Inchisoarea Pitesti - Reeducarea (3)

    Unele situatii descrise pâna acum ma fac parca sa retraiesc acele clipe, datorita poate sensibilitatii care mai continua sa existe în mine pâna atunci. De la aceasta întâmplare nu mi-a mai ramas decât ce mi s-a întiparit în memoria vizuala, dupa cum se va întâmpla si în cazul Ion Pintilie. Cred ca nu gresesc afirmând ca în momentele respec­tive continuam sa traiesc doar fizic, întrucât sufleteste eram complet distrus. Ce a urmat dupa aceea în camera 3 subsol nu mai stiu si sper sa se gaseasca cineva sa povesteasca. Imediat dupa închidere, a venit un gardian, ducându-ma la o celula de pe sectia „corectional".
    Nu stiu cine mi-a adus putinul bagaj si bocancii, plecasem din camera asa cum sedeam sub patura. în noua celula, am gasit un detinut pe care aveam sa-1 identific mai târziu în persoana faimosului bataus Titus Leonida. Cum a plecat gardianul din camera, a si venit la mine sa ma iscodeasca. Nu-mi dadeam seama cum era mai bine sa ma comport, ca „bandit" sau ca „reeducat" si, pentru a evita discutiile cu el, m-am prefacut ca adorm; poate si din cauza efortului facut la urcarea scarilor, am adormit cu adevarat si numai Dumnezeu stie câte zile s-au scurs. îmi amintesc doar ca într-o dimineata, înainte de a se face ziua, am auzit întrebarea:
- Mai traieste?,, si apoi raspunsul:
- Ar putea sa scape; are temperatura numai 39,5.

Ma gaseam într-o camera straina, iar întrebarea era pusa de un alt bolnav. Cât timp am stat în celula de la „corectional", nu am aflat niciodata. Bolnavul cu care eram în noua celula era Puiu Chivulescu din Târgoviste, student la Matematica, sosit de curând dintr-un lagar din Siberia, unde fusese prizonier de razboi. Desi avea o mâna fracturata de la batai, m-a îngrijit cum numai mama ar fi facut-o. Când mi-am recapatat cunostinta, nu-mi dadeam seama ce este cu mine. Pentru ca aveam mâncarimi, mi-am scos caciula din cap, era uda si se rupea cu usurinta. Putrezise. încercând sa ma scarpin pe cap, am vazut ca, sub unghiile care crescusera enorm, ramânea numai par. Pipaindu-mi capul, am constatat ca din moalele acestuia îmi cazuse parul. Nu aveam timp sa ma gândesc ce-i cu mine, fiindca adormeam imediat. Am vrut sa-mi schimb pozitia, dar nu am putut. Cerul gurii era ca o rana si aveam impresia ca ceva atârna de el. Buzele erau uscate si ma dureau. Am cerut apa si Puiu Chivulescu mi-a dat câteva linguri, dupa care am adormit din nou. L-am întrebat pe Puiu Chivulescu unde ma aflu si mi-a raspuns ca sunt la infirmerie, ca el este internat de 3-4 zile, dar ca m-a gasit aici. Nu l-am mai întrebat nimic.

Adormeam si ma trezeam cerând apa. Setea ma chinuia, cerul gurii ma durea, abia înghiteam apa, dar ceream mereu. Devenisem un adevarat chin pentru Puiu Chivulescu. Îmi amintesc ca sanitarul îmi facea injectii cu o seringa mare, probabil cu glucoza sau ser fiziologic.

Puiu Chivulescu mi-a spus ca miros îngrozitor si ca ar vrea sa vada daca nu mi-am facut nevoile pe mine. S-a necajit cu o mâna sa cerceteze de unde vine acel miros. Nu eram murdar, sub mine cearsaful era ud, iar paiele din salteaua pe care zaceam se înfierbântasera si începura sa putrezeasca.

Dând la o parte patura, a descoperit de unde vine mirosul, începând cu laba picioarelor si pâna la genunchi facusem o adevarata colectie de puroi, iar punga de la piciorul stâng se deschisese în doua locuri, la oul piciorului si sub genunchi. Aceasta era sursa mirosului de care vorbea Chivulescu.

La piciorul drept, punga de puroi nu se sparsese, desi ajunsese tot sub genunchi. Am auzit când sanitarul a propus doctorului sa-mi faca incizie la piciorul drept pentru a da drumul puroiului sa se scurga, dar doctorul a refuzat.

Alte amanunte mi-au fost povestite de Chivulescu, iar cicatricele se pot vedea foarte clar si în prezent. Urmare a scurgerii puroiului, organismul a început sa-si recapete vigoa­rea, " iar temperatura sa scada. Cu toate acestea setea ma chinuia permanent si consumam foarte multa apa, contrar tuturor recomandarilor. în fiecare seara Chivulescu îmi aducea câte sase gamele cu apa si mi le punea pe noptiera, dar nu-mi ajungeau.

Aveam o sticluta pe care o cufundam în gamela pentru a o umple, din care beam de trei ori. Stiam ca nu este bine sa bei multa apa în cazuri cu temperatura mare, de aceea sorbeam câte putin, dar foarte des. Totdeauna, la 5 dimineata, când se dadea desteptarea, Chivulescu batea în usa si cerea voie sa-mi aduca apa. îmi amintesc ca într-o noapte am baut toata apa din cele noua gamele din camera, aduse de Chivulescu pentru toti din încapere. O data cu apa, am început sa manânc si câte putin arpacas. Eram hranit cu lingura, iar Chivulescu era nevoit sa ma trezeasca mereu, deoarece adormeam cu mân­carea în gura. Oricât ma fortam sa mestec arpacasul, nu reuseam. Nu stiam de ce. La fel se întâmpla si atunci când se nimerea o bucata de carne sau burta. Cu toata straduinta mea de a le marunti, trebuia sa le înghit tot întregi.

