taranistule! Ia rrrupi-i lejionarului pactul!
Rupi-i-l, fuguta, ca di nu
Chicote. Turcanu se roteste, infoiat, ca pentru a culege aplauze.
Ciomagul din mana lui Damaschin tremura fara contenire.
- N-auzi, taranistule? Croieste-l pe lejionar!
- N-n-n Nu.
Stupoare. Rumoare. Miscare de mase - in jurul mesei.
Lesele se intind, gata sa plesneasca.
Turcanu isi pune mainile in solduri:
- Cum: nu, mai gaina murata? iti ordon eu: arrrdi-l pe lejionar!
- Nu.
- Cum, nu? Arrdi-l, ca di nu.
Hotarit: genunchii, numai genunchii sunt de vina
- Cum asa, Damaschine: nu esti de acord cu noi, ca
Maniu a incheiat cu lejionarii pacte impotriva naturii? -
Turcanu pare intristat de atatea ignoranta. Nu-i nimica, ai sa
fii, daca nu maine mai pe seara, atunci poimaine, cam pe la
ora asta - ia sa schimbe locurile!
Din doua miscari, Voluntaru este pus pe picioare, cu o
bata in mana (prosopul, in continuare, la gura); Damaschin
pe burta, pe masa. Am impresia ca Gabriel s-a azvarlit
singur, ca de pe mal intr-un rau limpede, racoritor, pe o zi de iulie.
Bata din mana lui Voluntaru nu tremura. Adevarat, se
inalta, incetisor, in sacade, erectila - imi vine sa chicotesc.
insa veselia imi moare: de tacere: iarasi pauza - cumplita,
ca toate pauzele instalate prin vointa domnului Turcanu.
in sfarsit:
- Ia arata-i tu, lejionarule, cum trebuia sa te croiasca el, taranistul - da-i!
Bata sovaie o clipa, aproape de culme; coboara. Si nu mai urca.
- Cum, mai, tu crezi ca
Dupa cum a pornit, ar fi trebuit sa-i explice lui
Voluntaru (sau lui Damaschin) ca se inseala amarnic atunci
cand crede - ceea ce o fi crezind, n-are importanta.
insa, fulgerator, cu o miscare de sarpe, unduita si
precisa, Turcanu il apuca pe Voluntaru de cap cu amandoua
mainile, i-l apasa violent in jos, de unde ii vine in
intampinare a cu genunchiul.
Trosneste ceva, poate doar zgarciul nasului, poate capul
intreg, coaja oului. inca o data. Si inca una - Turcanu alter-
neaza genunchii, insa Voluntaru are un singur cap. Dum-
nezeu stie de ce nu se apara, de ce nu se opune - macar sa se
lase in jos, ar scapa El insa, cu mainile intinse in laturi, ca
nu cumva sa-l stinghereasca, contrarieze pe Turcanu in
miscari, pare ca singur vine in calea genunchiului.
Ultima lovitura, de asta data in cosul pieptului. Blondul
icneste, indepartat si se scufunda.
- Sus cu el! Ia sa-i tragem noi o plimbarica!
Cei de-acolo se aseaza numaidecat pe doua randuri
fata-n fata, in prelungirea mesei. Cu o lovitura de picior,
Turcanu il trimite pe Voluntaru intre bate. intre garduri de
bate. Ulita Verde a lui Dostoievski, e-he, a ramas in urma si
nu doar cu un seco. Plimbarica noastra nu se face, ca pe
timpuri - si departe, la ei, in Rusia, cu nuiele, cu vergi - ci
ca la noi, acuma: cu bate, catarame grele de centuri si nu pe
spinare, ca la ei, ci ca la noi, in cap, in cap, in cap. Batele
suna sec in tigva, ceva mai sec atunci cand se ciocanesc intre
ele. Elegantul Cori Gherman asteapta la cealalalt capat: cu
lovituri rapide de ciomag il rasuceste pe venit, il trimite
inapoi. Voluntaru nu mai inalta bratele, nu se mai apara. Dar
inainteaza - incolo, incoace. Pe picioare, Turcanu il
intampina cu genunchiul in cosul pieptului: lovitura frange
trupul, frange ritmul. Dar tot Turcanu il pune la loc - si
ritmul si pe Voluntaru: parca fara nici un efort il vertica-
lizeaza si-i face vant iara intre falcile batelor.
Plimb a rica dureaza, dureaza plimb a rica; a intrat in
obisnuinta. in capatul cu Gherman, Voluntaru se roteste
cuminte si din bucati; in capatul cu Turcanu, isi primeste
genunchiul si ingenuncherea - desigur, se lasa odihnit in
timpul ridicarii - apoi, cu forte noi, porneste iar la drum.
Sunetele au devenit mai impaslite - capul sau batele? inteleg:
Cristian Voluntaru are si un cap de plimbarica, cel pe care il
poarta acum, asa va fi avut, in libertate, un costum, o palarie,
o pereche de manusi - numai de plimbare. E bun la casa
omului un cap de plimb a rica: n-au decat sa te tot loveasca in
el, nu sufera decat umerii de loviturile deviate sau pur si sim-
plu rau tintite. Daca as fi avut si eu o pereche de picioare de
plimb a rica atunci cand Csaky a tras cu pistolul-mitraliera
- Domi Torcanoooo! Si-a taiat vineleeee! Cu dintii, vineleee!
A tipat cineva, in falset; cineva aflat la capul meu - nu-l
vad. invalmaseala, galop incoace. Dincolo de masa, goi,
insangerati, stingheri: Damaschin si Voluntaru. Acum bag
de seama cat de nepotriviti sunt: unul mare, blond, celalalt
maruntel, negricel - cum sa se bata intre ei? Nu intre ei: pe
rand, unul pe altul.
Se petrece nu stiu ce foarte aproape de capul meu - nu
vad, nu ma rasucesc, nu vreau sa ma misc. in fine, Turcanu:
- Si-asa, banditule, ai vrut sa mori! Sa scapi - ei, nu,
criminalule, de murit mori cand vreau eu! - pana acum a
vorbit incetisor, dupa masura lui, acum zbiara, se intoarce la
masura: Sa afle toti: aici, nimeni nu se sinucide! S-a-nteles?
Aici, nimeni nu-si ia singur viata, no-no-no! - nu-l vad, insa
bag mana-n foc: clatina din degetul aratator, in dreapta, in
stanga. Cat despre martiri - Turcanu rade in hohote, rad,
pe loc, cei din jurul lui. Aici nu se fabrica martiri, baiitasi!
