NOTA AUTORULUI

"Cartea dupa Pitesti a inceput a se scrie singura (spun
eu, acum ) in vara anului 1957, pe "reduitul" Jilavei, in
celula 36. Acolo si atunci, din gura "studentului (si el, insa,
dintr-o generatie mai timpurie decat noi, "ungaristii" din
'56) Stefan Davidescu am auzit pentru intaia oara:
"Pitesti nu e doar o localitate; si nu o oarecare inchisoare".
Ploiesteanul - si politehnicianul - Stefan (Stefanel, Stef,
Fanel, Fane) Davidescu a povestit colegilor de celula,
printre care si mie, patimile sale - de la Pitesti. Cu toate ca,
mai apoi, tot in inchisoare si mai tarziu in domiciliu obliga-
toriu, am cunoscut alti "pitesteni", nici unul nu povestea atat
de colorat (?), atat de bine (?), de frumos (?!) despre
patimile pitestene - ca Fanel Davidescu.
in 1958 "liberat" de la Gherla, am fost trimis, sub
escorta, se intelege, cu domiciliu obligatoriu in Baragan, in
satul-nou numit Latesti - pentru 36 luni, apoi pentru inca 24
(tot luni). Acolo am cunoscut alti "pitesteni" (sau "studenti"
- numai rauvoitorii foloseau termenul "reeducati). De la
acestia am aflat alte intamplari, alte amanunte despre Pitesti
- insa nu atat de importante, impresionate (si, oricum, mult
mai putin bine povestite) decat la Jilava, de Davidescu
in curand povestitorul de la Jilava, Fanel Davidescu avea sa
vina si el in domiciliu obligatoriu, cu noi. Am petrecut cativa
anisori impreuna, a repovestit despre Pitesti, dar Dar si el,
cu parca mult mai putina bucurie (da: bucurie) povestea
Sa se fi contaminat de la ceilalti "studenti si ei "pitesteni"?
Asa credeam atunci: ca de vina era oboseala ras-povestirii;
si, desigur, suferinta provocata de amintiri atroce.
De cum am aflat despre Pitesti, mi-am zis - fara promi-
siune ferma, fara juramant, ci asa, ca ceva de la sine inteles
- ca trebuie scrisa cartea Pitestiului. Ca sa nu se uite - inca
din anii de domiciliu obligatoriu observam la ceilalti un
fenomen inacceptabil dar explicabil: uitarea voita; uitarea
trecutului - ca sa le fie protejat prezentul; uitarea prezentului
- ca sa le fie asigurat viitorul. Stiam, deci, ca trebuie scrisa
cartea Pitestiului - dar cine sa o faca? Desigur, numai
cineva care ar fi putut - si ar fi avut dreptul - sa vorbeasca
despre Pitesti. Rolul meu, marunt, se reducea la atatare, la
ne-lasare-in-uitare. Atat, la urma urmei, de agasant, incat, la
un moment dat, Davidescu mi-a spus:
- Tie iti vine usor: nu-i memoria ta, nu-i uitarea ta - dar eu?
Avea dreptate: de ce ma bagam in sufletul lor, in
trecutul si prezentul (si viitorul) lor - nu suferisera destul
atunci, acolo, la Pitesti? Eu, daca nu m-ar fi ferit Dumnezeu
si as fi trecut pe acolo, acum nu la fel m-as fi comportat fata
cu memoria?
in aceasta stare tulbure, resemnata si "respectuoasa"
(fata de "pitesteni) am scris, incepind din 1966, romanul
Ostinato ; naratorul, printr-un personaj, afirma: "Despre
Pitesti nu se vorbeste - despre Pitesti se tace"; si: "Despre
Pitesti au dreptul sa vorbeasca numai pitestenii - iar ei tac" -
ceea ce a dat loc la anume interpretari, chiar reprosuri
(fiindca mai tarziu am vorbit eu, ne-martor; am scris despre
Pitesti, eu cel care promisesem ca il voi tacea).
Si in cartile urmatoare, scrise in Romania, cand venea
vorba despre Pitesti, spuneam acelasi lucru. in Usa noastra
cea de toate zilele, in in Cerc - scrise inainte de calatoria in
Franta (1972-l973) - dar si in cele scrise dupa intoarcerea in
Romania si plecarea definitiva, din 1977 (Gherla si Garda
inversa). Numai ca, intre timp, se petrecuse ceva:
Prietenul meu Marcel Petrisor, aflind (in iunie 1972) ca,
in sfarsit, primisem pasaport de calatorie-definitiva (i se
daduse, desi nu solicitase!, si sotiei mele - astfel sa se
rezolve "cazul Goma", cel care le otravise existenta - mai
ales cu un an in urma, 1971, la Targul de Carte de la
Frankfurt, unde RSR isi retrasese, cu scandal, standul, in
semn de protest contra prezentei cartii mele Ostinato,
etalata, in traducere germana de catre editorul Suhrkamp),
mi-a spus:
- Acum poti sa scrii cartea despre Pitesti...
