Iesim din închisoarea Jilava. Scapati de sub bolta lata de mai multi metri a portii, urcam panta care ne duce afara. Suntem un grup de 22.

în fata noastra se desfasoara la infinit câmpia Munteniei. E atât de trista! Cum as putea-o gasi altfel în acest început de iarna. Azi e 21 Decembrie 1949.

Sentimentele mi se învalmasesc: întinderea ma vrea liber, goliciunea ei ma întristeaza, necunoscutul vietii de închisoare îmi da griji.

Cu sase luni în urma, într'un minunat sfârsit de Iunie, lasam în spatele meu aceeasi întindere, atunci bogat înverzita si-mi faceam intrarea în Jilava, tot pe aceasta poarta!

Un camion ne asteapta. Sunt nerabdator sa fiu cât mai repede, departe de aceasta închisoare subterana - pe timpuri fort militar - în întunericul careia am petre­cut un calvar de timp.

Jilava este însa necrutatoare si în afara zidurilor ei. Nu se vrea uitata cu una cu doua.

Ni se pun lanturi la picioare! Masura a fost luata, desigur, pentru a face impresie. Atât si nimic mai mult. Sa pleci în deznadejde si sa fii dus de aici, coplesit de nesiguranta viitorului!

Stiu numai ca grupul nostru e transferat la Pitesti, penitenciar rezervat studentilor. Am mai stat acolo între Octombrie 1948 si Iunie 1949.

Suntem bruscati, mai mult azvârliti, în camionul des­coperit. Primim ordinul: "chirciti"! Nu trebuie deci, sa fim vazuti pe parcurs, probabil pâna undeva în triajul garii de nord a Bucurestiului, ca de acolo sa fim îmbar­cati într'un vagon duba.

Nu stiu ce ar putea fi mai ipocrit în lume, decât comunismul! în timp ce în România anilor 1949 ne gasim în închisoare peste o suta de mii de detinuti, în acelasi timp presa comunista (cea anticomunista nu mai exista de mai bine de doi ani) urla împotriva injustitiei si teroarei care s'au abatut asupra comunistilor din tari­ le capitaliste. Câteva sute în Spania, cam tot atâtia în Portugalia, patru - cinci în Germania occidentala, câ­teva duzini aiurea Se scrie atât de mult despre acesti oameni, se fac proteste, se organizeaza mitinguri!

Despre noi nici o vorba. Si nici despre cei din celelalte tari, devenite si ele "democratii populare".

Peste noi s'a tras o cortina de fier. Ma simt, facând aceasta comparatie, un paria între multe alte milioane, uitat de pe urma unei împartiri nesabuite a lumii în zone de influenta.

Totul a fost ca si cum Dumnezeu ar fi împartit oamenii în doua: cei buni la Apus, în fata cortinei de fier, cei rai la rasarit, în dosul ei.

Noi, românii, facem parte din cei rai, alaturi de bulgari, albanezi, sârbi, croati, unguri, cehi si slovaci, polonezi, o parte din austrieci, cam o treime din germa­ni si apoi multe popoare de pe propriul teritoriu al Uniu­nii Sovietice.

Suntem cu totii în camion. Ne-am trântit pe podea, asa cum am primit ordinul. Suntem escortati de patru gardieni postati în cele patru colturi ale camionului si înca de doi, asezati în cabina.

Sunt bine înarmati: pistoale automate. Au si uniforme noi. Baleanu, medicinist, cu o voce nabusita îsi spu­ne parerea:

- Dictatura îsi schimba uniformele. în cele vechi, treceau neobservati; în astea nu mai par gardieni, se apropie de securisti.

Unul din pazitori se uita fix la noi. Parca ne-ar fi ghicit gândul. Ne luam, de precautie, un aer de ino­centa. Dupa o comanda scurta, camionul porneste. Mer­gem o buna bucata de timp, pe o vreme rece, morocanoasa. Dupa un timp, camionul se abate din drum, in­tra pe o sosea, parca mai îngusta, si-si face intrarea pe o poarta pazita de santinele.