Aici se fabrica oua patrate, mai exact: cubice! Pansati-l pi
cacacea ista si puneti-l langa Bogdanovici, sa aibe de la
cine-nvata lectia
Oua cubice, martiri, Bogdanovici, lectia - nu stiu, stiu ca
cineva este luat de pe la mijlocul priciului lung de la capul
meu si transportat pe priciul scurt pornind din dreapta usii, incolo.
- Gata!, bate Turcanu din palme. La locurile voastre!
Treceti si voi doi, ma! Cu tini, care mi-ai sarit in spinare, mai
stau eu de vorba Sa iasa si cei de sub prici.
Miscare. Gemete. Lovituri de bata.
Turcanu vine si se tranteste langa mine, pe patul lui.
Gafaie cumplit, sudoare de cal, urzicatoare. insa nu ramane
intins decat pret de trei oftaturi pline: sare din pat printr-o
miscare de "delfin" (e bun gimnast, radauteanul) si, dupa ce
bate din palme, cerind liniste, anunta:
- Va asezati pe prici in sah: unul la parete, unul la
margine, unul la parete si asa mai departe. Oprea, Puscasu,
Steiner, Voinescu: ia aratati-le cum se joaca sah, pi la noi...
Cei numiti arata: cu picioarele, cu pumnii, cu batele, cu
centiroanele; tragind, impingind, imbrancind - lovind,
lovind, lovind.
- Cei de la parete: spinarea la o palma distanta! Nu te
rezemi, nu te atingi de el si nu te ghebosezi!
Careva se napusteste cu pumnii asupra cuiva:
- N-ai auzit, ba banditule, ce-a ordonat dom' Turcanu?
Pare a fi Balan. Este - dar ce cauta Balan printre ei? Dar
Balan a venit cu noi, cei douazeci si trei, de jos, de la subsol,
cand a invatat sa: banditule ? Turcanu, in primul moment
furios ca fusese intrerupt din lectie, acum se destinde: cu
bratele incrucisate, cu capul usor aplecat pe un umar,
priveste cum Balan ii cara unui pripiriu pumni, picioare, bate
in cele din urma se slujeste de unghii, il zgarie pe subtiriu.
Apoi:
- Brava, mai ista nou! Tu treci la noi, dincoace - Cori, il
iei tu-n primire, de initiere. Bate iar din palme: Repet: cei de
la parete - la o palma distanta; cei de la margine, cu calcaiele
la dunga priciului, alinierea! Si-acum atentie: toata lumea
pune mainile pe coapse, varful degetelor mijlociu la
marginea superioara a rotulei
- Dar cei lipsiti de deget mijlociu?
Glasul lui Fuhrmann. Acum il chiar vad: vis-a-vis de
usa, la mijlocul priciului lung. insangerat, cu obrazul
asimetrizat, intinde o mana spre stanga lui, aratind o tunica
ofitereasca, ponosita, patata, fara epoleti, cu nasturii smulsi
cu tot cu stofa.
- Ci, mai? - Turcanu se indrepta, furios, intr-acolo.
- Vi-l prezint pe locotenentul de cavalerie Bruma,
invalid de razboi, spune Fuhrmann. Lui ii lipseste degetul
mijlociu de la mana dreapta, in special, in general lipsindu-i
mana dreapta.
Turcanu pare incurcat. Dar numai pentru o clipa:
Se descurca, pe loc, fulgerindu-i lui Fuhrmann o palma
cumplita, de-a lui: cu degetele raschirate. O alta, militarului:
- Uni t-ai pierdut mana, criminal de razboi? Pi pamant
sovietic? La Stalingrad? Bruma (are un inceput de chelie)
clatina din cap, dar nu raspunde numaidecat; cand deschide
gura, Fuhrmann i-o ia inainte:
- Pe cel mai sovietic subpamant: la Lubianka.
Asa ca Bruma scapa. Fuhrmann are parte de o tavaleala
indelunga, jos, pe ciment, la picioarele priciului. Dupa care
Turcanu continua - e obisnuit cu parantezele:
- Alinierea, cum v-am spus! Cam asa Aproape asa
Si-acum, privirea lipita de varful bocancilor.
- Cine n-are bocanci personali, privirea la bocancii
domnului Turcanu - de acolo ne vine lumina.
Tot Fuhrmann. De ce naiba nu tace? Uite, se napustesc
spre el toti, dar toti cei cu bate. insa, minune: Turcanu ii
opreste, pocnind din palme:
- Mai-aaa, tu, aista care de cand ai venit aici, ma
provoci in permanenta, tu vrei sa vezi iar lumina bocancilor
mei? Ai s-o vezi, te luminez eu, sionistule! Pan-atunci, am
spus: nu mai misca nimeni! Nu misti, nu vorbesti, nu faci
samne! Cori si Cornel: supravegheati!
- Si eu, domi
- Ce si tu, mai? Ci vrai?
Balan, in pozitie de drepti, nu-si gaseste cuvintele si bate
din pleoape. il ajuta acelasi Fuhrmann:
- Si el, domi, saracu, de cand asteapta ocazia sa dea
dovada, va asigur ca o visa inca dinainte de a fi arestat, vi-l
recomand cu caldura
Mantuitorii de bate iar se reped, Turcanu iar ii opreste:
i se adreseaza lui Balan:
- Ai auzit, mai, ce-a spus disteptu ista di sionist care face
pe circarul: ca te recomanda! - Turcanu e amuzat. Esti si tu
mai scurt pi la puti? Esti si tu de-al lui? Cum ti chiama?
- Balan Constantin, sa traiti!
- Bini, Balani...
- "Sa traiti, tovarase capitan", asa se zice - tot Fuhrmann.
- Sa traiti, tovarase capii - insa nu mai ispraveste:
palma lui Turcanu l-a daramat.
- Mai-aaa, tu, aista - acum se apropie de Fuhrmann.
Mai sionist lejionar, tu vrei sa-ti dai duhul? in minuta asta?
- Nu vreau, tovarase capitan! - Fuhrmann a sarit in
picioare (mai exact: intr-un picior), pe prici, schitind un salut
militar. Ca sa devin martir?
Aici nu se fabrica martiri - v-am citat din memorie
Turcanu isi prinde in pumn barbia proeminenta ca pe o
barba, o trage, o smulge.
Pauza. Fuhrmann incepe sa tremure. Probabil asta a si
urmarit Turcanu, asa ca, multumit de efect, se rasuceste
iar spre Balan:
- Ci spuneai tu, mai? Ci culoare politica?
- Eu, domi? Nici una, sa traiti, eu Eu am fost arestat,
asa, dintr-o... Eu n-am nimica, a fost o greseala cu mi
- Gurra!, zbiara Turcanu si, simultan, ii impusca o
palma. Cum asa, greseala? Adica digeaba? Adica esti
ne-vi-no-vat?- nu-l loveste, dar simt, Balan ar fi preferat o
scatoalca decat o asemenea intrebare, fara lovitura.