- Eu? Sa scriu eu despre Pitesti?, m-am mirat. Dar eu
n-am trecut prin Pitesti...
- Nici Tolstoi n-a trecut prin Borodino!, m-a intrerupt
Marcel Petrisor, baiat bun, darnic in laude si suficient de
aiurit ca sa-si faca multi prieteni. Acum, ca tot te expulzeaza
astia, macar sa profiti, sa te documentezi, acolo, despre
Pitesti si sa scrii
Despre "expulzare" nu aveam, in acel moment, nici o
parere; insa despre documentare, acolo
- Dar nu exista nici o marturie a vreunui pitestean
publicata in Occident!, am zis. Doua carti mari si late despre
Pitesti - insa nici Bacu, nici Cirje nu trecusera prin Pitesti.
- No, lasi, m-a asigurat ardeleanul (profund ardelean)
Marcel Petrisor. Gasesti tu marturii de la mama lor!, si m-a
batut usurel pe umar (de am ramas cu vanatai doua
saptamani - prietenia cu Marcel cu. sacrificii se tine...).
Ne-am oprit aici. Ne cunosteam de multa vreme,
oarecum bine, stiam cat si unde se insista.
Cu o zi-doua inainte de plecare, Petrisor:
- Daca nu gasesti ce cauti acolo, la capitalisti, intoar-
ce-te la noi, la comunisti. Cu un casetofon si cu zece-
cinsprezece mii de lei - atata cere nu autorul de la-Pitesti,
martorul-la-procesul-pitestenilor
- Un judecator?, am intrebat. Nu cumva chiar Petrescu?
- Alexandru Petrescu? Numai cincisprezece mii? Daca
i-ai da cincizeci de mii, ti-ar vinde-o si pe muma-sa! Nu: un
grefier E batran, nu mai are mult de trait - dar, are o
memorie nemaipomenita Si cum nu i-i frica de nimic, cum
vrea sa-si faca de pe-acum cruce de marmora
- Si daca am merge acum, pe loc?, am zis. Am casetofon,
 am casete
- Si bani? Daca n-ai bani
- ii dau cand ma-ntorc, in Occident am drepturi de autor
- Sa fii sanatos: daca n-ai lei, sa i-i pui in mana, inainte
de a-l inregistra
N-aveam - lei. De unde sa am? Din martie 1970 nu mai
aveam voie sa public; nici sub pseudonim (mi-as fi con-
fectionat unul cu acest prilej ); nici sotia mea nu mai putea
traduce (Balzac, Pagnol); nici socrul-meu nu mai avea voie
sa traduca Tomas Mann si Clausewitz - pentru ca erau, nu-i
asa, nevasta si socrul lui Goma. Asa ca biletul de calatorie
mi l-am platit eu, din banii pe care (nu-i) aveam, Uniunea
Scriitorilor - al carei membru eram, in continuare! - nu mi-a
dat un singur dolar; i-am dat eu, mai tarziu, jumatate din
drepturile de autor, in devize
Atunci, in 1972, as cam fi ramas in Occident. Oricum,
sotia mea voia din toata inima. Dar s-a intors, cu mine, in
1973 - de ce? N-o sa spun niciodata ca ne-am intors din
masochism Adevarat, revolutia-culturala din 1971 con-
stituia un avertisment, dar Dar cine isi putea inchipui
atunci ca va veni ce va veni? Asa ca, scurtind, voi spune: in
1973 m-am intors din Franta in Romania - pentru ca m-am
intors si cu asta, basta!
intr-o singura privinta cele douasprezece luni scurse si
calatoria fusesera multumitoare: in chestiunea Pitesti.
Asa cum stiam deja din Romania - prin ?epeneag,
navetist harnic in acei ani, intre Bucuresti si Paris - doar
doua carti aparusera despre Pitesti si nici unul dintre autori,
Bacu si Cirje, nu fusesera "pitesteni. La Paris, il cunos-
cusem in carne si oase pe Bacu - am stat de vorba, indelung
insa nu stia mai mult decat scrisese (in 1963). Nu, in
Occident nu exista nici o sansa de "documentare" - la urma
urmei, explicatia era la indemana: "Securitatea nu permitea
celor care trecusera prin Pitesti sa " iasa", ii pastra bine la
sanul republicii, intai populare, apoi socialiste - oricum,
romane, ceea ce, pe vremurile acelea, tinea de cald
- A murit grefierul!, m-a anuntat Petrisor. Faci economie
si de bani si de casete. Si de nacazuri, a adaugat. L-ai
cunoscut la Paris pe Puiu Cotrus - ce parere ti-a facut?