A venit într-o zi doctorul, m-a consultat si l-am auzit spunând sanitarului ca lichidul a ajuns din nou pâna aproape de clavicula. S-a întors peste putin timp si mi-a facut o punctie, scotându-mi o parte din lichid. între timp, a început sa ma doara urechea stânga, iar somnul pusese stapânire pe mine. Sanitarul îmi lua temperatura zilnic, dimineata si seara, dar refuza sa-mi spuna cât am. Odata, stând cu ochii închisi, am observat ca a venit sanitarul ca sa vada ce fac. L-am auzit pe Chivulescu spunându-i ca tot spatele meu este o rana si întrebându-1 daca ar putea sa ma panseze. M-a controlat si apoi mi-a pus un pansament pe sale si pe sira spinarii. într-o seara, dupa câteva zile, când Chivulescu fusese scos de Turcanu pentru a scrie o declaratie referitoare la niste ofiteri prizonieri din lagarele din Siberia (dupa cum mi-a spus el), eu am încercat sa cobor singur din pat, pentru a merge la tineta, dar nu m-am putut tine pe picioare si am cazut pe ciment. Nu m-am mai putut ridica si am ramas asa pâna aproape de miezul noptii» când a fost adus în camera Chivulescu. Vazându-ma jos, m-a ridicat împreuna cu Turcanu si m-au asezat în pat, de unde nu voi mai coborî fara a fi ajutat de cineva, pâna când voi ramâne singur în celula. Tot atunci Chivulescu mi-a povestit ca mi s-au facut câteva injectii cu penicilina, ramase de la cineva care murise si ca aceste injectii m-ar fi salvat, ajutând la localizarea puroiului de la picioare. Nu am putut afla numele celui care murise, însa în mod sigur era tot o victima a reeducarii.

Nu este exclus sa fi fost Ion Pintilie, care a fost internat în urma mea. Este doar o prezumtie. Cu tot consumul foarte mare de apa, urinam foarte putin, pierdeam apa prin transpiratie sau era retinuta în corp, datorita deshidratarii. îmi amintesc ca în aceasta perioada a mai fost adus în celula, în al treilea pat, Cornel Luca, ardelean mi se pare. Era un bun povestitor, straduindu-se mereu sa para un om vesel, desi se vedea ca trecuse si el prin chinurile demascarii. Dupa câteva zile, a fost scos din infirmerie, în locul lui fiind adus Benone Milea, dupa câte îmi amintesc, din Domnesti sau dintr-un un sat din apropierea acestei comune din judetul Muscel. Era timorat si parea satul de viata. De la el am aflat câte ceva despre Arsenescu si Arnautoiu, dar cauta sa evite aceste discutii. Fusese anchetat si torturat la Securitatea din Pitesti, apoi dat pe mâna lui Turcanu, pentru a stoarce de la el tot ce nu reusisera „organele". De altfel, au mai fost asemenea cazuri, ceea ce dovedeste ca metodele folosite de Turcanu erau mult mai eficiente decât ale Securitatii. Ar fi însa o mare greseala daca am crede ca Securitatea era mai blânda decât Turcanu. Nu! Securitatea era mai perfida, mai sadica, mai lasa, deoarece se folosea de un bolnav mintal, stapânit de un sadism care depasea orice imaginatie, prin care cauta sa-si atinga scopul, autoritatile fugind totodata de o eventuala raspundere.

Securitatea trebuie judecata dupa metodele folosite, dupa scopurile urmarite si nu dupa exceptiile întâlnite, care reprezentau cel mult 2-3% si care, mai târziu, au ajuns alaturi de noi în închisori sau au fost dati afara si trimisi „la munca de jos". Dupa aproximativ o saptamâna, Benone Milea a fost scos din celula si dus în mod sigur într-un nou infern.

Am putut sa observ când îsi facea bagajul, un om cazut în ghearele deznadejdii si care îsi pierduse orice speranta. Din acel moment nu am mai auzit nimic despre el.

Dupa scoaterea lui Chivulescu din infirmerie, dimineata am cerut sa fiu lasat sa merg la WC-ul de pe sala, motivând ca eu nu pot duce tineta afara si nici nu ma pot aseza si ridica de pe ea. Cererea mi-a fost aprobata, dar cu usa deschisa. Am coborât, tinându-ma de pat, am ajuns la perete si, sprijinindu-ma de acesta, am ajuns la WC. înainte de a ma ridica de pe WC, am încercat sa-mi fac toaleta cu o bucata de cârpa. Aceasta, dupa folosire, am avut impresia ca nu a cazut în WC si am cautat sa o îndepartez. Spre surprinderea mea, nu era cârpa, ci ceva moale si umed. Crezând ca este poate un vierme intestinal, am încercat sa-1 îndepartez. Tragând de el, simteam cum iese din mine ceva si-1 aduceam printre picioare în fata, ca sa-1 vad. Când am observat ce tin în mâna, am înlemnit pentru moment, deoarece îmi scoteam afara din mine intesti­nul. Am ramas câteva clipe cu el în mâna si nestiind ce sa fac; apoi, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, am început sa-1 împing cu degetele din nou în anus. Dupa ce nu a mai ramas nici un centimetru afara, m-am ridicat de pe colacul WC-ului si, sprijinindu-ma de perete, am ajuns din nou în celula. M-am asezat pe pat cum am putut, stând acolo nemiscat pâna spre seara, fara sa mai gândesc la ceva. înainte de masa de seara, am fost trezit din acea stare de apatie, când s-a deschis usa si a aparut un alt bolnav în locul lui Chivu­lescu. Era Marculescu, absolvent al Facultatii de Medicina din Cluj. Când m-a întrebat de ce nu-mi manânc mâncarea, mi-am dat seama ca, desi nu dormisem, nu stiam când si cine mi-a adus-o. I-am oferit-o, dar nu stiu ce a facut cu ea. A venit masa de seara, a luat si mâncarea mea, aducând-b lânga pat, dar nu am mâncat. Doctorul Marculescu a încercat sa ma convinga ca trebuie sa manânc, dar i-am spus ca doresc sa fac o pauza, povestindu-i întâmplarea de dimineata. M-a ascultat atent, apoi a început sa râda, probabil pentru a ma linisti si mi-a explicat ca, din cauza slabirii organismului, sfincterul anal nu se mai contracta obisnuit, dar ca nu este nimic grav si ca, pe masura ce organismul se va reface, totul va intra în normal. Ulterior avea sa-mi spuna cât îi era de frica sa nu-mi fi perforat intestinul cu unghiile în momentul introducerii lui la loc.

