Inchisoarea Pitesti - Reeducarea (2)

În aceasta atmosfera m-a gasit ziua de 5 decembrie 1950, când ma aflam în camera nr. 3 subsol. Dupa masa de prânz s-a deschis usa si si-a facut aparitia în camera vestitul tortionar Turcanu. La început, a încercat sa ne convinga ca partidul s-a gândit sa ne redea societatii, ca si-a aratat bunavointa fata de noi când ne-a îmbunatatit mâncarea, dându-ne chiar crenvursti, iar noi la rândul nostru trebuie sa dovedim ca dorim acest lucru, sa ne rupem de trecut si sa începem sa ne reeducam, sa dovedim prin fapte aceasta, pentru ca numai asa ne vom bucura de tot sprijinul partidului si al administratiei. Apoi a chemat pe câtiva, discutând cu ei în soapta. în final, ne-a întrebat care este parerea noastra si cine accepta aceasta reeducare.

Neprimind nici un raspuns la întrebarea pusa, multi întorcându-i spatele, a plecat nervos, spunând ca va reveni mai târziu, pentru a vedea daca accepta cineva. La putin timp de la plecarea lui Turcanu am fost scosi la WC pentru golirea tinetelor; am fost încuiati în WC, ca niciodata si uitati acolo.

A fost necesar sa batem în usa si sa strigam sa ni se descuie usa. Ceva mai târziu s-a deschis usa si am putut merge în camera. Nu ne asezaseram bine la locurile noastre, când a aparut din nou Turcanu, întrebându-ne daca acceptam reedu­carea. Cum si de aceasta data nimeni nu l-a ascultat, dimpo­triva multi încercând sa înfiripam alte discutii, ne-am trezit deodata într-un zgomot infernal, cauzat de un adevarat macel, pe care nu-1 întelegeam. Fiind în acel moment cu spatele spre Turcanu, nu am auzit când a dat ordinul „pe ei!"

Nu-mi dadeam seama cine loveste, cautam sa-mi protejez fata si sa înteleg ce se petrece. Cei mai buni prieteni se loveau sau se calcau în picioare. Nu stiam care este victima si care este agresorul. Nu stiai pe cine sa ajuti. Ne-am comportat ca si cum am fi fost drogati.

Fiecare nereeducat s-a trezit în spate cu câte un reeducat, care l-a lovit pe neasteptate si cu o brutalitate greu de imaginat. Prezenta lui Turcanu în mijlocul lor îi facea sa fie de o cruzime iesita din comun. Turcanu, cu înca 2-3 din apropierea usii, îsi urmareau victimele si totodata modul cum îsi duc la îndeplinire oamenii lui sarcinile încredintate. Intervenea când credea de cuviinta, demonstrându-si cruzimea de care era în stare. Totul s-a petrecut conform unui plan diabolic si bine pus la punct. în timpul când fusesem încuiati în WC, au fost aduse în camere bâtele necesare lor si puse la locurile stabilite mai înainte si bine cunoscute de cei ce urmau sa le foloseasca.

Nu mi-am putut da seama cât a tinut acest infern si nici n-am putut sa înteleg ce se întâmpla. Eram socat. Loviturile nu ma deranjau, deoarece traiam senzatia unei prabusiri, care era cu atât mai greu de oprit cu cât ea aparea ca o prabusire colectiva.

Declansarea acestui macel a avut darul de a provoca asupra tuturor un soc psihic, a carui intensitate a fost diferita de la individ la individ, ajungând la unii a fi comparabil cu o amnezie temporara, care va ramâne ca o sincopa în memoria lui.

Numai cu câteva clipe înainte, ne consideram prieteni, uniti prin aceeasi suferinta, având acelasi tel de a scapa de bolsevismul rusesc, iar acum ne gaseam, unii cuprinsi de deznadejde si neputinta, iar altii stapâniti de o ura feroce si nejustificata, ce le fusese impusa si dirijata de cei ce urmareau distrugerea tineretului român.

Aceasta ura, uneori fara limita, a fost vazuta si simtita de victime, dar a ramas poate neînteleasa de multi pâna astazi. Nu pot uita clipa când am încercat sa vad si sa înteleg ceea ce se petrece în jur. L-am vazut pe Dan Lucinescu, aflat în apropierea mea, cazut pe ciment, cum îsi acoperise fata cu mâinile, parca pentru a nu mai vedea urgia abatuta asupra lui, întrebând mereu:

-Ce ti-am facut eu tie, mai Costache, ce ti-am facut?

Întrebarea parea a fi ultima rezistenta a unui om devenit neputincios, iar loviturile si saritul cu picioarele pe corpul sau strâns gramada pareau un dans satanic adus din alta lume. Mi-a fost suficient sa privesc doar câteva clipe, pentru a-mi ramâne în memorie imaginea unei victime neputincioase si fara vreo speranta si a alteia transformata fara voia sa în robot, ca urmare a unei groaznice si îndelungate torturi, prin care s-a reusit ca demnitatea sa fie înlocuita prin supusenie si umilinta, dragostea prin ura, mila prin nepasare si sadism, adica o fiinta deposedata de orice sensibilitate omeneasca, fiindu-i apoi inoculate în suflet ura, frica si docilitatea, în asemenea grad, încât îi schilodisera nu numai sufletul, dar frica si ura îi schimbasera parca si înfatisarea.

Dupa ce s-a dat ordinul de încetare si am fost despartiti în doua tabere, una de banditi si alta de reeducati, a început sa se faca lumina si în mintile noastre. Traiam dezamagiri pe care nu mi le-as fi putut imagina vreodata. Prieteni transformati în dusmani, idoli în strigoi, sperante în dezamagiri. Nu puteam întelege cum a fost posibil asa ceva. Oare numarul lor, sprijinul administratiei sau ce alt fenomen ne-a facut atât de neputinciosi? Este adevarat ca unii stiau ceva, dar de groaza nu au vorbit. Altii, din cei ce au stat în celular, pe partea dinspre camera 4 spital, auzeau ca se întâmpla ceva, dar nu stiau ce anume, erau îngroziti si preferau sa taca, pâna se va face lumina. Ca toti ne-am comportat la fel în momentul declansarii acestui macel, este greu de explicat de catre noi, cei care am trait aceste clipe si va fi mai greu de explicat si de înteles de catre cei care vor cauta sa ne judece.

Dupa ce s-a oprit aceasta bataie, noi, nereeducatii sau banditii, cum ni se spunea, am fost izolati pe priciul de la geam, pe. locurile hotarâte de ei. Hotarârile erau luate de un comitet numit de Turcanu si condus de Zaharia N., student la Timisoara, având condamnare 3 ani corectie (dupa câte îmi amintesc). Ca ajutor a fost numit Juberian C, student la Cluj.

Din acest comitet mai faceau parte: Pavaloaie C, student la Bucuresti si Magirescu Eugen, student la Iasi.