- Foarte, foarte buna, am zis. L-am cunoscut in casa
Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, l-am intalnit mai
apoi la Sanda Stolojan, la Mira Baciu, la Cusa
Mi-am smuls din cap si din inima Pitestiul. M-am
ocupat de altceva, iar in cartile scrise dupa 1973, in
Romania: Garda inversa, 7-l (neterminata, confiscata, la
arestarea din 1977, nerestituita), am scris ceea ce deja scrise-
sem: "Despre Pitesti sa vorbeasca pitestenii - iar ei tac...".
Renuntasem sa scriu despre Pitesti, dar nu si sa-i
vorbesc de rau (un eufemism) pe "pitesteni: fata de Marcel
Petrisor - prieten bun cu Calciu - si fata de Mircea Stancu,
prieten bun, in continuare, cu Stef Davidescu. Discursul meu
- iresponsabil, recunosc - era, in rezumat, urmatorul:
"Ce Dumnezeu ar mai avea de pierdut pitestenii, in
cazul in care Securitatea ar afla ca au vorbit (despre Pitesti)?
inca o bataie, doua batai, zece batai - dar, pe de o parte,
pitestenii sunt obisnuiti cu asa ceva; pe de alta o bataie,
trei, cinci batai oricum incaseaza la Securitate, cand sunt
convocati - asa, din inertie, lunar, saptamanal; din moment
ce mananca bataia doar ca pitesteni, n-ar putea, in pretul
acesta, sa si vorbeasca (despre Pitesti), ca macar sa stie
pentru ce capata bataie?"
Fireste, atat Petrisor, cat si Stancu se uimeau: dar
cum puteam vorbi asa? Si daca ar fi Pitestiul meu? Tot
asa as vorbi?
Recunosteam, rusinat: desigur, nu, poate ca nu.
"Noi, Romanii, ne plangem ca istoria noastra este
ciuruita de pete albe, ne simtim raniti, oferisati cand alte
neamuri ne trateaza de sus, ori de-a dreptul ne dispretuiesc
(cand nu ne pur si simplu contesta) - dar, Doamne-Dumnezeule:
ce am facut noi, Romanii, pentru ca sa stim, noi, sa
stie vecinii cine anume suntem? Am tacut! Am zis: "Ce sa
mai vorbim i - si n-am mai vorbit! Si am uitat noi insine ce
ni s-a intamplat - dar urmasii nostri? Ce vor spune ei despre
stramosii lor? Ca au fost niste lasi, niste fricosi, niste din
aceia: si batuti si fututi si cu banii luati - de acord, ceilalti
erau mai tari, i-au batut pe-ai nostri, dar de ce ai nostri n-au
zbierat macar? De ce n-au povestit? Cu "Ce sa mai
vorbim i, Romanii n-or sa ajunga niciodata sa fie un popor,
au sa ramana, cum bine zicea careva: o populatie (iar in
franceza suna si mai plastic: une populace )".
Si mai ziceam - ca un iresponsabil, ca un nebun - ca un neroman:
"Noi, Romanii, ne imaginam ca, din moment ce s-au-
intamplat-niste-intamplari-cu-noi-Romanii - gata, noi ne-am
facut datoria, misia noastra s-a incheiat, restul sa-l faca
altii - ca si cum intamplarile acele noi le-am fi facut
Restul, adica esentialul: consemnarea faptelor: treaba altilor!
Dar oameni buni; istoria nu se face doar facind fapte; istoria
incepe sa existe numai dupa ce faptele facute de catre
facatori au fost consemnate de catre consemnatori.
Fiindca degeaba, degeaba si-au dat sangele, in munti, parti-
zanii, daca fapta lor nu a fost scrisa; degeaba au asudat
sangele si lacrimi si pisat pitestenii, daca suferinta lor nu a
fost pusa pe hartie. Nici partizanii, nici studentii de la Pitesti,
din punct de vedere al unui maine al copiilor nostri - ca sa nu
mai vorbim de vecinii nostri - nu au existat! Nici tu, Mircea
Stancu, nu ai existat la Canal si la minele de plumb din
Maramures; nici tu, Marcel Petrisor, n-ai existat, la Interne,
intre labele capitanului Enoiu, nici la Jilava, pe sectia de
exterminare - si n-are sa existe semnul renasterii lui Calciu,
cel care si-a rupt vinele cu dintii si i-a dat trup din trupul lui
si sange din sangele lui - lui Costache Oprisan, muribundul,
peste o zi-doua, mortul Dar, oameni buni, si frati
crestini: ar mai fi existat crestinism, daca faptele lui Isus nu
ar fi fost consemnate de evanghelisti? Cum incepe Evan-
ghelia lui Ioan: "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era de
la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul" - atentie, este
vorba de cuvantul rostit, care devine facator. Facator, nu
doar altceva. Oricum, noi, eroii - in sensul participarii la
evenimente, la tragedii - vrand-nevrind, am fost si martori.
