Inchisoarea Pitesti - Reeducarea (1)

Închisoarea din Pitesti este cunoscuta si va ramâne în istorie prin atrocitatile si crimele ce au fost comise în timpul reeducarii. Am avut norocul sau poate nenorocul de a fi si eu în aceasta perioada în penitenciarul din Pitesti, unde am putut sa vad „cum a fost creat omul", cu virtutile sau slabiciunile sale. Mi-a fost dat sa vad cum un om se poate transforma, cu sau fara voia lui, într-un instrument de tortura pentru semenii lui sau cum poate accepta martiriul cu seninatate. Pentru a putea întelege cum de a fost posibil sa se ajunga la asemenea crime, consider ca e necesar sa se urmareasca, pe cât este posibil, evolutia acestei reeducari diabolic gândite, prin care se urmarea distrugerea fizica si morala a tuturor celor care au avut curajul sa se opuna comunismului.

La noi în tara cuvântul reeducare îti aminteste fara sa vrei de închisoarea din Pitesti si de crimele ce s-au petrecut acolo împotriva studentimii române, însotite de o intensa propa­ganda mincinoasa prin care vina era atribuita victimelor. De aceea consider util a face un mic istoric al acestei reeducari de tip comunist, care cu timpul s-a transformat într-un adevarat macel asupra tineretului român si caruia ulterior i-a fost atribuita vina celor petrecute.

Daca citim „Ziar de lagar - Caracal 1945" scris de Onisifor Ghibu, vom descoperi afirmatia ca: „Burghezii tre­buie reeducati". Acest slogan va aparea si în penitenciarul din Suceava, însotit de unele manifestari ostile fata de intelectuali si de zvonuri de punere în libertate sau de amenintari, pentru a intimida detinutii.

Zvonurile vor circula prin închisoarea Suceava lansate prin Lucian Pascaru, Neculai Dumeni sau Alexandru Bogdanovici. Concomitent cu ele, vor aparea în penitenciar si unele brosuri, precum si promisiuni de punere în libertate.

Promisiunile de punere în libertate erau facute la Caracal în schimbul unor adeziuni la B.P.D. (Blocul Partidelor Demo­cratice), în timp ce la Suceava, punerea în libertate era chipurile conditionata de sinceritatea din timpul anchetelor.

Aparitia brosurilor comuniste în lagarul de la Caracal confirma implicarea administratiei în aceasta actiune, ajun­gând pâna acolo încât sa determine redactarea unei declaratii conceputa de poetul Buznea si care va fi purtata prin baraci de avocatul evreu Untermann, care purta la gât o cruciulita de argint; el a reusit sa adune 1058 de semnaturi, dintr-un efectiv de aproape 1400 de oameni.

În aceasta atmosfera, nu trebuie sa ne surprinda faptul ca încep a fi concepute diverse memorii, iar justificarea lagarelor si necesitatea reeducarii vor gasi mediu prielnic chiar si în capul autorului. Tot în aceasta carte vom afla, din surse provenite de la Petru Groza, ca responsabilitatea acestor lagare apartinea lui Teohari Georgescu (Burah Tescovici) si unui Consiliu Suprem, format din doi evrei, doi unguri si un român. La fel se va întâmpla si cu asa zisa reeducare începuta în 1948 si oprita în 1952, dirijata de acelasi Teohari Georgescu, ajutat tot de un Consiliu, din care faceau parte Alexandru Nicolski, Dulgheru, Zeller, nefiind însa straini nici Gheorghiu-Dej, Emil Bodnaras, Vasile Luca, Ana Pauker, C. Pârvulescu, Walter Roman etc.

Implicarea administratiei în aceasta reeducare o demon­streaza festivalurile artistice, îndemnurile de a se înscrie în P.C.R., precum si schimbarile aparute în fruntea actiunii de reeducare. De exemplu, Elefterescu este preferat lui Isaceanu. Asemenea evolutii au avut loc si în penitenciarul Suceava: de pilda, Turcanu îi este preferat lui Bogdanivici.

Efectul nefast al acestei reeducari, chiar fara sa fi fost facute presiuni fizice, se poate constata din afirmatia facuta de dr. Cotoiu din Arad: „Fac orice pentru a scapa de aici", prin condamnarea politica a incidentelor de la Cluj sau prin compunerea unui „Imn al muncitorilor democrati". în acest timp, la Bucuresti, Teohari Georgescu afirma: „Nu exista libertate pentru banditi", expresie atribuita tuturor celor ce se împotriveau comunismului. Efectul presiunilor în numele unei ,reeducari" s-a putut constata când cei pusi în libertate au fost încolonati si condusi la sediul partidului comunist, purtând steaguri si au fost pusi sa tina discursuri, depasind, dupa cum afirma si autorul, „orice margini de bun simt si de demnitate".

Dar acelasi lucru se poate spune si despre atmosfera ce s-a creat în baraci, datorita lichelismului multora dintre internati.

Facându-se o paralela între regimul aplicat în lagarul de la Caracal si cel aplicat studentilor la Pitesti, s-ar cuveni ca cei ce-si permit a judeca si condamna victimele de la Pitesti sau Gherla sa-si faca un proces de constiinta, pentru a vedea daca sunt suficient de informati asupra celor ce s-au petrecut în aceste închisori si daca au dreptul moral de a judeca si con­damna. Revenind la asa-zisa reeducare de la Pitesti, vom vedea ca aceasta actiune de reeducare a fost începuta la închisoarea Suceava, initiatorul ei fiind considerat Bogda-novici Alexandru, student la Facultatea de Drept din Iasi, caruia se vor alatura Turcanu E., Dumeni N., Pascaru L., Martinas Al., Caziuc Gh., Negura I. si înca vreo câtiva pe care nu-i mai retin.

Personal, nu am crezut niciodata ca aceasta idee i-a apartinut lui Bogdanovici si ca ea s-a declansat în toamna lui 1948, odata cu intrarea în scena a acestuia, dimpotriva, sustin ca, germenul acestei reeducari a aparut înca din luna iunie (iulie) 1948 si ca însusi Bogdanovici este o victima a celor ce au lansat aceasta idee. Ca unul care m-am aflat în acel timp în penitenciarul din Suceava si urmaream cu neliniste desfa­surarea evenimentelor, am putut observa unele lucruri pe care abia la Pitesti voi reusi sa le înteleg în toata complexitatea lor. Traind din plin fenomenul reeducarii, am putut sa-mi dau seama ca „marii patrioti" facuti cadou de Stalin poporului român: Ana Pauker, Zeller, Nicolski etc. au învatat ceva la Moscova si nu au stat degeaba nici la Bucuresti, unde au pregatit aproape perfect un plan diabolic, menit sa distruga tot ce avea mai bun poporul român. De acest plan nu au fost straini nici cei ajunsi în fruntea PCR, adica toata clica ce conducea în acea vreme destinele tarii.