Numirea lui Eugen Magirescu si a lui Costache Pavaloaie în comitetul de camera, care urma sa conduca demascarile, va zdruncina din temelii solidaritatea din trecut, întrucât noi nu cunosteam si nu ne puteam închipui torturile de neimaginat la care fusesera si acestia supusi. Prin aceasta numire, Turcanu urmarea compromiterea lor în fata noastra, dar voia si sa creeze neîncredere în rândul victimelor. Turcanu a preluat aceasta metoda de la Ana Pauker si Walter Roman, care, în lagarele de prizonieri din Rusia, s-au folosit de elemente slabe din rândul ofiterilor, pentru a influenta pe soldati sa se înscrie în divizia Tudor Vladimirescu, ce urma sa se alature trupelor bolsevice. Turcanu va îmbunatati metoda, izolând pe studentii ce aveau influenta asupra celorlalti si care au fost supusi luni de zile la o tortura neîntrerupta, pâna li s-a anihilat vointa si li s-a distrus personalitatea, fiind adusi în stare de roboti, capabili sa execute orice, fara sa opuna vreo rezistenta. Schimbarea neasteptata a atitudinii lor în prezenta lui Turcanu a avut darul de a surprinde si descumpani pe multi, deoarece nimeni nu putea întelege ce se petrecuse cu ei. Pentru a-si verifica oamenii de care se folosea si pentru a-i compromite pentru totdeauna, Turcanu le dadea anumite însarcinari, având în vedere: modul cum s-au comportat în timpul demascarilor, functiile avute înainte de arestare, încrederea si respectul de care se bucurau în rândul studentilor etc. Unul dintre cei care trebuia compromis si care din noua postura de reeducat putea produce deruta, panica sau neîncredere în rândul celor ce-1 stiau a fost si C. Pavaloaie. Cunoscându-i popularitatea, dupa o lunga si diabolica tortura, prin care s-a reusit nu numai sa-1 îngenuncheze, dar si sa-i altereze constiinta, a fost trimis în camera 3 subsol, cu misiunea de a organiza un cuib legionar, prin care sa înceapa o activitate legionara în închisoare. Prin acest procedeu,  Turcanu voia sa cunoasca atmosfera din camera, precum si efectele torturilor la care fusese supus C. Pavaloaie, în acelasi timp supravegheat îndeaproape de alti reeducati. îl cunosteam de mult pe C. Pavaloaie, luasem parte împreuna la multe actiuni, iar întâlnirea noastra în camera 3 subsol a fost o adevarata bucurie. Nu am fost surprins de propunerea lui de a ne aseza alaturi pe prici.

Au trecut doar câteva zile si avea sa-mi spuna ca trebuie sa profitam de faptul de a fi ajuns într-o camera mare, ca nu trebuie sa pierdem timpul în zadar, ci ar trebui sa ne organizam mai bine viata si ca acest lucru se poate realiza prin înfiintarea unui cuib legionar în camera, în cadrul caruia sa hotarâm ceea ce avem de facut si ca trebuie sa tinem sedinte zilnice, pentru a nu ne îndeparta de viata noastra legionara. Am avut din primul moment o retinere si de la început nu am fost de acord cu propunerea lui, spunându-i ca fiecare stie ce are de facut, ca este o greseala sa se tina sedinte în grup, având în vedere ca nu toti din camera sunt legionari si ca nu ne cunoastem înca destul de bine. Fiind vechi camarazi, nu i-am putut banui noua pozitie, ci îi imputam în sinea mea doar o lipsa de tact.

Încercând sa-i dovedesc ca greseste, i-am mentionat pe cei ce nu erau legionari din camera, spunându-i în final ca fiecare poate sa tina sedinta de unul singur si ca orice discutie sa nu se poarte deocamdata în grupuri, ci numai între patru ochi, pentru a nu da nastere la unele banuieli.

Nu a mai insistat asupra acestui lucru, dar m-a întrebat daca as fi de acord ca acest cuib sa se numeasca „Cuibul Nicadorilor", întrebare la care nu am mai spus nimic. Târziu, mi-am dat seama ca Turcanu nu a fost satisfacut de îndeplini­rea sarcinii ce-i fusese data lui C. Pavaloaie, deoarece oamenii nu s-au lasat atrasi în cursa sau C. Pavaloaie nu a cautat sa implice prea multi oameni în acest joc infam. Despre nemul­tumirea lui Turcanu aveam sa ne dam seama mai târziu, când vom întelege desele scoateri din camera ale lui C. Pavaloaie si întoarcerea lui dupa mai multe ore sau chiar zile; din comportamentul lui se putea vedea ca trecuse prin clipe grele. Nu-mi mai amintesc exact ce a reusit sa mai faca el, dar retin ca, în timpul batailor, Turcanu ne spunea „Nicadori" urmato­rilor: Paul Popescu, I. Pintilie, I. Hutuleac si subsemnatului. S-ar putea sa mai fi fost implicate l-2 persoane, despre care nu-mi mai amintesc.

Un lucru trebuie precizat însa, ca toti cei carora li s-a propus sa faca parte din asa zisul cuib al Nicadorilor, fie ca au fost sau nu de acord cu C. Pavaloaie, au fost numiti Nicadori, fapt ce va fi speculat de Turcanu pentru a justifica intensitatea metodelor sale satanice de tortura, la care am fost supusi. Dupa plecarea mea din camera la Infirmerie "si dupa moartea lui I. Pintilie, se va da o mare importanta acestui cuib, pentru a se putea justifica moartea lui I. Pintilie, desi cauza acestei morti este alta, mentionata mai încolo, pentru care nu se poate gasi nici o scuza, decât doar acea nebunie colectiva care s-a abatut asupra noastra. Prin înfiintarea asa-zisului „Cuib al Nicadorilor", Turcanu a reusit sa-1 compromita pe C. Pava­loaie, sa-si justifice intensitatea torturilor si mai ales sa semene neîncredere între noi.

Tot acum s-a facut si o perchezitie foarte amanuntita, pentru a nu avea cineva vreun ac, cutit sau altceva, cu care s-ar fi putut încerca o sinucidere sau alta reactie neprevazuta.

Aceleasi lovituri si gemete se auzeau acum si dinspre camera 2. Desi groaza ne dadea târcoale, totusi începeam sa ne trezim la realitate. Ne cautam din priviri, dar nimeni nu era în stare sa zica ceva. în aceasta clipa, gardianul batu la usa, anuntând masa. îmi amintesc ca a fost o mâncare de fasole. Ni s-a bagat hârdaul cu mâncare în camera, iar unul dintre reeducati a început distribuirea ei. Nereeducatii au fost pusi în fruntea coloanei, primind în gamela aproape numai zeama; apoi au luat cât le-a trebuit si reeducatii, restul fiind dat afara. Am observat ca nu toti reeducatii au luat supliment, probabil îsi aduceau aminte de când au fost si ei în situatia noastra; erau poate sufleteste alaturi de noi, dar groaza care îi stapânea îi transformase în niste executanti docili. Am fost pusi sa mâncam fara linguri, sorbind din gamela mâncarea, asa fierbinte cum era. Ne-am bucurat ca ne daduse numai zeama, deoarece reuseam sa o înghitim mai usor. în acele clipe, mâncarea devenise un chin chiar pentru cei flamânzi. Am fi aruncat-o daca am fi putut.