Cu timpul, durerile de la ureche deveneau aproape insu­portabile. Ca tratament, primeam: calciu clorat, urotropina si salicilat (pastile). La picioare, puroiul începuse sa se reduca, dar eu ma simteam din ce în ce mai slabit. Povestindu-i doctorului Marculescu ca nu pot mesteca mâncarea în gura, acesta m-a consultat cu atentie si mi-a spus ca am o luxatie a maxilarului, însotita de o probabila fractura si ca urmare a acestei luxatii ma doare si urechea, de asemenea ca, dupa parerea sa, voi face o otita medie sau interna. Spusele lui s-au dovedit întocmai. Cu acea luxatie am ramas pâna în prezent, neputând nici acum sa deschid gura normal. Noptile deveneau aproape insuportabile, trebuind sa stau mai mult în sezut, pozitie în care suportam mai usor durerile din ureche. într-o noapte, puroiul a spart timpanul; simteam cum se scurge puroiul pe gât, iar durerile devenisera mai acceptabile. Supu-ratia era extrem de abundenta. Mi se dadea dimineata un pachet de vata pentru pus tampoane la ureche, care abia îmi ajungea pâna la prânz. Pâna a doua zi trebuia sa storc vata de puroi, sa o spal si apoi sa o folosesc din nou. Cum vata era uda si murdara, trebuia schimbata si spalata .mereu, iar acest lucru era foarte greu de facut pentru mine. Dr. Marculescu a observat ca. batista îmi era plina de sânge, ceea ce 1-a determinat sa ma urmareasca atent. A facut rost de o sticla goala de fosfarin, pe care mi-a dat-o cu putina apa în ea, sfatuindu-ma sa nu mai scuip în batista, ci sa folosesc sticla în acest scop. Mi-a mai spus sa arat doctorului sticla cu sputa hemoptoica. I-am urmat sfatul, asa cum mi-a fost recomandat. Dar starea sanatatii parea sa se înrautateasca mereu. Puterile, în loc sa-mi creasca, simteam ca ma parasesc.

Într-o dupa amiaza, pe la orele 16-17, sunt chemat de doc­torul civil Ionescu la cabinetul medical, iar dupa ce-mi face o consultatie generala, îmi spune cu o oarecare bunavointa ca, pe la orele 23, sa fiu pregatit, cu bagajul facut, caci voi fi trimis la spitalul închisorii Vacaresti, unde voi putea fi tratat mai bine. Vestea m-a bucurat mult, dându-mi noi puteri. în sfârsit, ma vedeam scapat, cel putin pentru un timp, de Pitesti. Revenind în camera, mi-am pregatit bagajul si m-am asezat în pat, asteptând sa fiu scos din celula. Timpul trecea greu, iar eu eram numai urechi pentru a auzi ce se întâmpla pe sala. Dupa un timp de asteptare, am auzit deschizându-se niste usi si zgomot de pasi pe sala. Sosise clipa mult asteptata. Sedeam cu mâinile pe putinul bagaj, gata sa sar în picioare. Nu mai simteam nici durerea, parca nu eram nici asa de slabit si ma credeam în stare sa merg în picioare pe duba chiar pâna la Bucuresti. Ce putere, ce forta nebanuita ma cuprinsese la gândul ca voi scapa din aceasta închisoare, unde domnea cea mai teribila teroare pe care a nascocit-o mintea omeneasca!

Dar minutele se scurgeau si, pe masura ce timpul trecea, în sufletul meu aparea nelinistea, apoi teama si disperarea, întrebari chinuitoare îmi apareau în minte: „De ce nu m-au scos? De ce m-au mintit? Ce mai au de gând sa mai faca cu mine?"

Daca în situatii normale aceste întrebari par banale sau chiar ridicole, atunci si le punea un om prins în ghearele neputintei si ajuns în pragul disperarii, al prabusirii, când vedea ca si ultima sansa de salvare era pierduta. Ma vedeam cu bagajul în mâna, spre camera 3 subsol. Stiam ce ma asteapta acolo si frica parca începuse sa puna din nou stapâ­nire pe mine. Chinuit de aceste gânduri, care pentru mine deveneau un adevarat cosmar, am auzit sunându-se destep­tarea. Nu dupa mult timp îsi facu aparitia sanitarul, ca sa-mi aduca vata si sa-mi ia temperatura.

L-am întrebat de ce nu am fost trimis si eu la Spitalul Vacaresti, asa cum fusesem anuntat. Putin încurcat de între­barea pusa, mi-a raspuns ca s-a considerat ca nu as fi putut rezista pe drum, în situatia mea fiind netransportabil. Nu am crezut cele spuse, însa „netransportabil" mi-a ramas în minte, si mi-am pus mai târziu întrebarea: „oare sunt atât de bolnav"?

Dupa masa am fost dus la infirmerie, pentru a fi pansat la picior si a mi se curata urechea. în lipsa sanitarului, m-a pansat doctorul civil Ionescu, pe care l-am întrebat de ce nu m-a trimis la Vacaresti. Mi-a raspuns, fara sa se uite la mine: „Nu ti-a dat drumul domnul Turcanu". Acest criminal, Turcanu, era si pentru medicul închisorii, nu numai pentru gardieni, „Domnul Turcanu".

De câta putere dispunea în închisoare, putini stiau, dar detinutii erau convinsi ca asupra noastra avea puteri nelimi­tate. Am tacut amândoi, pâna am fost trimis în celula. Ajuns în camera, m-am asezat pe pat, dar în urechi parca îmi ramase­sera cuvintele doctorului: „Nu ti-a dat voie domnul Turcanu". Mai târziu, aveam sa-mi dau seama ca frica si groaza se manifestau direct proportional cu agravarea bolii.

Ma gândeam ca, probabil, acest ticalos, cu puteri nelimi­tate asupra noastra, investit de catre slugile Moscovei, mai avea ceva cu mine. Ce mai stia sau ce mai aflase si de unde, erau întrebari la care nu gaseam nici un raspuns.