Tot la Pitesti îmi voi da seama ca reeducarea a început la Suceava o data cu îndemnurile lansate de Pascaru si Dumeni de a se declara totul, motivându-se ca, cu cât vom fi mai multi arestati, cu atât vor fi mai putine perspective de a ni se face un proces si ca vom fi apreciati pentru sinceritatea noastra. Repet, îndemnurile erau lansate de Pascaru, fost secretar al partidului „Frontul Plugarilor" - organizatia judeteana Salaj si de Dumeni, sluga credincioasa a Sigurantei din acele vremuri. A fost un început de tatonare a atmosferei din mijlocul aresta­tilor, precum si o verificare a unor probabili aderenti ai acestei „reeducari". A fost doar un început, în a carei capcana au cazut un singur muncitor si câtiva elevi care erau sub influenta lui Pascaru sau Bogdanovici. Cu toate ca rezultatele erau lamentabile, deoarece muncitorul facuse declaratiile mai mult de frica decât din convingere, acestia vor continua chiar si fara succes în munca lor murdara, sfârsind prin a se alatura cu trup si suflet actiunii de mai târziu a lui Turcanu. Tot în Pitesti voi gasi si explicatia arestarii lui Dumeni, folosirea lui la început ca informator prin celule, pentru ca în scurt timp sa fie scos ia biroul de cercetari în scopul de a asista si a ajuta la anchete.

Am auzit si întâlnit numeroase cazuri de oameni care au stat ani de zile fara a fi anchetati, dar nu am auzit ca un detinut politic, dupa mai putin de o luna de zile, sa poata sa asiste la anchetarea altor detinuti, arestati pentru aceeasi cauza. Cu aceasta ocazie, Dumeni a început sa duca munca de lamurire cu cei anchetati îndemnându-i sa spuna tot ce stiu, iar apoi a început sa-i cerceteze si chiar sa-i bata pe cei anchetati. Lui Dumeni nu-i era aproape nimic interzis: avea acces la dosarele celor anchetati, iar cuvântul lui avea mare greutate în fata anchetatorilor. Scopul lui, când asista la anchetare, era de a descoperi oameni cu caracter slab, spre a fi recrutati si apoi folositi dupa dorinta sa. La fel ca Dumeni era si Gutu Neculai din Radauti.

O data cu aparitia lui Turcanu la Suceava, Gutu va deveni ajutorul si mâna dreapta a acestuia.

În toamna anului 1948, în urma unei convorbiri (caz neîntâlnit pâna atunci) a lui Bogdanovici cu tatal sau, care fusese prefect al judetului Botosani, s-a observat o schimbare în atitudinea acestuia, schimbare care va fi considerata de multi ca începutul reeducarii, datorita faptului ca solicita carti si brosuri spre a fi citite si comentate. Din informatiile care circulau în cercuri mai restrânse, având la baza unele marturi­siri intime ale lui Bogdanovici, carora nu li se dadea amploare spre a nu influenta masa de detinuti, tatal sau îl asigurase, în timpul convorbirii avute la vorbitor, ca se va renunta la proces în schimbul unei actiuni de reeducare, care ar fi putut motiva viitoarea atitudine a puterii. Se vorbea, în legatura cu inter­ventiile prefectului Bogdanovici pentru fiul sau, ca ar fi fost facute la Bodnaras si ca acesta i-ar fi sugerat ideea reeducarii, care ar fi putut duce la renuntarea intentarii proceselor.

Bogdanovici, stiind ca la Caracal în 1945 au fost pusi în libertate foarte multi oameni în urma unei parodii de reedu­care, va cadea în cursa întinsa de comunisti de a încerca o noua reeducare, sperând sa scape de proces cel putin pe elevi si pe fete.

A fost suficient sa apara acest germen al reeducarii, pentru ca apoi Ministerul de Interne sa preia actiunea.

Sub presiunea tatalui sau, Bogdanovici accepta ideea reeducarii, sperând sa obtina un regim mai bun pentru detinuti si apoi o eventuala punere în libertate. Astfel, va trece la fapte si va încerca o reeducare pe cale pasnica, fara a se exercita presiuni asupra altora, totul limitându-se la cititul si comenta­tul brosurilor ce li se puneau la dispozitie, prin administratie, de catre cei care coordonau si conduceau din umbra. Aceasta parodie de reeducare facuta de Bogdanovici nu va fi pe placul administratiei si nici al lui Turcanu, care va declara un adevarat razboi împotriva lui Bogdanovici. Având încredere în spusele tatalui sau, Bogdanovici îsi va continua fara zgomot actiunea lui de reeducare, nedându-si seama de consecintele pe care le va suporta.

Turcanu Eugen, un tip sadic si dornic de afirmare cât mai rapida, era adeptul transformarii omului prin forta, teroare si umilinta, dovenindu-se omul cel mai potrivit pentru planul adus de la Moscova si îmbunatatit la Bucuresti în scopul de a fi aplicat în România. Simtind acest lucru, Turcanu se va arata un elev docil si harnic, cautând sa-si însuseasca toate cunostintele aduse de catre instructorii veniti din capitala. El stia ca nu trebuie sa se grabeasca; îsi va recruta cu atentie pe viitorii colaboratori si nu va face decât pregatirea subtila a metodelor ce urmau a fi puse în practica.

Despre Eugen Turcanu s-a scris mult; au scris atât cei care l-au cunoscut, cât si multi care nu l-au vazut niciodata sau cei interesati în a ascunde adevarul. Dintre cei ce l-au cunoscut, cei mai multi au murit, iar putinii supravietuitori prefera sa taca. Urmare a acestei taceri, voi povesti asa cum mi-a fost prezentat mie si ce stiu eu despre el.

În anul universitar 1946-1947, înscriindu-ma la Facultatea de Drept din Iasi, l-am vazut pentru prima oara, fiind colegi de facultate. Era înzestrat cu o vointa si cu o inteligenta remarcabile, dar lipsit total de scrupule si stapânit de o grandomanie fara de margini: era în stare sa se foloseasca de orice mijloace pentru a-si atinge scopul. Când era vorba de interesele lui, nu cunostea nici simtul echitatii si nici mila.

