PITESTI (3)

Înasprirea regimului de închisoare

Din ziua fixata pentru începerea vorbitorului s-a instituit un regim de o strictete de neimaginat. S-au suspendat cartile postale si s-au taiat pachetele la toata lumea.Zeci de colonei si alte grade superioare deschideau de dimineata si pâna seara vizetele si ne studiau. Am vazut si multe persoane civile. Printre crapaturile usii am vazut-o de câteva ori pe Ana Pauker, spionând detinutii. Am mai vazut si alte figuri cunoscute din portretele agatate pe toti peretii institutiilor si care faceau parte din Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc (Comunist) Român.

Doamne, oare ce urmeaza ? ... Oare ce pun la cale acestia ? Se auzeau duduind flacarile iadului prin apropiere si totusi nu ne puteam imagina cum este iadul în realitate.

Mie mi-a fost dat de Dumnezeu sa mai astept înca un an si jumatate (spre norocul meu) pâna voi cunoaste dezastrul. Altora - însa - le-a fost dat sa-L cunoasca mai din timp, spre nenorocirea lor.

Dezumanizarea (reeducarea) studentilor a început pe data de 15 mai 1949, la camera 1 corectie, prin atacul lui Turcanu si al bandei lui asupra celor 20 de studenti mEdicinisti din camera. Atacul s-a dat în complicitate cu administratia închisorii.

Timp de câteva saptamâni, studentii au fost torturati zi si noapte, fara întrerupere, pâna când, rând pe rând, au cazut. Creierele le-au fost sterse, ei au fost imbecilizati si transformati in bestii, în roboti, care executau ordinele lui Turcanu cu o constiinciozitate si fidelitate de neimaginat.

În felul acesta, Turcanu si-a creat o echipa de aproximativ 20-30 de ajutoare cu care a distrus în continuare, în forma de avalansa, pe toti studentii pâna la ultimul.

Cum pâna la intrarea mea în "focurile" reeducarii mai este înca vreme lunga, în cele ce urmeaza voi relata tot ce cunosc despre închisoarea Pitesti, mai putin dezumanizarea (reeducarea).

La "Casimca" Pitestiului

O data cu taierea pachetelor, s-a facut o noua redistribuire a detinutilor în celule, dupa un plan si un tel precis, pe care noi detinutii n-am avut cum sa-l ghicim.

Eu am nimerit în camera cu Valeriu Gafencu, condamnat la 25 ani munca silnica pentru activitate legionara. N-a facut nimic împotriva regimului lui Antonescu.

Mai erau in aceeasi camera Traian Dumitrescu, zis "Matca".

Oamenii nu prea erau lamuriti cu privire la ultimele zile ale celui de al doilea razboi mondial si nici cu conditiile în care s-a semnat Tratatul de pace cu România, la Paris, în anul 1947.

Eu fiind ofiter de meserie le povesteam tot ce stiam, cu lux de amanunte. N-a fost suficienta ziua, ci am continuat si noaptea, dupa stingere, timp de mai multe saptamâni.

Astfel, în una din aceste seri, cam pe la ora 23, eu vorbeam destul de încet, dar suficient de tare ca sa fiu auzit de ceilalti.

Aud deodata vocea directorului care striga rastit la usa:
- Care vorbesti acolo ma ?

Am tacut chitic. Au tacut si ceilalti trei din solidaritate cu mine. Numai ca directorul insista, nu voia sa abandoneze curiozitatea lui de a sti cine a vorbit. La insistentele directorului, eu faceam semne disperate celorlalti, mai ales lui Gafencu, care era stapânit de o cinste imaculata de a nu minti, de a fi pe linia adevarului si numai a adevarului. În schimb, eu care stiam ca am de lucru cu Dracul, nu voiam sa spun adevarul, caci lui Satan numai minciuna i se potriveste. Atunci m-am prefacut ca ma trezesc din somn, întrebând: Ce ? Ce e ?, Era o farsa total neconvingatoare.