- Nu-nu-nu Ba-ba-ba da, eu Balan, intr-o pozitie de
drepti flamboianta, e speriat de moarte. Da, sa traiti, sunt
vinovat! Foarte vinovat de de multe, recunosc cinstit si nu
vreau sa mai Eu cu dumneavoastra, totdeauna, pe viata, eu
vreau sa fiu cum ziceti
Turcanu il priveste indelung, cu mainile in solduri. Si:
- Bini, Balani. O sa vindem noi daca esti sincer ori ti
prifaci. Pan-atunci, bine-ai venit printre noi!
Zambind larg, cu un gest teatral, ii intinde mana. E
limpede: o face, stiindu-se privit. Numai ca Balan nu
intelege: partea de sus a trupului da sa se fereasca de mana-
pumn, cea de jos, cu picioarele ramane lipita de ciment.
Ciolanosul cu pulover rosu ii arde un pumn in spinare:.
- Tu nu vezi, ba, ca dom' Turcanu-ti intinde mana lui?
Unde o fi fost student Puscasu? Probabil la Politehnica,
numai un inginer poate spune ca X iti intinde mana lui
Balan se precipita. Apuca mana lui Turcanu cu aman-
doua mainile si o trage spre buze. Ca muscat de sarpe,
Turcanu si-o retrage, iar in secunda urmatoare, cu cealalta,
cu degetele raschirate dar izbind ca un pumn, il pocneste pe
Balan, trimitindu-l undeva, pana spre patul meu, probabil
bagindu-l si sub prici.
insa Dihorul, de parca ar fi fost aruncat in corzi, revine
numaidecat in pozitie de drepti.
Si rade. Rade. Nu-l vad, il aud: rade, fericit.
- Si nu ti mai prind cu apucaturi din istea, aici nu sun-
tem la biserica - desi eu va sunt popa, ha-ha-ha! - Turcanu
rade, corul ciomagasilor raspunde numaidecat, insa tace
atunci cand "popa" zbiara: Mai, tu: di ci misti capul? Nu
ti-am spus sa nu-ti dezlipesti privirea de la bocanci?
- Nu mi-am dezlipit-o, zice Fuhrmann.
- Nu tu, mai-aaa banditule! Instalant a miscat capul, dar
tu ai vorbit! Asa ca ai prioritate, pentru vorba: di ce-ai
vorbit mai vorbaretule?
- De frica, dom'. Ca in padure, noaptea. Te pandesc
lupii, strigoii. iti dai curaj vorbind singur, ca sa
Nu mai ispraveste: dintr-o miscare, Turcanu il zmulge
de pe prici, il trage in mijlocul camerei dincolo de masa. Cu
o mana il tine de gat - am impresia, ba nu: certitudinea: il
tine suspendat - cu cealalta il loveste. Apoi il stapaneste cu
amandoua mainile si il imblateste cu picioarele. Miscarile
dezordonate, adeseori in contratimp, ale lui Fuhrmann ma
fac sa ma gandesc la un manechin, la o papusa de carpa.
Acum nu mai vad: mainile lui Turcanu sunt libere.
Si capul - sapca i-a cazut. Dupa miscari, dupa sunete, ii
lucreaza doar picioarele, jos.
in sfarsit, il culege, il ridica Cu o singura mana il
azvarle in perete. Fuhrmann zaboveste cateva clipe bune,
lipit, nehotarit, aproape aplatizat. Apoi se decide sa-si
casti-ge a treia dimensiune si se prelinge pe prici -
papusa de carpa.
intre timp s-au mai pe-trecut papusi de carpa, le-am tinut
la distanta acolo, uitat-lipite de peretii lor, uitat-surse pe
priciurile lor, Elisav este pe drum, incoace, ca sa aflam cum
era sicriul, pana atunci, s-a dat stingerea in camera 4 Spital,
cam 12 metri pe 6, doua perechi de ferestre in peretii opusi,
rasarit-apus, un efectiv de saptezeci si trei de detinuti, toti
prezenti, unu imobilizat in pat, gata pentru inchidere! Si daca
n-ar patrula plantoanele, cu bate si centiroane, de-a lungul
priciului mare cat lungimea camerei, a celui cat latimea din-
spre rasarit, precum si a celui din dreapta usii aflata in
mijlocul unei laturi lungi si daca batele n-ar face: poc! Poc!,
iar plantoanele n-ar zice: "Mainile-ntinse peste patura, ban-
ditule!", poc-poc! si "Nu aduna picioarele, stai intins, ban-
ditule!" si poc! si poc! si "De ce dormi pe spate, ban-
ditule?!" si iarasi poc!, atunci ar fi de parca n-ar fi fost ceea
ce ar fi bine sa nu fi fost - aici, pentru ca dincolo de zidul asta
pe zidul celalalt, santinelele anunta ca postul cutare bineee,
postul cutare tot bineee, asa ca eu care am voie sa tin mainile
si trupul cum vreau, am voie sa inchid ochii, ca sa-i usurez
lui Elisav venirea.
El vine, vine, il simt, dar si eu trebuie sa fac ceva, de
intampinare, macar cu trei pasi, macar cu o schita de pas -
asa se intampina activ; iar daca ragetul fiarei interzice
retragerea ca si avansul, nu poate impiedica rememorarea si
devansul, acest trecut atat de trecut, cu atat mai placut de
trecut, cu cat iti da voie sa-ti dai voie sa fii si sa faci, acum,
ceea ce de obicei, ramane intr-un viitor problematic. Asa ca,
in momentul iesirii pe poarta, ii vad asteptindu-ma, insa ai
mei nu se grabesc sa-mi alerge in intampinare - nici chiar
Seliva - ca altii ai altora, ai mei stiu ca, din acest moment,
nimeni nimic nicicand nu ne mai poate inhata din urma, suge
inapoi, risipi, faramita, umbla prin noi - si ce bine, ce bine sa
stii asta.