Datorita comportamentului si convingerilor lui politice, pe care îi placea sa si le afiseze în public, dar mai ales pentru ca, fiind presedintele „Frontului Democrat Universitar", abuza de functie, favorizând pe cei înscrisi în aceasta organizatie, dar persecutând pe ceilalti, ajunsese sa fie dispretuit în lumea studenteasca, fapt pentru care avea sa se razbune mai târziu. S-a nascut în satul Dârmoxa Paltinis - Câmpulung Moldovenesc, fiul unui brigadier silvic care avea sase copii. S-a casatorit de tânar, iar sotia sa, Oltea, era fiica avocatului Saghin, un cunoscut legionar bucovinean.

Despre legaturile lui Turcanu cu Miscarea Legionara mi-a vorbit la sfârsitul anului 1946 Aurel Batariuc, seful grupului legionar de la Facultatea de Drept din Iasi, care mi-a spus urmatoarele: în anul 1940, Eugen Turcanu a facut parte dintr-un manunchi de prieteni din cadrul Fratiilor de Cruce, dar dupa ianuarie 1941 si-a întrerupt activitatea. La sfârsitul anului 1945, Alexandru Bogdanovici a avut o discutie cu Turcanu privind activitatea sa legionara, în urma careia, neajungând la o întelegere, într-o sedinta a grupului studentesc legionar s-a hotarât eliminarea pentru totdeauna din Miscarea Legionara a lui Turcanu, pentru faptul ca s-a înscris în partidul comunist, unde ducea o activitate intensa, devenind astfel nu numai un pericol, dar si un dusman al Miscarii Legionare. Am fost avertizat sa nu discut ceva cu el, chiar daca voi fi provocat. Or, daca la vârsta de 14-15 ani a facut parte din Fratiile de Cruce, sau chiar daca a mai avut unele legaturi sporadice cu acest grup F.D.C., nu însemna ca putea sa aiba calitatea de legionar, aceasta calitate necesitând satisfacerea mai multor conditii, pe care Turcanu nu le îndeplinea.

Ca planton în penitenciarul Suceava, el va accepta sa faca unele servicii, ducând tigari sau diverse mesaje de la o celula la alta, cautând prin aceasta sa cunoasca atât legaturile dintre detinuti, cât si unele informatii de care se va folosi în viitor.

Desi  era  cunoscuta  rivalitatea dintre  Bogdanovici   si Turcanu, ulterior multi dintre cei care nu cunosteau acest lucru, sau în mod intentionat, au pus pe seama lui Bogdanovici întreaga reeducare, precum si numarul celor ce acceptasera actiunea.

Analizând metodele folosite în timpul reeducarii din Pitesti, apare clar deosebirea fata de metoda pusa în practica de Bogdanovici, care se baza pe libera optiune a individului, fara mijloace de constrângere, în timp ce în grupul lui Turcanu se vehiculau aceleasi lozinci care vor circula si la Pitesti, îndemnul de a spune totul pentru a se obtine încrederea partidului, lansat prin gura lui Pascaru, ca si îndemnurile lui Dumei, de a spune totul de la început, deoarece pâna la urma „tot va trebui sa vorbim" sau basmul ca sederea noastra în puscarie depinde de sinceritatea din timpul anchetelor, vor fi preluate si de Turcanu, ramânând valabile pentru Pitesti, deoarece faceau parte din instructajul primit de la cei care pregateau reeducarea. Aceste îndemnuri erau normale când ti le spunea un anchetator, dar spuse mereu de un camarad de suferinta, însemnau cu totul altceva.

În afara de Turcanu, Securitatea mai gasise înca trei persoane dispuse sa execute orice li se cerea. Cel mai important dintre acestia era Dumeni Neculai, grec la origine, cum îi placea sa se laude, care, în 1940, din oportunism, intrase în politia legionara, pentru ca apoi sa se puna la dispozitia Sigurantei antonesciene, iar mai târziu la a celei comuniste, sperând astfel ca îi vor fi trecute cu vederea abuzurile savârsite în trecut. Dumeni va ramâne, în amintirea celor care l-au cunoscut în închisoarea din Suceava, ca una din cele mai josnice figuri întâlnite în timpul detentiei. Datorita legaturilor sale din toamna anului 1940 cu Miscarea Legio­nara, Siguranta comunista îl va folosi pentru urmarirea vechilor legionari. înzestrat cu un oarecare talent portretistic, va fi trimis în comuna Razboieni, unde îsi va deschide un mic atelier, pentru a se justifica prezenta lui în localitate.

În realitate, scopul stabilirii lui în comuna Razboieni era sa urmareasca pe vechii legionari din comuna. Familia Cra­ciun din Razboieni era ruda prin alianta cu CZ.Codreanu, iar preotul Sultan, tatal lui Donat Sultan, mort la Brasov la 3 sep­tembrie 1940, se refugiase din Basarabia în aceasta comuna. Sergiu Sultan, al doilea fiu al preotului, ce fusese condamnat în timpul lui Antonescu si reusise sa evadeze, constituia un alt motiv pentru stabilirea lui Dumeni în Razboieni (pentru a fi mai bine supravegheata locuinta preotului).