Noua postura - lanturi la picioare - ma face sa uit de foamea care m'a chinuit o jumatate de an, zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Doua sute cincizeci de grame de pâine, un fel de ceai dimineata, un polonic de apa chioara la prânz si altul seara. Ciorba de arpacas sau de cartofi trebuie sa contina sapte grame de ulei. Oficial, asta este ratia zilnica de grasime pentru un de­tinut politic.

Suntem în curtea unei alte închisori: în fata noastra„ penitenciarul Vacaresti îsi înalta zidurile, în care sunt croite ferestre mici, zabrelite. De unde sunt, vad turnul fostei biserici. Pe timpuri, aici îsi faceau de lucru calu­garii Manastirii Vacaresti.

Constatam ca trebuie sa asteptam. De ce? în defi­nitiv, putin ma intereseaza! Când esti lipsit de libertate, devii inert, stii ca nu te mai poti folosi de vointa de a actiona! Suveran, îti ramâne numai dreptul de a gândi.

Iarna a sosit: fulguieste usor. Instinctiv, ne strân­gem hainele pe noi.

Gardienii ne aduc un tovaras de drum. îi pun si lui lanturi de picioare si-1 dau gramada peste noi. Suntem deci 23.

Dupa o scurta privire asupra noului venit, îmi zic ca trebuie sa fie evreu. Sa tot aiba 24 - 25 de ani, blond, înalt, plin la corp si la fata. Trebuie deci sa fi fost de curând înhatat de Securitate!

Unul din gardieni, ce-si are locul în fata, în cabina soferului, deschide portiera, se trage pe jumatate afara, se salta peste oblon, la noi:

-O sa intram în oras, nu ridica nimeni capul de oblon în sus.

Da comanda de plecare.

E si cazul. începe sa se lase frig.

Ma întreb de ce o fi trebuind sa stam chirciti? Mo­tivul pentru care nu trebuie sa fim vazuti, îl stiu numai ei, gardienii sau Securitatea. Teama, ca pe parcurs tre­catorii ar vedea oameni arestati, nu cred sa-i fi determi­nat sa ia aceasta masura. Afara nu mai e un secret pen­tru nimeni ca arestarile se fac în masa, în toate catego­riile sociale si la toate vârstele.

O suta de mii de oameni se gasesc în puscarie!

Desigur ca Ministrul de Interne n'a dat un comuni­cat în aceasta privinta. Un astfel de comunicat n'ar fi dat de nici un minister de interne din lume.

Noi însa o stim. La Jilava, unde e un permanent du-te - vino de noi arestati, de transferati din alte în chisori, de pe tot cuprinsul tarii, s'a putut face soco­teala. Acesta e bilantul democratiei populare la sfâr­situl anului 1949.

Cum s'a ajuns aici?

1944-1949. Cinci ani. S'au întâmplat multe în acest scurt timp: creari de noi institutii, rasturnari de ase­zaminte vechi, înfiintari de noi partide si darâmarea altora, apoi maziliri si oameni noi.

La 23 August 1944 partidul comunist numara, nici mai mult, nici mai putin, - 802 membri. Apoi, la nu­mai un an, nu reusise sa-si recruteze, cu exceptia câtor­va figuri de mai mare sau mai mica importanta, decât oameni de la periferiile oraselor sau din pleava satelor. Impopularitatea nu l-a descurajat, ci din potriva. înta­râtat si cu un nou impuls, venit din vârful baionetelor armatei sovietice, a încercat sa-si impuna punctul de vedere în tara. Reactia a fost puternica. Dându-si seama ca impopularitatea nu-i scade, s'a ascuns în spatele altor partide.

Noi formatiuni politice "progresiste" apar ca ciu­percile dupa ploaie.

Generalul Radescu formeaza un nou guvern. Cele doua guverne precedente ale Generalului Sanatescu nu i s'au parut destul de "democrate". Presiunile Uniunii Sovietice se faceau din ce în ce mai simtite.

Generalul Radescu alarmeaza tara; într'un discurs, tinut în sala cinematografului ARO, spune raspicat: "oameni fara neam si fara credinta vor sa puna stapâ­nire pe tara noastra".