De la poarta inchisorii ne mutam cu totii in livada de la
Piatra, sub dud: intr-un cap al mesei, bunicul Pamfil; in cel
opus, tata; in dreapta bunicului: bunica Agapia, Artimon,
mama; dincoace: Elisav, langa tata apoi Seliva intre noi, apoi
eu - in stanga bunicului - fata de masa alba, cu pete de soare
miscator, de vant din frunzisul dudului, ca in apa adanca;
acea liniste a satului in amiaza de vara, plina de sunete: gaini
cotcodacind speriate a vara si a cald, o coasa ascutita,
harsait, cu gresia, o chemare, scartait de roti; vara zumzaind
de mirosuri: amar, de frunza de nuc; atos si barbatesc, cel de
balega de cal; iute si vesel de la focul facut in curte - alt
miros decat fumul din hornuri seara; miros securizant de la
camasile noastre, ale barbatilor, de bumbac tesut in casa;
mirosul nostru al trupurilor noastre, adunate in jurul mesei,
formind un cor de odori: bunicul - tamaie si, usor coclita,
adierea de argint vechi, de la odajdii; bunica - gutui, busuioc
si calapar; Artimon - tutun Abdulah si iuft; mama - mama;
Seliva - coama rascoapta in soare si inca, inca, amestec de
acrui de la degetele patate de cerneala si stralucitor si de
rochie noua; Elisav sudoare curata de lup adineauri imbaiat;
tata - nu stiu, el ramane pe dinafara; in fine, eu simtindu-ma
bine in mine si cu. O duda rascopta cade pe painea care
asteapta binecuvantarea, o alta, verde - nu doar coaptele cad
- pleoscaie in paharul cu vin al lui Artimon, improscind
jumatate din violet pe fata de masa, bunica se grabeste cu
ingrijorarea asiguratoare: "Nu-i nimica, iese ", Artimon
inaltind cu grabire paharul: "Dumnizieu dat, Dumnizieu
luat, fii numele Lui binecuvantat!" - si bea, isi reumple
paharul, noi radem, privindu-ne cate doi, cate doi, privin-
du-ne drept in ochi, stiind ca "Dumnizieu" are sa mai dea,
drept care bunicul se ridica, binecuvanteaza painea si vinul,
trupul si sangele, apoi face cruce cu cutitul pe talpa painii,
inainte de a incepe s-o taie, la piept. Adineauri, in picioare,
mi-am dat seama ca Seliva a crescut ca din apa, aproape cat
noi, baietii, i-a venit si ei timpul sa nu stie ce-i cu ea pe
lumea asta, asa ca atunci cand va fi sa fie, cu Mihai
Saptefrati are sa fie - pe langa faptul ca e un compozitor
ge-ni-al, mi-a fost si coleg de celula, la Pitesti - n-ar fi rau
daca am face trei, Elisav cu Lena, eu cu Iulia. Iulia.
intre timp s-au mai petrecut papusi de carpa, Turcanu
doarme alaturi, la mai putin de un metru de nesomnul meu,
sforaie cumplit, mai degraba horcaie, cu stirbituri si
schiopataturi, sare din vis si din asternut si recade numai-
decat, gemind de durere si de multumire, cu plescaituri, o fi
visind si el ca-i afara, printre ai lui si visind ca el este ei, pe
care el - n-ar strica sa viseze de-adevarat, sau, mai bine:
sa-si traiasca, treaz, visul in care el este, de pilda,
Bogdanovici - atat, ca pe Iulia nu am auzit-o cantind, nu stiu
daca are ureche, cred ca da, fiindca si ea e basarabeanca,
canta bine, asa cum va fi cantat mama la varsta ei, deci, la
noi, la Piatra, e seara, copiii au fost dusi la culcare, doar
baietelul Selivei a ramas, adormit, in bratele maica-si, ne
aflam in cerdac, in calidor, am asezat lampa cu gaz pe
palimar, pentru ca tantarii sa ne lase-n pace sa cantam, desi-
gur, tata, ca ardelean, trage spre Pe Muras si pe Tarnave,
mai ales spre ceva pe versuri de Goga, mai cu seama De ce
m-ati dat de langa boi?, in fine, asa canta el, mama, ca
basarabeanca, vrea sa echilibreze Romania Mare si a si
inceput - desi nu se da in vant dupa populare, ea tot la opera
viseaza si la Maria Cebotari - Nistrule, pe malul tau, bunica
Agapia s-a luat numaidecat dupa ea, cu glasul ei subtirel si
tremurat - deocamdata, cei doi barbosi tac, maturoaiele cu
degete ragila, schimba priviri complice, fiindca are sa le vina
si lor randul, atunci sa vezi cantare, in asta seara, Artimon
are sa inceapa singur, Ziua Izbanzii, din Isaia, apoi impreuna
cu bunicul Pamfil, la unison, al optulea psalm, cel de slava:
Cand privesc cerurile, lucrurile tale,
luna si stelele pe care le-ai intemeiat, imi zic:
Ce este omul, ca-ti amintesti de el?,
Sau fiul omului, ca-L cercetezi pre el?
Micsoratu-L-ai pre dansul cu
putin fata de ingeri, cu slava,
cu cinste l-ai incununat pre el
Numai ei doi si inca doi: Seliva si cu mine, veniti pe
nesimtite, tot la unison: noi patru stim ca muzica a fost
compusa de Mihai - el nu-l mai apucase pe Artimon, iar pe
bunicul Pamfil nu-l auzise decat bombanind.
Asta vara, la Albota.

2.

- Domnule prim-gardian, camera 4 Spital, cu un efectiv
de saptezeci si trei de detinuti, toti prezenti, unu imobilizat
in pat - gata pentru deschidere!
Asta a fost ceva mai inainte. Ceva mult mai inainte.
Candva, anul trecut sau si mai dincolo, nu mai stiu, nu mai
inteleg si nu vreau sa inteleg ce se intampla cu mine, cu noi,
cu ei - genunchii, genunchii, rontaiti de Metronomul
putrezitor. Tot nadajduiesc ca visez; ca ma aflu intr-un
cosmar - insa prea multe intrebari nu-mi pun, s-ar putea sa
ma trezesc si daca nu in vis?
Terciul. Ba nu: si el a fost inainte. Gherman mi-a adus
gamela, el mi-a luat-o neatinsa, intrebindu-ma de ce n-am
mancat, dar ne-asteptind raspuns. A dus-o, a golit-o la
hardau. Pacat.
Turcanu, asezat cu o buca pe masa din mijlocul celulei,
mancase si el terci, mereu rotind capul, mereu la panda - mi
s-a parut, de acea data: nu el pandea, era panditul.
Pacat de terciul dus la hardau, i-ar fi prins bine lui
Saptefrati - pe care il stiu pe priciul scurt, linga Voluntaru.
Dar nu pot privi intr-acolo, privesc numai drept inaintea mea
si, piezis, in sus, la o pata de pe zid, de deasupra priciului
scurt din stanga usii (pe care nu sta nimeni, toti ocupantii
sunt jos, pe ciment; cu ciomege). Pata este un fel de camila,
oarecum fara cap, dar asta se poate repara, completa - iau
capul de vis-a-vis (adevarat, inversat si prea mare, dar merge
si asa, aici, la noi, la camera 4 Spital ). Ma atarn cu toti ochii
de camila, ca sa ma gindesc la camila si numai la camila,
cum are si ea un cap de plimb a rica, pe celalalt mal, de
rezerva si nu la, de pilda Voluntaru, cu un singur cap, nici la
Fuhrmann, cu o singura alcatuire, si aceea de carpa. La mine
nu ma gindesc, Doamne fereste! Doamne insa nu ma fereste.
