PITESTI (2)

Despre închisoarea Pitesti

Închisoarea este situata undeva la marginea orasului. Zidul exterior se afla la o distanta destul de mare de cladirea închisorii (spre deosebire de celelalte locuri de detentie din tara).

Se putea observa ca dincolo de zid exista un drum si pe marginea drumului erau casele oamenilor, iar mai spre dreapta se vedea câmp liber.

La începutul Perioadei Pitesti regimul parea blând, doar ca mâncarea era extrem de slaba. La limita supravietuirii.

În celule nu existau tinete pentru necesitati fiziologice, decât niste hârdaie mai mici pentru urinat. Pentru cealalta necesiate fiziologica si pentru spalat pe fata eram scosi de doua ori pe zi - o data dimineata si o data seara - la toaleta din capatul coridorului, unde exista un WC turcesc si robinete din care curgea apa pentru spalat. Acestor iesiri din celule li se ziceau Iesire la program.

Gardienii nu manifestau o vigilenta deosebita, la program deschideau mai întâi toate usile iar apoi din capatul coridorului supravegheau strigând: Celula numarul... iesi la program, si tot asa, în continuare pâna ce termina cu întreg etajul.

Când urma sa se închida usile, gardianul nu se deranja sa mai ia coridorul de la un capat la celalalt, ci striga la un detinut care intra în celula venind de la program: Ma, tu acela, trage zavorul la celula nr....

Cu aceasta ocazie mai faceam schimburi de informatii între noi dintr-o celula în alta. A doua zi, la programul de dimineata sau cel de seara, reveneam fiecare în celula noastra doldora de vesti noi de la cei proaspeti arestati sau proaspeti veniti la închisoarea Pitesti.

Acest regim a durat câteva luni. Dupa aceea s-a instaurat o strictete nemaipomenita, o strictete draceasca.

O fata la orizont

La un moment dat, dupa lasarea întunericului, la unul din geamurile caselor de dincolo de zidul exterior au aparut niste semnale luminoase, pe care studentii din partea aceea a închisorii le-au interpretat drept alfabet ce trebuie descifrat. Dar iata ca au aparut semnalele si ziua la ore fixe.

Era o fata care facea semne cu niste fanioane în alfabetul pe careîl foloseau oarecând ostasii si cercetasii. Prin acele semnalizari ni se comunica: "Rezistati, în curând veti fi eliberati ". Din unele celule s-a dat raspunsul ca "Moralu-i ridicat si flacaii sunt pe pozitii de lupta".

Valeriu Gafencu - tânarul cel mai pur al acestei închisori - era de parere ca nu trebuie sa se raspunda la nici un fel de actiuni de acest fel. Dar noi, ceiproaspat arestati, i-am întors-o zicându-i:

- Întrucât înca n-am pierdut acea calitate de luptatori, care te face sa actionezi mereu, ne implicam în toate. La urma, când acele calitati vor scadea în intensitate, ne vom retrage si noi în post si rugaciuni.

Acesta a fost raspunsul nesocotit pe care i l-am dat noi, cei mai proaspeti arestati. Dar, orice am fi facut, ori într-un fel, ori în altul, soarta noastra era pecetluita. De acest lucru nu ne-am dat însa seama pe vremea aceea.

Într-o zi disparu si acea aratare de la geamul de dincolo de ziduri...

Domnisoara Cartojan

Prin crapaturile usii se vedea în directia unei usi de la etajul II precum si pe coridorul aceluiasi etaj.

Acolo am observat o persoana civila care facea paza arestatilor. Toti arestatii erau în haine civile si aratau bine la fata.

Acesta era "depozitul" SSI-ului. Nici unul din cei arestati nu era legionar si nici nu era condamnat, ci în curs de ancheta.

În ultima celula de pe coridor era încarcerata si o fata. Am aflat ca numele ei era Cartojan... Unii din studenti ziceau ca tatal sau era profesor universitar, autor de tratate si manuale scolare.

