E mult prea devreme; prin fereastra ce da în zidul interior al închisorii vad înca întuneric.
Ramân un timp cu ochii ficsi în fundul patului de deasupra. îmi arunc apoi privirea asupra lui Dinu Georgescu, care înca doarme. E oribil. Nebarbierit de câteva saptamâni, cu pielea cadaverica, cu ochii în fundul orbitelor, tuns la piele, cu fire razlete, mai lungi, scapate de taisul masi­nii.

Hainele-i sunt mototolite, murdare si au un luciu respingator.

Chinul foamei ma apuca din nou. îmi pare rau ca m'am trezit prea devreme! Poate ca pâna la terciul de dimineata mai e mult de asteptat; as fi putut scapa de acest chin daca as mai fi dormit.

Ramân în asteptare... Dupa un timp se scoala pe rând si ceilalti.

Afara, pe culoar e oarecare miscare. Se aud comenzi scurte, date pe gardieni, probabil detinutilor de drept comun. Sunt singurii care fac curatenie sau se ocupa de bucatarie.

Usa se deschide pe neasteptate si un gardian împin­ge în camera un cos cu gamele, linguri si cani.

- Ia-ti fiecare o garnitura si asteapta în liniste pâna vine terciul. Primesti portie dubla ca sa fie si pentru ciorba de-aseara.

- Vrem sa ne barbierim - spune Miulescu, si....daca s'ar putea sa facem si o baie. Suntem atât de murdari!

Gardianul, care parca n'are timp de pierdut, raspun­de, mai mult întors cu spatele la noi:

- O sa primesti apa si ai sa te barbieresti..... si sa fie doi gata, sa scoata tineta.

Dupa vreun sfert de ora, gardianul îsi face din nou aparitia în usa:

- Hai, luati doi tineta si veniti dupa mine. Miulescu si Paraschivescu pazesc deja usa.

La întoarcere, dupa câteva minute, cei doi ne spun încalecându-si vorbele:
- Nici tipenie de om; parca au intrat toti în pa­mânt; ai zice ca suntem numai noi în închisoare.

Ciudat! Anul trecut "Pitestiul" era plin de viata; detinuti de drept comun îsi faceau de lucru prin curte, de unde îi auzeai strigând; de undeva de la o fereastra prindeai fredonarea unui cântec...

Asteptam cu nerabdare terciul.
Între timp, ne-am sters cu grija gamelele presarate cu pete negre lasate de smaltul spart si am frecat fierul negru al lingurilor.
În fine, terciul soseste. Suntem cu ochii pe hârdaul tras în pragul usii.

Miulescu, la semnul gardianului, înfasca polonicul, îl trece adânc prin lichidul gros, galbui, si-1 desarta cu grija în gamela celui din capul rândului. Si apoi, înca un polonic.

împartirea fiind terminata, ne asezam la locurile noastre, cu gamelele pe genunchi. îmi impun vointa si astept un lung sfert de ora. Malaiul fiert se întareste încet. Asa e mai spornic.

Ne-am astâmparat foamea.
Batem la usa si cerem un lighean si apa. Dupa o ora începem spalatul. De bine, de rau, ne împrospatam; apoi ne curatam hainele la fereastra ce da în zidul inte­rior al închisorii.
Timpul trece anevoie.

Nu sunt lamurit de ce suntem tinuti în aceasta camera din subsol. Suntem izolati! în afara de zgomotul venit de la transportul hârdaielor, dimineata, la prânz si seara, nu se mai aude nimic. E liniste totala. Am simtamântul ca ne gasim într'o încapere a unui vast cavou. Am avut multe perioade de timp neplacute în viata, dar linistea de aici îmi da un simtamânt de neîn­credere în viitor. Suntem cu totii cazuti într'o grea asteptare. Lipsa de contact cu viata de afara te nelinis­teste; vrei sa se întâmple ceva, sa ti sa dea un ordin, sa fii pus în miscare ca piesele unui joc de sah.
Nimic!
Trec asa trei zile.