Nu lipsit de importanta era si faptul ca în comuna Raz­boieni fusese un puternic centru legionar, unii dintre legionari cunoscând prigoana si lagarele din timpul lui Carol II. Dar iata cum îl caracterizeaza pe Dumeni o ruda a lui: „Mintea cu o nonsalanta, încât îl credeai pâna la urma. Avea puterea de convingere si stia sa-ti patrunda în suflet pentru a putea sa-si atinga telul, niciodata cinstit. Era si un bun psiholog. Avea avantajul de a putea discuta cu orice intelectual, om de la sat sau muncitor din fabrica. Gasea tonul si cuvântul necesar pentru fiecare din orice categorie sociala. Stia sa se comporte ca un bolnav sau ca un copil. Deci era destul de înzestrat, numai ca pe toate le facea în scopuri stiute numai de el. Nu avea scrupule. în viata a muncit foarte putin timp. A trait pe seama altora, mai ales pe seama sotiei, a rudelor si a strainilor, pe acestia din urma escrocându-i de asa maniera, încât ei nici nu-si dadeau seama pâna nu se vedeau pagubiti. Le facea pe toate în asa fel încât nu putea fi acuzat. Santajul era una din armele lui preferate. în primul rând îsi santaja sotia, amenin­tând-o ca, daca nu-1 suporta, va dezvalui ca ea are un frate întemnitat politic. I-a santajat si pe cei ce i-au împrumutat bani, cu diverse informatii culese cu privire la familiile respective. în fond era un las. La un moment dat, fiind în vizorul politiei, a plecat la tara la un preot si l-a convins sa-1 gazduiasca, iar daca îl repereaza autoritatile, sa-1 ascunda în cuptor. N-a fost cazul, dar nici nu cred ca l-ar fi ascuns, descoperindu-1 ca este un escroc. Alt exemplu: Cumnata lui s-a trezit din senin arestata la miezul noptii si a doua zi dusa cu avionul la Bucuresti pentru ancheta. Era uimita si îngrozita în acelasi timp. La ancheta afla ca, în timpul verii, ar fi dus niste bani unei persoane din Bucuresti din partea lui. Dânsa habar n-avea; când a fost adus si el la confruntare, a avut tupeul sa se adreseze ei: «Fetita, fii sincera si recunoaste ca ai dus banii lui X. Asa e bine si cinstit». La indignarea dânsei, care a fost spontana si argumentata, el si-a recunoscut minciuna, a fost rasplatit cu doua palme. Dupa aproximativ o luna a aparut acasa. Fiind întrebat de ce a fost atât de lichea, a raspuns: «Fetito, ai fost prostuta. Daca recunosteai nu pateai nimic, nici tu, nici eu». La un moment dat a declarat ca va pleca în Anglia, unde va cere azil politic, acolo fiind asteptat de personalitati politice, el fiind un lider legionar. A plecat la Bucuresti luând paltonul de blana al sotiei si o plapuma, motivând ca va avea nevoie de bani. Dupa un timp, a reaparut slab, prapadit, spunând ca ar fi fost urmarit si arestat lânga avion, precum si alte minciuni. Nimeni nu l-a crezut, dar nu aveau ce-i face. A fost atât de rau încât si-a urât si rudele care-1 ajutau. Pe una din ele a acuzat-o în scris la organizatia de partid din localitate, întrebându-se cum de aceasta mai poate fi suportata în învatamânt, având, în 1946, 200 ha de pamânt, 5 ha vie, etc., în speranta ca va fi exclusa din învatamânt. Dar nu a reusit nimic, deoarece persoana în cauza i-a recunoscut scrisul si a dovedit ca este un mincinos".

Cu asemenea oameni voia partidul comunist sa faca reeducare în închisori. N. Dumeni era al doilea preferat al regimului, dupa Turcanu, în vederea reeducarii, iar cele relatate de ruda lui s-au petrecut dupa eliberarea lui Dumeni din închisoarea Suceava.

Daca cei însarcinati cu pregatirea si punerea în practica a monstruoasei reeducari nu i-ar fi gasit pe Turcanu sau Dumeni, pâna la descoperirea altora s-ar fi folosit de N. Gutu sau Lucian Pascaru, care s-au pus de asemenea în slujba sigurantei comuniste. Merita mentionat faptul ca N. Gutu a fost acela care a vândut în 1947 grupurile F.D.C. din Nordul Moldovei si Bucovina, dând sigurantei toate informatiile necesare arestarii, împreuna cu fotografiile din timpul consfa­tuirilor secrete.

Planul de reeducare fiind bine stabilit de catre initiatori, ramasese doar sa se procedeze la instruirea celor ce urmau sa-1 puna în practica. Dintre cei care acceptasera jocul infam, trebuiau alesi doar cei care îndeplineau cel putin urmatoarele conditii: inteligenta, dorinta de a parveni, sadism (spre a nu fi influentati de suferintele celor torturati), posibilitatea de a fi santajati (conditie care cred ca era cea mai importanta).

Daca toti cei care au fost pregatiti în acest scop aveau mai mult sau mai putin aceste calitati, Turcanu îi depasea prin sadism si dorinta de a parveni, ceea ce a cântarit mult în alegerea lui, renuntându-se definitiv la Gutu si Dumeni (care vor fi pusi mai târziu în libertate), în timp ce Pascaru va fi condamnat si folosit în alte mârsavii la Aiud.

Efectele încercarii de reeducare a lui Bogdanovici au fost neînsemnate, iar cei ce se apropiau de el erau mai mult atrasi de modul cum vorbea, de inteligenta lui, sau veneau din simpla dorinta de a citi o carte sau a auzi ce scrie în ea. Trebuie spus ca majoritatea celor ce-1 ascultau vorbind erau elevi si nu puteau fi învinuiti de desfasurarea ulterioara a evenimentelor la Pitesti. în grupul lui Turcanu, pozitia ideo­logica era net leninista: lupta de clasa, ridicarea în slava a comunismului, a lui Stalin, a URSS-ului. A ramas de pomina afirmatia lui Bârjoveanu din Roman, facuta într-o zi cu mâncare foarte slaba, când, în tacerea care cuprinsese camera, s-a auzit glasul lui: „în URSS, la toate colturile de strada sunt chioscuri cu pâine proaspata, de unde oricine poate lua cât doreste, fara plata, fiecare luând însa numai cât are nevoie". Cui apartineau aceste afirmatii, preluate de catre cei care voiau sa se reeduce, nu este greu de imaginat. Poate Nicolski sau Bârladeanu, care au fo6t trimisi în patria adoptiva, sa fi adus ultimele vesti din raiul bolsevic...

Chiar în timpul cercetarilor începusera sa apara în închisoa­re diversi necunoscuti, care aveau lungi discutii cu Turcanu, Bogdanovici sau Dumeni si despre care nu se stia decât ca sunt de la Securitate sau M.A.I.

Gutu, cu care am stat un timp în aceeasi celula când era ajutorul lui Turcanu, pentru a ne câstiga simpatia, ne mai spunea câte ceva, dar important pentru noi era ca ne spunea ca sunt straini si se intereseaza de soarta noastra, ca vor sa stie cum suportam puscaria si ca uneori mai ancheteaza pe câte unul, desi perioada de ancheta se terminase. în realitate îi interesa numai moralul nostru, cautând totodata oameni de care puteau sa se foloseasca. O data cu apropierea procesului, regimul detinutilor începuse sa se înrautateasca si eram din ce în ce mai izolati. De aceasta perioada va profita Turcanu, care, pe postul lui de planton, era greu de urmarit; Gutu, ajutorul lui, va afirma în repetate rânduri ca nu l-a vazut în ziua respectiva. Se pregatea ceva, dar noi nu ne puteam imagina ce ne asteapta. Se vedea clar ca Bogdanovici fusese abandonat, în timp de Turcanu îsi pregatea oamenii cu care va porni la drum.