Iar martorul depune marturie - pentru viitorime. Chiar
daca martor inseamna, in greceste, martir "
Cam astea le spuneam, le-as fi spus, aveam de gand sa
le spun - cu cea mai desavarsita iresponsabilitate. Stiam: nu
aveam nici un drept sa le vorbesc asa, sa le pretind sa aiba un
alt comportament - unor oameni minunati; unor prieteni buni
- dar profund romani.
Cam pe atunci m-am suparat pe compatriotii mei. Ca
vacarul pe sat; ca Iona pe Dumnezeu (ca tot ne aflam in plina
Scriptura).
in 1976, la postul de radio Europa Libera a inceput sa se
transmita in foileton, Gherla (in lectura mea). Printre multii
cunoscuti in treacat prin Bucuresti, ori veniti special din cine
stie ce colt de tara, ca sa ma felicite ca facusem "asta"
(adica povestea cu Gherla - de unde concluzia ca Romanul
are curajul sa stranga mana celui care se comporta
normal) a fost si Vlad C. Dragoescu. "Pitestean" autentic.
Si prieten - si in prezentul de atunci, 1976 - cu Ghita Calciu.
Atunci, in noiembrie-decembrie 1976, am mai facut o
tentativa: i-am vorbit lui Dragoescu despre dorinta mea de a
scrie o carte "cu Pitestiul", atat ca am prea putine informatii
de prima mana; daca le-as avea de la martori-martiri - si
de la un personaj atat de dostoievskian (expresia imi
apartine) ca Gheorghe Calciu I-am spus lui Dragoescu:
il stiu pe Calciu, l-am cunoscut prin Petrisor, dar nu ne-am
placut; oricum: mie nu mi-a placut - insa cum nu e obliga-
toriu sa se insoare cu mine, doar sa-mi vorbeasca despre
Pitesti, ca cel mai autorizat dintre responsabilii supravie-
tuitori ai "reeducarii".

Dragoescu m-a avertizat: are sa vorbeasca cu Ghita, dar
sa fiu sigur: n-are sa accepte. Dupa cateva zile Dragoescu
mi-a confirmat: Nu, in orice caz...
intre timp s-a facut Anul Domnului 1977 Lung, plin -
in cele din urma s-a sfarsit si el, iar in 20 noiembrie plecam
(veneam, mai corect) in exil, in Franta.
Din primele momente, Monica Lovinescu si Virgil
Ierunca mi-au incredintat o taina: cineva din tara trecuse pe
la ei, le vorbise o noapte intreaga despre Pitesti, ei inregis-
trasera pe banda de magnetofon, apoi transcrisesera Daca
ma mai bantuie gandul sa scriu o carte despre Pitesti, iata,
puteam folosi materialul documentar...
Foarte pretios, materialul, dar parca il cunosteam de
undeva A, da de la Europa Libera - Virgil Ierunca avusese
o serie de emisiuni, prin 1975-1976 De unde marturiile,
din care sursa? Bine-nteles, nu-mi pot spune, e secret,
fiindca omul s-a intors in Romania, traieste acolo Traieste
sau: a trait? Bine, daca e secret, secret sa ramana!
Principalul era ca puteam din nou sa ma gandesc la
"cartea cu Pitesti. Material documentar - trebuia sa ma
multumesc cu ce aveam. De altfel, acelasi fusese deja folosit
de Virgil Ierunca in postfata la cartea mea Gherla
(Gallimard, 1976, tradusa de Serban Cristovici) - studiu
substantial: 30 de pagini, intitulat: "Le phenome" ne concen-
trationnaire en Roumanie"; a doua oara, tot ca postfata la alt
roman al meu Patimile dupa Pitesti, aparut in franceza, sub
titlul Les chiens de mort " (Hachette, 1981 - in traducerea
lui Alain Paruit) apoi in olandeza, intitulat: Het vierkante
ei, in romaneste: Oul cubic - tradus de Andrea Borbel,
pentru editura Elesevier, 1982
Dar m-am grabit, am sarit peste povestea povestii; peste
romanul romanului in mai 1978 am terminat de scris
cartea de marturii despre 1977, "Culoarea curcubeului",
cunoscuta sub titlul "Le tremblement des hommes", si
numaidecat m-am apucat de Pitesti Pana la sfarsitul anu-
lui, in ciuda multelor obligatii si calatorii extraliterare (li se
spunea, pe atunci: "disidente"), se adunasera in jur de o mie
de pagini scrise. O mie de pagini: multe, dar proaste, ca sa
intorc zisa lui Lapusneanu. Ba, cu toata buna parere despre
mine insumi: foarte-foarte proaste. Si a doua tentativa a
esuat; si a treia Asa am ajuns in aprilie 1979. Sotia mea,
suferind alaturi de mine (mai ales esecurile):
"De ce te incapatanezi sa scrii un eseu, un studiu, o
istorie a reeducarii? Nu esti eseist, nici istoric, nici macar
jurnalist - tu stii una: sa povestesti - dar povesteste, domnule,
povestea Pitestiului! Scrie un roman! Dupa cum si Orwell a
scris roman "
"Ma compari cu Orwell? Dar eu sunt o fiinta modesta, ma cunosti.
