Inchisoarea Pitesti este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din Pitesti, Romania, renumit pentru asa-zisele incercari de "reeducare", efectuate sub autorizatia autoritatilor comuniste in perioada anilor 1949-1952 (cunoscute si sub denumirea Experimentul Pitesti sau Fenomenul Pitesti).
Acest experiment nu poate fi redus la o scuza pentru administrarea unor batai si torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a "reeduca total" detinutii politici, majoritatea studenti, membri in grupari interzise de comunisti ca Partidul National Taranesc si Partidul National Liberal, precum si cei inspirati de Garda de Fier sau membri sionisti ai comunitatii evreiesti din Romania. Esenta metodei folosite la Pitesti este transformarea victimelor in calai, tortura putand fi apreciata drept un simplu mijloc, nu un scop.
Scopul experimentului, conform principiilor leniniste in interpretarea PCR, a fost lepadarea convingerilor si ideilor politice si religioase a detinutilor, si in cele din urma alterarea personalitatii pana la punctul obedientei absolute. Estimarile totale referitor la numarul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse intre aproximativ 1000 si 5000. A fost cel mai mare si cel mai agresiv program de spalare a creierului prin tortura din blocul de Est.
In Pitesti se desfasoara anual Simpozionul International "Experimentul Pitesti - Reeducarea prin Tortura", ajuns in 2016 la editia a 16-a.

Inceputurile
Inchisoarea a fost construita inaintea inceperii experimentului - conform celor spuse de Eugen Magirescu, cladirea a fost inceputa spre sfarsitul anilor '30, pe vremea Regelui Carol al II-lea, si a fost terminata in timpul dictaturii lui Ion Antonescu. Pentru o perioada dupa proclamarea Republicii Populare Romane, a continuat sa functioneze ca arest pentru cei vinovati de infractiuni minore.
Primele stadii ale "reeducarii" au avut loc la inchisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate la Pitesti, si cu intensitate mai redusa, la Gherla. Grupul de supraveghetori a fost format tot din detinuti politici si a fost condus de Eugen Turcanu, fost student la Universitatea din Iasi si pentru scurt timp si membru al PCR.[8] Turcanu, probabil la ordinele comandantului Securitatii Alexandru Nicolschi (pe numele sau adevarat Boris Grunberg), ale colonelului Czeller de la Directia Penitenciarelor si sub directa supraveghere a ofiterului politic Iticovici Marina a ales un grup unit format din "veterani" trecuti prin reeducare, ca asistenti pentru indeplinirea sarcinilor politice; numit Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste ("ODCC", poreclita de prizonieri in batjocura "Odecaca") - i-a inclus ca membri pe viitorul parinte al Bisericii Ortodoxe si dizident Gheorghe Calciu-Dumitreasa si evreul Petrica Fux.
Primul val de detinuti de la Suceava care au trecut prin "initiere" a fost trimis la Pitesti, unde tratamentul initial uman a devenit subiectul unor restrictii din ce in ce mai severe - potrivit lui Magirescu, situatia s-a deteriorat cu rapiditate in luna iunie.