Prim gardianul Ciobanu, deschide usa si din prag ne spune ca avem de stat aici mai multe saptamâni. Nici o alta explicatie. în fine, cel putin stim cât avem de îndurat aceasta izolare!

Ma uit în jurul meu, la mizeria din aceasta camera si ma gândesc ca omul a fost facut sa-si duca singur amarul; pentru asta i s'a dat rezistenta morala atât de mare. Si mai ma gândesc ca poti suporta mult, cu conditia sa te poti suporta pe tine însuti, sa poti sa înduri atâta timp cât esti capabil sa-ti asculti propria gândire...

Dinu Georgescu rupe tacerea:
- De la început am vazut atâtea si în celularul de pe Rahovei si la Jilava; am trecut prin umiliti si tortu­ri, încât stau si ma întreb, cât vom mai putea tine piept valurilor de suferinta. Sa nu fim aruncati într'o mare a deznadejdii.
Cu toate ca a vorbit încet, toata lumea l-a auzit.
- Cu voia lui Dumnezeu - intervine un altul, le vom trece pe toate. Sa avem nadejde în El!
Tacem cu totii. Linistea e apasatoare.

Ciulesc urechea, în speranta sa prind de undeva, din vreun colt al penitenciarului, un sunet, o frântura de vorba. Nimic si iar nimic.
Ma lungesc pe pat, închid ochii; linistea e parca si mai desavârsita. Jilava îmi trece prin fata ochilor închi­si...

Suntem luati de pe celularul de pe Rahovei si trans­portati la Jilava într'o duba a Securitatii.
Suntem un grup de 30. Cobor din duba si în fata mea am întinderea nesfârsita a câmpiei, de un verde care te cheama la libertate.
E o zi încântatoare de Iunie.
Ofiterii care ne însotesc, nu se arata deloc grabiti; parca vor sa ne prelungeasca contactul cu natura.
Câteva sute de metri de mers domol si apoi drumul coboara brusc. Îmi întorc capul sa privesc înca odata câmpia.

Dispare!
Coborîm spre poarta croita în zidul închisorii. Dea­supra, pe o tabla de lemn, sta scris efectivul zilei: 5300.

Poarta se închide greu, cu scârtâieturi în spatele nos­tru si dupa sapte-opt pasi iesim de sub bolta. Dau de ziduri enorme, vechi, mucegaite.

Privesc în jurul meu si ma întreb, cum or fi trait oameni aici ani de-a rândul? Si cum s'a putut zidi asa ceva sub un soare atât de stralucitor, pe un baragan atât de liber?

Ne aflam într'o curte, unde razele soarelui nu pot ajunge decât cândva la ora prânzului; acum, astrul e departe de bucata de bolta cereasca, dincolo de zid, spre apus. în stânga, cazane enorme fumega deasupra unui foc linistit. Detinuti de drept comun, în haine vargate le dau târcoale; alaturi, hârdaie asezate în linie dreapta asteapta sa fie umplute.

Pe sub bolta parca si mai masiva decât cea de la poarta, intram într'un culoar întunecos. în dreapta si în stânga noastra se deschid doua galerii umede, mucegaite. Sunt lungi, de nu le pot deslusi fundul în semi-întunericul lasat de câteva becuri slabe, fixate în bolta, la distante prea mari unul de altul. Dealungul celor doua culoare, o însiruire de usi: intrarea în celule.

Peste tot ziduri enorme; ma simt coplesit între ele. Un simtamânt de neîncredere ma încearca: sa traiesti într'un asemenea loc! Nu sunt în stare nici sa mai gândesc, capul mi-e plin de surprize neplacute, inima mi se strânge. Viata poate sa fie atât de aspra câteo­data!

O duzina de gardieni ne asteapta. La ordinul unuia, tiganos la fata, ne înconjoara de parca le-ar fi frica sa nu le scape vreunul din noi.