"Te cunosc si nimeni pe lume n-are sa afle ca te-am
comparat cu Orwell... "
Nimeni n-a aflat, intr-adevar. Pana acum.
Si, minune: de cum am privit "materialul documentar
despre Pitesti, nu ca pana atunci: materie de studiu, ci ca
pe o viata, cum a inceput sa mearga. Nu spun ca romanul
Patimile dupa Pitesti este un mare-roman; nici macar ca ar
fi un roman reusit - spun ceea ce spun, iar mie, autor, imi
ajunge: sub forma de roman, Pitestiul mi-a devenit mai
abordabil, mai accesibil, mai de-nteles - decat daca as fi
comis un studiu ( ca atatea altele)
Asadar, le sunt indatorat "pitestenilor" Stefan
Davidescu, Puiu Neamtu, Mircea Soltuz, Romul (Bimbo)
Pop; apoi ne-pitestenilor care imi povestisera din povestirile
altor pitesteni: Horia Florian Popescu, Radu Surdulescu, Gh.
Pacurariu, Constantin Iliescu, Mircea Stancu, Marcel
Petrisor; apoi anonimul ne-pitestean (care a transmis
Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca mesajul de dincolo
de mormant). Fireste, sunt indatorat lui D. Bacu si lui Cirje
- le-am consultat cartile cu folos. Cu D. Bacu si cu Ioan Cusa
am angajat discutii (fructuoase), in legatura cu prima
(primele) variante.
insa cele mai profitabila (mie) a fost, pe de o parte,
cartea lui Grigore Dumitrescu, Demascarea, aparuta la
München in 1978, pe cheltuiala autorului; pe de alta schim-
bul de scrisori cu acelasi Grigore Dumitrescu si discutiile
directe sau mediate (prin posta) cu Vlad C. Dragoescu,
stabilit intre timp in Elvetia. Acestia doi din urma mi-au
furnizat "amanuntele esentiiale" fara de care o intreprindere
de fictiune (cu atat mai vartos cu cat partea de "inventie"
este realista) nu poate exista.
in fine, - dar nu in ultimul rand - de un sprijin hotaritor
mi-au fost lecturile succesive (ale succesivelor variante) ale
Monicai Lovinescu si ale lui George Carpat Vocke.
in toamna anului 1979 cartea era scrisa; a mai asteptat
doi ani pana sa fie tradusa si publicata in franceza (1981);
doi pentru olandeza (1982); patru pentru germana - in
edi-tura "Thule" creata de George Carpat Vocke in acest
scop (traducerea fiind realizata de Lucian Grigorowitsch) -
dar in romana, limba in care a fost scrisa si aceasta carte,
abia in editura "Dialog", la initiativa lui Ion Solacolu -
fie-i ingerii aproape.
Ce am inteles eu, autor al cartii, despre "drumul" ei catre
cititor? in primul rand, ca nu a existat un drum spre cititorul
roman - chiar cunoscator de franceza, de olandeza, de
germana. in acesti zece ani [intre 1980 si 1990 - precizarea
mea din 2004] (ai cartii despre Pitesti) am inteles ca romanul
exilat nu este cititor de carte romaneasca (si in nici un caz
cumparator!). Sta dovada moartea atator periodice de limba
romana obligate la disparitie - vorbind doar de revistele in
care am publicat si eu: Ethos a lui Cusa si Ierunca, Limite a
lui Ierunca si Petra, precum si Contrapunct a lui Vocke). Cat
despre editurile din exil Cu ele n-am avut noroc.
Se vede ca limba romana in care scriu de cand ma stiu
(si am sa scriu pana cand n-am s-o mai stiu) imi poarta
ghinion editorial.

In Romania am debutat cu un volumas de proza scurta
(si acela ciopartit si cu titlul schimbat - cum se obisnuia) in
1968, adica la varsta de 33 ani; peste mai putin de doi ani, in
1970, in martie, deveneam singurul roman total interzis de
Ceausescu (vorbesc de scriitorii continuind sa domicilieze
in Romania).
in exil, dupa 1977, mi-a mers si mai rau: de la calatoria
in Franta din 1972-73, am aflat din gura lui Ioan Cusa ca
este pe cale de a publica Ostinato. M-am intors in Romania
cu aceasta promisiune, jurata. Toata lumea imi spunea:
"Daca Ioan a apucat sa promita - in cazul tau, sa jure -
considera-te ca si publicat!"