Dupa masa, a urmat închiderea si apoi din nou bataie. Traiam clipe de groaza. Pentru a ne înspaimânta, era luat câte unul si batut în mod salbatic. Era lovit peste tot si fara mila. Pentru a baga groaza si printre cei ce ne loveau, echipele de batausi erau mereu schimbate, spunându-se „astia nu stiu sa bata, sa treaca altii!" Aprecierea îngrozea în aceeasi masura pe cei loviti cât si pe cei ce loveau, astfel ca teama de a fi adusi alaturi de noi îi transformase în fiare. Bataia devenea astfel un fel de concurs în privinta brutalitatii.

Dupa ce am fost trecuti toti prin aceasta bataie, am fost pusi sa facem curatenie pe jos. Cimentul era plin de sânge si de lucruri împrastiate. Am luat fiecare câte ceva în mâna, prosop, caciula, ciorap sau ceea ce am gasit la îndemâna si, dupa ce am fost pusi în rând pe brânci, ne-au obligat sa mergem frecând cimentul printre cele doua priciuri. în tot timpul cât frecam cimentul, nu aveam voie sa-1 atingem cu genunchii, iar înaintarea trebuia sa se faca în salturi „ca broasca".

Reeducatii sedeau însiruiti la marginea priciurilor si ne loveau cu bocancii sau cu ciomegele, atunci când treceam prin fata lor. Cimentul, în loc sa se usuce, mai rau se uda din cauza transpiratiei ce cadea de pe fruntile noastre.

în momentele acelea mi-am adus aminte de filmul francez „Corsarul", unde cei condamnati sa vâsleasca la galere erau tot asa de transpirati si loviti ca noi. Acum traiam si eu asemenea clipe, suportând aceleasi dureri fizice, la care se adauga enorma durere sufleteasca, vazând cum cei ce te loveau erau fostii prieteni si tovarasi de suferinta. în fata mea mergea frecând cimentul Romica Proistosescu, originar chiar din Pitesti. în urma lui ramânea o dâra de sânge ce-i curgea din cap si pe care eu o stergeam încontinuu.

Vazând cum încerc sa lustruiesc cimentul cu sânge de om, am avut în acel moment un soc psihic, caci am început sa râd, zicând în sinea mea: „Garda ti-a trebuit, garda ai gasit! Freaca înainte, baiete!" si râdeam. Unul din reeducati (devenit mai târziu un foarte bun prieten) m-a observat si a strigat în gura mare ca îmi bat joc de ei si ca nici nu-mi pasa. Ce a urmat este greu de descris. Stiu doar ca loviturile date cu ciomagul nu dureau, simteam numai loviturile date cu tocurile bocancilor în spate, care parca faceau sa se cutremure toate maruntaiele în mine.

Reflexele de încordare a muschilor pentru aparare nu mai functionau, încât simteam orice lovitura pâna în strafundurile trupului. Când s-a sunat stingerea, bataia s-a oprit si am fost trimisi la locurile noastre pentru culcare. întrucât dormeam sub geamuri, ne-am culcat cu totii îmbracati, fiind obligati sa dormim cu mâinile afara din patura, încrucisate pe piept, pentru a nu se încerca vreo sinucidere. Noaptea faceau de planton l-2 reeducati, urmarindu-ne cum dormim. Daca prin somn cineva misca mâna de pe piept era trezit imediat cu o lovitura de ciomag, spunându-i-se sa tina mâinile pe piept. Cine dorea sa mearga la tineta trebuia sa ridice doua degete în sus pentru a primi aprobarea sa coboare de pe prici si sa foloseasca tineta. Cu tot socul psihic suferit si amintit, Dumnezeu m-a ajutat sa nu-mi pierd luciditatea. Dupa ce-mi faceam rugaciunea în gând, prefacându-ma ca dorm, încercam sa caut o solutie de a iesi din acest infern. Eram convins ca tot ce se petrece nu-i întâmplator si ca totul este pornit de la un nivel superior, fiind patronat de conducerea închisorii. Eram framântat de gândul ca trebuie sa gasesc solutii pentru a nu face rau nimanui. Ni se cerea sa spunem ce nu am declarat la ancheta, ce am discutat sau ce am auzit vorbindu-se în puscarie etc. Reeducarea era în fapt o continuare a anchetelor de la Securitate,

Aveam persoane care au putut fi ocolite în timpul anchetelor, fiind salvate de la arestare. îmi rascoleam memoria sa vad daca nu am povestit altora ceva despre ele si ce as putea face pentru a dovedi ca nu a fost adevarat. Stateam de trei luni în aceasta camera, timp în care am fost mereu iscodit. Acum întelegeam cum se nasteau noi prietenii, cum unii voiau sa le pastreze si sa le adânceasca pe cele vechi, altii le ocoleau, încercând sa le faca uitate. Reconstituiam toate discutiile din trecut si de peste tot pe unde trecusem.

Erau lucruri pe care le cunosteam numai 2-3 persoane si pe care reuseam sa le ocolim în timpul anchetelor. Ma îngrozea gândul ca a doua persoana, trecând si ea prin acest, infern ar putea vorbi din cauza torturilor sau frica ar putea face ca eu sa vorbesc primul. Aceste gânduri erau înspaimân­tatoare în timpul noptii si te împingeau parca spre prabusire. Era clar ca pentru început nu existau decât cele doua variante valabile si în timpul anchetei de la Securitate - a capitularii neconditionate sau a rezistentei totale, pâna la gasirea unei solutii mai bune. La Securitate, în timpul anchetelor, varianta a doua s-a dovedit a fi cea mai buna.