- Care ai vorbit aici ?
- N-a vorbit nimeni, i-am raspuns eu directorului.
- Las' ca va arat eu voua !
A doua zi, toti patru am fost introdusi la "'Casimca"

Era aceasta "casimca" o celula întunecoasa si fara geamuri situata la subsol si era plina de apa împutita si de materii fecale. Aceste camere total insalubre aveau drept aerisire un fel de burlan prin care se auzea cum în curte se instruiau hotii. Instruirea se facea în spirit marxist. Li se baga în cap ca ei sunt doar niste victime ale sistemului capitalist. Dupa fiecare cuvântare se porneau la cântat cântece revolutionare comuniste.

Regimul alimentar era o jumatate de gamela de apa calda pe zi si tot a treia zi o bucata de turtoi, echivalentul a 250 gr. de pâine.

Erau mai multe camere de pedeapsa la subsol. Cât am stat noi acolo toate au fost pline cu detinuti pedepsiti. Din una se auzeau fredonându-se cântece legionare. Am recunoscut vocea studentului la medicina Gheorghe Suroiu.

Acolo, la "casimca", am interceptat semnalele, morse prin care se transmitea ca în anumite camere se face reeducare, procedându-se la torturareacelor care se opun.

M-au lasat indiferent toate aceste vesti deoarece nu aveau suport logic pentru mintea mea la data aceea ... Mi se pareau fabulatii ca orice poveste care se transmite din gura în gura. N-am înteles atunci, dar voi întelege nu peste mult timp când îmi va veni rândul...

Dupa sapte zile de "casimca" am fost adusi iarasi în celula din care am plecat. De atunci înainte am fost hotarâti sa fim cu ochii în patru, prudenti, nu atât pentru noi cei trei, cât pentru sarmanul Gafencu care era extrem de bolnav si a suportat cu greu cele sapte zile de pedeapsa.

Setea

În una din zile s-au auzit hârdaiele hârsâind într-un mod deosebit din care rezulta ca mâncarea trebuia sa fie mai consistenta, nu apa chioara. - E ceva gros, am concluzionat bucurosi toti patru deodata. Da, asa a fost. Doar ca a fost varza, nu arpacas asa cum am sperat noi.

De data aceea ne-a servit gardianul cu un polonic supraplin de varza, iar apoi ne-a zis: Daca mai vreti, va mai dau. Am mâncat în graba întreg continutul gamelei si ne-am dat seama ca varza era sarata peste masura, era adevarata ocna de sare. Cu toate acestea am luat si un supliment. De acum eram satisfacuti ca ne-am vazut macar o data cu burtile pline,

Programul era ca imediat dupa masa sa mergem la toaleta de unde se lua si apa. Asteptam sa vina gardianul pentru a ne scoate la WC, dar de data asta nimic. Caraliul chiar plecase de pe sectie.

O sete cumplita a pus stapânire pe noi dupa atâta saramura. Simteam ca ardem. Era o senzatie insuportabila. Am început sa batem în usa. Mai bateau si la alte usi. Într-un târziu veni si gardianul.

- Domnule gardian, dati-ne drumul sa luam apa.
- Nu curge apa.
- Am mâncat saramura aceea si ne arde setea mai rau decât focul.
- Cine v-a pus s-o mâncati ? Apoi ne trânti usa în nas,

Ne-am dat seama ca actiunea de insetare detinutilor era dirijata. Ne-am tavalit pe jos de sete, dar în zadar. Abia târziu de tot, spre seara, chipurile, a venit apa si am fost scosi la program.

Tot in noaptea aceea ne-am trezit în niste strigate stranii. Cineva chiuia si striga cât îl tinea gura: Caii mei, caii mei !... M-a cuprins un tremur de spaima. Mi s-a oprit respiratia. Am recunoscut vocea. Era vocea comandantului meu Nicolae Nedelcu, din Craiova. Târziu de tot am aflat ca bietul Nedelcu si-a pierdut mintile în timpul torturilor la care a fost supus de catre Turcanu si banda lui.