Pe aceasta fata o folosea comisarul (paznicul civil) ca planton pe sectie, ca pe un fel de ajutor al sau. Pentru aceasta, fata avea deschisa usa celulei tot timpul zilei.

Mult ajutor ne-a dat noua, celor oropsiti, domnisoara Cartojan.

Trisându-l pe comisar, ne trimetea tot ce putea. Ne da pâine, turtoi, uneori ziare, ba chiar si tigari spre bucuria celor înraiti în acest viciu.

Atunci, la început, era destul de simplu de dat aceste ajutoare. Curatenia pe coridoarele unde erau încarcerati studentii se facea de catre studenti. Totul era sa nu te vada gardianul sau comisarul,

Pândind prin crapatura usii cu ochii dupa domnisoara Cartojan, mi-a fost dat sa vad o multime de personalitati politice care erau încarcerate la etajul II.

Am reusit sa-l identific pe Anton Alexandrescu - fost disident al P.N.T. (Partidul National Taranesc condus de Iuliu Maniu), Vinograski - subalternul lui Titel Petrescu si pe Lucretiu Patrascanu, în celula caruia de multe ori l-am vazut intrând si iesind pe Turcanu.

   La ora aceea nu-l cunosteam pe Turcanu decât din descrierile altora si din ce se comunica prin morse.

Ghemul de sfoara

La un moment dat, gardianul gaseste - nu stiu pe unde - un ghem de sfoara destul de mare. Era un obiect deosebit de periculos si interzis pentru detinuti. A pus ghemul de sfoara pe masuta din capatul coridorului si apoi a scos, celula dupa celula, pe tineri la plimbare. Unul dintre tineri i-a furat ghemul.

Treaba era grava. Ca sa faca perchezitie el de unul singur, pe întreg celularul, era peste putinta. Aceste operatiuni se organizau de conducerea închisorii, nu de orice pârlit de gardian. Nici sa raporteze superiorilor nu-i dadea mâna, deoarece, pentru o astfel de neglijenta putea sa fie dat afara din serviciu...

Asa ca s-a adresat celor care erau sefi cu autoritate asupra detinutilor. M-a rugat si pe mine, dar am ridicat neputincios din umeri.

Cu mine in celula era si Valeriu Gafencu - persoana deosebit de respectata de toti detinutii, ba chiar si de catre personalul administrativ. L-a rugat si pe el sa caute ghemul si sa i-l înapoieze.
- Domnul gardian -îi zise cu glasul blând Gafencu -, daca a fost luat de un detinut eu am sa-l gasesc, dar pun niste conditii: sa trec prin toate celulele sectiei ca dumneavoastra sa nu va dati seama unde l-am gasit. Dupa ce vi-l restitui sa nu ma mai întrebati nimic.
- De acord, raspunse gardianul Georgescu Alexandru, înveselit si plin de sperante.
Dupa ce Gafencu a parcurs toate celulele sectiei, i-a predat ghemul de sfoara gardianului.

Mare bucurie pe gardian dar si pe noi, detinutii, pentru ca aveam ultimele informatii.

Gardianul Georgescu, bucuros de gasirea ghemului, mi s-a adresat în fata lui Gafencu:
- Vezi Voinea ca Gafencu m-a ajutat, în timp ce tu m-ai refuzat. Tu ...-stiu eu - esti dintre cei "grei", esti din cei "explozivi", esti "periculos ".
- Domnule gardian, eu am lasat explozibilul afara în momentul arestarii.
- Ma, tu sa nu crezi ca eu sunt prost. Mi-a spus mie domnu "director "si altii la sedintele noastre cine esti tu. Ai vrut sa fii prim-ministru.

Aceasta era înca o dovada cum acesti fii de tarani naivi erau intoxicati cu ura împotriva fratilor lor studenti, falsificându-le constiinta in sensul ca studentii national-crestini sunt dusmanii clasei muncitoare.

Ce politica ai facut, ma ?

Din când în când, gardianul umbla prin celule cu liste în mana ca sa-i întrebe pe detinuti care le este apartenenta politica.

Repertoriul politic al gardienilor era foarte simplu; legionari, taranisti, liberali. Cu asta basta.