Nu-mi aminteam sa fi vorbit ceva despre ceea ce nu declarasem la Securitate. încercam sa câstig timp, sperând ca Dumnezeu îmi va arata ceea ce trebuie sa fac. Persoana care ma îngrozea mult era Pavaloaie C. Ne cunosteam de mai multi ani, a cautat tot timpul sa ma traga de limba si era de o cruzime ce ma înspaimânta. Fusese si el torturat foarte mult înaintea mea si nu a mai avut puterea sa se smulga din mâinile lui Turcanu. Prabusirea acestui om a fost pentru mine o mare dezamagire si nu mi-o pot explica decât prin chinurile de neimaginat la care a fost supus, ceea ce cred ca a dus la o prabusire moral-crestina în sufletul sau. Din câte am putut sa observ eu în aceasta perioada, cei din ale caror suflete nu a disparut credinta în Dumnezeu si-au pastrat omenia în sufletul lor si nici nu au mai persistat în a face rau atunci când nu au mai fost obligati. îmi amintesc de un student de la Iasi, Bordeianu Dumitru, care, atunci când au început bataile în camera unde ma aflam, se gasea de partea celor reeducati. Trecuse prin acest iad înainte de a fi adus în mijlocul nostru. Loviturile pe care le dadea el erau cu totul deosebite de ale altora. întrucât si cei pusi sa bata trebuiau sa se supravegheze unul pe altul, a fost observat ca simuleaza bataia si turnat sefului de comitet. A fost dus în mijlocul camerei si timp de aproape o jumatate de ora a fost batut în tot felul. Dupa aceea i-au scos camasa de pe corp, fiind dezbracat în pielea goala pâna la genunchi si pus sa se învârteasca împrejur, pentru a fi vazut de toata camera cum arata. De la umeri pâna la genunchi era cu totul vânat si negru. Ma îngrozeam cum poate fi ucis un om pentru simplul motiv ca el nu poate si nu vrea sa fie ucigasul altuia. Nu-mi dadeam seama, dar cred ca majoritatea dintre noi aratam la fel. L-au batut cumplit si apoi l-au prezentat tuturor, atât pentru a ne îngrozi pe noi, cât mai ales pe cei din tabara celor pusi sa bata, spre a-i speria si manevra mai usor. Rezultatul a putut fi simtit mai târziu. Si totusi, imediat dupa disparitia presiunilor, Dumitru Bordeianu a redevenit acelasi om de altadata, cu care era o placere sa te întâlnesti si sa stai de vorba.

Zilele continuau sa se scurga dupa acelasi program. Desteptarea, frecarea cimentului însotita de aceeasi bataie cu picioarele si cozile de matura, apoi terciul, mersul la WC, acordându-se cel mult 20 de secunde pentru cei nereeducati. Ideea nu stiu de unde venise, dar ea a fost introdusa la noi în camera de catre Pavaloaie C.

Dupa venirea de la WC, unde pentru cei reeducati timpul nu era limitat, urma din nou curatirea cimentului, însotita de aceeasi bataie colectiva, care dura aproximativ o ora. Continua apoi perioada de gândire, prin care se urmarea distrugerea nervilor. în acelasi timp trebuia sa stai pe prici în sezut, cu picioarele întinse si cu mâinile pe genunchi. Cum pe scândura nu era decât o patura, iar noi eram foarte slabiti si loviti, aceasta pozitie era într-adevar chinuitoare. Nu aveai voie sa te misti absolut de Ioc. Miscarea unui picior sau încercarea de a-ti schimba pozitia se pedepsea cu numeroase lovituri de ciomag la talpi sau peste corp. Pot spune ca la aceste lovituri am batut recordul si voi cauta sa explic cauza. Eram foarte slabit si nu suportam sa stau pe scândura tare, nemiscat, mai mult de o ora. Oasele ma dureau îngrozitor, atât din cauza lipsei muschilor de pe fese, cât si a loviturilor primite.

În aceasta pozitie, trebuia sa-ti reamintesti tot ce nu ai declarat la ancheta, tot ce ai putea sa spui despre colegii tai sau altceva ce ar fi putut interesa Securitatea. începeau sa-si faca loc îndoielile privind gasirea unei solutii salvatoare, fara compromisuri sau sacrificii. Pentru ameliorarea durerilor dato­rate pozitiei în care sedeam, mi-a venit o idee pe care am pus-o în practica cu oarecare succes. Mi-am pus în gând ca, atunci când supraveghetorul va trece prin fata mea, sa misc numai degetul cel mare de la picior. Eram sigur ca miscarea va fi observata si ca voi fi pedepsit. Nu stiam însa cât de brutala va fi reactia celui ce ne supraveghea, dar merita încercat.

Îmi facusem planul ca, atunci când voi fi lovit, sa trag piciorul, luând mâinile de pe genunchi, apoi, sprijinindu-ma de scândura, sa-mi schimb pozitia. A doua zi încerc sa-mi pun planul în aplicare si, când trece pe lânga mine supraveghe­torul, misc degetul cel mare de la picior. Lovitura de ciomag nu se lasa asteptata, iar eu, conform planului, pun mâinile pe scândura si-mi strâng picioarele cu un „au!". Iau apoi o alta pozitie regulamentara, diferita de cea veche si, spre surprin­derea mea, lovitura nu se mai repeta.

Vazând ca totul a decurs perfect si fiind multumit de rezultatul obtinut, am considerat ca este un succes aceasta încercare si totodata mi-am dat seama ca prin mai mult curaj si sânge rece pot fi si ei pacaliti.

Dupa un timp, la o alta miscare a degetului, lucrurile s-au petrecut aproape identic. Am prins curaj, dar cautam sa fac acest lucru cât mai rar, pentru a înlatura orice banuiala din partea lor. Parca acum puteam sta mai mult nemiscat pe scân­dura tare. Loviturile erau mai mult sau mai putin puternice, depinzând de cel ce le dadea, totusi, când ciomagul cadea peste osul piciorului, durerea era greu de suportat, dar nu era alta solutie.

În afara de tortura fizica cauzata de pozitia pe care trebuia sa o respecti, era si o alta, mai groaznica, aceea de a asista la torturile altora. Aceasta tortura psihica cred ca a dus la prabusirea unui numar mult mai mare de oameni decât tortura fizica. în timp ce noi sedeam sa ne gândim, era luat pe rând câte unul de pe prici si batut sub privirile noastre, spunându-i-se ca la fiecare ne vine rândul.

Daca am fi stiut când urmam, poate am fi fost mai linistiti, dar starea aceasta de asteptare era îngrozitoare, macinându-ne nervii. Veneau mereu cu metode noi de tortura si nu stiam ce ne mai asteapta. Am fi vrut sa ne vina cât mai repede rândul, sa nu mai vedem 2 se întâmpla sub ochii nostri. Unul câte unul, cuprinsi de deznadejde, oamenii înce­peau sa cedeze. Parca aceste chinuri nu ar fi fost suficiente; au început sa ne umileasca, urmarind sa distruga orice urma de demnitate din noi.

Diabolica idee de a asista la chinuirea altora, combinata cu diverse metode de umilire si depersonalizare totala a victimelor, a contribuit la prabusirea celor mai multi. Este suficient sa subliniez doar faptul ca, uneori, eram fortati sa mâncam ca porcii, în felul urmator: gamela cu mâncare era pusa pe ciment, iar victima trebuia sa stea în genunchi, cu mâinile la spate, fiind obligat sa se aplece si sa-si manânce toata mâncarea din gamela, lucru imposibil. De aceea unii îsi opareau nasul sau barba, altii cadeau peste gamela, frigându-se sau varsând-o, în timp ce acei care îsi mai pastrasera o doza de luciditate preferau sa o rastoarne cu barba, acceptând sa fie batuti si sa ramâna flamânzi, decât sa se chinuie si sa se umileasca.