În aceasta perioada, pâna la plecarea la Pitesti, s-a hotarât probabil soarta lui Bogdanovici, care nu corespundea planului celor de la Bucuresti. El trebuia sa dispara o data cu tot ce cunostea din discutiile avute cu emisarii C.C.-ului, precum si cu promisiunile auzite de la tatal sau. Disparitia lui Bogdano­vici era pentru Turcanu ca o iesire dintr-un cosmar, deoarece inteligenta, cu care era înzestrat primul, constituia un pericol pentru al doilea. Cei ce pregateau atunci reeducarea erau siguri ca prin aceasta disparitie va ramâne o pata neagra în istoria reeducarii. Stapânit de grandomania lui, Turcanu nu-si putea închipui ca si lui, ca si celorlalti, care stiau prea multe, li se va pregati aceeasi soarta, acelasi sfârsit, pe care îl vor avea chiar si acei slujitori ai regimului care cunosteau prea multe si ar fi prezentat un risc în pastrarea secretului ce trebuia ascuns omenirii. Bogdanovici va marturisi înainte de moarte ca-si merita soarta deoarece a acceptat sa încerce acea reeducare, având încredere în comunisti; nu a îndraznit însa sa-si acuze tatal pentru îndemnurile care i-au fost date, asumându-si astfel întreaga vina si primind cu demnitate atât chinurile, cât si moartea.

Daca Bogdanovici si-a primit cu demnitate soarta, Turcanu, orbit de dorinta lui de ascensiune si încurajat de promisiunile celor ce-i ofereau tot ce ar fi dorit el, a devenit o unealta usor de manevrat si a cautat prin toate mijloacele sa dovedeasca ca merita acordarea întregii încrederi. Se visa din nou într-un post din conducerea P.C.R., de unde sa fie trimis acolo unde râvnea înainte de arestare (în diplomatie sau în unul din posturile sus-puse).

Unii sustin ca, daca nu ar fi existat Bogdanovici la Sucea­va, nu ar fi aparut fenomenul Pitesti. Cei care cred acest lucru nu cunosc îndeajuns scopurile urmarite prin reeducare sau cad prada diversiunilor lansate de cei interesati. Sunt convins ca, atât cu Bogdanovici, cât si fara el, reeducarea tot ar fi avut loc.

Turcanu nu avea nevoie de parodia de reeducare a lui Bogdanovici; era suficienta samânta aruncata în timpul anche­tei de catre Dumeni si Pascaru, pentru a se orienta asupra oamenilor, sau ar fi început el reeducarea, de la capat. Chiar daca nu ar fi aparut nici Turcanu, existau: Dumeni, Pascaru, Popa Al., Livinschi, Martinus, Bogos Constantin, sau s-ar fi încercat în alta închisoare unde se gaseau oameni dispusi a face orice în schimbul eliberarii - cum era Ludovik Rek.

Faptul ca acest fenomen a aparut la Suceava nu este ceva întâmplator. Este cunoscut ca cel mai mare curent antico­munist a început în Moldova si ca acesta se datora Miscarii Legionare. Atmosfera anti ruso-comunista se amplificase în întreaga Moldova înca din timpul razboiului. Rapirea Basa­rabiei, a nordului Bucovinei si a tinutului Hertei, care nu mai fusesera niciodata sub stapânire ruseasca, va face sa creasca ura împotriva Rusiei bolsevizate si a comunismului instalat în tara noastra. Tineretul crescut si educat pâna atunci într-un spirit patriotic, simtindu-se abandonat de noul regim pus în slujba Moscovei, se va îndrepta spre Miscarea Legionara, atras de principiile patriotice si moral-crestine ale acesteia, dorind un front comun împotriva bolsevismului. Astfel, o parte din acest tineret a ajuns în temnitele comuniste. Puterea, simtind acest pericol, va cauta sa loveasca la început acolo unde rezistenta era mai mare, pentru a o compromite si distruge. Regimul îsi daduse seama ca nu mai are în fata un singur dusman - Miscarea Legionara - ci a mai aparut înca unul si anume Tineretul, care renunta a mai sta în expectativa, dimpotriva, începea sa se opuna fatis instaurarii comunismului în tara.

Trebuia deci gasita o solutie spre a lovi si în el si regimul a descoperit-o. Pentru a evita orice rezistenta sau dezaprobare în sânul aparatului represiv, de care trebuia sa se foloseasca (în rândul caruia mai erau oameni vechi), va crea o atmosfera de ura împotriva legionarilor, în rândul carora vor fi socotiti toti cei care erau împotriva regimului, ajungându-se astfel ca tuturor celor care nu erau de acord cu ei sa li se spuna „legionari". Realizând acest lucru, scopul trebuia atins prin punerea în practica a reeducarii.

Daca nu ar fi reusit la Suceava, în mod sigur s-ar fi încercat în alta parte si tot acolo am fi ajuns.

Cred ca ne-am convins în timp de faptul ca, peste tot, comunistii s-au folosit de orice mijloace pentru a-si atinge scopurile. Iar atunci telul lor era sa distruga cei mai mari dusmani ai comunismului si anume Miscarea Legionara si Tineretul, astfel încât sa rupa veriga ce facea legatura dintre cele doua generatii. Numai din libertatea de care s-a bucurat Dumeni, având acces la declaratiile date, ne putem da seama ca se cautau oameni cu caracter subred, care sa poata fi manevrati fara limita, pâna la atingerea scopului criminal al autoritatilor. Pe nimeni nu ar fi mirat daca, în lipsa lui Turcanu, Dumeni ar fi primit o condamnare de 7 ani, cu care sa fie santajat sa joace rolul lui Turcanu, în schimbul unei promisiuni de a fi pus în libertate.

Care a fost motivul aducerii tuturor studentilor din tara la închisoarea Pitesti, chiar si a celor din Aiud, condamnati în timpul lui Antonescu? Nu se îndoieste nimeni ca singurul motiv a fost acela de a se începe reeducarea, urmarindu-se distrugerea lor fizica si morala, compromiterea lor. S-a ales aceasta închisoare fiind situata în afara orasului; acolo se putea face orice fara riscul de a fi auzite tipetele si gemetele detinutilor de catre locuitorii din apropiere. S-a dovedit ulterior ca, acolo unde închisorile nu au fost perfect izolate, tentativele de reeducare au esuat.