Urgia invadatorilor si a comunistilor e atât de mare încât Generalul Radescu e nevoit sa fuga în strainatate. A scapat ca prin urechile acului!

Se formeaza un Front Popular, asa numitul "Bloc al Partidelor Democrate". Din comunisti si niste sucur­sale ale partidului - Partidul National Popular si Fron­tul Plugarilor - cât si din dizidente ale partidelor isto­rice. Partidul Social-Democrat ia drumul chemarii natio­nale; nu se alatura comunistilor. Desigur ca s'a gasit si aici o dizidenta : Voitec. Cu acest front popular, comu­nistii s'au prezentat în alegerile parlamentare din 19 Noembrie 1946. Alegerile au fost câstigate cu majorita­te zdrobitoare de opozitie: Partidul National Taranesc, Partidul National Liberal si Social - Democrat Inde­pendent. Cu cinism, cu calm desavârsit s'a dat rezulta­tul votului: "Marea Victorie a Blocului Partidelor Democrate. Poporul român a ales lumina. întunericul a disparut pentru totdeauna din viata poporului român."

Rasturnarea rezultatului sufragiului national a indi­gnat pe cei mai multi, dar a si demoralizat. Dezorien­tari. Treceri timide, în ascuns, la partidele Blocului. Amenintarea comunistilor e prea mare ca sa nu se ga­seasca timorati!

Dizidenta liberala a lui Gheorghe Tatarescu, ramâ­ne pentru unii o speranta. Naivitate, iluzie...

Rafuiala: Partidele National Taranesc, Liberal si Social Democrat sunt tintuite la stâlpul infamiei. Con­ducerea taranista e azvârlita în închisoare.

în mitinguri înjghebate din solicitanti pentru pozi­tii mai mari sau mai mici, în noua rânduiala a tarii, se cere moartea lui Iuliu Maniu. Ion Mihalache: "trada­torul care a luptat voluntar împotriva Uniunii Sovie­tice".

30 Decembrie 1947: înlaturarea monarhiei constitu­tionale.

Petru Groza, Presedintele Consiliului de Ministri, Presedintele Frontului Plugarilor, latifundiar, marione­ta comunistilor, autorul cartii "în Umbra Celulei" (a stat trei zile închis înainte de 23 August 1944): "Ma-jestate a sosit timpul sa divortam".

Am devenit astfel cetateni ai Republicii Populare Române!

Mai-Iunie 1947: arestari de national-taranisti si liberali si multi altii. Unde mai e nevoie de o justifica­re, se arunca un pistol ruginit în gradina victimei. A doua zi, perchezitie: arma de foc dosita!

Recunostinta: Presa scrie de clasa muncitoare si re­prezentantii ei. Se organizeaza si mitinguri în acest sens. Pe unde scoateti camasa dizidentilor! Anton Alexandrescu, dizidentul taranist e aruncat la gunoi. Gheorghe Tatarascu, dizidentul liberal, e înca ministru de externe si are înca oameni acolo si în legatii!

Ziarele, la pagina evenimentelor externe, dau si in­formatii marunte: Bruxelles - Secretarul Legatiei Republicii Populare Române în capitala Belgiei a cerut azil. E tatarascean. Si asa mereu, la fiecare doua trei zile un astfel de anunt. Gheorghe Tatarascu e sufocat.

Mazilirea: colaborationistul primeste domiciliu fortat, dar are voie sa se plimbe în gradina.

Ministerul de Externe trece în stapânirea Anei Pauker. Numarul 1 al Partidului comunist român.

Unica speranta: America; Occidentul.

Planul Marshall pentru Europa apuseana ne da sperante.

Comunistii si "pasnica" Uniune Sovietica se alar­meaza: Imperialistii americani vor sa atace lagarul pacii. Armatele americane sunt în fata Cortinei de Fier.

Întruniri ale ministrilor de externe din Occident, care, scriu ziarele, pregatesc un nou razboi.

Doamne, ajuta-ne!

Mai 1948. Sperante mari: America nu va tolera dic­tatura comunista în estul Europei. Asa, cel putin, reiese din cele spuse la posturile de radio apusene.