Gradul de dezumanizare si robotizare la care se ajunsese în urma îndelungatelor si teribilelor torturi iesea în evidenta si atunci când victimele erau puse sa sara unul peste altul, facându-se o adevarata piramida peste cel de dedesubt, în timp ce reeducatii, cuprinsi de o adevarata nebunie colectiva, parca se luau la întrecere strigând: „gramada pâna la tavan!" iar gemetele celor de dedesubt parea sa le stimuleze strigatele lor demente.

Dupa ce ni s-au luat lingurile, am fost pusi sa mâncam din gamela stând pe brânci. Daca cineva încerca sa se ajute de mâini la tinutul sau aplecarea gamelei, era batut peste brate si îndesat cu nasul în gamela. Multi s-au oparit sau au încercat sa verse gamela cu barba.

Câte unul începe sa ceara hârtie pentru a scrie.

Încep prabusirile, iar panica pune stapânire pe toti. Ce si despre cine va scrie? Fiecare îsi pune întrebarea: „Ce se va scrie despre mine si cine va scrie?"

Erau întrebari izvorâte din groaza, care ne obsedau si faceau sa ne cuprinda deznadejdea. Gândurile zboara si spre celelalte camere, unde aveam prieteni. Ce fac ei si ce gândesc despre noi ? Apoi alte si alte gânduri, din ce în ce mai apasa­toare, în acest timp îi va veni rândul lui Aurel Pandurescu, student la teologie, arestat si în timpul lui Antonescu. A fost batut într-un mod care depaseste orice închipuire. Tot corpul, mâinile, picioarele, fata si tot ce se putea observa aveau numai urme de lovituri. A început sa fie calcat în picioare. Nu a mai putut rezista si si-a facut nevoile pe el. Sub pretextul ca a murdarit camera, a fost fortat sa-si manânce excrementele.

Dupa aceea a fost pus sa stea pe un hârdau,  într-un picior, cu mâinile în sus, 24 ore. Un reeducat a avut sarcina sa-1 supravegheze, sa nu-si schimbe picioarele si sa stea cu mâinile ridicate. Când nu mai putea respecta pozitia ceruta, era lovit cu ciomagul peste fluierul picioarelor pentru a sta cu bratele asa cum se cerea. Greu de imaginat, dar a reusit sa stea în aceasta pozitie pâna a doua zi spre orele 11, când s-a prabusit fara cunostinta pe ciment. A fost ridicat pe brate de acolo si pus pe prici vizavi de mine. în acele clipe, am avut impresia ca am în fata un corp care nu numai ca a fost parasit de suflet, dar si de tot ce era dumnezeiesc în el. Parea un musuroi de materie acaparata de puterea raului. De câte ori îmi aduc aminte, îmi apare în fata ceva ce nu are nici o asemanare cu ceea ce a creat Dumnezeu în aceasta lume. Dupa un timp, a început sa geama si sa ceara o lingura de cac. pentru a-si uda gura. Atmosfera era destul de grea, încât nici cei reeducati nu scoteau un cuvânt. Toti executau ordinele primite în cea mai perfecta liniste. Se parea ca traim într-o lume peste care stapânea groaza si puterea întunericului. în aceste conditii, programul se respecta cu strictete.

Bataile comune continuau cu regularitate dimineata si seara, cu ocazia curateniei, iar în cursul zilei aveau loc bataile si torturile individuale.

În alta dimineata, am asistat la o noua scena zguduitoare, când a fost batut Gheorghe Andrisan, bucovinean, student la Iasi. Era un om de o puritate sufleteasca rar întâlnita. Din cauza loviturilor, îi curgea sânge pe nas si pe gura. Cu toate acestea, era batut în continuare, cu pumnii în piept, de catre cei carora li se cerea sa dovedeasca ca vor sa se reeduce. Modul cum primea Gh. Andrisan aceste lovituri nu-1 voi putea uita niciodata. Privirea lui în gol si nepasarea cu care accepta aceste lovituri parca nu te mai înspaimântau, ci dimpotriva îti dadeau curaj. Apoi l-au pus sa stea pe un hârdau, într-un picior si cu mâinile în sus. Nu mai stiu cât a stat în aceasta pozitie, dar îmi amintesc ca în ochii Iui se putea vedea numai liniste si resemnare.

Mult mai târziu, voi afla ca, dupa plecarea mea la infirmerie, Gh. Andrisan va încerca sa se sinucida: într-o noapte a vrut sa-si taie arterele de la gât. Va fi descoperit de P. Popescu si salvat de la moartea pe care si-o dorea în locul torturilor si al umilintelor.

Alta data, pentru a ne arata ca mai au si alte metode nepuse înca în practica, l-au luat pe Paul Bandu din Constanta si, ca o demonstratie de forta, dupa ce l-au asezat pe un prici, au tabarât doi cu ciomegele, lovindu-1 în ritmul în care se bate fierul la forja. Demonstratia a durat circa 15 minute, însa, de la sale si pâna la genunchi nu mai ramasese nici o bucata de piele care sa nu fie neagra-vânata. Ceea ce a impresionat pe toata lumea nu a fost expunerea sa dezbracat pentru a se vedea efectul loviturilor, ci rabdarea greu de imaginat a acestui baiat de 21 ani. Nici o miscare, nici un geamat, nimic nu s-a observat la acest copil. Se vedea pe chipurile celor ce-1 loveau o înfrângere a lor si nu a acelui baiat batut.

În aceste clipe trecutul nu ne interesa, iar viitorul ne cutremura. De aceea traiam numai în prezent si eram convinsi ca viitorul nostru atârna de acest prezent. în aceasta atmosfera ne gaseam în preajma Anului Nou. Nu pot preciza daca înainte sau dupa 1 ianuarie 1951 mai ramasesem înca trei asupra carora trebuia sa se mai faca demonstratii de forta, întrucât nu consimtisem sa ne facem demascarea. Nu stiam pe ce consi­derente am fost lasat la urma, deoarece la început nu fusesem pus alaturi de cei care erau considerati a fi mai greu de reeducat. întrebarea pe care mi-o puneam era: oare fusesem lasat la urma pentru ca nu cerusem hârtie ca sa scriu ceea ce stiu sau ei sunt în posesia unor date despre mine? Si care sunt ele ? Dupa cum eram asezati pe prici, eram al treilea, deci as fi urmat la rând. în dreapta mea era G. Olteanu, student la Cluj, iar pe celalalt nu mi-1 amintesc.