A doua zi, pe lânga durerile provocate de otita, mi-au aparut altele noi. Nu am spus nimic pâna în jurul orei 12. Vazând ca durerile persista, i-am adus la cunostinta doctorului Marculescu ca mi-a aparut o umflatura dupa ureche si ca simt dureri în acel Ioc. S-a sculat din pat si a venit sa ma vada. Mi-a spus ca am un început de mastoidita si ca trebuie sa ma examineze imediat doctorul civil, sfatuindu-ma sa bat în usa. Fie din cauza demoralizarii, fie ca nu-mi dadeam seama de gravitatea situatiei, nu am coborât din pat.

Doctorul Marculescu, vazând ca nu ma misc din pat, s-a sculat si a batut el în usa, spunând gardianului ca este un caz grav, care trebuie vazut de medic. Norocul meu a fost ca doctorul civil era în acel moment în cabinetul medical si a acceptat sa ma vada. Când a constatat despre ce este vorba, a spus, parca pentru a ma mustra: „Ce sa mai fac cu tine?" si m-a trimis la celula. Putin mai târziu a venit sanitarul si mi-a facut o injectie. Nu stiam ce anume, dar doctorul Marculescu mi-a spus ca a fost o penicilina uleioasa.

Dupa vreo 3-4 zile de tratament au disparut si durerile si acea umflatura de dupa ureche.

Într-una din zilele urmatoare, gardianul a întrebat cine vrea sa mearga la baie. M-am hotarât sa ma duc si eu, deoarece nu ma mai spalasem de la dusul cu apa rece din WC-ul de la subsol si-mi dadeam seama ca sunt foarte murdar si ca probabil miroseam îngrozitor. Tot de atunci nu ma mai schimbasem. Alaturi de celula în care eram eu, mai era o camera, tot cu bolnavi. Am fost dusi la baie împreuna, sprijinindu-ma de perete, dar doi bolnavi din camera vecina, vazând ca merg greu, m-au ajutat pâna am ajuns la subsol. Acolo, zarind gardianul, m-au lasat sa merg singur. Mergeam încet, sprijinindu-ma de perete, când vad ca gardianul se apropie de mine, parca speriat si ma întreaba aproape în soapta: „Ce faci, mai Popa, mai traiesti?".

Se uita la mine de parca ar fi vazut un strigoi.

Era acelasi gardian care fusese de serviciu în ziua când am iesit din WC, ud si în pielea goala. La raspunsul meu ca fac „bine", l-am vazut cum ma privea, cutremurat parca de ceea ce vedea. M-a surprins întrebarea lui si am înteles ca si în unii din acesti oameni care ne pazeau mai ramasese un strop de omenie. Abia dupa ce m-am dezbracat în baie, mi-a dat seama pentru prima data de starea jalnica în care ma aflam, între piele si coaste nu mai exista nici o urma de carne. Nu mai era aproape nici o deosebire între grosimea piciorului din regiunea femurului si cea a tibiei, iar genunchiul cu rotula sa parea o tumoare canceroasa crescuta pe os. M-am îngrozit de ceea ce vazusem si am simtit pentru prima data ca încep sa lacrimez de mila mea, dar am intrat repede sub dus, spre a nu fi observat de ceilalti.

Întors de la baie, mai mult ud decât spalat, deoarece nimeni nu ma ajutase, de frica sa nu fie pârât lui Turcanu, asemenea fapte fiind considerate ca „ajutor legionar", mi-am pus pe mine alte schimburi si am adormit. Când m-am trezit din somn, mi-am amintit cum aratam la baie si am început sa traiesc realitatea asa cum era. Seara, se auzeau lovituri si vaiete prin apropiere. Stiam ca sunt torturati cei care nu voiau sa scrie asa cum li se dieta de catre Turcanu.

Gândul ca voi ajunge iarasi acolo începea din nou sa puna stapânire pe mine. Aveam cosmaruri tot mai dese si, pe cât de stranii, pe atât de înfioratoare.

La început, prin vis, mi se parea ca ceva imaterial patrunde prin pereti si tavan, începe a prinde contur sub forma unei umbre, luând apoi înfatisarea unei femei monstru, cu sânul din dreapta cât un pumn, iar celalalt cât o caldare, cu parul taiat scurt (ca Ana Pauker), cu o figura hidoasa si cu un zâmbet straniu; plutind prin aer se apropia cu mâinile spre mine, ma lua din pat si ma ducea cu ea.

Prin vis încep sa ma apar, sa ma zbat si ma trezesc într-un tipat îngrozitor, care se aude pe toata sectia. Femeia monstru, nereusind sa ma ia, dispare treptat prin tavan la fel cum aparuse. Trezit dintr-un asemenea cosmar si aflat înca sub impresia îngrozitorului vis, fara sa vrei îti pui întrebarea: „Oare când va fi sfârsitul?" Aud pe cei din jur cum discuta speriati, iar eu ma prefac ca dorm, deoarece întrebarile despre ce am visat ma tulbura mult, facându-ma sa retraiesc cos­marul ; de aceea, niciodata nu am spus nimanui ce visam, îmi era parca rusine de starea în care ajunsesem si pretextam ca nu tin minte. Cu timpul, locul acestui monstru va fi luat de haite de câini sau lupi, care vor sa ma sfâsie, visul sfârsindu-se cu acelasi tipat groaznic. Interesant este ca femeia monstru mi-a aparut numai în timpul când am stat în camera mica, de unde auzeam tipetele, gemetele si vaietele celor batuti de Turcanu. A disparut din vis dupa ce am fost mutat în camera mai mare, din care se auzea cântându-se „Internationala" sau strigându-se lozinci comuniste, înlocuita cu haite de câini sau lupi.

Aceste cosmaruri, însotite de tipete prin somn, nu vor disparea nici peste 20 de ani.

Turcanu ma ameninta mereu ca o sa ma dezbare el de aceste tipete, iar toate calmantele ce mi se dadeau de la infirmerie nu aveau nici un efect.