Si m-am considerat. Si, Doamne, ce bine mi-ar fi prins
o carte de-a mea - cea mai importanta - editata in romaneste!
Pentru ca iubitii mei colegi scriitori, chiar cei care-mi
citisera textele in manuscris (mai exact: dactilografiate), desi
se aflau pe pozitii opuse celei a unui Eugen Barbu, incepeau
sa creada, sa se lase "convinsi (pentru ca le era placuta
aceasta explicatie): "Or fi ele oarecum interesante cartile lui
Goma", zicea-scria Eugen Barbu, cand era baiat-dragut,
"dar meritul este al traducerilor - el saracul, scrie romaneste
ca o cizma"
Iar eu nu ma puteam apara - nu de Eugen Barbu ci de
parerile din ce in ce mai definitive ale acelor prieteni ai mei
care inca nu treceau pe celalalt trotuar cand ni seincrucisau
drumurile. Fiindca nu aveam cu ce - vorba aceluiasi Eugen Barbu:
"Goma nu e scriitor - fiindca n-are carti "
Si lasa suspensia. Nu era necesar sa precizeze: "carti in
romaneste", se intelegea - din moment ce "pretindeam" ca
sunt roman; din moment ce "pretindeam" ca manuiesc limba romana.
Am tot asteptat - in Romania - sa-mi apara macar o carte
in romaneste, in editura lui Cusa. imi apareau in franceza, in
germana, in olandeza, in suedeza - nu in romana, la Cusa.
Dupa cinci ani (de la intaia promisiune facuta mie - siesi
Cusa o facuse de cum avusese manuscrisul in mana, in
1969), in 1977, cand l-am revazut:
"Te public, te public, mosu1e (asa spunea el celor pe
care-i iubea), insa nu stiu cu ce sa incep - daca am incepe cu
Usa, ca-i mai scurta? Sau cu Gherla, ca-i mai tare? Ori cu
Garda inversa ? - desi cartea asta de marturii, Le tremble-
ment mi-a ramas la inima.
La inima i-a ramas lui Cusa cartea urmatoare, cea despre Pitesti.
"Si daca am incepe publicarea cartilor tale cu cartea
despre Pitesti?"
Se implinisera zece ani de promisiuni neonorate
(dar mereu innoite), asa ca i-am spus, verde in fata: sa nu
se mai osteneasca, promitind, nu-l mai cred. Zece ani sunt,
totusi, zece ani.
Toti cei care cunosc aceasta intamplare spun ca nu
trebuia; ca nu se facea; ca Ioan Cusa, in acel moment, avea
scrisa pe frunte moartea Adevarat: nu se facea sa ma arat
atat de nesimtitor, atat de egoist, fata cu moartea celuilalt, eu
sa ma gandesc numai la ale mele, cartile Ei, da, ma
gandeam numai la cartile mele, fiindca de zece ani celalalt
vorbise (primul), el repetase, el ma asigurase ca
L-am vazut pe Ioan Cusa cu doua-trei saptamani inainte
de a se prapadi. Mi-a restituit manuscrisul "cartii despre
Pitesti (ne-romanul).
"Mosule", mi-a spus, "stii ca am tinut, ca am vrut din
toata inima sa-ti public macar o carte in editura mea".
"Da", am zis - ce era sa zic?
"Uite, nu s-a putut. Ca nu s-a putut!"
"Da", am zis (ce sa fi zis?).
"N-am putut, mosule. Nu m-au lasat camarazii, mosule - intelegi?"
"Da", am zis, dupa un timp de intelegere - si numai-
decat: "Nu-nteleg! Care camarazi nu te-au lasat sa publici?"
"Ai mei, legionarii.
"Nu stiam ca administrezi o editura a legionarilor"
"Editura ea a mea si a asociatului - dar Cu cati cama-
razi m-am certat definitiv din pricina ta "
"imi pare rau, dar nu trebuia sa te certi cu camarazii
din pricina mea. Nu trebuia sa te mai certi: doar nu mi-ai
scos nici o carte, deci nu ai facut nimic impotriva
doctrinei".
"imi pare tare rau ca i-am ascultat", a mai spus Cusa,
dupa o vreme. "Acum e cam tarziu - ce zici: e prea tarziu?"
Astepta sa raspund: Nu. As fi spus, chiar in acea impre-
jurare: Da. (Sa te fereasca Dumnezeu de autorii de carti -
needitate). Am tacut. Ce era sa mai zic? Zic acum:
Dumnezeu sa-l ierte pe Ioan Cusa cu tot cu camarazii sai macedoneni.
In toamna aceluiasi an (1980) la Madrid, am avut parte
de promisiunile unui alt editor: Aurelio Rauta. Don Aurelio
- un om: painea lui Dumnezeu! imi publica el "cartea despre Pitesti"!