Într-adevar, a doua zi am fost luat la bataie, la fel cum se procedase si cu ceilalti dinaintea mea. Batai la palma, la talpi, apoi loviturile unde se nimerea. Dupa bataie am fost pus sa fac 300 de genuflexiuni cu mâinile în sus. Alaturi de mine era un reeducat care îmi impunea ritmul cu loviturile de ciomag peste picioare, având totodata si sarcina de a numara.

Nu ma asteptam sa le execut, fiind foarte slabit, dar, spre dezamagirea mea, dupa executarea celor 300 de genuflexiuni, mi s-a spus sa continui pâna ma vor opri ei. Nu stiu cum am avut atâta forta sa execut în continuare, pentru ca dupa un timp sa nu mai pot; picioarele îmi tremurau si am cazut sau m-am lasat pe ciment. Au început sa ma loveasca si apoi sa ma calce cu picioarele. Am simtit ca încep sa-mi fac nevoile pe mine.

Le-am spus si au oprit bataia. Nu mi-au permis sa merg la hârdau, ci m-au obligat sa intru sub prici si sa folosesc gamela. Dupa ce mi-am facut nevoile în gamela si m-am curatat cum am putut sub prici, am pus gamela la piciorul priciului, am iesit de sub el si am încercat sa ma duc la locul meu. Am fost oprit si trimis sa-mi iau gamela si sa manânc tot ce este în ea. I-am rugat sa-mi permita sa manânc mai târziu continutul gamelei, deoarece ma simteam foarte rau. Nu stiu cum aratam, dar au acceptat.

Nu m-am asezat bine pe prici, ca usa s-a deschis si gardianul ne-a spus sa mergem la WC. Fara a mai astepta ceva, m-am repezit la gamela, am luat-o sub haina si am fugit, intrând primul în WC, unde am varsat-o, încercând sa o spal la chiuveta. Aceasta operatie nu am mai reusit sa o duc la bun sfârsit, deoarece, sub ploaia de lovituri, am fost îndepartat de la chiuveta, desi mai ramasese destula murdarie pe marginea gamelei. Cu toate loviturile primite, ma bucuram ca am scapat de umilinta la care urma sa fiu supus. Ajuns în camera, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat si nici cât de scump am platit îndrazneala mea de a nu executa ceea ce mi-au spus sa fac cu continutul gamelei.

La masa de prânz ne-am asezat în ordine în fata hârdaului cu mâncare. Cum nu mi s-a permis sa spal gamela, am fost nevoit sa o tin cu fundul în sus, ca sa nu se observe murdaria. Polonicarul împartea cu ciuda mâncarea, turnând-o de sus în gamela, în asa fel încât sa ne sara cât mai multi stropi pe mâini, ca sa ne friga. Când mi-a venit rândul, am întors si eu gamela deasupra hârdaului. Pâna a observat polonicarul mur­daria de pe gamela, polonicul fusese deja desertat, iar stropii din gamela apucasera sa sara atât pe mâna mea, cât si în hâr­dau. Cu polonicul ridicat, a început sa ma înjure ca am spurcat mâncarea. M-am retras repede din fata lui, ducându-ma la locul meu. Am mâncat imediat mâncarea si, cu groaza, urmaream ce se mai întâmpla. Toata lumea a primit masa în tacere, dar, ca niciodata, nimeni nu a mai luat supliment, scotându-se afara restul de mâncare. Daca m-as fi prezentat cu gamela nerasturnata, s-ar fi observat fecalele si m-ar fi obligat sa o tin alaturi de hârdau. Sunt convins ca în timpul mesei ar fi facut tot felul de glume despre gamela mea, cautând sa ma umileasca.

Nu a fost civilizat cum am procedat, dar atunci cine mai gândea normal ? Eram sigur ca, daca le-as fi cerut voie sa spal gamela, nu mi-ar fi permis, dimpotriva ar fi dat amploare acestui fapt, cu scopul de a ma umili, batjocori.

În urma celor întâmplate, în afara de înjuraturile si amenintarile polonicarului, nimeni nu a zis nimic.

Pe masura ce timpul se scurgea, ma simteam tot mai neputincios si groaza de bataie începea sa ma cuprinda.

A doua zi, am fost batut din nou si cred ca atunci mi-a fost luxat sau poate si fracturat maxilarul. îmi amintesc ca, vrând sa-1 umileasca pe Vasile Ungureanu, Turcanu, venind probabil în mod special pentru acest lucru, l-a pus sa ma înjure si sa ma loveasca. Acesta a refuzat. Repezindu-se la el si lovindu-1, Turcanu i-a ordonat din nou sa ma loveasca. Bietul Vasile  Ungureanu nu a mai avut taria de a-1 înfrunta si, întorcându-se spre mine, a zis plângând: „Dumnezeii si biserica matii, îmi spuneai mereu sa vorbim despre Capitan!..." si, de frica, mi-a dat o lovitura puternica în plina fata. Nu am simtit nici o durere, doar o zdruncinatura în cap, însotita de un întuneric în fata ochilor si pierderea cunostintei un timp, fara sa stiu cât a durat, un minut, câteva secunde, nu pot aprecia. îmi mai amintesc ca am fost pus sa mai execut 100 de genuflexiuni, iar dupa aceea, pentru a ma umili, am fost obligat sa ma trântesc de 50 de ori cu sezutul de ciment. Extenuat la maximum dupa executarea genuflexiunilor, noua pedeapsa mi s-a parut ca o usurare a suferintelor. Trebuia sa stai cu fundul pe ciment, având picioarele perfect întinse în fata, apoi urma ridicarea corpului cât mai sus, cu ajutorul mâinilor lipite de corp, pentru ca, la o comanda data, sa ridici mâinile de pe ciment, îndepartându-le de corp si cazând în felul acesta în sezut. Daca la un om normal fesele amortizeaza caderea într-o oarecare masura, pentru mine, care eram numai piele si oase, aceasta amortizare nu era posibila, asa încât caderea pe ciment facea sa mi se zdruncine creierul în cap, iar datorita ritmului accelerat, ajunsesem la un moment dat într-o stare de tulburare mintala.

As fi preferat orice fel de bataie în locul acelor izbituri cu sezutul de ciment. Nu-mi dau seama nici astazi din ce cauza, dar mi-a ramas în amintire ca una din cele mai groaznice metode de tortura. Probabil, zdruncinarea creierului, simtita când mi-a fost luxat maxilarul, continuata cu cele cauzate de izbirea cu fundul de ciment, sa-mi fi produs o grava tulburare psihica. Ajuns de la locul de supliciu, pe prici, mi-am pus întrebarea: „Daca aici pe pamânt au loc asemenea chinuri, oare cum vor fi cele din iad?" Era clar ca neputinta începuse sa puna stapânire pe mine.

Daca pâna atunci sa alerg sau sa fac curatenie pe sub Priciuri pentru mine era ca o evadare din realitate, un fel de relaxare psihica, facându-ma sa nu mai vad ce se petrece în jurul meu, de acum aceste pedepse vor deveni adevarate chinuri.