Într-o dimineata, suntem scosi toti bolnavii pe sala si dezbracati la pielea goala, ca sa ni se faca perchezitie. Era înca iarna, frig, si noi eram tinuti pe sala în picioarele goale, pentru perchezitia care se facea foarte încet. Sedeam desculti pe ciment, fara a ni se permite sa luam cel putin o pereche de ciorapi. Frigul, frisoanele, faceau sa-mi clantane dintii în gura. La un moment dat, se aude miscare pe sala, iar gardienii devin mai brutali, tipa si înjura spre a fi auziti. în aceasta atmosfera, apare, mândru si încruntat, generalul criminal Nicolski, cu o privire plina de ura. Trece pe la fiecare, privindu-ne cu dispret si rautate. Ajuns în dreptul meu, sanitarul, probabil pentru a demonstra ca-si face datoria, începe sa ma prezinte, spunând ca am fost în stare foarte grava, cu cangrena la ambele picioare, apa la plamâni, otita si ca acum sunt în afara de orice pericol, datorita tratamentului primit. Nu 1-a mai lasat sa continue, replicându-i aproape într-un urlet ca nu trebuia sa strice medicamentele pe niste banditi, fiindca acestea apartin clasei muncitoare si ca singura favoare pe care o meritam noi este de a fi împuscati cinci la un glont. Apoi, îndreptându-se spre mine si aratându-ma cu degetul, a spus: „Un glont e prea scump pentru un bandit, ar trebui cinci la un glont".

Nicolski era un evreu din Tiraspol, instruit la Moscova si care avea obraznicia de a da lectii de patriotism, asa cum faceau toate cozile de topor care s-au pus în slujba comunis­mului. Mi-a fost mila de sanitar, care în loc de laude, cum se astepta, a primit o mustrare la care nu se gândise. în aceste vizite pe care le faceau lingusitorii Moscovei, nu se interesau de viata detinutilor, ci doar umilirea si distrugerea condamna­tilor. Tinerea noastra dezbracati în frig, înjuraturile, insultele sau glumele stupide pe care le faceau, nu urmareau decât umilirea si distrugerea personalitatii noastre. Ofiterii, dovedindu-si prostia, gaseau un mijloc de distractie, punându-i pe gardieni sa ne faca perchezitie peste tot, chiar în anus, desi stiau ca nu vor gasi nimic. Coloneii Sepeanu sau Constantinescu, prin alte metode, urmareau acelasi scop. Când veneau ei, umblau din celula în celula, îmbracati civil si foarte eleganti, uitându-se cu dispret la noi, cautând a lasa impresia ca ne privesc ca pe niste borfasi. Nu vorbeau nimic, iar daca un detinut încerca sa spuna ceva, întorceau spatele si plecau. Desi aceasta comportare era aparent banala, dispretul si îngâmfarea lor ne iritau, ne simteam umiliti, desconsiderati. Se creau astfel conditii de nervozitate, pentru ca ani grei de puscarie sa-si spuna cuvântul. Ne revolta faptul ca aceste slugi, puse în slujba comunismului si a lui Stalin, nu urmareau numai sa ne distruga, dar vroiau sa murim umiliti.

La câteva zile dupa vizita lui Nicolski, am fost luat împreuna cu Marculescu si dus în camera mare a infirmeriei; în locul nostru au fost adusi alti bolnavi. în aceasta camera erau sase paturi, iar din cei gasiti acolo nu cunosteam pe nimeni. Se vedea ca erau adusi din camere în care se facuse reeducarea: toti erau speriati si se suspectau unul pe altul. De altfel, eram si eu la fel ca ei, dar fiind mai bolnav, puteam sa ascund mai usor aceasta stare. Dupa câte îmi amintesc, în camera erau urmatorii: Barutea Liviu, Clipcea Neculai, Pop Romulus, Eneia Ghiurita, dr. Marculescu si subsemnatul. Din cauza durerilor din ureche, ma autoizolasem de restul bolna­vilor, neparticipând la conversatii. Majoritatea o faceau pe reeducatii, urmarind în felul acesta sa nu fie provocati la anumite discutii, în urma carora ar fi putut avea neplaceri. La camera 4 din apropiere, în locul batailor, acum se auzea cântându-se „Internationala" si strigându-se lozinci comuniste. Scârba si teama îmi tulburau sufletul, aducându-mi aminte de camera 3 subsol. Dintre toti, eu eram cel mai bolnav. Aproape tot timpul, atât ziua cât si noaptea, stateam în sezut, rezemat de perete, din cauza durerilor din ureche. Dupa câteva zile, este adus în camera al saptelea bolnav. Fiind numai sase paturi în camera, noul venit trebuia sa stea cu altcineva. întrucât eu ramâneam foarte putin timp întins în pat, l-am luat cu mine. Am aflat ca se numea Paul Limberea si era chiar din Pitesti. Se plângea ca se sufoca. Facuse pneumotorax spontan în urma batailor si, din cauza lipsei de aer, gemea toata noaptea. Ma prefaceam ca dorm si-1 auzeam pe Nae Clipcea cum îi spunea: „Mai Paulica, nu mai geme atâta, ca îl trezesti pe Popicu, care este tare bolnav". Simteam bunatatea din vorbele lui Clipcea, dar si aprecierile asupra starii sanatatii mele. Paul Limberea a intrat, a doua zi de la venirea sa, în coma, iar seara a murit alaturi de mine. Printre cei aflati acolo, îmi amintesc ca erau si medicinisti, care discutau ca, daca s-ar încerca o scoatere treptata a aerului cu seringa, ar fi fost posibila o salvare. Nu s-a facut însa nimic pentru salvarea lui Paul Limberea.

Peste câteva zile apare un alt bolnav si tot al saptelea în camera. Acesta era Chirica Balaniscu, student la matematica la Universitatea din Cluj, originar din Pomârla-Dorohoi. A fost unul dintre cei mai buni studenti pe care i-au avut facultatile noastre de matematica. Mult apreciat si ajutat de profesorul timisorean Alici, a reusit sa publice unele probleme de matematica în Apus. Acum era foarte bolnav. Ca forma de razbunare pentru inteligenta lui, a fost tot timpul batut în cap, pâna a facut meningita TBC. L-am luat si pe el în pat cu mine; ne cunosteam înca din anul 1946. Când au plecat cei din camera la WC, l-am întrebat daca ma mai cunoaste. S-a uitat lung la mine fara a schita un gest. Stiam ca va muri si voiam sa vad daca are ceva de spus. Fie ca nu m-a recunoscut, fie ca i-a fost teama sa nu-i întind vreo cursa sau poate ca nu mai era în stare sa vorbeasca. în afara de acea privire adânca, nu am mai observat nimic. Tot timpul cât a stat în camera, nu a schitat nici un gest, nu a încercat sa scoata un cuvânt. Desi toti eram convinsi ca zilele-i sunt numarate, eram deosebit de scârbit când vedeam ca nici în ultimele clipe pe care le mai avea de trait nu era lasat în pace. Liviu Barutea, pentru atitu­dinea lui demna din trecut, a fost zdrobit în batai si mutilat sufleteste. Acum fusese adus la infirmerie si, abia vorbind, spunea: „îsi merita soarta, caci îi placea sa stea calare pe Ceahlau, cu un picior în Cluj si altul în Iasi, înveninând sufletul studentilor cu ura împotriva comunismului".