- Tu, mai! Jos di pi prici! Si tu si tu si tu si - vreo
sapte. Mainile-n sus! La comanda, va lasati pe vine; la
comanda, va ridicati - tinind mainile-n sus! Atentie: cine
atinge calcaile cu sezuta, ori nu tine mainile perfect
inaltate Pop Cornel, tu conduci gimnastica!
- Jos! Sus! Jos! Sus! - Cornel, masina pornind la sfert de tura.
Numar si eu pina pe la cincisprezece josuri, cand Turcanu:
- Ci pazasti, Oprea? Nu-l vezi pi ceala, pirpiriu?
Oprea se napusteste ca din prastie: lovituri cu batele,
lovituri cu picioarele. Sus-Josul reincepe - pina la:
- Puscasule, ci pazasti? Banditul ista atinge calcaiele!
Banditul ista (nu-l vad) isi ia de la puloverul rosu portia
de lovituri. Cornel mai susjoseaza o vreme, pana cand Turcanu:
- La gramada! Arditi-i pi banditi! Brava, Steiner! Mai cu
nadejde, Voinescule, c-altfel Brava, mai, ceala nou,
Balan! Asa! Asa! Sa iasa putrigaiul din criminali!
Nu se mai numara, se macina, treiera, imblateste. Nu-i
pot numara pe batuti, nici pe batatori, dar sunt sigur ca
batausii sunt mult mai putini, hai, o septime - si totusi.
Totusi, batutii nu cunosc o secunda de pace: daca cel care se
ocupa direct e obligat la o pauza (i se incurca bata, ori ii
scapa din mana), vecinul, fara sa-l neglijeze pe al lui isi
indoieste eforturile, croindu-l si pe al colegului, neingadu-
indu-i sa respire. Batausii nu sunt nici mai putin slabi, nici
mai putin palizi decat batutii, primesc aceeasi portie de
mancare - si, totusi, totusi, de unde energia, puterea,
incrancenarea? Ura? Nu, stiu, nu vreau sa stiu.
- Distul! La loc, pi prici! Seria urmatoare: tu, tu, tu, tu
Careva scheauna incetisor, fara contenire. Un semn al
lui Turcanu: Voinescu si Steiner urca pe prici: un vartej de
bate si picioare cand cei doi coboara, scheunatul a incetat demult.
Cornel conduce gimnastica. in seria aceasta il recunosc
pe Saptefrati; pe Stef; pe Voluntaru. Dupa cateva miscari,
blondul intra pe mana lui Oprea.
Apoi, fara pauza, intra sub bata lui Steiner. E nevoie
sa-l preia Voinescu - dar se vede ca Voluntaru prea rezista:
adica continua sa se apere - inseamna ca i-a mai ramas ceva
de aparat.
Din cauza lui - mai exact: datorita lui - programul de
gimnastica al acestei serii este scurtat, din ordinul lui
Turcanu: se trece la Gramada. Seria a treia. Tot din zona
aceea. Camila nu-mi este de nici un folos: Careva dintre
batuti, a aruncat cu bocancu1 in usa, strigind Ajutor, Domi
Director!, Domdirector a venit, a intrebat Care ai nevoie de
el, Grigoras (abia acum il deslusesc) a zis Eu, Directorul a
zis Ce pizda ma-ti vrei, banditule, dupa ce ca ai spart
geamul, ai deteriorat, efectele statului - i-a ars trei labe si
un pumn final si a plecat.
Capul camilei orientat viceversa se duce, de parca ar
veni, asa ca imi cobor privirile la usa: minune!, geamul spart
a si fost inlocuit, chiar vopsit - or fi avind de rezerva ochiuri
de sticla gata date cu var si gata zgariate, ca sa aiba pe unde
ne supraveghea Regizorul.
Aud ca Turcanu ii sopteste ceva lui Gherman. imi
aburc privirea pina la capul camilei apoi, prudent, mi-o
translez in partea opusa, la trup. il simt pe Turcanu apro-
piindu-se de usa, simt usa deschizindu-se, simt iesirea lui
Turcanu. Gherman.
- intrerupem gimnastica! Iesirea la program! in grupuri
de cate sase, cu mainile-n sus incepind de-aici: unu, doi, trei
Acum privesc in voie: coboara cei de pe priciul scurt din
dreapta usii. Printre ei, Damaschin. Remarc o cipilica
invalida: o fosta sapca de ski, cu clapete - dar fara cozoroc.
De ce fara cozoroc? Simplu, imi spusese invatatorul
basarabean de la Sibiu: seamana cu kapela germana - la
arestare si lui ii taiasera cozorocul capelei cu un briceag.
Printre mainile inaltate vad una legata cu ceva alb: a, da:
mana sinucigasului.
- Douazeci de secunde pentru nevoi, zece pentru spalat!,
anunta Gherman.
Bate in usa, se da la o parte. Seria iese, precedata de
Voinescu si de Oprea, incheiata de Steiner si de Veniamin.
Gherman ramane in dreptul usii, cu mainile incrucisate pe
piept, cu bata la subtioara. Alti sase ciomagasi, printre ei,
Balan, patruleaza prin fata priciurilor.
Undeva, in vecinatate, se aude apa curgind in suvoi.
A-ha, closetul. Primul grup se intoarce. Cu mainile ude
tinute deasupra capetelor. Seria urmatoare. inca una. Am
impresia ca merge prea repede. A, da: douazeci de secunde
pentru nevoi, zece pentru spalat - cu Oprea si Puscasu
supraveghetori, chiar mai putin
Ultima serie se intoarce.
- Reluam gimnastica! anunta Gherman.
Dar eu? Si eu
- Dar eu?, intreb, inaltind o mana. Vreau si eu la clo
- Gura, ba banditule! - Balan a ridicat ciomagul, ai fi zis
ca ma pandea.
- Balan!, striga Gherman, apropiindu-se. Faci numai ce
ti se ordona, altfel esti intors, inteles?
- 'Nteles, sitraiti! - Balan e pierit.
Gherman continua:
- Pop Vasile e al domnului Turcanu, nimeni nu se atinge
de el, inteles? Sa nu te mai prind ca Pop Vasile, poti
merge in carji? Cobuz, adu-i carjele! Pas alergator!
- Pot, dar acolo? - si arat din ochi picioarele. Nu le pot
indoi. in celula de unde vin ma ajutau baietii, mi le tineau
intinse deasupra tinetei Altfel nu se poate
- Destul, vorbesti prea mult!, mi-o taie, cu privirea in
alta parte.