Dupa aceasta scurta introducere voi încerca sa parcurg din nou, în masura în care memoria ma mai ajuta, drumul de la Suceava la Pitesti si chinurile suportate în acest penitenciar.

Stirea lansata de Gutu, ajutorul lui Turcanu, ca studentii vor pleca la Pitesti m-a bucurat. Tot el ne va spune unde vor pleca muncitorii, intelectualii, elevii, femeile, fiind foarte bine informat de catre superiorul sau. Când am fost întrebati fiecare ce ocupatie avem, desi fusesem profesor suplinitor la Gimnaziul Unic din Razboieni, putându-ma da drept functio­nar, spre a ajunge la Aiud, am spus ca sunt student, pentru a merge la Pitesti (eram atunci înscris la Facultatea de Drept din Iasi). Doream sa fiu în mijlocul studentilor, unde aveam foarte multi cunoscuti, aveam încredere în unitatea noastra si speram sa ne organizam viata de puscarie în asa fel încât sa ne para cat mai usoara. Speram ca ne vom bucura de un regim omenesc, de acordarea unor drepturi elementare - legatura cu familia, asistenta medicala, dreptul la plimbare etc. Speram mai ales la dreptul de a primi carti, hârtie, creioane. Toti fiind tineri, cu moralul ridicat, doream din tot sufletul sa folosim acest timp pentru pregatirea noastra intelectuala.

Dar toate acestea s-au dovedit a fi numai niste vise ale noastre, demonstrându-ne ca nu am cunoscut îndeajuns comu­nismul si ca greseam crezând ca în România nu se va petrece ceea ce s-a petrecut în Rusia. Nu puteam concepe cu mintea tânara de atunci ca în tara noastra vor apare atâtea cozi de topor care se vor vinde rusilor bolsevizati. Credeam ca dragostea de Dumnezeu si neam va uni acest popor pentru a rezista blestemului cazut asupra lui. Timpul petrecut în închisoarea din Suceava ne-a facut sa fim mai realisti.

Trecutul ne calise, iar prezentul ne preocupa mai putin. Toate gândurile noastre se îndreptau spre viitor. Eram con­vinsi ca drumul pe care am pornit nu-i deloc usor, ca vom avea multe de îndurat si ca, pentru a ajunge la capatul lui, se va cere probabil multa jertfa. Aveam experienta a peste un an de puscarie si stiam ca ne asteapta vremuri grele. Nadajduiam ca Dumnezeu ne va ajuta sa trecem peste toate aceste obstacole si sa iesim cu constiinta împacata ca ne-am facut datoria dupa puterile noastre. Daca fizic eram sub stapânirea celor vânduti Moscovei, din punct de vedere spiritual eram independenti si aveam încredere ca viitorul este de partea noastra si ca Dumnezeu ne va ajuta.

Cu aceste gânduri vom parasi Suceava, dupa ce am primit mâncare pe trei zile si anume: pentru prima zi o bucata de mamaliga si aproape 100 g brânza, pentru a doua si a treia zi câte trei cartofi fierti si 200 g pâine pe zi. Apoi, sub înjuraturile obisnuite, luându-ne bagajul, am plecat spre gara, unde am fost înghesuiti într-un vagon duba vreo suta de oameni, din care doar jumatate puteau sta pe niste banci, ceilalti trebuind sa ramâna în picioare. Din când în când se mai faceau schimburi de locuri, unii pentru a se mai dezmorti, altii pentru a se mai odihni.

Cei mai avantajati erau cei care reusisera sa intre pe sub banci. Conditiile de calatorie erau mizerabile. Vagonul avea doua geamuri mici, pe care se aplicase plasa de sârma deasa, încât aerisirea se facea foarte greu.

Gardienii care ne însoteau nu voiau sa deschida usa pentru a se mai aerisi, deoarece ajungea la ei mirosul din vagon. WC-ul era într-un capat al vagonului, iar deplasarea din partea opusa spre acesta se facea pasind pe umerii celor ce sedeau pe banci. Norocul era ca, datorita transpiratiei si lipsei de apa, WC-ul se folosea destul de rar. Ziua, pentru a nu fi vazuti prin gari, eram scosi în afara orasului si tinuti pe o linie moarta pâna se lasa seara întunericul.

Era luna august, iar caldura din vagon devenea insuporta­bila, deoarece era construit din metal si razele soarelui îl înfierbântau, transformându-1 într-un cuptor. Toti ne dezbracaseram, ramânând numai în chiloti. Apa ni se dadea numai seara si dimineata când eram dusi din gari, cel mult doua caldari la o suta de oameni. Dupa ce elevii au fost debarcati la Târgusor, situatia s-a mai ameliorat, fiind mai putina înghe­suiala. Dupâ trei zile de calatorie în conditiile aratate, am ajuns la Pitesti.

Spre deosebire de Suceava, închisoarea din Pitesti era mai moderna. Drumul de la gara pâna la închisoare l-am facut pe jos, prin mijlocul orasului, în plina zi, probabil pentru intimidarea populatiei. La intrare, pe frontispiciul închisorii, parca pentru a ne avertiza, era scris pe o pancarta mare: „Pentru dusmanii poporului nu exista nici mila, nici îndurare". Dupa terminarea obisnuitei perchezitii, am fost dusi într-o camera mare, care va ramâne cunoscuta în istoria neamului românesc sub denumirea de „Camera 4 spital".

Aici, spre surprinderea tuturor, am fost întâmpinati de catre trei studenti veniti înainte de la Suceava si anume: Turcanu Eugen, Negura Ion si Unisor Constantin. Toti erau cunoscuti de la Suceava ca initiatori si adepti ai reeducarii, fiind dispusi a face orice pentru a fi pe placul administratiei. O data cu întâlnirea acestora, am simtit ca toate planurile ce le facusem începeau sa se naruie.

Am cautat sa ma linistesc, preferând împreuna cu C. Valeanu un loc pe priciul de scândura, cât mai departe de ei.

Turcanu nu sedea în camera, motivând ca este planton pe sala, dar toti ne-am dat seama ca se bucura si aici de un regim special, ca si la Suceava.

Am petrecut perioada de carantina în aceasta camera, într-o atmosfera destul de grea, dupa care am fost repartizat pe celular în sectia „munca silnica". Celulele fusesera prevazute pentru doua persoane, dar acum se introdusera paturi supra­puse, încapând astfel pâna la opt oameni (se dormea câte doi în pat).Paturile erau din metal, iar pe baloturile de tabla, în loc de saltea sau scânduri, era pusa o rogojina. Repartizarea în celule a fost facuta tot de catre Turcanu; când putea el strecura câte un turnator printre noi.