Cei trei colonei

Am ajuns pe data de 16 decembrie 1949. Regimul era deosebit de aspru. Instituirea unui secret desavârsit în închisoare presa asupra noastra ca o greutate zimtata ce se înfigea adânc în trup, producând o durere ce crestea cu fiecare clipa si la cea mai mica miscare.

O atmosfera grea de iad simteam ca ne cuprinde ca o neliniste prevestitoare de mari dezastre.

Din diferite camere, de ici de colo, tot disparea unul câte unul despre care era peste putinta sa mai auzim ceva. Semnalele morse functionau tot mai anevoie.

Dintre cei patru care eram in celula, Gafencu era grav bolnav. Tuberculos în ultimul grad, a ajuns sa nu mai poata coborî din pat.

Am raportat în fiecare zi primului gardian, precum si directorului de câte ori venea in inspectie, situatia lui Gafencu, care era mai mult un muribund.

Pe data de 16 decembrie 1949 auzim pasi multi si greoi agitându-se în fata usii. Se auzeau soapte si întrebati. Usa s-a deschis si au intrat trei colonei, toti trei deosebit de grasi. Pareau trei porci în preajma Craciunului. Parca erau umflati cu pompa. Se miscau greoi si apasat, gâfâind si leganându-si osânza burtii în dreapta si în stânga în ritmul mersului.

Ne-au întrebat pe fiecare de condamnare. Când le-am spus ca sunt condamnat la 25 ani munca silnica au facut niste mutre fariseice de falsa mirare si compatimire. Cunosteam figurile si grimasele înca din timpul anchetei. Îndreptandu-si privirile asupra lui Gafencu, îl întreba pe acesta:
- De cât timp esti în închisoare?
-De opt ani.
Toti trei s-au prefacut ca au amutit de surpriza, iar unul din cei trei, cel mai bortos, a zis celorlalti:
-Acesta trebuie sa fie pus imediat în libertate !
Felul în care a spus-o ne-a convins oarecum ca cei trei vorbeau serios.
Eu am încercat sa le raportez acestor grasuni despre regimul inuman la care suntem supusi...
- Vorbeste în numele dumitale nu  si al celorlalti - mi-o taie una din aceste uriase mogaldete.
- Cer revizuirea procesului si îmbunatatirea regimului de detentie.
- Bine, bine. Da, se vor lua " niste masuri " si pentru voi ceilalti.

Cu o insensibila perversitate ne-au convins ca-i preocupa situatia noastra în sensul îmbunatatirii ei.

O carte postala

La vreo doua zile dupa enigmatica inspectie a celor trei colonei, gardianul ne aduse în celula unelte de scris si câte o carte postala de fiecare. Parea o mare realizare. Aveam voie sa scriem câteva rânduri prin care ceream familiei noastre îmbracaminte.

Dupa zece zile Gafencu a fost singurul chemat la administratie si a primit pachetul cu îmbracaminte de acasa. Ceilalti trei am tot asteptat si mai asteptam si astazi...

Sarmanului Gafencu i-au dat din acel pachet doua perechi de indispensabili, doua camasi si înca ceva, printre care si un prosop pe care mama lui a brodat cu ata colorata mesajul cel mai sfânt ce-l poate trimite un parinte fiului iubit "TE PUPA MAMA. VALI"

Când Gafencu a dat cu ochii de mesaj, a strâns prosopul ghem, l-a sarutat îmbratisându-l la pieptul sau uscat de suferinte si a izbucnit in plâns. Si noi cei trei am plâns cu lacrimi fierbinti, caci ne-am adus aminte de iubirea cea dintâi a mamei noastre.