Spectacolul torturilor celorlalti începea sa-si arate efectele, mai ales ca stiam ce ma asteapta si pe mine. Seara, cu ochii închisi, îmi faceam în gând rugaciunea si apoi, pâna ma fura somnul, cautam o scapare. în majoritate, omenii cedasera si li se dadea hârtie si creioane pentru a nota ce trebuie sa declare, în acea noapte, m-ara hotarât sa le spun ca accept si eu sa scriu tot ce stiu.

Luând hotarârea, credeam ca ma vor lasa în pace câteva zile, timp în care speram sa-mi vina în minte vreo idee salvatoare. Ma gândeam sa repet unele lucruri fara importanta, care mai fusesera declarate la Suceava si sa spun apoi numai minciuni. Nici prin gând nu-mi trecea sa divulg ceea ce reusisem sa ascund în timpul acelor teribile anchete de la Suceava si nici nu puteam sa spun ceea ce discutasem prin celule cu prietenii. Cred ca Dumnezeu m-a ajutat si nu ma parasise, transmitându-mi parca urmatoarea idee: sa spun ca în padurea de lânga satul meu am un mic depozit de arme.

Eram sigur ca voi fi crezut, deoarece Securitatea cunostea participarea mea la pregatirea punctului de rezistenta din padurea de lânga Solont, judetul Bacau, unde se gasisera arme. Pentru Securitate, existenta unor arme si în alte locuri era plauzibila. Pentru a întari afirmatiile mele, am dat niste nume fictive de complici cu care am ascuns armele. Am avut grija sa spun numai nume de oameni care nu au existat niciodata în sat, sperând ca mai târziu sa pot nega existenta acestor arme, bazându-ma pe aceste nume si pe faptul ca am fost torturat. Scopul meu era sa câstig timp sau sa fiu dus la Securitate pentru noi anchete, scapând astfel din iadul în care ma aflam. Analizasem si perspectiva de a fi dus sa arat locul ascunzatorii, cu care ocazie as fi încercat o evadare. A doua zi, imediat dupa terci, am fost întrebat din nou daca nu am de gând sa-mi fac demascarea. Se vedea clar ca vor sa înceapa din nou torturile. Spre surprinderea lor, am raspuns ca m-am hotarât sa-mi fac demascarea si ca voi declara tot ce stiu. în ziua aceea nu am mai fost batut, spunându-mi-se sa ma pregatesc, pentru ca voi primi hârtie de scris. Am scapat eu de la torturi pentru a intra altul în locul meu. îmi parea rau, dar simteam ca ma parasesc puterile. Bataile începusera a-si face efectul. Mâinile mi se umflasera atât de tare încât nu mai putem strânge pumnul, culoarea palmelor era aproape neagra si înainta printre degete spre partea exterioara. Picioarele erau vinete si se umflau mereu. Vorbeam tot mai greu, fara sa stiu ca maxilarul era luxat sau poate fracturat. Aveam dureri în piept, nu puteam respira decât cu mari dureri si-mi dadeam seama ca am temperatura. Cu toate acestea, nu m-am plâns ca sunt bolnav, asteptând ca toate sa se desfasoare dupa cum va hotarî Cel de Sus. Ajunsesem sa am impresia ca toti cei reeducati ma urmaresc. Teama îmi patrunsese în suflet mai adânc, o data cu îmbolnavirea fizica. Noaptea sunt trezit din somn de plantonul Petrica Tudose, student iesean la medicina, care-mi spune ca daca doresc apa îmi da voie sa merg sa beau. Desi setea ma chinuia, am refuzat. Nu stiu cauza reala a refuzului; greutatea de a ma scula de pe scândurile pe care eram întins sau neacceptarea favorului?

Dupa una sau doua zile mi s-a dat hârtie si creion si am scris tot ceea ce planuisem. în cele notate acolo nu am implicat pe nimeni. Aceasta va fi unica mea declaratie data în timpul reeducarii. Dupa masa, când am fost scosi la WC, pe mine m-au dezbracat în pielea goala si m-au bagat sub un dus cu apa rece. Geamurile si usa WC-ului erau deschise, iar afara era un adevarat „ger al Bobotezei". Se facea un curent groaznic, iar eu, sub dusul rece, nu mai simteam nimic. Am fost tinut sub dus pâna au folosit toti WC-ul si s-a terminat cu golitul hârdaielor. Când s-a dat ordin sa mergem în camera, nu am avut timp sa iau cel putin o camasa pe mine, încât am plecat în pielea goala. Trecând astfel pe lânga gardian, am observat cum se uita la mine, speriat probabil de felul cum aratam.

Poate ca Dumnezeu a vrut ca dusul sa-mi scurteze stagiul în acea camera. Nu stiu care a fost scopul dusului la care am fost supus. La Gherla, mi-a spus Ionita Sârbu, care atunci era în aceeasi camera cu mine, ca am fost bagat sub dus pentru ca eram tot vânat si tumefiat. Sau poate s-a încercat o blasfemie a sarbatoririi Botezului Domnului.

Pierdusem notiunea timpului, dar stiu ca s-a petrecut dupa ziua de 6 sau 7 ianuarie.

Seara m-am culcat din nou îmbracat, sub acelasi geam întredeschis. în timpul noptii, sunt din nou trezit de aceleasi plantoane, care îmi spun ca am voie sa merg sa beau apa. 0 noapte mai târziu am fost iarasi trezit pentru ca gemeam prin somn, îngaduindu-mi-se sa dorm pe o parte, dar cu mâinile afara din patura. Am ramas mai departe în aceeasi pozitie, fara sa spun ceva. Cei ce-mi faceau favorul de a-mi acorda posibilitatea sa dorm în alta pozitie - primul favor de acest fel, n-o faceau din mila sau datorita vreunui sentiment, ci, dupa cum aveam sa aflu mai târziu, din cauza ca gemeam prea mult prin somn si îi deranjam pe reeducati. Ma trezeau de câte ori gemeam, dar acest fapt nu ma deranja, ajunsesem într-o asemenea stare încât nu mai simteam nici durerile mele, nu ma mai influentau nici durerile altora, devenisem insensibil la tot ce se întâmpla în jurul meu.

În aceasta stare eram când, a doua zi, vine Turcanu în camera si-mi spune sa ma îmbrac, ca sunt chemat la poarta. Era în jur de ora 14. Aceasta veste mi-a dat puteri nebanuite. Parca nu mai eram bolnav. Eram sigur ca ma cheama Securitatea ca urmare a declaratiei mele. M-au ajutat sa ma îmbrac, mi-au pus o caciula cu urechi, fiindu-mi asezata pe cap de Turcanu, dar lucrurile s-au complicat când a trebuit sa ma încalt. Din cauza ca picioarele îmi erau foarte umflate, nu s-a gasit în camera nici o pereche de bocanci în care sa-mi intre picioarele. Pâna la urma s-a ales o pereche, în care îmi intra numai vârful labelor de la picioare, cu restul calcând pe staifuri. Astfel îmbracat, am avut nefericita onoare de a fi dus la brat de catre Turcanu pâna la poarta, timp în care mi s-a atras atentia sa nu vorbesc ceva de cele ce se întâmpla în camerele de la subsol.