Mi-a tot publicat-o - vreme de un deceniu de promisiuni
(neonorate) legionare.
Coplesit de atat interes (fiindca, la urma urmei,
fenomenul Pitesti a fost si este un "dialog" intre legionari si
comunisti) pentru cartea mea, m-am hotarit, in vara anului
trecut (1989) sa o dactilografiez si sa o dau pe mana lui Ion
Solacolu, editorul meu preferat - cum glumim, galben, in
(de) doi, el sa o fotocopieze in 40-50 exemplare.
La noi la romani fenomenul samizdat exista - dar
numai in afara hotarelor tarii: in exil

Paris, mai 1990


Fragment din cronica la volumul
Memorialul Ororii,
ed. Vremea, 1995

(...)

Iainte de a intra in "bucataria" volumului, sa privim lista de bucate:
Oricare dintre cititori, chiar neinitiat in tainele reedu-
carii de la Pitesti, va observa reaua alcatuire a "dosarului -
pentru care Vremea ii multumeste "Doctorului Magureanu"
- de pilda, in capitolul II, ANCHETA, la Turcanu:
Exista 8 (opt) procese-verbale de interogatoriu: din
primul lipseste (intamplare?) pag. 199, din al 8-lea
lipseste restul - si un al 9-lea p. v., de confruntare.
Ciudat: procesul se numea - se numeste, in continuare:
Procesul Turcanu, insa din aceeasi intamplare, lipsesc decla-
ratiile (din ancheta). Or se stie de cateva decenii - sa zicem,
de peste patru - ca, in timpul acestei anchete (1951-54),
Turcanu a scris sute, mii de pagini, din "tratatul de
tortura aplicata - si de aplicat", cum ii spunea folclorul de celula;
De asemeni: primul document in care Turcanu raspunde
intrebarilor anchetatorilor este datat: 20 martie 1954. Or din
p. v. de interogatoriu al lui Popescu Gheorghe (din lotul
Turcanu, si el executat), aflam ca plecarea de la Gherlaa
"reeducatorilor" deci incetarea reeducarii) a avut loc in
decembrie 1951. intrebare legitima: ce a facut Turcanu timp
de doi ani si un trimestru - pana la primul contact cu anche-
tatorii procesului care ii purta numele? Mister (intretinut de
editura Vremea).
Sa trecem la "Bestia Nr. 2" cum era supranumit Popa
Alexandru: la Pitesti venise de la Suceava impre-
una cu Turcanu, plecase de la Gherla odata cu ceilalti (deci
si cu Turcanu) - or ce vedem in volumul de la Vremea: la
Popa Alexandru nu exista nici un proces-verbal de intero-
gatoriu, doar trei declaratii - toate din august 1953.
Sa parasim pentru moment observatiile la adresa
editorilor si a Doctorului lor, sa ne aplecam asupra altei
cronologii - cateva "amanunte":
- La anchetatul Pavaloaie, observam ca, pentru procesul-
verbal de interogatoriu din 17 aprilie 1953, masurind 4
(patru) pagini a fost nevoie de 9 (noua) ore. Iar cel din 14
mai, tot de 9 ore a avut nevoie - pentru 2 pagini si jumatate;
- La Livinschi, in 4 aprilie, au fost necesare 12 (doua-
sprezece) ore pentru 2 pagini, iar la pp. 265-268 al volu-
mului constatam ca, pentru a obtine 3 (trei) pagini,
Securitatea Poporului a avut nevoie de 3 (trei) zile: 28, 29,
30 oct. 1953. Ei, da, anchetatorii, oameni-ai-muncii fiind,
s-au schimbat, ei obosind repede - banditul de anchetat a
ramas acolo, in birou (nu neaparat pe scaun, ci mai pe vine,
mai cu mainile-n sus, mai intr-un picior - ca orice alt bandit
anchetat de Securitate);
- Cobalas Nicolae - la care voi reveni - (cel care nu
fusese nici la Pitesti, nici la Gherla - insa a fost impuscat) -
in 13 iunie 1953, a fost anchetat vreme de 14 ore - pentru 5
pagini; iar in 21 octombrie, tot in 14 ore, securistul anche-
tator Toma Nicolae a scos doar 3 pagini;
- De la Voin Ion anchetatorul V. Gordan, in 8 ore a
obtinut 2 pagini; randamentul a scazut in 14 august: in 6 ore
si jumatate, doar o pagina.
Exista si cazuri inverse: de la Cerbu Ion, tovarasul
anchetator I. Olaru a cules 8 pagini in doar 3 ore - desi
acelasi, in alte imprejurari, nu dovedise atata repejune la
scris, fiind si el tot securist. Desigur: cele 8 pagini erau de
mult asternute pe hartie, "munca de lamurire" (pentru a
semna) durind trei ceasuri.