Afirmatia propriu-zisa nu îmi provoca dezgust, dar nu puteam sa înteleg dedublarea personalitatii acestor oameni, care cu numai câteva luni înainte îti impuneau respect si admiratie, iar acum doar scârba. Târziu îi voi întelege si-mi voi da seama ca nu am voie sa-i judec, considerând ca orice vorba acuzatoare se transforma într-o piatra aruncata peste un trup însângerat.

Într-o dupa amiaza i-au facut o punctie în sira spinarii, ca sa-i ia lichidul pentru analiza. Noaptea a murit, tot în pat alaturi de mine. A doua zi dimineata, a venit doctorul, pregatit sa-i faca o noua punctie; spunea ca cei de la laborator doresc sa mai faca o noua analiza, întrucât la prima gasisera atât de multi bacii i, cum nu mai întâlnisera vreodata.

Asa îsi gaseau sfârsitul fiii acestui neam, în timp ce la camera 4 spital, gunoaie ca Turcanu si slugile sale, cu ciomegele în mâini, îi obligau pe ceilalti sa ridice în slava armata rosie, comunismul si pe toate cozile de topor puse în slujba bolsevismului rusesc.

Cu timpul urechea începuse sa-mi supureze mai putin, durerile mi s-au mai atenuat, lichidul de la plamâni s-a resorbit, iar ranile de la picioare începeau sa se închida, începeam sa capat puteri, cu toate ca tusea si sângele din sputa persistau.

Cei din camera încercau sa ma atraga în diverse discutii, cu toate încercarile mele de a nu participa.

într-una din zile, când venise vorba despre poezie si fiecare îsi sustinea poetul preferat, când m-au întrebat si pe mine, pentru a-mi da seama de atmosfera reala din camera, le-am spus ca cel mai mult îmi place Aron Cotrus, cu poezia „Patru Opinca". Am încercat sa recit câteva versuri din poezie:


PATRU OPINCA

Io, Patru Opinca,
taran fara tarina,
plugar fara plug,
ciurdar far-o vita,
îmi duc viata necajita,
fara strâmbatati si viclesug
si brusul de muceda pita
mi-l platesc din belsug....
O vorba a mea-i ca o mie....
Am slujit cu cinste s-omenie
satului
si Împaratului....

Adevarul este ca învatasem aceasta poezie în închisoare si ca opera lui o cunosteam putin. Stiam ca se afla în Apus si ca este interzis, dar vroiam sa vad reactia lor. Nu mi-am dat seama cum, în mai putin de o ora, a si aparut Turcanu, care s-a repezit la mine, spunându-mi: „Cum e, mai banditule, cu Aron Cotrus? Dumnezeul ma-tii de bandit, ca te farâm". Statea cu mâna ridicata asupra mea, gata sa ma loveasca. Ma asteptam la asa ceva, speram însa sa nu ma bata în infirmerie si-mi pregatisem din timp replica. Luând o pozitie de copil nevi­novat, îi raspund: „Zau, domnule Turcanu, nu am stiut ca si asta este bandit". Cum am spus eu aceste vorbe de sub patura sub care zaceam, mutra pe care am luat-o sau poate sticla cu sputa  hemoptoica  pe  care  o pusesem  la vedere  sa-1  fi influentat, caci, uitându-se plin de ura la mine, a zis catre ceilalti: „Lasati-1 în pace, ca-i naiv" si a plecat, aruncându-mi o înjuratura si amenintându-ma ca ne vom mai întâlni si vom mai discuta noi peste putin timp. Dupa aceasta întâmplare, mi-am dat seama perfect de mediul în care traiam si nu m-am mai angajat în nici un fel de discutie. Cum au ajuns spusele mele la Turcanu, nu mi-am putut da seama, deoarece nu-mi amintesc sa fi iesit cineva din camera. Nu stiu daca cel care l-a informat pe Turcanu în legatura cu parerea mea asupra lui Cotrus era informator, a facut-o din frica sau m-a considerat pe mine provocator. Efectul însa a fost ca nimeni nu a mai încercat provocari, ca sa vada cum reactioneaza cei din jur.

Chiar atunci când cineva îl ridica în slava pe Turcanu sau elogia conducerea închisorii, mergând pâna acolo încât sa justifice actiunea de reeducare, cautând sa o prezinte ca pe o mare favoare pe care ne-o face partidul ca sa ne scoata din întunericul în care am fost tinuti pâna atunci, cred ca nimeni nu-si dadea seama de scopul cu care se rosteau asemenea lucruri, cu exceptia celui în cauza. Teama, prabusirea sufle­teasca ce îl împingea spre lichelism sau poate dorinta de autoizolare, lasând impresia unei prabusiri totale sau ce anume îi faceau sa se comporte astfel? Nimeni nu si-a putut da seama, cred ca multi urmareau ultima varianta, deoarece, prin aceasta pozitie umilitoare, aveau satisfactia de a nu face rau, fiind ocoliti de cei din jur.

Retinerea mea mai departe în infirmerie se datora acelei spute hemoptoice care ma va localiza perfect în categoria tuberculosilor si care ma va salva de la trimiterea din nou în camerele de tortura. Pot fi recunoscator doctorului Ionescu si sanitarului, care nu m-au scos din infirmerie si nu m-au lasat sa ajung din nou pe mâinile reeducatilor. Medicinistii ma sfatuiau sa caut sa nu ma fortez când expectorez sau tusesc, pentru a nu-mi provoca hemoptizie.