Cât vorbea el, eu îmi faceam planul cum trebuie sa ma comport si ce sa spun. De la poarta, unde m-a parasit Turcanu, pâna la camera de ancheta, îmi aparu în minte o noua banuiala: daca mi se întinde o cursa pentru a vedea cum ma comport, iar anchetatorul sa nu fie decât un reeducat?

Sunt convins ca si în acel moment Dumnezeu mi-a redat toata luciditatea si încrederea, care la un moment dat ma parasisera. în câteva secunde, am hotarât tot ce trebuie sa fac. Pâna la usa mi-am dezlegat caciula de sub barba, dând-o mult spre ceafa, pentru a se vedea urmele loviturilor.

Dupa cum îmi pusese Turcanu caciula pe cap si ma legase pe sub barba, mi-am dat seama ca urmarea sa ascunda urmele loviturilor. Intrând în camera, tineam mâinile întinse pe lânga corp, dar cu palmele în fata, ca sa se observe ca sunt umflate si înnegrite, Am cautat sa fac cât mai mult zgomot, târând bocancii dupa mine, pentru a se vedea ca nu mi-au încaput picioarele în ei. Am încercat sa iau o atitudine degajata, urmarind permanent felul în care va reactiona cel la care mergeam, ca sa-mi dau seama daca este anchetator sau reeducat. Dupa întrebarile obisnuite, cum ma numesc, de unde sunt etc., timp în care ma studia foarte atent, uitându-se când la fata, când la mâini si picioare, m-a întrebat cum ma simt cu sanatatea. I-am raspuns scurt ca sunt racit. S-a mai uitat o data la mine, apoi a aratat ca a dorit sa ma cunoasca si a chemat gardianul, spunându-i sa ma duca în camera. Am plecat, convins fiind ca mi-am jucat bine rolul pe care mi-1 propu­sesem si ca nu am riscat nimic în cazul în care ar fi fost un om de-al lui Turcanu.

Având în vedere modul cum a decurs întâlnirea cu securistul, nu ma asteptam la nimic deosebit. Observasem ca m-a studiat atent, ca a înteles tot ce se petrece în închisoare si ca în sufletul lui mai era un strop de omenie.

Nu-mi închipuiam ca în urma acestei întâlniri va începe o alta perioada în viata mea de puscarie. Dupa circa o jumatate de ora de la întoarcerea mea, a venit din nou Turcanu în camera si l-a pus pe Tudose P., student în anul V la medicina, sa ma consulte; acesta, dupa consultatie, i-a soptit ca am apa la plamânul drept. A plecat, spunându-le ceva celor din comitet, iar eu mi-am luat locul pe prici, în pozitie de gândire. Dupa o discutie între membrii comitetului de camera, a venit Tudose P. si mi-a zis ca nu mai sunt obligat sa stau cu mâinile pe genunchi. Nu am spus nimic, ramânând în aceeasi pozitie, deoarece simteam nevoia sa ma sprijin de ceva Apoi a venit din nou Turcanu, care m-a mutat de la locul meu pe celalalt prici, spunându-le celor din comitet sa-mi dea voie sa stau întins pe prici, iar închiderea sa ma gaseasca sub patura.

Tot acum voi fi martor la o alta scena zguduitoare, când l-au batut pe Ion Pintilie. L-au batut pâna a înnebunit. în aceasta stare a început sa-i înjure, când pe româneste, când în limba franceza, trecând apoi la râs si iar la înjuraturi. Cei care îl bateau, crezând ca simuleaza, continuau sa-1 loveasca, pâna ce studentul medicinist de la Iasi nu a mai putut zice nimic. Ion Pintilie era fiul unui cojocar din Tecuci, fiind singurul copil la parinti. în ziua de Sfântul Ioan (7 ianuarie) ne-au adus un hârdau cu muraturi în camera si ne-au dat fiecaruia câte o cana de moare, iar celor ce-si serbau onomastica, câte un litru si apoi 2-3 zile nu ne-au mai dat apa, cu exceptia celor ce promiteau demascare. De la litrul de moare, Ion Pintilie parca era beat din cauza setei, având toata gura spuzita. El avea ascunsa în caciula o poezie, la care tinea foarte mult si pe care nu o predase la perchezitie.

Probabil a mai stiut cineva de ea, deoarece s-a facut întrebarea repetata „daca mai are cineva ceva ascuns". Ion Pintilie nu a spus nimic. I-au desfacut caciula si au descoperit poezia. Acesta a fost motivul pentru care a fost batut. Trebuie precizat ca poezia nu avea nimic politic în cuprinsul ei. Dându-si seama de monstruozitatea comisa, l-au întins pe prici, vizavi de mine. De atunci nu l-am mai vazut. Am aflat mai târziu ca a fost si el dus la infirmerie, unde a murit. De voie, de nevoie, m-am asezat pe prici sub patura.

Nu ma durea nimic si eram parca absent la cele ce se petreceau în camera. Nu am coborât la masa si nici nu m-au obligat sa manânc. Nu ma mai interesa ce se petrece în timpul curateniei în jurul meu. Chiar si bataia, la care fusese supus Ion Pintilie, aveam atunci impresia ca se petrecea undeva departe de mine si nu trebuia sa-i dau importanta.

Anormalul începuse sa devina normal. Cu câteva zile înainte de a fi batut Ion Pintilie, am asistat iarasi la o scena: parca ma simt rusinat si acum de indiferenta totala de care eram stapânit la vederea ei. Este vorba de momentul când A. Pandurescu, pentru a scapa de umilintele si chinurile la care era supus, într-un moment de disperare, s-a aruncat cu capul în hârdaul de ciorba fierbinte, care tocmai fusese bagat în camera, sperând ca în urma arsurilor sa scape definitiv de acest infern. Gradul de dezumanizare, manifestat prin totala indiferenta la care ajunsesem, se confirma si prin faptul ca, numai în urma unor repetate încercari de mai târziu, de a delimita cu alti colegi timpul când am stat împreuna în camera 3 subsol, mi-am amintit de aceasta scena. Mi-a ramas doar în memoria vizuala momentul când s-a aruncat cu capul în hârdau, cum a fost scos de acolo si parca-1 vad cum era dus de alti doi la locui sau, fiind tinut de subtiori, în timp ce el mergea încovoiat, iar de pe capul lui, aplecat pâna în dreptul genunchilor, îi curgeau resturile de ciorba. A fost asezat la locul lui pe prici, în apropiere de usa, iar eu, stând pe priciul de vizavi, îl priveam cuprins de o totala nepasare.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com