Comunistii îsi urmeaza drumul: o noua constitutie progresista si democrata este votata de Marea Adunare Nationala înca din Februarie. Nu se îndoieste nimeni ca nu e progresista. Si programul-platforma al Blocului Par­tidelor Democrate fusese progresist. în mai putin de doi ani s'a ales praful de el, dar si de libertatile ceta­tenilor.

Radioul si presa vin cu ceva nou: "clica manisto-legionara". Dar Iului Maniu e în închisoare. Ea pentru legionari deci.

La 15 Mai 1948, într'o singura noapte sunt arestati cinci mii.

Comunistii schimba fata tarii. Siguranta de Stat e înlocuita cu Securitatea Poporului, Politia cu Militia Po­porului, primariile se numesc de acum sfaturi populare, armata e în uniforme noi - asemanatoare cu ale sovie­ticilor. Este si ea tot a poporului.

Cei care au strigat cât i-a luat gura la mitinguri, n'au facut-o de pomana. Sunt facuti presedinti de sfaturi po­pulare, presedinti de cooperative (cu toate ca sunt înca goale). Unii dintre ei, mai pretentiosi, intra în diploma­tie, altii devin directori de fabrici, presedinti de organi­zatii sindicale, ofiteri ai armatei poporului (nu e nevoie sa fi fost prea mult la scoala, totul e sa spui ca esti ala­turi de popor.)

Presa si radioul au o noua tema la ordinea zilei: social-democratia din tarile capitaliste. Peste tot social-democratilor li se da acelasi calificativ: sunt lacheii capi­talistilor. Iar sefilor sindicalisti: cozile de topor ale pa­tronilor. Social-democratii dizidenti din România palesc. Trebuie sa le vie si lor rândul!

Si iata ca, asa peste noapte, ne pomenim ca partidul comunist si cel social-democrat se unesc si formeaza Partidul Muncitoresc Român. Fiindca clasa muncitoare nu poate fi calauzita decât de un singur partid marxist! Numele de partid comunist îl va lua mai târziu. Asa dar, dintr'o trasatura de condei, a disparut social-democratia din România.

Noul partid stapâneste totul. E suveran absolut, fara cea mai stearsa umbra de opozitie. La scurt timp, noul partid si-a închis portile sau spus altfel:"acum nu mai avem nevoie de sprijinul nimanui. Stim noi cum sa ne aranjam si fara colaborationisti".

Tara a ramas cu doua clase sociale: membrii de par­tid, deoparte, sus, si poporul de cealalta parte, jos.

Sociali-democratii, transformati peste capul lor în comunisti, mai au o singura consolare: "suntem membri de partid, dar provenim de la social-democrati".

Poporul trebuie aparat de dusmani: Securitatea e militarizata.

începe prapadul.... si ca sa faci prapad ai nevoie de oameni alesi pe sprânceana. Au fost recrutati pentru Securitate: golani din mahalalele Bucurestiului, sme­cheri de cafenele (desfiintate de altfel), meseriasi tineri puturosi, fosti dezertori de pe front....

Poporul nu cedeaza: rezistenta activa si pasiva. Unii iau drumul codrilor.

Comunistilor nu le pasa de vointa poporului: ares­tarile se tin lant. Au loc noaptea, ziua, pe strada, sau la lucru. Mânia populara creste...

Câteva zdruncinaturi ale camionului ma dezmortesc. Suntem în triajul Garii de Nord. îl recunosc dupa une­le cladiri. Cu ani în urma am mai trecut pe aici...

Camionul se opreste, gardienii se dau jos si se în­dreapta spre un grup ce pare ca-i asteapta. Spre surpri­za noastra recunoastem înca sase gardieni de la Jilava. Îl zaresc si pe Ivanica, prim-gardian al închisorii.

Oamenii pazei vorbesc, gesticuleaza, se uita spre noi. Ceva trebuie sa se întâmple!

Un ceas, nu departe de noi, arata ora unu si juma­tate. Ivanica pare nerabdator!

Noi, la rândul nostru, suntem curiosi sa stim, de ce e necesar ca doisprezece gardieni, înarmati cu pistoale mitraliera, sa ne îmbarce într'un vagon duba.

