La Jilava e un permanent du-te-vino. Noi arestati îsi iau locul pe prici, unii sunt scosi pentru anchete, altii sunt transferati la alte penitenciare.

Iei parca parte la viata de afara, în momentul în care afli de la proaspatul arestat ultimele vesti.

Ce aglomeratie pestrita e Jilava! Toate culorile politice, de la comunisti la extrema dreapta. Jilava e depo­zitul securitatii capitalei, un depozit unde sunt aruncati de-a valma luptatori anti-comunisti, fosti politicie­ni democrati si nedemocrati, fosti colaborationisti de toate calibrele, "vinovati" si nevinovati.

Iulie 1949...

În camera 8 de la Jilava suntem aproape doua sute de oameni. Sunt scosi doi-trei si le iau locul alti trei-patru. Si asa, ne înmultim mereu...

Scoaterea tinetelor seara... Singura ocazie sa iesi din catacomba. Treaba asta poate fi facuta numai de patru oameni, câte doi de tineta. Se merge în pas aler­gator si apoi în curtea Reduitului (numele sectiei noas­tre) pâna la un loc unde sunt niste butoaie mari. Pe culoar nu e permis sa sara vreun strop. Totul se execu­ta în perfecta ordine, pâna când, într'o zi, vine rândul la transport si celor doi generali din camera vecina. (Pe unul îl cheama, parca, Georgescu).

Pe culoar e si Maromete, directorul Jilavei. Vrea sa vada, cu ochii lui, cum se face transportul urinei.

Pas alergator! Din tineta generalilor sar câtiva stro­pi. Maromete urla:

- Asa, ba, banditilor, murdariti închisoarea, care mi-a dat-o în grija clasa muncitoare! Mâncati pâinea muncitorilor de pomana! Nu sunteti în stare nici sa va carati pisatul. Sa curatiti, imediat cu limba, unde ati murdarit.

Executarea!

De lânga usa lasata deschisa, privesc scena!

Cei doi generali sunt uimiti. Directorul Jilavei sare pe ei. îl ajuta câtiva gardieni. Fetele generalilor sunt morfolite pe cimentul murdarit.
Totul e atât de simplu!

E acolo si prim-gardianul Szabo. Ocazie excelenta sa arate ca e om de initiativa. Are în mâna o bâta zdra­vana. O masoara din ochi. Este exact ce-i trebuie.

Generalii privesc în gol; privire trista. Buzele strânse de indignare, dar mâinile încrucisate pe piept, în semn de resemnare!

Szabo nu ezita. Loveste. Generalii scot gemete ina­busite de durere.

Nu e nimic mai dureros, decât sa vezi doi comandanti de osti, cazuti sub stapânirea batjocorii, fara sa ai posi­bilitatea sa le dai macar un semn cât de slab, ca le împartasesti starea de umilinta în care se gasesc. Dumnezeu i-a dat omului rabdare nelimitata!

Generalii luptasera pentru liberarea fratilor lor din Basarabia, pentru onoarea pe care invadatorii fara Dum­nezeu au batjocorit-o si-au murdarit-o.

Szabo loveste mereu. Scena se desfasoara oribil în fata ochilor mei. Starea jalnica a generalilor români e emotionanta. Inima îmi bate cu putere. Maromete pri­veste... închid ochii si în fata mea e Satana! E pe cu­loar, cu mâinile duse la spate, sprijinit de zidul Reduitului. Cu rânjet de batjocora, teapan, ca si cum ar fi de piatra, priveste cum sunt batuti doi generali ai armatei române, de Szabo.

îl privesc cu spaima. Din ochi varsa ura, limba îi atârna între buze, obrajii îi sunt scobiti. Si arata de parca e nesatul de aceste batjocori!

Maromete! E întruchiparea dusmanului nostru si al carui nume ma umple de scârba.

A adus focul infernal în catacombele Jilavei ca sa batjocoreasca pe cei ce n'au vrut sa se îns­traineze si sa lupte pentru un steag ce nu era al lor.