Unde-i ceasul banditule, sa-l scoti imediat ?!

Într-o dupa-amiaza, când nesuferita foame ne îmboldea sa stim cât e ceasul si cât mai este pâna ce vom primi posirca ce purta numele de cina, unul se urca pe calorifer sa vada cam cum stam cu umbra, sa stabileasca ora dupa soare.

Ca o facuta, tocmai atunci îl aduse dracul pe gardianul Georgescu în vizeta. A deschis imediat usa si l-a întrebat ce cauta la geam.
- Am vrut sa vad cât e ceasul, domnule gardian.
- Scoate ceasul imediat si da-l încoace !
- Pai sa vedeti domnule gardian...
- Nimic, sa dai ceasul imediat. Afara cu tine !
Bietul student - stiind ce-l asteapta - încerca disperat sa-i explice tontului ca-i vorba de soare si de umbra, dar netotul neîntelegând nimic îl soma pentru ultima oara:
- Scoate ceasul banditu-le !

Îl trânti cu fata în jos pe coridor si cu parul cu care se carau hârdaiele începu sa-i miluiasca peste spate, peste dos si pe unde se nimerea, cerandu-i la fiecare lovitura sa scoata ceasul.

La strigatele de durere si disperare ale studentului veni si comisarul de la etajul II precum si directorul care se gasea pe undeva prin preajma, ca sa afle ce anume "grozavii" a putut face "banditul"..

Cei doi s-au dumirit curând de prostia gardianului si astfel studentul a scapat cu cât a încasat.

Foamea poate fi mintita, dar nu înselata

Foamea în închisoarea Pitesti a fost atât de crâncena încât multi încercau tot felul de subterfugii numai ca s-o însele.

Feliuta de pâine, ca frunza de groasa, varia între 50 si 200 de grame. N-a ajurrs niciodata sa aiba 250 de grame -cât era ratia unui detinut.

Dimineata se primea doar o ceasca de surogat de cafea, un fel de zeama neagra fara zahar, sau tot atâta terci. Detinutii prefereau terciul care era mai consistent.

La amiaza se primea pâinea si o zeama de arpacas sau fasole fara boabe. Uneori mai primeam zeama de varza sau zeama de cartofi. Seara se primea aceeasi zeama lipsita de consistenta, dar fara pâine.

Iata cum încercam sa mintim foamea crezând ca amînselat-o: Se grupau câte cinci pâna la zece insi care dadeau terciul unuia singur sa-l manânce ca sa se sature macar o data. Astfel unul câte unul era odata la cinci-zece zile satul.

Un alt sistem era strecurarea printr-o cârpa a ceaiului de arpacas sau fasole iar produsul mai vârtos era amestecat cu farâmituri din coaja de pâine pe care o primeam. Din acest aluat  se faceau chiftelute mici de marimea unei monede. Acestea se uscau si înainte de a se mucegai se luau pe fata limbii, asa cum se ia cuminecatura la romano-catolici. Acesti banisori din aluat erau plimbati cu limba printre toate maselele ca fiecare din ele sa aiba parte de acea bucurie. Facând haz de necaz, studentii au botezat acesti banuti din aluat "pârjoale moldovenesti".

Altii strângeau farâmituri de pâine într-un ciorap pe care îl agatau la capatul patului pentru "Vremuri grele". Inventivitatea culinara atingea culmi nebanuite.

Pentru operativitatea servirii terciului dimineata, gardianul vâra hârdâul în ultima celula ca sa-l împartim noi.

Dupa împartirea echitabila într-o anumita ordine a terciului, mai ramânea pe doage si pe fundul hârdaului ceva, putin, dar care, pentru un înfometat conta mult. De aceea s-a instituit o ordine ca sa-i vina fiecaruia rândul la curatat hârdâul.