Stam asa pâna la ora doua, când iata ca Ivanica da ordin sa ne dam jos din camion. Cu lanturile târsite de picioare, ne asezam în coloana.

La vreo cincizeci de metri, în stânga noastra, zaresc vagonul duba.

Gardienii ne încadreaza. Cinci pe o parte, cinci pe alta, unul în coada, iar Ivanica în capul coloanei.

Nu pricep nimic! Nu e nevoie sa parcurgem cinci­zeci de metri cu asemenea escorta!

Prim-gardianul da ordin de plecare, dar o ia spre dreapta, în partea opusa a dubei.

Sunt surprins!

Peste sinele de cale ferata, mergem vreo doua sute de metri, pâna în fata unei însiruiri de cladiri. Ne oprim. Gardienii se dau înapoi mai multi pasi. îsi scot de pe umar pistoalele mitraliera.

Fiori ma cuprind. Ma uit la ceilalti. Trasaturile schi­monosite ale fetelor tradeaza frica, la unii chiar dispe­rarea.

Deodata, toti doisprezece încep sa zbiere. Totul a început ca la comanda.

- Unde va uitati banditilor? La pamânt. Executa­rea. Asa! Stai pe burta.

Executam ordinul cu strictete. Nici n'am putea face altceva!

Gardienii încep sa-si vânture pistoalele. Apoi, toti deodata: "Culcat!"

Comenzile tin de patru-cinci minute....

Ma linistesc. Panica ce-am încercat-o în primele mo­mente s'a sters cât ai clipi din ochi. Fiindca e vorba de altceva, nu sa-si bata joc de noi.

În stânga noastra, la toate ferestrele cladirilor însi­ruite pe o lungime de vreo suta de metri - sunt birouri ale Cailor Ferate - oameni sunt îngramaditi la feres­tre. Trag cu coada ochiului. îi vad cum îsi întind gâtu­rile peste capetele celor din fata, sa poata vedea mai bine; cei mici de statura îsi fac loc cu coatele sa apuce un loc mai bun.

Gardienii striga la noi mai departe.

Ivanica trage si el cu coada ochiului la ferestre.

Ne luminam la fata.... caci dam numai o reprezen­tatie. Suntem figuranti ai unui spectacol caruia se în­cearca sa i se dea o nota exemplara.

Spectatorii trebuie îngroziti. Sunt functionarii CFRului. între timp oamenii au deschis ferestrele. Acum au ei fetele schimonosite, prinse de o paloare cadaverica.

- Culcat... sculat... capu'n pamânt banditilor. Va învatam noi minte sa mai loviti în clasa muncitoare.

Clasa muncitoare - cei de la ferestre - e îngrozi­ta... în dreapta noastra, la vreo cincizeci de metri, dupa un vagon, un grup de cinci-sase persoane ne observa cu multa atentie. Sunt regizorii spectacolului. Gardie­nii, actorii debutanti, iar noi, figurantii acestui specta­col sui-generis, productie a democratiei populare.

La mai bine de o suta de metri, vis-a-vis de birou­rile CFRului, s'a strâns o gramada de lucratori fero­viari.

Privesc la noi cu spaima. Parca nu le vine a crede ochilor. Multumit de efectul produs de spectacol, Iva­nica da ordin sa ne încolonam. Ne îndreptam spre vago­nul duba; muncitorii feroviari se dau înapoi.

Lânga rotile vagonului, trântiti la pamânt, ni se scot în graba lanturile de la picioare. Suntem predati celor doi gardieni ai dubei; în rând, câte unul, urcam treptele vagonului, strecurându-ne în întuneric, prin deschizatura portierei data la perete....

Vagonul - duba, atasat unui tren cu directia Pi­testi, strabate sesul Munteniei. S'a înserat, iar prin cra­paturile obloanelor de la cele patru ferestre fug fâsii de lumina plapânda.