Totul se învârteste cu mine. Aici se batjocoreste amintirea martirilor si eroilor cazuti în lupta împotriva
invadatorilor de la Rasarit....

Sunt trei saptamâni de când ma gasesc în camera 8 de la Jilava. Am scapat de locul din capul camerei, de lânga tinete. Am avansat destul de bine, sunt pe la mij locul ei. Noii veniti îsi fac stagiul lânga WC-ul improvizat de lânga usa.

În "cartierul" meu sunt oameni de tot felul. în stânga, îl am pe Dima comunistul ("curva de Ana Pauker m'a azvârlit aici"), în dreapta pe D.V. Toni, ministru al învatamântului înainte de razboi. Lipit de el e Zamfirescu, ziarist si liber gânditor (le scriam la aia de la Frontul Plugarilor câte un articol; mai iesea de-o friptura), iar lânga Dima e Gogulescu, sef national-taranist al unei circumscriptii din Bucuresti, avocat; se vaita mereu ca-i e dor de fata. Deasupra mea sunt doi care-si dau reciproc lectii de limba engleza. Unul din ei a fost coleg de clasa al lui Mihai (fiecare cu soarta lui). Vis-a-vis e Carolica din "Legiunea Albastra" (în nici-un caz n'ar fi putut face parte din "Legiunea Arhan­ghelul Mihail"), deasupra lui e Plesa, legionarul, solid sa darâme un bou. Lânga Plesa e Matei ghinionistul ("asta e domnule, când ai ghinion: am trecut, din nea­tentie, din zona occidentala a Vienei în cea sovietica"). Lânga Carolica e Nicolae Popescu, membru al PMRului ("stiti, eu provin de la Social-Democrati"), director în Ministerul Economiei Nationale ("m'au ridicat de pe plaja la Mamaia"). Lânga Popescu e avocatul Nicolaescu, secretar al lui Iuliu Maniu (Presedintele Partidului National Taranesc trebuie sa fi avut cel putin doua mii de secretari; numai eu am întâlnit vreo opt). Mai încolo, e ziaristul Grigore Malciu si lânga el fratele mai mic. Grigore Malciu explica celor din jur cum se obtin informatiile pentru gazeta. Vine apoi, Gheorghe Brân­za, legionar, comerciant. Tine adevarate prelegeri despre "secretele reusitei în comert" si toate se termina la fel: "asta e domnilor, comertul trebuie sa-1 facem noi ro­mânii, sa nu-1 lasam pe mâna strainilor".

La ora opt dimineata primim terciul sau ceaiul. Stam de vorba pâna pe la ora zece.

Între zece si douasprezece tacem. E chinul foamei. Catre ora unsprezece, încep sa-ti tremure mâinile si picioarele, iar de la stomac vine o sfârseala.

La douasprezece se aduce pâinea. O pâine cam umeda, facuta în forme de cozonac. E taiata "de afara" în opt bucati. Nu sunt toate egale; dar ar trebui sa fie perfect egale!

Unul, la vreo doi metri în stânga mea, are o balanta.

O folosesc toti din "cartierul" lui. E un bat tinut vertical; vârful se îmbuca exact la jumatatea unui alt bat, orizontal, la capetele caruia sunt agatate doua plase.' Acestea sunt lucrate din doua lungimi egale de ata de mosor, pe masura unei bucati de pâine.

La douasprezece si jumatate e adus în mijlocul camerei hârdaul cu ciorba foarte fierbinte, de arpacas sau de cartofi. Ciorba are si un condiment: lujere de dovleac, pâna la 70-80 centimetri lungime, sau poate de leustean batrân. De multe ori, ramân doua - trei portii de supliment. Se împarte, începând de la cap. Daca î-ai apucat odata, pentru al doilea ai de asteptat circa optzeci de zile. Dupa ce termini ciorba, sfârseala venita de la stomac si tremuratul mâinilor si al picioarelor înce­teaza. Te apuca însa o foame, de-ti vine sa rozi si lemne.