De multe ori, gardianul, ca sa se distreze de nenorocirea în care eram, ne vâra câte un hârdau din care se golise terciul dar care fusese deja curatat. Apoi el privea prin vizeta si se amuza de necazul nostru.

În una din aceste ocazii, de pe priciul de sus, unul razbit de foame, pierzându-si controlul si bunul simt, a sarit de sus cu capul în jos drept în hârdau, fara sa-i pese ca-si rupe gâtul sau sa aiba rusine ca e altul la rând. Situatia pentru noi ceilalti a devenit penibila, pentru ca pierdeam respectul pe care gardianul trebuia sa ni-l poarte în intimitatea sa. Atunci, în sinea mea cea simpla si neexperimentata, mi-am zis ca trebuie sa-i dau acestuia o lectie de bun simt.

A doua zi dimineata, luându-l la rost pentru atitudinea nedemna din ziua precedenta, i-am oferit terciul meu (ca sa-l rusinez în fata celorlalti) ... Dar omul a primit frumos terciul, l-a sorbit cât ai zice "peste" si apoi mi-a restituit gamela goala si linsa, fara sa-mi zica macar un cât de mic "merci"...

Astfel, în loc sa-l învat eu minte pe el, m-a învatat el minte pe mine în vazul tuturor.

Baia de la Pitesti

Rufele murdare le spalam noi. Primeam fiecare câte o frunza de sapun, le muiam cu putina apa, le sapuneam si le lasam asa în gamela în care mâneam. Ajunsi la baie, le aruncam într-un jgheab în care se gasea apa si pâna ce noi faceam dusul acestea se rauiau, iar când ieseam de la dus le limpezeam.

Toate aceste operatiuni durau atât de putin încât daca ne-ar fi privit un strain necunoscator cu siguranta ar fi zis ca am dat în mintea copiilor si ne jucam de-a baia si spalatul rufelor.

Într-una din acele zile de la sfârsitul anului 1949, în timp ce o serie de studenti coborau de la etajul II în fuga spre baie, la un moment dat auzim un tipat, apoi toata acea ceata de oameni, în acelasi galop, s-a întors înapoi. Baia pentru detinuti s-a întrerupt. Nu s-au mai auzit tropote de detinuti fugariti, nici de la etaj spre baie nici dinspre baie spre etaj. A început -în schimb - o serie de ciocanituri pe casa scarii din capatul T-ului. Aceste ciocanituri au durat pâna spre seara, când baia pentru detinuti a fost reluata.

Când a venit rândul celulei noastre sa mearga la baie, am constatat ca golul ce exista pe casa scarilor de sus si pâna la parter a fost îngradit cu o plasa de sârma. Ne-am dat seama ca cineva s-a sinucis, aruncându-se cu capul în jos prin acest spatiu destul de strâmt, dar prin care încapea, totusi, un om.

Târziu de tot, dupa ce toate s-au terminat, am aflat ca victima acestui act de sinucidere a fost SERBAN GHEORGHIU, student la medicina veterinara. Noi, camarazii lui, îi ziceam "Sergentul".

Ce s-o fi întâmplat la camera 4 spital ?!

Era Ajunul Craciunului sau în ziua de Craciun a anului 1949 (precis nu-mi pot aminti), când priveam cu multa prudenta pe geam spre camera 4 spital, care era situata în vinclu, pe aripa T-ului închisorii. Brusc am vazut obiectele de cazarmament zburând pe sus. Un praf enorm se vedea ridicându-se într-un vacarm de nedescris. Se auzeau si gemete de oameni loviti, Constatam ca acestia s-au încâierat. Apoi am vazut sepcile gardienilor si se vedea cum loveau cu bâte si cu rangi în detinuti. Ceea ce parea straniu era ca vedeam lovind si unii detinuti alaturi de gardieni.

Mi s-au parut atunci toate aceste un fel de joc de marionte la teatrul de papusi.