- Puneti-va bagajul la picioare si dezbracati-va la piele - striga la noi seful gardian.

Pun legatura cu doua camasi, doua perechi de izme­ne si niste ciorapi, lânga picioare. Ma dezbrac sub pri­virile unui gardian care se protapeste în fata mea.

Ia pe rând hainele si le purica centimetru cu centimetru. În buzunarul de sus al vestonului da peste doua lame de ras pe care le confisca. Îmi ia capul în mâini si-1 pipaie pe toate partile. Apoi trece la urechi si la nas. Ma cauta la subtiori si între degetele picioarelor. îmi ordona sa ma întorc cu spate­le la el si sa ma aplec în fata; îngenunche, si-mi sfrede­leste cu privirea orificiul anal.

Cert e ca omul îsi face datoria pâna la capat!

Suntem lasati sa ne îmbracam în liniste. Gardienii au strâns obiectele interzise într'o lada: creioane, carnetele, lame de ras, ceasuri de mâna, piepteni.... Asteptam. Ordinul se aude din nou:

- Dupa mine.

Trecem printr'un gang îngust, mânati din spate de gardieni. Traversam o curte lata de vreo doua zeci de metri, care înconjoara un zid ce se pierde în curba la câteva sute de metri.

Pe sub o alta bolta, intram într'un gang întunecos si dupa vreo cincisprezece metri, ne oprim în fata unei usi. E veche, masiva si întarita cu sipci negre, de fier.

Câtiva gardieni ne numara din ochi.

Seful gardian trage usa si ne ordona:

- Da-i drumul înauntru.

În fata mea e o adevarata catacomba. Oameni dezbracati la piele, numai în chiloti, sunt parca asezati cu grija de-a latul, pe patru priciuri lungi de vreo 20 de metri: doua în dreapta, doua în stânga - parter si etaj. Un val de caldura ma cuprinde si un miros greu îmi taie respiratia. în fund, o fereastra vopsita în gri lasa sa patrunda o lumina slaba.

Sunt aici circa 200 de oameni.

Aceasta e Jilava, de care am auzit vorbindu-se atât de mult!

Ma uit mai cu atentie în jurul meu: lânga usa, în dreapta si în stânga, doua tinete mari tin loc de WC. E si un hârdau de apa acoperit. Tavanul e în forma de bolta, zidul în care e croita fereastra e lat de un metru si jumatate. Priciurile sunt acoperite de paturi roase, de culoare închisa.

Sa traiesti într'un asemenea loc! Ce poti sa devii aici? Renunti parca la orice ambitie de a mai face ceva în viata.

Dar, în acelasi timp, speranta ce-o porti mereu cu tine te duce cu gândul la ziua când vei pune capat aces­
tei existente......

N'au trecut decât patru zile de când ne gasim în aceasta camera de subsol a Penitenciarului Pitesti. Mi s'au parut cu mult mai lungi decât cele petrecute la Ji­lava, sau cu opt luni înainte, tot aici, sus pe celular.

Izolarea în care suntem azvârliti, linistea mormântala care parca patrunde pâna la noi de dupa ziduri, ne fac clipele mai lungi.

Tacerea ma înfioara si un al saselea simt îmi spune ca lucruri ciudate se petrec în închisoare. Gândurile mi se încâlcesc: nu mai e nimeni în penitenciar, afara de noi; toti ceilalti au fost ridicati si dusi undeva, unde nu li se poate da de urma, iar noi, cei de aici de la subsol, vom avea aceeasi soarta.

E ajunul Craciunului! Ma gândesc la pom, la sar­male, la porc, la cozonaci, la zapada si la ger...

E al doilea Craciun pe care îl petrec în închisoare, rupt complet de viata de afara. Fara nici un contact, fara o scrisoare, fara ziare, fara radio. La Jilava puteam totusi sa stiu ce se întâmpla afara, din relatarile noilor arestati.