Suntem obositi si lihniti de foame. Dimineata, la Jilava, dupa ce-am primit ceaiul, ni s'a dat si sfertul de pâine zilnic. Ciorba, n'am mai apucat sa avem parte de Asteptam cu nerabdare sosirea mai de graba la Pi­testi. Un loc mai larg pe prici, la închisoare, e pentru noi unica dorinta în aceasta zi si ne bucuram la gândul ca o sa avem liniste peste câteva ore.

Stam înghesuiti în duba.

Murdaria de pe mine se adauga incomoditatii si face sa-mi fie sila de mine însumi.

Alaturi de mine, în dreapta, Dinu Georgescu, coleg de la Facultatea de Drept din Bucuresti, cu privirea atin­tita în crâmpeiul de podea dintre picioare, rupe tacerea:

I-au bagat în sperieti, comunistii, pe astia de la CFR. Au vrut sa le arate ca nu au de gând sa înghita nici-o abatere - sa nu mai vorbim de opozitie - de la linia partidului. Sunt prea multi cu provenienta social-democrata si carnet de membru al Partidului Muncitoresc. Nu prea le vine la socoteala metamorfozarea lor în comunisti. Au desigur reticente.

Îi împartasesc parerea si adaug:

Daca nici pe CFRisti nu-i au alaturi de ei, nu le ramâne decât sa dezlantuie teroarea, chiar daca cu ajuto­rul ei nu poti sa convingi pe nimeni. Adevarul se face recunoscut numai pe baza de dovezi. Cu teroarea nu poti decât sa intimidezi. Dar guvernul e multumit si cu atâta. La urma urmei nu e vorba numai de social-democrati. Câti nu sunt cu carnet de membru de partid si n'au nicio legatura cu social-democratia, sau comunis­mul. Numai eu câti stiu cu alte convingeri!

între timp cel nou între noi, luat de la Penitenciarul Vacaresti, ni s'a prezentat: Fuchs.

A fost prins cu patru luni în urma la granita cu Un­garia si condamnat la patru ani. Sta vis-a-vis de mine, între Baleanu si Miulescu. E student la Chimia Indus­triala. Baleanu s'a împrietenit cu el; îi spune Fuchsi.

Trenul alearga mereu. Mai trece asa o ora....

Dar iata ca brusc, rotile vagonului îsi schimba zgo­motul: e tacanitul rotilor ce trec pe alte sini, la maca­zuri.

Trebuie sa fim la Pitesti. Trenul se opreste. Dupa un timp, duba noastra e trasa încet de o locomotiva. Vago­nul se opreste; usa se deschide si în fata noastra apare prim-gardianul Penitenciarului Pitesti, Ciobanu. îl recunosc: mic de statura, cu pieptul mereu umflat, batos si cu chipiul apasat pe frunte.

Ciobanu nu ne da nici o clipa de ragaz si striga:

- Ia-ti imediat bagajul si coboara dupa mine. Executam ordinul. Ai zice ca iesim dintr'o vizuina, asa ne
îmbulzim spre iesire, pentru a ne bucura mai repede de aerul curat. Toate încheieturile îmi sunt ca întepenite si foamea ma chinuie groaznic.

Suntem în triajul garii, la vreo suta de metri de peron. Ma întreb, de ce nu ne-or fi dus pâna la halta de cale ferata, la vreo cinci kilometri de aici, care se gaseste direct în spatele închisorii.

Sunt nemultumit la perspectiva celor cinci kilome­tri pe jos, asa lihnit de foame. Dar, pentru Ministerul de Interne suntem ca niste obiecte de care te folosesti cum vrei! îmi zic ca, în asemenea situatii, e mai bine sa nu faci reflectii.

La lumina palida a unui bec fixat în vârful unui stâlp telegrafic, îmi analizez hainele de pe mine. Scurta îmblanita e parca si mai larga, iar unicul nasture ce-1 mai are, de-abia se mai tine într'un plapând fir de ata. Soiul de pe ea îi da un luciu respingator. Pantalonii si vestonul sunt la fel. Sase luni de zile la Jilava le-am avut pe mine zi de zi, sau mi-au servit de perna. Pan­tofii sunt de o culoare ciudata, amestec de praf si stropi de urina sariti din tinetele pe care la Jilava le-am scos seara din celule în pas alergator. Ceilalti, au acelasi aspect.