Gherman nu e manios, doar incurcat. Se consulta, in
soapta intai cu Steiner, apoi cu Puscasu. Puloverul rosu nu
este de acord cu ceva. Dar Gherman ii spune ca eu sunt al
domnului Turcanu, iar Puscasu, brusc, incepe sa inghita in
sec si ia pozitie de drepti, pierita. Steiner a ramas cu ochii
largiti, desfacuti ca si urechile.
Gherman bate din palme:
- Trei insi care l-au mai ajutat pe Pop Vasile!
- Eu domnule!, ridica Saptefrati mana. Sa vina si
Apolzan si Stefanescu.
Cei trei se apropie. Ma ridic in capul oaselor. Gherman
ii pune lui Tavi ciomagul in piept:
- Tu, nu! Tu esti legionar! - Apolzan, nedumerit,
schiopatind, se retrage.
- E nevoie de trei, domnule, explica Saptefrati. Doi il tin
de subtiori, al treilea ii tine picioarele intinse.
- Tu ai sa fii al treilea, il impinge Gherman pe Balan cu bata.
Executarea!
Stef si Mihai ma conduc de subtiori. in fata, Oprea. in
urma, Balan si Cobuz. Iesim pe coridor si intram pe usa
aflata imediat in stanga.
- Douaji de secunde! anunta Oprea.
Balan mi-a apucat picioarele si mi le tine intinse cu mult
zel. S-a chircit, pentru ca picioarele sa mi se sprijine de un
genunchi al lui. in acest timp Oprea supravegheaza, incruntat.
- Da-i bataie, mai ai zece secunde!
Cobuz ii sopteste ceva, nu deslusesc decat: "Dom' Turcanu".
Schimbarea brusca la Oprea ca si, adineauri, la Puscasu.
Dispare din campul meu vizual - apoi il aud:
- Tineti-l pana face.
Baietii ma tin. insa eu nu pot. Nu pot si mi-e rusine.
Le spun jalnic - imi vine sa plang:
- Nu pot, mai fratilor. Nu pot, in douazeci de secunde
- Ti-am spus sa stai, pana faci! - Oprea e foarte suparat.
incerc. Zadarnic. ii rog sa ma ridice. Abia acum observ
ca Saptefrati are o ureche vanat-rosie, pe sfert zmulsa, ca o
arcada a lui Stef e sparta, cu sange inca mustind.
- Treaba ta, zice Oprea. Aduceti-l la chiuveta. Spala-te,
domnule! imi var mainile in jet si dau de doua ori pe ochi.
- Am terminat, spun.
Oprea ma priveste de foarte aproape. Dar nu ma vede.
Ridica din umeri:
- Treaba ta, domnule. La celula!
Ne intoarcem. Oprea ii da raportul lui Gherman. Acesta
se apropie de patul meu:
- Cand ai nevoie de ceva imi spui mie. Ridici mana, nu
vorbesti, tu esti al domnului Turcanu - si isi muta privirea in
alta parte.
Bun, s-a inteles, am auzit-o de trei-patru ori - dar tot
n-am inteles. Vreau sa-l intreb ce inseamna sa fii al domnu-
lui Turcanu, insa Cori e departe, pe la mijlocul camerei.
- Continuam gimnastica! Unde-am ramas?
Pop Cornel comanda Sus-Josul. Cand incep sa se
semnaleze primele defectiuni, intra in joc batele. Dar - cel
putin asa mi se pare mie - fara convingerea pe care-o insufla
prezenta domnului Turcanu.
Domnul Turcanu - iata-l. Nici n-am simtit cand a intrat
- dar l-au simtit, fara sa-l vada, supraveghetorii: au intetit
ritmul, loviturile au redevenit cumplite. Turcanu se plimba.
Uneori se opreste, brusc; de parca ar strabate o jungla,
amenintarea venind de pretutindeni. Amenintarea insa este
el insusi:
- Mai, tu acelea: uni ti uiti tu, mai? Oprea, Puscasu,
Steiner! - busculada, undeva, la capul patului meu.
'Pleaci-ti-nainti, mai!
Aceala - nu stiu cine - facut zob, e aruncat pe prici.
- Stai drept, banditule, cu ochii la bocanci! Daca te prind
ca Di ce-ai clipit, mai! Di ce-ai miscat pleoapele? - tot la
capul meu: pumni, palme, picioare, bate, catarame; apoi
aruncare la loc.
E intr-o ureche, Turcanu: sa nu-ti misti privirea, fie, dar
sa nu clipesti? Cate secunde poti rezista fara sa clipesti?
Exista o metoda, cand are sa-mi vina rindul, are sa-mi prinda
bine, pina atunci, nefericitul de la capul meu, care-o fi, iar
incaseaza bataie, pentru ca a clipit. Daca as putea sa-i suflu:
cand simte usturimea, sa apropie incet, incetisor pleoapele si
sa rostogoleasca globul - asa il unge O poti duce pina la o
jumatate de ora. La nevoie, si mai mult.
Nefericitul, e batut, in continuare, de altii, fiindca
Turcanu, uite-l: vine si se intinde pe pat. Cu mana dreapta
sub ceafa, cu ochii in tavan. Clipeste cam des pentru unul
care cere altora sa
- Distul! Sa treaca pi prici!
I-a facut o favoare. Mare. Turcanu, care miroase a bivol.
Ba nu: a cal. Ba nu: mirosul este, nu de animal, ci de om.
Adevarat, a sudoare, insa dinspre el vine si altceva, miros de
ceea ce lapada omul. Nu, nu de tineta. Nici de cel strivit, din
greseala, pe vreun maidan. Ci viu, proaspat, sfasietor. Sa fi
facut domnul Turcanu pe el? Sau poate eu insumi? Dar nu:
de la Sibiu, de la Codlea, il cunosc, ii stiu multele nuante.
Dinspre bocancii lui vine: adineauri si-a coborit picioarele
de pe pat, mirosul a incetat: cum si le-a urcat la loc, cum a
reaparut. Deci, bocancii. O fi calcat in ceva. Si totusi, acel
ceva necunoscut imi intoarce matele pe dos.
Nu de greata, de spaima.
Se aud hardaiele pe coridor - pranzul. Turcanu se ridica
printr-un "delfin", se duce in mijlocul camerei unde il incon-
joara ai lui. Balan se apropie si el, insa Oprea il alunga ca
de la troaca, lovindu-l cu bata in cap, peste bot. Turcanu le
vorbeste, ei dau din capete a incuviintare - chiar si Balan,
ramas pe dinafara si care, cu siguranta, nu aude nimic - dar
incuviinteaza. La un moment dat, Turcanu izbucneste in ras
si ii arde lui Gherman peste spinare o palma prietenos-
golaneasca: Cori da ochii peste cap, de i se vede numai albul.
insa numai pentru o clipa. Se stapaneste - ce-o fi avind
Gherman la spinare, unde l-a atins Turcanu?