Într-o celula erau închisi doi insi care nici dânsii nu stiau carei grupari politice apartin. Pe unul îl chema Fag Negrescu, iar pe celalalt Miron Petrovan. Ambii au fost condamnati pentru ca au dat foc Liceului "Mihai Viteazul" din Bucuresti pentru a împiedica tinerea unui congres al tineretului comunist (UAER).

Iata-l pe gardian venind cu o lista în mana ca sa-i desparta pe detinuti pe "caprarii" partinice. Taranistii la taranisti, liberalii la liberali si legionarii la legionari.

Când a ajuns la celula celor doi, gardianul ii întreba:

- Ma, voi ce politica ati facut ?
- Sa  vedeti domnu  gardian, noi am dat foc la sala de spectacole a Liceului "Mihai Viteazul"...
- Ce foc, ma ?! Lasati-ma pe mine cu focul vostru de la inimioara, mie sa-mi spuneti ce politica ati facut ?
- Pai...pai...noi nu suntem nimic.
-Cum ma nimic ?! Chiar n-ati facut nimic! Doar nu vreti sa spuneti ca v-au adus aici degeaba, asa de florile marului
- Noi am dat foc...
-Lasati-ma dracului cu focul vostru. Mie sa-mi spuneti ce sunteti, din ce partid faceti parte, e clar sau nu e clar ?
-  Nu facem parte din nici un partid. Noi suntem apolitici.
-Cum ma? apo-pocliptici ? Ce naiba o mai fi si asta ? Vad ca sunteti grei de cap si nu ma întelegeti. Ia sa va iau eu altfel:
-  Ma, esti legionar ?
-  Nu.
-  Esti liberal?
-  Nu.
-  Esti taranist ?
-  Nu.
- Atunci ce p... matii esti ?. ..Gata. Las' ca va iau altfel si aflu ce-i cu voi. V-ati tacanit rau de cap...
- Ma, liberal esti ?
-Nu.
-Taranist esti?
-Nu.
- Atunci esti legionar ! Cu asta le trânti oblonul in nas si trecu mai departe. Zadarnice au fost toate protestele lor.

Cu toate masurile ce si le-au luat de a evita compania legionarilor, ei n-au scapat de "focurile reeducarii", ci au fost trecuti si dânsii prin aceleasi furci caudine prin care au trecut legionarii.

Ultima  "înviere" la poarta Iadului

A sosit si Pastele anului 1949. Se daduse stingerea. "Saptamâna mare" a fost pentru toti o perioada de reculegere, de înaltare, de sporire a fortelor spirituale cum numai ruga si postul în comun o mai pot aduce.

S-a facut miezul noptii si clopotele bisericilor din oras au batut ceasul marii învieri a Domnului Hristos. De sub paturile sure si uzate curgeau lacrimi fierbinti pe fetele descarnate de foame si alte suferind, dar totusi netede de tinerete.

Pe drumul de dincolode zidul departatal curtii închisorii, sutede lumini înaintau încet duse de purtatorii lor, umbriti de bezna întunericului... Deodata, dintr-o celula oarecare se auzi acordul înaltator pe patru voci a cântatului dumnezeiesc "Hristos a înviat".

Ca la comanda, întreaga închisoare a rasunat de cântecul învierii.

Caraliii, alarmati de cele ce se întâmpla, alergau pe coridoare, bateau la usi încercând sa stapâneasca situatia. Înjurau, amenintau, dar n-au îndraznit sa deschida usa niciunde.

Studentii toti erau in picioare. Cei de la etaj au vazut prin noapte cum luminile de dincolo de ziduri s-au oprit în loc. Atunci, din celule, studentii au strigat cu glas tare la cei de afara: - Hristos a înviat". De dincolo de ziduri s-a auzit raspunsul populatiei care se întorcea de la biserica cu lumânarile aprinse: "Adevarat a înviat" si lumânarile toate s-au saltat în sus în semn de raspuns la salutul dumnezeiesc.