În intimitatea mea, eram sigur ca sputa hemoptoica nu se datora unui proces de natura TBC si ca sângele din sputa era din cauza loviturilor primite în timpul batailor. Pe lânga faptul ca nu aveam voie sa spun ca am fost batut, nu aveam nici interesul sa le spun ca nu sunt bolnav de TBC, deoarece as fi fost scos din infirmerie si trimis în camera de la subsol.

De aceea, din punctul meu de vedere, chiar daca as fi fost bolnav TBC, preferam o hemoptizie, indiferent de urmarile ei, decât sa ajung din nou la subsol. Mai târziu, voi vedea ca nu am scapat nici de aceasta boala, cu care voi avea de luptat multi ani si despre care voi vorbi mai încolo.

în aceasta atmosfera s-au scurs sapte luni de zile în infirmerie, perioada care m-a salvat de o' reîntoarcere la subsol, unde cred ca nu as fi putut rezista mult, prabusindu-ma si eu ca toti ceilalti. Daca am reusit sa trec prin reeducarea din Pitesti si sa ies cu constiinta împacata ca nu am facut nici un rau nimanui, sunt convins ca meritul nu-mi apartine mie, ci faptului ca Dumnezeu nu m-a parasit si poate datorita ruga­ciunilor, posturilor si lacrimilor varsate de mama. Dumnezeu s-a îndurat si m-a învatat ce sa scriu în singura declaratie data, a înmuiat inima securistului care a venit sa ma ancheteze, dupa care am fost scos din acel iad pamântesc de la camera 3 subsol, unde m-as fi comportat si eu ca toti ceilalti sau as fi avut soarta lui Ion Pintilie. Ce s-ar fi întâmplat cu mine daca nu l-as fi avut în celula pe Puiu Chivulescu sau pe doctorul Marculescu ? Care ar fi fost soarta mea daca nu ramâneau acele injectii de penicilina de la nefericitul care a murit, pentru a fi salvat eu cu ele? Astfel de întâmplari salvatoare pentru mine vor mai veni, eu neputând decât sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru grija purtata. Daca fizic continuam sa fiu distrus, moral însa Dumnezeu ma va ajuta sa-mi revin cu timpul si sa gândesc la ceea ce se mai poate face.

Asa se încheie pentru mine povestea celor doi ani de temnita în închisoarea din Pitesti, ani plini de groaza, dar si de învataminte. Daca pe unii vestea plecarii din Pitesti îi bucura, sperând ca se va sfârsi cu acest iad, conceput si aplicat de cei ce de buna voie s-au pus în slujba raului, pentru altii „drama Pitesti" începe sa ia proportii si mai mari. Teama de a-si întâlni posibilele victime, ca urmare a declaratiilor date la Pitesti, sau gândul ca unde merg vor fi obligati sa execute ordinele lui Turcanu, le tulbura sufletul. Regretau ca nu au fost lasati acolo, în acel infern, de groaza de a nu mai fi partasi la asemenea orori. Desi multi ar fi preferat moartea în locul prabusirii, se considerau vinovati de înfrângerea lor si nu mai aveau curajul de a suporta privirile celor ce i-ar fi compatimit sau mai ales ale acelora ce nu i-ar fi înteles. Acest lucru se va adeveri mai târziu, mai ales atunci când absolut toti cei ce au trecut prin Pitesti vor fi acuzati ca ar fi luat parte la torturarea altora. Cu regret trebuie sa marturisesc ca aceasta afirmatie grava a fost facuta de Virgil Ierunca în cartea sa „Fenomenul Pitesti", desi o consider a fi poate printre cele mai bine scrise, în ceea ce priveste descrierea si analiza acestui fenomen al reeducarii.

Din lipsa de informatii suficiente, Virgil Ierunca scrie în cartea sa: „Nu exista vreun detinut în timpul Fenomenului Pitesti (în afara de cei care au murit sub tortura) care sa nu fi savârsit ceea. ce i se cerea, altfel nu putea scapa. Or, în faza ultima a reeducarii i se cerea sa-si tortureze pe cel mai bun prieten". Pentru a se putea întelege greseala facuta în aceasta afirmatie, ma voi folosi tot de Virgil Ierunca, atunci când spune ca, din relatarile lui D. Bacu, reiese ca detinutii au fost împartiti în patru categorii, a 4-a categorie fiind cea a detinutilor cu condamnari între 10-25 de ani munca silnica si care puteau avea o influenta asupra celor din jur.

Este adevarat ca din aceasta categorie au fost luati o parte din cei care aveau influenta asupra majoritatii si bagati la reeducare, în prima faza, unde au fost torturati saptamâni sau luni de zile, pâna când au acceptat reeducarea; apoi au fost tinuti sub aceeasi teroare si, continuând a fi torturati zi si noapte, au fost pusi sa bata si ei la rândul lor, pentru a fi compromisi si a demoraliza pe cei în fata carora apareau în postura de reeducati. Dar lui D. Bacu si Virgil Ierunca le-a scapat din vedere un fapt deosebit de important si anume ca majoritatea celor din categoria a 4-a, respectiv munca silnica si temnita grea, precum si unii cu pedepse mai mici, sositi mai târziu în Pitesti, au fost bagati în reeducare în ultima serie si ca acestia nu au mai putut sa tortureze, neavând pe cine. Nu pot sustine ca nu ar fi facut-o daca ar fi aparut o noua serie de detinuti care sa fie reeducati, dar nici nu pot sa afirm ca ar fi fost toti pusi sa faca acest lucru, mai ales ca Turcanu îsi formase  echipa  sa de  batausi,  care  prezenta  mai  multa încredere. Se stie, de asemenea, ca multi au trecut prin reeducare de 2-4 ori sau chiar mai mult, datorita nesinceritatii sau pentru ca nu bateau. Se poate presupune ca, si printre cei care au intrat în ultima serie, au existat asemenea detinuti. Voi arata cazul tânarului Paul Bandu, frumos prezentat de Ion Ioanid în „închisoarea noastra cea de toate zilele", voi. II. Am povestit si eu una din multele batai pe care le-a îndurat si pot spune ca, pâna la plecarea mea din camera 3 subsol, acest baiat nu a lovit pe nimeni si nici nu am auzit sa fi facut asa ceva, mai ales ca faza batailor se terminase; si totusi a trebuit sa suporte aceasta învinuire pâna la moarte, fara a se putea dezvinovati.