Sau: ce n-o fi avind?
Turcanu este pe punctul de a se apropia de usa cand
glasul lui Fuhrmann se aude, ragusit:
- Domnooo capitan-major sau ce grad vei fi avind, nu
crezi ca e timpul sa ne dai oarecari explicatii?
Ciomagasii, ca impinsi de un resort, dau sa se
napusteasca. Turcanu ii opreste, batind din palme. Ocoleste
masa cu pasi rari, ciocaniti. Se opreste in dreptul priciului,
dar nu dinaintea lui Fuhrmann.
- Mai, tu! Tu ai auzit ce-a vorbit vorbaretul? Raspunde!
Cel intrebat, un baiat cu trasaturi fine, prelungi si cu
gene rasucite, de fata, isi misca buzele, dar fara sunet.
Turcanu ii sterge, in treacat, o palma (numai de nu i-ar strivi
genele), apoi se muta in fata lui Fuhrmann:
- Cum ziceai ca te cheama pi tini, mai aista, care vrei
explicatii? - ai auzit, Cori? Ex-pli-catii! - hohotele de ris ale
ciomagasilor nu intarzie. Cui sa dau explicatii, Cori? Eu sa
dau explicatii? Tie, mai? - se intoarce spre Fuhrmann. Dai
cini esti tu, mai? Cum ti cheama pi tini, mai? - intrebarea de
la urma suna cu aproape tandrete, in dulcea lui moldove-
neasca de Sus.
- Cum ma cheama, stiti. Dar eu nu stiu ce grad binevoiti
sa purtati, domnooo...
Chicote. Totusi, chicote, dinspre priciuri. Ceea ce
insemneaza ca n-are sa mai treaca mult pana ce chicotele au
sa se prefaca in hohote, iar de-aici pana la revolta, o nimica
toata. Dar cum e posibil sa suportam fara sa cracnim, noi,
majoritatea, teroarea unui nenorocite de minoritati?
Cei cu ciomege dau sa se napusteasca, Turcanu ii
opreste cu un semn:
- Mai, tu, care ai fost student la clasa de circ de la
Conservatorul din Targu-Cucului - asteapta chicotele
ciomagasilor, sa se scarpine cu ele - apoi, brusc, ragusit: Di
cand ai vinit in camera asta, in permanenta m-ai provocat!
- A, da? se mira celalalt, cu efort. A, da: asa se explica
"replica" pe care ati binevoit sa mi-o dati, domnooo Ciobanu
- Turcanu, mai, nu Ciobanu! - Turcanu e gata sa
sugrume pe oricine, deocamdata, sugruma, convulsiv, aerul.
- Turcanu, Ciobanu - nu-i aceeasi branza?
Cu totii ne tinem respiratia. insa, minune: Turcanu
zambeste: Turcanu rade; Turcanu se salta pe varfuri:
- Tu chiar vrei sa faci cunostinta, indeaproape, cu mine, mai?
- Stiti, domnooo - Fuhrmann face eforturi vizibile,
audibile, sa vorbeasca tare. Precum un anume personaj al lui
Caragiale, zic: "Eu, cand imi trage cineva palme, nu ma
las pana nu-mi spune pentru ce, pentru ce mi le-a tras,
sa stiu si eu..."
- Nu te lasi - nu te lasa! Sa nu te lasi, pana nu afli
pentru ce Ia vin-aici! Vina - vina, sa-ti spun la ureche
pentru ce, sa-ti dau ex-pli-ca-tii.
- Cu aceleasi argumente, domnooo? - in glasul slab,
ragusit, strivit al lui Fuhrmann se simte frica cea mare, o
frica speciala, o frica de un curaj nebun.
- Singurele la care are dreptul un bandit ca tine
Ma atarn cu disperare de camila al carei cap lipsa se tot
tot duce, tot tot venind. Fuhrmann nu-si rupe cu dintii vinele,
ca celalalt, i le ofera lui Turcanu, sa i le des-faca el. Are
dreptate, Turcanu: Fuhrmann l-a provocat, il provoaca si
acum - ce altceva face? Si pe cine? Pe insusi Turcanu!
O sa-l ucida.
Dupa ce l-a tocat cu pumnii, dupa ce l-a treierat cu
picioarele, apoi iar cu pumnii si iar cu picioarele, acum se
urca pe trupul lui, sprijinindu-se de umerii lui Oprea si
Puscasu, apropiati oportun.
Mai sare o data. Si inca o. inca.
Paraie, paraie ceva, insa eu nu pot sa lesin.
- Nimeni nu se-atinge de mancare, pana la ordinul meu!
Ce-o sa mai inventeze? Unde-am nimerit? Ce se petrece,
aici? Si, daca se petrece, eu de ce nu ma petrec? Ciomagasii
sfarsesc de distribuit gamelele, le aseaza pe marginea
priciurilor, dinaintea fiecarui detinut. Ale lor, gamele -
pe masa, cu linguri.
- Toata lumea in genunchi, la un metru distanta de
gamela! Mainile la spate! Te "pleci si mananci! Din treuca!
Din treuca - dar eu? Gherman mi-a adus adineauri
gamela cu arpacas:
- Tu ai dreptul la lingura, imi soptise.
Cum adica: drept la lingura? Adica dreptul pe care-l au
si ei, batausii? Cum adica, dreptul, incep sa inteleg atunci
cand batele se pornesc sa loveasca in capete, obligindu-le sa
se aplece si sa manance fara lingura din gamele. Din treuca.
- Domi Turcanu, Pop Vasile refuza sa manance, il demasc!
- Cori, ia scapa-ma di paduchele ista, spune Turcanu,
linistit. Sa treaca i-na-poi!
Randul lui Balan sa nu priceapa. Nici cand Gherman il
loveste in cap cu o frecventa de ciocan pneumatic, nici cand
il sileste sa urce pe prici. in sfarsit, cand i se tranteste
dinainte o gamela fara lingura, intelege: zelos, cu privirea la
Turcanu, se apleaca. Se arunca. isi pierde echilibrul si cade
cu obrazul in arpacasul fierbinte. isi reprima urletul, trage
aer cu zgomot, prin colacul rasfrant care sparge masca de
arpacas. Vazindu-l pe Cori inaltind bata, se apleaca iar.
Grohaie - nu stiu daca de durere ori de placere.
Careva a rasturnat gamela pe ciment.
- Sa linga, spune Turcanu, simplu. Ia, Oprea: calare!