Pentru cele în care nu a avut de unde sa recruteze informatori, dispunea de câtiva subordonati pe care îi purta dintr-o celula în alta, dupa cum dorea el. Acestora noi le spuneam ca „umbla cu ursul". Viata din celula era parca mai acceptabila decât la Suceava. In afara de paturi, mai aveam o tineta fara capac pentru necesitatile firesti. Apa ni se dadea câte o gamela dupa masa de prânz, când mergeam sa golim tineta, ocazie când se mai putea folosi WC-ul fara stirea gardianului. Dupa masa de seara ni se mai permitea sa luam o gamela cu apa, pe care o foloseam numai în scopuri igienice, deoarece de baut nu bea nimeni, întrucât ciorbele subtiri tineau locul apei. Când aduceam gamela cu apa, trebuia sa mergem repede, iar daca se varsa un pic de apa pe ciment era vai de cel în cauza, motiv pentru care veneam cu gamela umpluta pe jumatate, de frica batailor. Despre sapun, pasta de dinti, periuta, nu putea fi vorba. Pentru igiena personala trebuia sa rupem bucati de cârpa din camasi sau haine, iar daca eram prinsi cu asa ceva eram batuti cumplit, pe motiv ca se înfunda WC-ul. îmi amintesc ca Eugen Otparlic, pentru ca în loc de hârtie igienica a folosit o bucata de cârpa, a fost batut de gardianul Dina, încât s-a ales cu doua coaste rupte, iar peste putin timp a trebuit sa fie trimis la Sanatoriul TBC din Târgu Ocna. Mâncarea era foarte slaba, de obicei ciorba de varza sau arpacas, cartofi se dadeau mai rar, iar fasole foarte rar. Dimineata, la început, ni se dadea surogat de cafea (orz), mai apoi terci, mâncarea preferata a tuturor. La plimbare, din august 1949 si pâna la plecarea din Pitesti (august 1951) am fost scos de doua ori, exact o data pe an.

Am auzit ca, în timpul când* eu eram la infirmerie, în anul 1951, s-ar fi scos detinutii mai des la plimbare. La baie eram dusi la doua saptamâni, dar acest eveniment devenise cu timpul un mijloc de terorizare. Indiferent daca era vara sau iarna, când se anunta „pregatirea pentru baie" trebuia sa ne dezbracam complet si sa asteptam pâna ni se descuia usa. Nu aveam voie sa luam cu noi decât un prosop, iar când plecam din celula, de la etajul I sau II pâna la subsol trebuia sa fugim.

Gardienii ne asteptau pe scari, cu cravase sau cozi de matura si ne loveau, asa încât, din cauza loviturilor si a frigului, fugeam cât mai repede. Aceasta bataie era organizata, deoarece la fiecare etaj sefii de sectii ne asteptau pregatiti cu cravase si ciomege. Ajunsi la baie, când intram sub dusuri, ori ne frigeam, ori apa nu era deloc încalzita.

La baie erau detinuti de drept comun, care manevrau robinetele dupa cum primeau ordine. Daca nu eram obligati sa stam sub dus când apa era fierbinte, atunci când era rece, în special iarna, nu ni se permitea sa iesim de sub dus. La baie ni se dadea câte o bucata de sapun, dar timpul pentru baie fiind foarte scurt, de multe ori ieseam cu sapunul pe noi. Din aceasta cauza renuntam la folosirea sapunului, de teama ca nu vom avea timp sa ne curatam de el.

Prosoapele le foloseam mai mult pentru a ne freca cu ele sub dus, deoarece nu se acorda timp pentru sters.

Asa uzi cum eram, sub ploaia de lovituri si în bataia frigului, fugeam cât puteam pe scari pentru a ajunge mai repede în celula. De la baie, reuseam uneori sa furam o bucatica de sapun, pe care o foloseam la scris pe fundul gamelelor, putând astfel sa mai învatam câte ceva.

Cel mai crud dintre gardienii pe care i-am avut la Pitesti a fost Georgescu. Era de o rautate rar întâlnita; spunea ca el este platit pentru a ne bate si ca, daca conducerea i-ar cere, ne-ar omorî. Se mândrea ca este cumatru cu capitanul Iordache de la Securitate si ca el executa ordinele date. Nu a avut mult timp posibilitatea de a ne tortura, deoarece, într-o dimineata, când eram la infirmerie, am auzit în curtea de la drept comun mare galagie. Printr-un geam se putea vedea ce se petrece acolo; spre surprinderea mea, l-am vazut pe gardianul Georgescu, detinut acum, în mijlocul detinutilor de drept comun, rugându-se de ei sa nu-1 bata. Unul îl tundea, iar restul facusera un cerc în jurul lui, improvizând tot soiul de glume, în timp ce unii îi mai dadeau câte un picior în fund. Vazându-1 cum merge cu gamela sa ceara supliment de ciorba, pe lânga mila, mi-a venit în minte un vechi proverb: „Dumnezeu nu bate cu ciomagul".

În dorinta de a-si dovedi fidelitatea fata de conducerea închisorii, a iesit în evidenta si gardianul Dina. Daca nu-1 egala în cruzime pe Georgescu, s-a evidentiat prin excese de brutalitati, mai ales când erau si alti gardieni de fata; asta l-a ajutat ca, nu dupa mult timp, sa fie avansat la gradul de locotenent (dupa spusele unor detinuti care pretindeau ca l-au întâlnit mai târziu).

în iarna anului 1949-1950, ori caldura nu s-a dat, ori caloriferul a fost defect, deoarece niciodata nu am simtit caldura în celula. Toata iarna am stat cu geamul întredeschis la propunerea Iui Romica Eutusianu, hotarând sa avem putin aer daca nu avem caldura. Dormeam câte doi în pat, punând o patura pe asa-zisa rogojina si cu alta ne înveleam. Eu dormeam cu Otparlic E. în acelasi pat si toata noaptea stateam cu spatele unul la celalalt, pentru a ne încalzi. Din cauza frigului, puneam peste patura tot ceea ce consideram ca ar putea tine caldura: haine, prosoape, batiste, ciorapi. în prima celula îmi amintesc ca am stat cu Romica Eutusianu, Eugen Otparlic, Popsa Ion (care au fost trimisi la Sanatoriul TBC Târgu Ocna), cu Constantin Valeanu (fost coleg de clasa în liceu si mort dupa eliberare) si cu M. Stratulat.