La ora cinci, dupa masa, se aduce hârdaul cu ciorba de seara.
Pe la ora sase si jumatate se face numaratoarea.
Seara, stam de vorba.
D.V. Toni îmi spune cât de gurmand era Nicolae Iorga:
- Cum ajungeam la Paris avea grija sa ni se rezerve locuri la restaurantul lui. Era înebunit dupa homari.
Era în stare sa nu mai manânce nimic altceva.
Fara sa faca cea mai usoara miscare din cap, continua:
- Eu luam moules marinieres si apoi canard aux oranges â la Tour d'Argent. Brânzeturile la încercam pe toate 
Eu, lesuit de foame, înghit în sec în cea mai perfecta dezordine, homari, rata, brânzeturi, scoici...
D.V. Toni ridica din umeri trist; o miscare involuntara, care se transmite apoi la gura. Strânge din dinti si-si suge buzele.

Se ridica, îsi duce mâinile la spate, face câtiva pasi pe coridorul dintre priciuri. E numai în pantaloni. Camasa si haina, îi stau agatate într'un cui din stâlpul de sprijin al priciului de deasupra. De câte ori o amintire îl rascoleste, face câtiva pasi.

Apoi, îsi sprijina capul în mâinile prea slabe:

- E cât se poate de prost! Ce-am sa ma fac când va veni frigul cu costumul asta de vara si cu o singura camasa. De ce o fi atâta rautate pe lumea asta! Mi-au spus sa merg pâna la Securitate, numai pentru o declaratie. Nu mi s'a cerut nici o declaratie si fara nici-o explicatie am fost azvârlit aici.
Îi împartasesc îngrijorarea care i s'a întiparit pe fata.
Ma tem ca trupul slab al lui D.V. Toni, care trebuie sa se apropie de saptezeci de ani, nu va putea sa rezis­te regimului mult prea aspru de aici, de la Jilava.
- E tragic, spune din nou, si-mi ia mâna într'a lui. Omul lipsit de putere îmi strânge usor mâna.
Fara îndoiala, gândesc, are un moment de deznadejde.
- Nu e deloc tragic, îi raspund. O sa fiti eliberat curând. Altfel v'ar fi lasat sa luati lucruri de ale îmbracamintei.

Am mintit... Convingerea mea e ca Ministerul de Interne, dispune ca arestarile sa fie facute pentru crearea unei psihoze de teama în rândurile populatiei. Teama ar dispare, daca arestarile ar fi de scurta durata. Trebuie sa se înteleaga ca democratia populara, pe cât e de impopulara, pe atât e de hotarâta sa nu cedeze vointei generale de a o îndeparta din viata poporului român.

D.V. Toni se aseaza pe pat cu capul în mâini.

Vin lânga el, în semn de solidaritate, si când îsi arunca privirea spre mine, fac o miscare din cap, care trebuie sa însemne: trebuie sa aveam încredere în viitor. Nu stiu daca încurajarea mea va putea încalzi sufletul omului, aruncat în aceasta grota a Jilavei! Democratia populara nu se apara cu jumatati de masura!

Schimb atmosfera. Trec lânga Zamfirescu care, cu o voce ce revarsa parca placere de trai bun si cu aerul omu­lui satisfacut, îsi aminteste de gustarile de la Bodega Mircea.

Slab ca un târ, gâtul subtire ca de pui de curca, burta nu mai are deloc, picioarele, doua fuse.. E numai în izmene. Pune prea mult suflet în tot ce spune, încât sudoarea i-a napadit în ridurile prea accentuate de la col­tul ochilor.

- Duminica, înainte de prânz, era stiut, ma întâlneam pe Elisabeta colt cu Victoriei, cu Tudorica Musatescu, cu Calimachi si ne bagam la Mircea la aperitive...
Da ce, puteai sa te abtii, sa nu le încerci pe toate: plachie de crap, nisetru, cega rasol, icre moi....?!

Înghit iar in sec.