Stadiile "reeducarii"
Procesul inceput dupa acea data a implicat pedepse psihologice (de obicei prin umilire) si tortura fizica.
Detinutii, pe langa bataile severe administrate regulat, au fost siliti sa se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialitatile dinaintea incarcerarii. Gardienii i-au fortat sa participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politica, cu subiecte precum materialismul dialectic si istoria Partidului Comunist Sovietic de Iosif Stalin, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la intamplare si indemnuri la demascare pentru diferite abateri, unele reale, dar marea majoritate inventate. Obiectivul lor era ca victima sa cedeze psihic, transformandu-se intr-un supus total, dedicat regimului.
Toate victimele experimentului au fost initial trecute printr-un interogatoriu, in timpul caruia tortura fizica a fost aplicata ca mijloc de a revela detalii intime din viata personala a fiecaruia (acest proces fiind denumit "demascarea externa"). Asadar, detinutii erau obligati sa dezvaluie toate detaliile presupuse ascunse in interogatoriile precedente; cu speranta ca vor putea evita torturile, multi detinuti au "recunoscut" pacate imaginare. A doua etapa, "demascarea interna", avea ca obiectiv dezvaluirea numelor celor care se purtau mai putin brutal sau oarecum indulgent fata de ei in detentie.
Umilirea publica era de asemenea aplicata, de obicei in faza a treia ("demascarea morala publica"); detinutii erau siliti sa denunte toate convingerile, ideile si valorile personale. Trebuie mentionat faptul ca detinutii credinciosi erau imbracati ca Iisus Hristos, iar ceilalti erau siliti sa-i insulte; erau fortati sa blasfemeze simboluri religioase si texte sfinte.
Detinutii erau siliti sa accepte notiunea ca membrii propriilor familii aveau tot felul de trasaturi criminale, grotesti; au fost obligati sa scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instante de comportament pervers. Conform relatarilor lui Dumitru Bacu: "Prin injectarea treptata de informatii opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale si adevarate in subconstientul victimei, prin alterarea si deprecierea constanta a realitatii existente si inlocuirea ei cu o imagine fictiva, re-educatorul a obtinut in final scopul demascarii: sa faca minciuna atat de reala pentru victima incat aceasta va uita ceea ce pentru el inainte avea sens." Asta a dus la un "revers complet, pentru un timp nedeterminat, al valorilor in care victima crezuse pana atunci".
Pe langa violenta fizica, detinutii supusi "reeducarii" erau obligati sa faca diferite munci umilitoare pe timp indelungat (de exemplu, sa curete podeaua cu o carpa tinuta intre dinti). Prost hraniti si tinuti in conditii degradante si nesanitare, detinutii nu aveau permisiunea sa aiba contact cu lumea din afara penitenciarului, si erau fortati sa-si acopere ochii in rarele situatii cand ieseau din celule. Tratamentul la care noii veniti erau supusi de catre veteranii "reeducarii" includea lovituri pentru a-i impiedica sa adoarma, erau obligati sa manance la repezeala direct din farfurii lasate pe podea cu mainile tinute la spate, si chiar siliti sa manance fecale sau bagati cu capul in galeti cu urina.
S-a spus ca metodele folosite de ODCC erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei si penologiei lui Anton Makarenko referitoare la reabilitare. In cel putin o ocazie, Makarenko a fost citat ca inspiratie de insusi Turcanu.
Inchisoarea asigura si o selectie preliminara pentru lagarele de munca de la Canalul Dunare-Marea Neagra, Ocnele Mari, Aiud, Gherla, Targu Ocna, Ramnicu Sarat, Targsor si altele, unde echipe de fosti detinuti urmau sa continue experimentul.
In penitenciarul Pitesti, au murit in urma torturilor la care au fost supusi, intre 100 si 200 detinuti, fara a se cunoaste deocamdata numarul total al acestora. In orice caz, cauza mortii era falsificata in certificatul de deces, pentru a nu ramane dovezi posteritatii.

Sfarsitul si urmarile
In 1952, pe cand Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes impotriva Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autoritati. Membrii ODCC au fost judecati in secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpati fiind condamnati la moarte, in urma unui proces cu usile inchise (Turcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de detinuti si pentru abuzurile exercitate asupra altor 780). Dintre acestia, au fost executati 16 condamnati, la inchisoarea Jilava, in noaptea de 17 decembrie 1954. Desi executat, moartea lui Eugen Turcanu a fost inregistrata la starea civila abia in anul 1962. Din restul de 6 condamnati, 4 dintre ei au fost ulterior exterminati la inchisoarea Jilava, in sectia speciala de exterminare, numita Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis, impuscandu-se in cap, in cimitirul Bellu din Bucuresti. Cadrele securiste insarcinate cu conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecati in anul urmator; toti au primit sentinte usoare si au fost pusi in libertate la scurt timp. In conformitate cu noile directive ideologice, curtea a hotarat ca experimentul a fost rezultatul infiltrarii cu succes a agentilor Statelor Unite si a Garzii de Fier in Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din Romania. Dupa Decretul de amnistie din anul 1964, inchisoarea a continuat sa functioneze tot ca inchisoare pentru opozantii regimului, care erau adusi aici sub pretextul unor condamnari pentru infractiuni de drept comun. In anul 1977, in urma presiunilor facute din Occident, inchisoarea Pitesti a fost definitiv inchisa, in sediul ei fiind mutat Trustul de Constructii Industriale Pitesti. La inceputul anilor 1980, pe circa o treime din suprafata curtii penitenciarului au fost construite blocuri de locuinte. O parte a zidului care inconjura penitenciarul Pitesti mai exista si astazi, pe latura de NV a inchisorii. La conducerea inchisorii s-au aflat: Stanescu Vasile (1944 - 1949); capitan Dumitrescu Alexandru (1949 - 1951); locotenent Kovacs Anton (1951 - 1953); locotenent Savu Victor (1953 - 1954); capitan Mandres Petre (1954 - 1956); maior Ivascu stefan (1956 - 1958); maior Carstoiu Sebastian (1958 - 1961); maior Toma Mihai (1961 - 1977).
Dupa 1989, abandonata si partial in ruina, cladirea a fost vanduta unei firme de constructii in 1991; mai multe cladiri au fost fie distruse, fie total schimbate. Un memorial a fost construit in fata intrarii inchisorii.