La începutul primaverii, dupa plecarea unora la Târgu Ocna, am fost mutat în alta celula, de unde îmi amintesc de Stefan Sângeap din partile Botosanilor si de Gheorghe Costea din judetul Bacau, fost coleg de liceu.

La prima vedere m-am bucurat, deoarece întâlneam oameni noi, putând astfel sa mai aflu ceva vesti care nu erau cunoscute în prima celula si sa le spun pe ale mele.

Pentru a nu pierde timpul în zadar, în fiecare celula se facea un program de povestiri; s-au tinut diverse lectii la care trebuia sa participe fiecare dupa cunostintele si posibilitatile sale. întrucât nu aveam dreptul la carti, începusem sa regret ca nu m-am declarat profesor, pentru a ajunge la Aiud, unde as fi avut de învatat multe de la cei în vârsta.

Imediat dupa schimbarea celulelor, primul lucru ce trebuia facut era sa-i descoperim eventualii informatori. Acestia trebuiau depistati pentru a sti de cine sa ne ferim si pentru a încerca sa-i convingem sa renunte la aceste fapte detestabile.

Totusi, daca se urmarea cu atentie viata din celula, se putea observa ca faceam o sfortare pentru a pastra o atmosfera mai vesela. Se auzise ca un student dobrogean, Serban, când mergea la baie, s-a aruncat de la etajul II printre scari, murind pe loc când a ajuns la subsol. Se parea ca nimeni din celula nu stia precis cum s-a întâmplat si nici cauza sinuciderii.

Dupa o noua schimbare prin celule, spre sfârsitul lunii august 1950, a avut loc mutarea tuturor de la sectia munca silnica din celular, la subsol, în trei camere, mari. Eu am fost repartizat la camera nr. 3, împreuna cu peste 30 de oameni, din care îmi amintesc doar de urmatorii: Magirescu Eugen, Pavaloaie Constantin, Hutuleac Ion, Bordeianu Dumitru, Gri-goras Ioan, Ungureanu Vasile, Popescu Paul, Tufeanu Mihai, Olteanu Gheorghe, Dumitrescu Ilie, Bandu Paul, Cretulescu Mircea, Andriesan Gheorghe, Moroianu Vasile, Gheorghies Dumitru, Juberian Constantin, Zaharia Neculai, Tudose Petru, Pandurescu Aurel, Pintilie Ion, Maxim Vasile, Petrovanu Miron, Sântimbreanu Ion, Gheorghiu Gheorghe, Sârbu Ionita, Proistosescu Romulus, Cojocaru Petru, Marinescu Neculai, Mitan Virgil, Bârsan Mircea. Cred ca au fost si altii, dar nu-i mai retin. Printre cei cu pedepse mai mari, au fost adusi si câtiva cu condamnari mai mici, de la sectiile corectie sau temnita grea. Aici am întâlnit vechi cunostinte si prieteni, prilej de a ne povesti multe. Camerele erau mult mai bune, deoarece în loc de paturi de fier am gasit priciuri mari de lemn si, cu toate ca nu existau saltele sau cel putin rogojini mai bune, se putea dormi acum mai omeneste, punând jumatate de patura sub noi si învelindu-ne cu restul.

Desi paturile erau vechi, uzate si murdare, eram bucurosi ca avem posibilitatea de a dormi singuri sub o patura. Dupa câteva zile în care ne-am putut spune unii altora ceea ce aveam de povestit, viata a început sa intre în normal. Timpul se scurgea mai usor, dar mizeriile si înjuraturile gardienilor ne amarau sufletul. Disparusera deosebirile de idei politice sau cele dintre gruparile din care facusem parte fiecare. Toti ne simteam uniti prin lupta comuna pe care o începusem împo­triva comunismului. Parea curios cum unele prietenii vechi se destramau, în timp ce altele noi le luau locul. Nu ne asteptam ca, în curând, sa avem mari dezamagiri.

În ultimul timp, mâncarea se mai îmbunatatise, începusera sa ne dea mai des fasole, uneori chiar carne. Desi burta de vita era foarte prost spalata, gasindu-se des balegar prin ea, ne bucuram când îi simteam mirosul pe sala. Unii ajunsesera sa spuna cu mare precizie ce fel de mâncare vom primi, numai dupa mirosul ce venea prin vizeta din celalalt capat al puscariei. Aveai impresia ca timpul si-a schimbat cursul si ca mergem din nou catre epoca de piatra. Mirosul, auzul ni se dezvoltau, în timp ce gustul sau senzatia de respingere a ceea ce nu era bun sau curat începeau a ni se atrofia. Resturile de balegar de la zeama de burta, o musca sau un gândac în ciorba, ori altceva, care în conditii normale îti provocau greata, ni se pareau ceva firesc; greata începuse sa dispara. Foamea începuse sa puna stapânire pe noi si sa roada din acea sensibilitate specifica omului. Multi preferau mâncarea cu copite de vita în locul burtii, deoarece copitele dadeau parca un gust mai placut arpacasului. Dar, s-a întâmplat ca, în urma mâncarii cu copite, aproape toti sa ne îmbolnavim de diaree, copitele fiind vechi. într-o seara, primind iar arpacas cu copite, toata lumea de pe sectie si-a deranjat stomacul. Desi aveam în camera doua hârdaie, stateam la rând pentru a le folosi. Multi si-au facut nevoile pe ei. Când hârdaiele s-au umplut cu materii fecale, unii au fost nevoiti sa-si faca nevoile pe ciment. Se batea în usa la toate camerele, cerându-se permisiunea de a goli la WC hârdaiele, dar nu s-a deschis nici o celula. Dimineata am observat prin vizeta cum cei din camera 2 ieseau cu gamelele pline cu materii fecale pentru a le varsa în WC. De atunci nimeni nu a mai mâncat copite.

În preajma zilei de 1 decembrie 1950 s-a dat de doua ori câte o bucata de crenvursti. Acest eveniment a dat nastere la tot felul de speculatii. Unii sperau într-o îmbunatatire a regimului, altii sustineau ca este o urmare a unor evenimente internationale, în timp ce altii se asteptau la o vizita mai importanta, îsi faceau planuri de ce ar trebui sa raporteze si cereau sa luam cu totii o pozitie comuna. Unii însa au mâncat crenvurstii a doua zi, stiau ei ceva si de aceea nu au îndraznit sa-i manânce.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com