Nu ne intrebam de ce aveau securistii nevoie de atata
timp - fiindca stim: pe de o parte, "zmulsul" era o operatie
grea pentru anchetator, bietul: facea bataturi, batind; pe de
alta: cum sa scrie "atat-de-repede" (citeste: normal) indivizi
care invatasera cititul la seral si scrisul in campul-muncii?
De regula anchetatul semneaza o singura data, la
sfarsitul procesului verbal de interogatoriu ori al declaratiei.
Anchetatul Cobalas, la 21 oct. 1953, a semnat dupa fiecare
raspuns. Adica de unsprezece ori - iata motivul pentru care,
in 14 ore de interogatoriu, au fost scoase numai 4 pagini
Acum o chestie de fond:
Pe langa injustitia constitutiva a "justitiei comuniste, in
Procesul Turcanu exista si una interna, privind insusi lotul:
- Cu cei 22 acuzati, intre rostirea Rechizitoriului (numiti
in ordinea gravitatii, socotita de Procuratura, a faptelor) si
pronuntarea Sentintei s-au produs doua genuri de modificari:
a) de agravare ori de "usurare" - ambele neexplicate;
b) consecinta a primei: de schimbare a ordinei (in
principiu: descrescinda) a acuzatiilor - si ea ramasa fara justificare.
In virtutea aceastei "balante" nu voi spune nici din
gresala: "De ce nu a fost executat si X - ca Y, Z ", ci:
"De ce lui B i-a fost comutata condamnarea la moarte - nu si lui A?"
Ma voi intreba - nu de ce nu a fost executat si Popa
Alexandru si Patrascanu Nutti, ci: De ce a fost impuscat Pop
Cornel? Dar Popovici Cornel? Dar Cobalas? Dar ?
Cazul lui Cobalas Nicolae intra in amandoua figurile:
acest sef legionar nu a fost nici la Pitesti, nici la Gherla, nici
la Canal; nu a fost reeducat, nu a fost reeducator - si totusi:
de pe pozitia 12 din Rechizitoriu a trecut pe pozitia 3 a
Sentintei, fiind devansat doar de Turcanu (nici o surpriza) si
de Stoian (asta da, surpriza!).
Nu trebuie cu nici un chip sa intram in jocul Securitatii:
de cum vom spune (ori doar gandi): "X este mai vinovat
decat Y", am si acceptat "logica" securista.
Pentru fiecare dintre noi, autori de carti despre Pitesti,
autori de marturii, ori doar cititori doritori sa ne cunoastem
istoria (si sa ne-o asumam), atunci cand vine vorba de
cineva care a trecut prin Infernul Reeducarii, singurul mod
in care este drept sa ne apropiem de acest fenomen - pentru
a-l intelege: in prealabil, sa ne intrebam, la oglinda:
"Si daca, Doamne-fereste, as fi fost si eu la Pitesti?"
(...)

NOTA AUTORULUI
din 27 martie 2004

Aceasta editie, pregatita pentru internet (multumiri lui
Dan Culcer, pentru scanerizare) este editia definitiva a cartii
Patimile dupa Pitesti.

Am corectat, atat dupa "editia Cartea romaneasca,
1990", cat mai ales "editia Dacia 1999" - din pacate una
dintre cele mai neglijent tiparite din cate am cunoscut.
Corecturile - mai corect spus: indreptarile - au fost
facute dupa "editia Solacolu", cea dactilografiata de autor.
Dupa obicei, nu am facut modificari: nu am simtit
nevoia sa intervin, desi, inca o data: autorul de mine nu a fost
la Pitesti, a scris (in urma cu 25 ani!) dupa marturiile celor
care au trecut pe acolo.
Am rezistat tentatiei de a "restabili adevarul" numai in
privinta portretului lui Nicolski. Chiar daca trecusera 40 ani,
Nicolski cel filmat de Lucia Hossu Longin nu era Nicolski
cel zugravit de mine, dupa descrierile martorilor. Explicatia
poate fi aceasta: "Generalul" venit in inspectie in camera 4
Spital de la Pitesti nu era Nicolski - era altcineva, tot
securist, tot rus vorbind stricat romaneste.
L-am lasat asa, neatins
Informatiile rezemate pe documente din arhiva Securi-
tatii parvenite dupa 1989 nu mi-au contrazis, nu mi-au
contrariat imaginea Reeducarii rezultata in peste 20 ani de
dorinta de a scrie Cartea despre Pitesti.
Recunosc: singurul "element" neadevarat - pe care il
doream din toata inima adevarat, scriind cartea s-a dovedit a
fi invierea fratelui Pop: nescrierea cartii de catre un
pitestean, in Romania, inainte de decembrie 1989.

Consolare: eu, nepitesteanul, am scris un roman.