A durat aceasta stare de efervescenta maxima câteva momente, când, de la parter, un gardian mai inspirat a strigat cu glas tare:

-  "Hristosa înviat" !
-  "Adevarat ca-nviat" a rasunat raspunsul din cele aproximativ cinci sute de piepturi înca viteze.
-  Ei, acum sunteti multumiti ? Culcati-va !

În felul acesta, gardianul Dina (caci i-am recunoscut vocea) a reusit sa potoleasca elanul tinerilor din noaptea învierii fara sa se întâmple nimic neprevazut.

Toata lumea s-a culcat multumita. A doua zi programul s-a desfasurat normal ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat deosebit.

Scrisori si pachete

În urma multor proteste   facute  de detinuti, am fost anuntati ca avem dreptul sa primim în fiecare luna pachete de la familiile noastre.

Munca silnica avea dreptul la un pachet cu alimente de 3 kg. lunar, plus medicamente si îmbracaminte.

Temnita grea beneficia de opt kilograme alimente, plus medicamente.

Închisoarea corectionala beneficia de zece sau douasprezece kilograme de alimente, plus celelalte...

Dupa câteva zile  de  la anuntarea familiilor  printr-o carte postala au început sa soseasca pachetele. Îmi sosise si mie.

Familiile noastre au recurs si ele la o stratagema a lor. Au trimis alimente în plus si multa hârtie alba ca ambalaj.

Ai mei mi-au trimis doua oua rosii, dar nu de gaina ci de gâsca.

Surpriza a fost alta. Tot ce era aliment în pachetul meu a fost aruncat într-un cos mare de alaturi. Eu am fost anuntat de gardian ca munca silnica nu mai are drept la pachet cu alimente.

- Cine manânca aceste alimente ?, am întrebat eu revoltat.
- Hotii. Raspunse gardianul Ciobanu.
- Care hoti ? Am întrebat eu cu doua întelesuri. Studentii care asteptau la rând au zâmbit, dar gardianul, bolovan din nastere, n-a prea înteles nimic din aluzia stravezie.

Mi-au dat camasile si izmenele. Medicamentele mai "pretioase" le-au predat la infirmerie spre a fi verificate si prescrise de doctor. Totusi, drojdia de bere si calciul gluconic m-i le-au aruncat în gamela spre a le aduce în camera.

Cei condamnati la temnita grea si la închisoare corectionala au primit alimente, însa mult diminuate. Au invocat faptul ca între timp s-au modificat instructiunile.

Toate pachetele au avut si scrisori de la cei dragi. Ne-a dat voie sâ la citim, iar apoi a trebuit sa le predam gardianului.

Treburile acestea marunte, aparent fara semnificatie, erau studiate cu ochi vicleni si minti satanizate spre a surprinde efectele ce le aveau asupra tinerilor, pentru a face pasul urmator în pregatirea masacrului ce va urma nu peste multe zile.

Drojdia de bere

Când ne-au distribuit cartile postale ca sa scriem acasa dupa alimente si îmbracaminte, studentii de la medicina ne-au sfatuit (prin morse) sa cerem de acasa, în contul medicamentelor, drojdie de bere. Aceasta este foarte ieftina si usor de gasit. În plus, are avantajul ca contine multa vitamina "C" de care noi aveam atâta nevoie. În felul acesta toti detinutii am scris acasa dupa drojdie de bere.

Asa cum am aratat în capitolul anterior, calciul gluconic si drojdia de bere mi le-au aruncat unul peste altul in gamela, având voie sa ie duc în celula.

În timpul acela, în celula eram patru insi: eu, Eronim Corasa E, Constantin Paragina si losif V. Iosif.
Am pus gamelele cu "medicamente" pe pervazul ferestrei si plini de emotie am început sa vorbim fiecare despre familia lui.