Ce naiba s-a întâmplat !? Au înnebunit acestia asa, pe nepusa masa?... Sau este efectul îndelungatei detentii când oamenii simt nevoia unei refulari a nervilor ? Nici chiar asa !

Priveam spre Gafencu care era în al optulea an de închisoare si în loc sa-si piarda rabdarea câstigase una de sfânt. De nicaieri nici o informatie. Totusi, într-un târziu, din celula vecina, Dragos Hoinic ne-a atras atentia - prin morse - ca ceva straniu se petrece la camera 4 spital. Pâna la urma aceasta întâmplare stranie a fost data uitarii. Am considerat-o o halucinatie. Mult mai târziu voi afla ca aceasta a fost una din marile agresiuni pusa la cale de administratie si Turcanu împotriva studentilor. Tot înziua aceea ne-am despartit si de Valeriu Gafencu care a plecat spre Târgu Ocna, unde, nu peste mult timp, a murit.

Speranta la dus, disperare la întors

Putea sa fie prin luna februarie sau martie 1950, când, intr-o noapte, se auzi un mare vuiet pe coridoarele închisorii. Usile se deschideau si se auzeau tropote de oameni care ieseau grabiti din celule. Era un lucru neobisnuitîn timpul noptii. Se auzeau cum gardienii dau dispozitii rastite, dar în soapta, detinutilor.

Oricât de mare ar fi fost strictetea in închisoare, ocazia era unica de a putea lua legatura cu vecinii prin morse. Prin calorifer s-a auzit semnalul ca pe holul parterului este o comisie care selectioneaza detinuti pentru Canalul Dunare-Marea Neagra.

Am tresarit de bucurie si speranta. Asta-i salvarea!... Vom avea contact cu aerul liber, o mâncare mai buna, vom vedea soarele... Cu totii vedeam numai acest aspect. Am uitat ca stapânirea a rostit public, prin gura Anei Pauker, ca munca la Canalul Dunare-Marea Neagra va fi un mijloc de exterminarea fizica a dusmanilor comunismului. Nu ne mai aminteam declaratiile publice ale diferitelor personalitati comuniste ca "acest canal va fi cimitirul burgheziei românesti".

În noaptea aceea semnalele morse au functionat din plin, cape vremuri "bune". Atunci ni s-a confirmat clar ca pe sectia "corectie" se aplicau torturi detinutilor. Cu stupoare am luat cunostinta de acest fapt, dar nu puteam întelege nimic. Imaginatia nu-mi functiona decât pâna la un punct, apoi se oprea dezorientata. Creierul intra într-o faza de inhibitie, dupa care urma o uitare totala.

Penitenciarul s-a golit - pur si simplu. Am ramas numai noi cei de la munca silnica.

N-a durat nici o saptamâna aceasta situatie caci închisoarea din nou s-a umplut cu detinuti si - culmea - chiar cu aceiasi detinuti care plecasera cu câteva zile mai înainte. Nu întelegeam nimic... Am auzit o voce care se voia a fi mai retinuta:

- Banditilor, credeati ca scapati si mergeti la Canal sa construiti România legionara !? Partidul nu admite asa ceva... lata de ce ati fost adusi înapoi. Mai întâi va veti reeduca si veti scoate putregaiul din voi.

Aducerea înapoi a studentilor ne-a cutremurat pe toti cei de pe sectia munca silnica. Simteam ca aici e vorba de o grozavie bine pusa la punct, dar eram departe, foarte departe de a întelege ce anume se petrece cu adevarat.

Studentii din nou au fost trecuti prin "moara" reeducarii. Abia apoi, dupa vreo patru luni de torturi barbare, dupa ce s-a constatat ca sufletele lor sunt complet distruse, s-au format din nou loturi care au fost trimise la Canalul Dunare-Marea Neagra. Organizatorii masacrului erau siguri ca o revigorare a constiintelor nu mai era posibila.

 sursa: http://www.procesulcomunismului.com