Chiar prezenta noastra aici si regimul care ni se aplica e secret pentru toata lumea, cu exceptia perso­nalului administrativ, care ne are în paza si a celor care dispun.

Au trecut poate doua ceasuri de la ciorba de seara.

Suntem lungiti pe locurile noastre. Tacem. Deasupra noastra e aceeasi tacere mormântala.

Seara trista! Si ce lunga e asteptarea pentru acei care nu pot face altceva decât sa astepte!

Nimeni nu îndrazneste sa-si dezvaluie sentimentele, ca si cum propria-i mâhnire ar îngreuna-o pe a celorlal­ti, încerc sa adorm ca sa curm acest ajun de Craciun. Dar somnul nu vine; si nici ceilalti nu dorm.

Deodata, tacerea în care suntem scufundati e stra­punsa de un racnet care înceteaza brusc, de parca ar fi fost strangulat.

Într'o clipa suntem cu totii în picioare. Teama face sa-mi bata inima tumultos, sângele îmi alearga în vine cu febrilitate.

Am impresia ca odata cu nabusirea urletului a înce­tat si viata în jurul meu. Capul îmi vâjâie...

Nu, în Penitenciarul Pitesti nu e liniste; aici groaza a amutit totul! Cum am putut timp de patru zile sa nu banuiesc ca linistea în care e scufundat penitenciarul, aduce cu ea moartea?! Aici se ucid oameni! Cine sa fie asasinul detinutului care a scos racnetul de moarte? A fost parca ultima rabufnire a aceluia care trebuia sa moara peste câteva clipe.

Sau poate a vrut sa strige:

- Ajutati-ma sa scap de moarte!

Dinu Georgescu îmi face un semn care înseamna: aici se sfârseste totul.

Ne strângem în mijlocul camerei. Asa, toti laolalta, suntem parca mai în siguranta.

Matasaru, student la politehnica, spune cu o voce slaba:

- Ce pericol poti sa ai în fata ca sa zbieri în felul asta?

în loc sa raspundem, ramânem cu totii pe gânduri.

Ciulesc urechile, poate mai prind un zgomot cât de mic. Liniste totala! E, ca si cum nimic nu s'ar fi petrecut! Ma gândesc putin, apoi:

- Urletul a venit de la camera 4 Spital, de la etajul doi. E o camera mare, de circa doua zeci si cinci de me­tri lungime si doisprezece metri latime. Anul trecut am stat acolo vreo saptezeci de oameni.

- În definitiv, ma întrerupe Burcea, de la medici­na, sa nu luam lucrurile prea în rau. Nu e exclus ca vreun detinut de drept comun sa fi fost batut de vreun gardian; si stiti cum e tiganul: zbiara ca din gura de sarpe, când e bagat în sperieti. Nu e de conceput ca un detinut politic sa fie batut atât de groaznic.

Aprobam unanim, dar nimeni nu pare sa fie convins de explicatia lui.

Trebuie sa fie târziu, poate trecut de unsprezece. Ne întindem, fiecare pe locul lui, grabiti parca sa în­cheiem mai repede acest ajun de Craciun.

Înfioratorul urlet, cum nu-mi închipuisem nicioda­ta ca ar putea sa fie, ma tine treaz pâna târziu în noapte. Mi-e frica sa adorm; vreau sa-mi fiu propria straja.

Zilele Craciunului le-am trecut posomorâte, hame­siti de foame si fara sa mai pomenim de urletul din ajun. În viata, de multe ori, raul e dat uitarii!

În închisoare, prezentul se scurge încet, e aspru, iar viitorul e în ceata. în felul acesta te simti legat mai mult de întâmplari din trecut, - fie ele chiar neplacute. Te bucuri sau te întristezi, dupa cum si întâmplarile, au fost bune sau rele îmi amintesc asa, de camera 8 de la Jilava...

sursa: http://www.procesulcomunismului.com