Gardienii se uita la noi cu dezgust, dar si cu oare­care mila.

Dupa o scurta consfatuire între prim gardianul Cio­banu si subalternii sai, în numar de 10, ni se ordona:

- Încolonarea de mars. Patru gardieni pe dreapta, patru pe stânga, doi în coada si Ciobanu în frunte.

Prim-gardianul ne da amanunte:

- Vom merge pe jos la penitenciar, vom traversa orasul, asa ca.... fii atent, n'ai voie sa întorci capul la dreapta sau la stânga. Te uiti numai în spatele aluia care îl ai în fata.

Gardienii trag de pe umar pistoalele automate. Trecem liniile de cale ferata ale triajului si prin dosul garii intram în bulevardul care duce în centrul orasului.

Dinu Georgescu, lânga mine, parca îmi ghiceste gândul; îmi spune:

- Urmeaza a doua reprezentatie.

Ceasul de pe peretele garii arata ora sase si juma­tate.

Mergem asa cum am primit ordinul. Cu coada ochiu­lui îmi arunc fugitiv privirea pe trotuarul din dreapta. Putinii pietoni, la aceasta ora, se opresc buimaciti când dau cu ochii de noi.

Ne apropiem de centrul orasului. Strazile sunt din ce în ce mai pline de oameni. Ciobanu se îndreapta spre artera principala, unde la aceasta ora se obisnueste, ca în toate orasele de provincie din România, sa se iasa în centru.

Ciobanu, în frunte, începe sa strige:

- Un, doi, un, doi...

îmi arunc o privire la lumea de pe trotuar. Izbiti de spectacol, oamenii se opresc brusc si ramân cu ochii fixati pe noi. Unii încearca sa-si descopere vreun cunos­cut. Suntem priviti cu îngrijorare; unii sunt chiar în­spaimântati.

- Ciobanu striga mereu:

- Un, doi, un, doi....

Oamenii se tin dupa noi, pe trotuar. Asa iesim din centrul orasului. Ne apropiem de penitenciar; îi zaresc silueta. Intram pe poarta principala a curtii din fata închisorii, sub privirile a doua sentinele mute.

Suntem cu totii grabiti, si noi si gardienii.

Ciobanu, mereu în frunte, urca drept cele câteva trepte ce duc la intrarea în penitenciar; gardienii se dau în laturi si noi ne stergem prin deschizatura usii data la perete. Intram într'un hall slab luminat, dupa care Ciobanu striga:

- Dupa mine.

Coborîm în urma lui scarile la subsol; trecem pe un coridor îngust, unde sunt postati gardieni. în fundul coridorului, o usa, prin care ne facem intrarea într'o camera. Usa se închide în urma noastra.

Terminus. Calatoria de la Jilava la Pitesti s'a în­cheiat în aceasta camera de subsol.

Ziua de Miercuri, 21 Decembrie 1949, se aproprie si ea de sfârsit.

Înca un efort si punem capat zilei de astazi.

Paturile de fier suprapuse sunt puse la întâmplare, iar saltelele de paie sunt aruncate în toate partile. Patu­ri de culoare gri închis, stau morman, parasite dupa coltul usii.

O fereastra cu zabrele de fier da într'un zid interior al închisorii.

Un bec, în mijlocul tavanului, ne lumineaza palid.

Suntem sleiti de puteri si foamea ne chinuie. O sfâr­seala venita de la stomac face sa-mi tremure picioarele si mâinile. Sunt cincisprezece paturi, iar noi suntem doua zeci si trei. Dar n'are importanta; totul e sa ai unde sa te întinzi si sa fii lasat în pace. Le aranjam asa, ca în mijlocul camerei sa ramâna un loc liber.

Luam în mâna paturile; au stropi închegati de zea­ma de fasole sau cartofi.

Patul îl împart cu Dinu Georgescu.

O cheie învârtita în broasca usii si apoi pasi care se pierd pe culoar ne fac sa întelegem ca gardianul si-a încheiat ziua.

E prea târziu ca sa mai primim ciorba de seara. Încet, cad prada somnului...

sursa: http://www.procesulcomunismului.com