Oprea trage de pe prici pe careva - nu-i vad decat
puloverul albastru, gaurit in coate - cu lovituri de bata il
obliga sa se aseze in patru labe, apoi il incaleca. Lovind
numai in cap, numai in cap, il sileste sa linga mancarea pe ciment.
Alta gamela rasturnata. Calaret: Steiner. inca una.
- il demasc pe Grigoras!, tipa Cornel Pop. A varsat-o
intentionat, ca sa nu se opareasca, l-am vazut! il demasc! il demasc!
- Lejionar de-al tau, spune Turcanu, cu gura plina
(el mananca cu lingura, un sold pe dunga mesei). Ocupa-te de el!
Cornel se napusteste. Vanzoleala. Dar nu aud suierul
lat al centurii. Gafaituri de lupta, bubuituri de pumn, buseala,
o tesatura paraind, sfasiata
- Mi-a luat cureauaaa! il demasc! il demasc!
Dintr-odata, liniste. Ciomagasii, incordati, parca tragind
in lese, parca asteptind sa le dea drumul stapanul, din lese.
Turcanu insa continua sa se alimenteze: mananca, mestecind
rar si cu nadejde. incremeniti si Grigoras - cu centura lui
Cornel in mana - si Cornel, in picioare, cu pleoapele
coborite, asteptind, asteptind
- Ci-astepti Grigoras?, intreba Turcanu, tot cu gura
plina, ardi-i cateva lui Pop Cornel, fiindca s-a lasat dizarmat!
il vad bine pe Grigoras. il stiu destul de bine, de jos, de
la subsol. Am aflat destule despre el: prins de granicerii
sarbi, batut cumplit si pregatit de extradare, evadase din
postul de paza: o suta de kilometri mai incolo, prins si
internat intr-un lagar de munca (mina de carbuni), evadase
iar; prins la granita italiana, fusese retrimis in Romania (se
vorbea tot mai insistent: pentru fiecare frontierist predat,
sarbii - desi dusmani de moarte, primeau o cisterna cu
titei); la Securitatea din Constanta. Sase luni de ancheta -
ca-la-Constanta - nu i s-au zmuls decat informatii referitoare
la sine. in ciuda subtirimii trupului, Grigoras are o forta
considerabila - la care se adauga o incapatanare salbatica -
nici ancheta, nici Jilava nu i le stinsesera.
Centironul lui Cornel in mana. Daca ar face un salt de
doi metri (un fleac), la capatul caruia ar lovi cu catarama,
Turcanu ar fi terminat; poate chiar mort, de ce nu, e o buna,
o unghiuloasa catarama Un salt, atat.
- Daca nu-i croieste tu, il pun pe el sa te otanjeasca, zice
Turcanu fara sa-l priveasca, racaind harnic fundul gamelei cu lingura.
Iata ca mana lui Grigoras se inalta. Nu la capatul
saltului: deasupra capului lui Cornel, caruia i s-au albit
ochii. Dar lovitura nu mai vine. O opreste un glas slab,
stins, daca nu ar fi linistea deplina instalata in celula,
probabil nu s-ar fi deslusit de la un pas:
- un criminal. Nu pentru ca omori oameni, pentru ca
ii pui sa se omoare intre ei
Dupa privirile ciomagasilor rasucite spre usa, inteleg ca
vorbeste cel cu sapca de ski fara cozoroc. Da, i se vede falca
de jos miscindu-se. insa cand urca, nu ajunge pana unde
ar trebui, ramane la jumatatea drumului, iar in pauze cade, atarna.
Turcanu curata bine gamela, o depune langa usa. Se
intinde, ragaie discret, cu palma la gura, apoi rotindu-si privirea:
- Sa ne fie de bine masa! - si scarpinindu-si capul sub
sapca, sugindu-si dintii, intreaba asa, in trecere: Ce spuneai,
Bogdanovici? - glasul i-a sunat aproape cald. Vrei sa repeti?
- Repet, Genule (si Bogdanovici e moldovean, a rostit:
Jenule), repet, esti un criminal, vina noastra ca te-am lasat
s-o iei Vina noastra ca nu te-am luat in seama, te credeam
un pezevenchi nepericulos, dar tu ascundeai un suflet de criminal
S-a oprit singur, istovit. Falca ii cade, resemnata
(de barbia ascutita ii atarna turturi de zeama de arpacas,
intarita). Turcanu continua sa priveasca in alta parte, ba
acum se afla cu spatele la el: ia din mana lui Grigoras
centura si o depune pe umarul lui Cornel:
- Daca te mai lasi dizarmat, te-ntorc! - pe Pop l-a
amenintat - insa numaidecat, cu dulceata: Ai terminat masa
si discursul, Bogdanovici?
Falca se inalta, coboara de cateva ori. Nu se aude nimic.
Cu obrazul incremenit, ca sub fard gros, ca sub reflectoare,
Turcanu se rasuceste, lent, spre Bogdanovici. in ciuda sapcii
proletare, in ciuda barbiei (sau: datorita ei), Turcanu are
tinuta; maretie. Nu a rostit nici un ordin, nu a schitat vreun
semn-samn, insa ciomagasii se dau in laturi, formind doua
paranteze lunge, cuprinzind pe inalt pe cei doi protagonisti.
Au incremenit si plantoanele, fiecare unde l-a prins momen-
tul: cu bratele si cu batele atarnind pe langa trup, cu fata spre
acolo, ca pentru rugaciune.
Ma inalt in coate. Au iesit din incremenire si cei de pe
priciuri: se uita acolo (nu la bocanci), cu satisfactie si cu
teama, nu teama pentru ei, imediata, ci presimtind probabil
o pedeapsa mai cumplita decat nemiscarea pleoapelor.
Mare actor, Turcanu. Stapaneste mai ales tacerile. Nu
stiu ce va urma, insa dupa tremurul care-l scutura pe
Bogdanovici, simt ca va fi ceva teribil - un suvoi de sudoare
mi se prapastuieste pe sira spinarii. Pentru o clipa, ma
incearca dorinta de a ma ciupi, de a ma lovi peste genunchi,
ca sa ma trezesc. Renunt cand ajung la aceeasi intrebare:
Si daca in trezie va fi si mai si?
Bogdanovici tremura acolo, pe locul lui de pe prici.
Nu e tremurul lui Sofron, nici al lui Cornel Pop. Aceia,
fiecare in felul sau, tremurind, se aparau de o promisa, de o
inevitabila agresiune. Or Bogdanovici tremura, nu doar
resemnat, ci doritor sa vina mai repede, aproape sarbatorind
ce va sa vina
- Mai Bogdanovici, mai
Fals. Si tarziu. Stapanul pauzelor a pur si simplu
intarziat; ori s-a grabit cu o secunda, cu o zecime, prima
lui replica a cazut intr-o ca