Prin transferarea tuturor la Gherla si scoaterea la munca a studentilor, ultima serie a reeducatilor a scapat de cea mai îngrozitoare faza a reeducarii, aceea de a-ti bate sau tortura prietenii care ar fi intrat în reeducare dupa tine, în aceeasi camera. Nu au scapat însa de obligatia de a da informatii despre ce auzeau. Or, a da o informatie, prin care se spunea ca X sau Y asteapta pe americani sau ceva asemanator, nu poate  fi totuna cu torturarea altuia, chiar daca ambele erau facute sub influenta torturii. Chiar în cazul celor trimisi în fabrica, nu li s-a cerut tuturor sa dea informatii; Turcanu a încercat sa-i compromita pe cei în care nu avea încredere deplina ca s-au reeducat, dându-le ordin sa se comporte ca reeducati. Aceeasi soarta o vor avea si cei care nu se prezentau cu note infor­mative; Turcanu pierzându-si din puterea avuta si nemaiputând sa-i tortureze, îi va trece în rândul reeducatilor spre a-i compromite. Cu toate acestea, cei compromisi în fata celorlalti vor fi multumiti sufleteste ca nu sunt pusi sa faca rau la nimeni, iar atunci când situatia le va permite vor începe sa vorbeasca  despre  cele  întâmplate,   cautând   sa-si justifice comportarea de pâna atunci; nemaifiind pusi în situatia de a face rau, vor reusi sa-si regaseasca încetul cu încetul perso­nalitatea ce le fusese distrusa. Daca cei ce nu ar fi meritat aceasta învinuire, chiar numai datorita norocului de a fi lasati la urma, vor sti sa suporte si aceste   acuzatii, având ca sprijin moral propria lor constiinta, aceasta acuzatie adusa tuturor va deschide însa rani adânci în inimile copiilor, parintilor sau rudelor lor. S-a observat la rude apropiate ale unor fosti studenti detinuti care au trecut prin focul reeducarii din Pitesti tendinta de a evita sa spuna ca tatal, fiul sau fratele lor era student în momentul arestarii, pentru a nu auzi acuzatia de tortionar. Fapt dureros, deoarece s-ar fi cuvenit poate mai mult respect fata de cei care au trecut prin iadul acestei fioroase închisori.

Am încercat sa evoc pe scurt doar câteva momente din timpul reeducarii, care mi-au ramas mai bine în memorie. Pot încerca sa justifice aceste orori prin gasirea unor tapi ispa­sitori ; cred însa ca soarta acestora fusese hotarâta dinainte de a începe reeducarea, deoarece era necesar sa dispara toti cei care stiau cum a fost pusa la cale oribila crima, iar acestia nu erau altii decât cei ce fusesera instruiti în vederea scopului mârsav. Necesitatea formarii lotului pentru Aiud va justifica nepunerea în libertate a lui Turcanu, alungându-i din minte unele banuieli, care l-ar fi facut sa-si dea seama ca nu este decât   o   unealta   în   mâinile   lor,   cu   posibile   urmari imprevizibile.

Nicolski era constient, de asemenea, ca o sistare brusca a demascarilor ar fi putut avea reactii neprevazute în rândul detinutilor. Probabil teama de aceasta reactie i-a determinat sa-i împarta în doua loturi pe cei ce urmau a fi judecati, al doilea lot având rolul de a mentine teroarea în continuare, fiind transportat la Jilava abia dupa calmarea spiritelor.

Asa se explica continuarea batailor si a torturilor la Gherla, cu atât mai mult cu cât noi victime în plus nu mai aveau nici o importanta pentru cei ce au condus din umbra cumplita reeducare.

Lui Turcanu  i-au  fost încredintate unele  atributii  în conducerea închisorii, puterea ramânând în mâinile unui ofiter politic, care îl va folosi asa cum îi vor dicta interesele. Livinski si Popa Tanu vor continua torturile în camera 99, sub supravegherea mai mult formala a lui Turcanu; toate crimele care se savârseau acolo se datorau colaborarii strânse dintre ofiterii politici Avadanei si Sucigan si cuplul Popa Tanu -Livinski.  Turcanu,  simtindu-se  amenintat ca-si va pierde puterea, va cauta sa-si puna oamenii lui în toate posturile de raspundere si va înfiinta un centru de colectare a informatiilor la parterul închisorii,  condus de Gh.  Calciu,  urmând  sa diminueze importanta lui Popa Tanu si chiar sa-i controleze activitatea.

Înca de  la început,  pentru  mentinerea terorii  printre studentii veniti de la Pitesti, va izola pe unii dintre ei, din cei considerati a nu fi fost înca reeducati, în câteva celule, spre a începe o noua reeducare, sperând sa se impuna în fata administratiei.

În una din aceste celule am fost izolat si eu un timp, împreuna cu Voicu Andriescu, Victor Dinescu, Dr. Marculescu si se pare Adrian Bacila, fiind adusi în mijlocul nostru si doi oameni de încredere ai lui Turcanu, Dan Dumitrescu si C, Pavaloaie.

Voi afla mai târziu ca în celula vecina se afla C. Oprisan, împreuna cu altii.

O data cu desfiintarea izolarii si scoaterea tuturor la munca, Turcanu si-a dat seama ca puterea lui s-a micsorat si nu a mai avut curajul sa bata (fiindu-i probabil interzis), asa cum facuse la venirea în Gherla, când Rodas a fost groaznic torturat si apoi purtat prin camere pentru ca avusese curajul sa vorbeasca despre cele petrecute la Pitesti.

Prin punerea în lanturi a lui Turcanu si trimiterea lui din Gherla la Jilava si apoi la M.A.I., la începutul verii anului 1952, teroarea îsi pierde din intensitate; dupa plecarea celui de al doilea lot, în frunte cu Juberian, teama începe sa dispara din sufletul celor ce trecusera prin reeducarea de la Pitesti sau Gherla, iar fostele victime vor începe sa vorbeasca despre cele îndurate, vazute sau auzite.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com