La un moment dat auzim zgomotele hârdaielor care aduceau mâncarea de prânz. Dintr-o data toti patru am întors capul privind spre gamelele asezate cuminti pe pervazul geamului. Nu ne venea a crede ochilor ceea ce vedeam: Continutul celor patru gamele s-a umflat si a crescut ca o spuma gata-gata sa se reverse peste marginile gamelelor,

Ce-i de facut ? Timp pentru socoteli nu era. Ne-am dat seama ca drojdia de bere a pus în fermentatie rapida zaharul din calciul gluconic.
Sa-l aruncam la tineta ? Nu ne înduram. Sa-l lasam în gamele ? În ce vom mânca?
Am decis cu totii sa mâncam continutul spre a nu ramâne în paguba apoi fie ce-o fi !

Abia am terminat de mâncat spuma cu bucluc ca hop si masa. Am înfulecat la repezeala si posirca de prânz, dar sa vezi nenorocire... Numai dupa doua-trei minute, am început sa ne umflam vazând cu ochii. Parca cineva sufla aer în noi cu o pompa de mare capacitate. Simteam ca plesnim.

Ne-am întins toti patru pe paturi dar, în continuare, ne umflam vertiginos. Unul din noi s-a ridicat în sezut si  facu gârrr, a dat drumul la o râgâitura cât o târlâ întreaga de porci, apoi a respirat usurat. Se vedea ca s-a mai desumflat putin.
Dupa primul a urmat al doilea si apoi ceilalti doi. Astfel toti patru ragaiam câte una buna si ne mai desumflam.

Am observat ca atunci când stateam întinsi ne umflam rapid, iar când ne ridicam in sezut râgâiam prelung. În felul acesta timp de vreo trei ore am tot facut acest soi de matanii originale pâna ce efectul drojdiei de bere a încetat si furtuna din stomacuri s-a domolit. Cina ne-a gasit pe cei patru istoviti la marginea patului, ca dupa o zi de coasa sau de plug.

Periute de dinti

Tot în acel pachet - care a fost primul si ultimul -, fiecare student a primit periuta si pasta de dinti. Unele familii au introdus în tubul de pasta câte un bilet cu diferite informatii.

Sotia unui student a facut o imprudenta: De teama ca primitorul nu s-ar fi gândit la biletul secret introdus în tub, a scris pe inventarul pachetului ca are un bilet în tubul de pasta.

Norocul nostru al tuturor a fost ca acel student a primit pachetul printre ultimii, când toti ceilalti au scos biletele secrete, le-au citit si le-au distrus.

Conducerea peniteciarului s-a alarmat si ne-a facut o perchezitie generala. Ne-au taiat toate tuburile cu pasta de dinti. Dupa aceasta operatiune ne-au confiscat periutele de dinti motivând ca spalatul dintilor este un obicei si o prejudecata burgheza. Era si aceasta o masura de intensificare a terorii psihice.

Simulacru de vorbitor la închisoarea Pitesti

Când am scris dupa pachete ni s-a permis sa invitam familiile noastre si la vorbitor. Unul pe luna. Ne mai staruisera sa nu invitam familiile toti deodata pe data de 1 iunie 1949, ci pe rând, in intervalul dintre l-15 iunie. Vorbitorul trebuia sa se desfasoare într-un cadru civilizat, fara prea mari aglomerari.

Dar iata ca pe data de 1 iunie 1949, dintr-o data, fara nici un fel de explicatie, vorbitorul s-a suspendat.

La distanta mare, dincolo de zidurile închisorii, se vedeau aglomerari de oameni. Barbati, femei, copii - membri ai familiilor noastre - umblau nelinistiti încoace si încolo ca sa poata lua oarecum legatura cu copiii, fratii, parintii sau sotii lor închisi. Era peste putinta.

A durat aceasta situatie câteva saptamâni. Se vedeau clar femei cu copii mici de mâna care scrutau zarea spre închisoare  dintre lanurile de grâu ce dadusera în pârga.

Din cauza departarii nu era posibil sa distingi figura cuiva. Totusi, femeile faceau cu mâna catre închisoare punând copii sa strige cât pot de tare: Tata, tata... Seara, când vacarmul zilei se mai potolea, aceste strigate se auzeau stins de tot, venite parca de pe alta lume.

Am vazut si patrule de soldati care-i alungau pe acesti vizitatori îndepartati de tinta.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com