Zamfirescu e atât de absorbit de gustarile de alta data, încât uita ca numai cu o ora înainte înghitise cior­ba de arpacas cu frunze de leustean batrân, ca acum viata se scurge în aceasta grota, ca somnul ni-1 facem pe priciul de scânduri.

Ma simt obosit. Sunt epuizat de insomnie, de dis­cutii culinare. Grota asta lunga, întunecoasa, cu doua sute de oameni în ea, lihniti de foame, murdari, cu piei lipicioase, cu fete palide, îmi da senzatia ca sunt pe un vas de naufragiati.

Vad totul în fata mea ca prin ceata. Simt ca ma sufoc... Duc mâna la frunte; e inundata de sudoare.

Amintirile lui Zamfirescu trec sub alt cer. E în Anglia, prin 1935. Spune cât se poate mânca la break-fast si cum arata un beefsteak în Anglia.

îmi vine o ideie! .... Schimbare de subiect:
- Domnule Zamfirescu, cum caracterizezi dumneata englezul? Dar cu un singur calificativ; sa zicem asa, cum italianul se crede un Casanova si italianca o femeie fatala.
Gândeste putin, apoi:
- Cel mai bun lucru e sa-l caracterizez printr'un exemplu. Sa zicem ca apare, pe neasteptate la usa, un
ofiter englez. Ce crezi ca o sa faca? O sa se arate revoltat de ce vede aici? Nu. O sa vina sa-ti ceara amanunte, cum am ajuns în situatia asta? Nu. O sa întrebe cine a dat ordin sa fim tinuti aici, în aceasta promiscuitate?
Nu... Ei bine, cu cel mai desavârsit calm, scoate pistolul si-1 descarca în capul gardianului.

Apoi raspicat:

-  Englezul nu mai cauta în asemenea situatii vino­vatul principal. Pentru el, libertatea omului e mai presus de orice. Numai faptul ca gardianul a consimtit sa pazea­sca aici oameni, ajunsi în halul în care ne gasim noi, e pentru el supremul argument sa-1 trimita pe lumea cealalta.

Instinctiv, mi-arunc privirea la usa, apoi ... surâd ascuns; îmi spun ca e bine, în viata, sa ai sperante. Dar, în definitiv, de ce sa nu cred ca Occidentul n'ar vrea într'adevar sa elibereze popoarele de dincolo de Cortina de Fier? Astazi, când pe alte continente începe sa se înlature colonialismul, de ce în acelasi timp, s'ar îngadui ca în estul Europei popoare libere si indepen­dente sa fie aduse la starea coloniilor africane..? Na­zismul a fost distrus, dar i-a luat locul un alt totali­tarism, mult mai inuman. Hitler a omorât milioane de evrei, dar Stalin ucisese înaintea lui alte milioane de tarani rusi. Si de patru decenii suntem martorii atroci­tatilor savârsite sub steagul marxism-leninismului.

Baia de sânge asupra întregii Rusii, dupa revolutia din 1917!
Uciderea în masa de catre Tscheka si GPU a opo­nentilor sistemului sovietic!
Masacrul savârsit de Bela Kuhn, în 1919, în Unga­ria: doua sute cinci zeci de mii de morti, în o suta trei­zeci si trei de zile de teroare!
Groapa cu cei 4143 de ofiteri polonezi, ucisi la Katyn! Si apoi, ucideri în masa, dupa 1944, în Rusia, Ucraina, Tarile Baltice si în estul Europei!

Când se va pune oare capat, macelurilor si atroci­tatilor savârsite în lumea comunista?

Dar, e poate mai bine sa nu cauti un raspuns la aceasta întrebare! Omul n'ar putea sa suporte viata, daca si-ar cunoaste ceasul mortii. Nu stiu cât va dura aceasta plaga a raului! Dar, trebuie sa speram! Sa nu mai speri în libertate, aici în închisoare, înseamna sa-ti ucizi viitorul.

Idealurile de ieri, sunt înca idealurile de astazi. S'au facut sacrificii enorme ca sa fie distrus nazismul. Liber­tatea a fost însa întronata numai într'o parte a Europei. Cealalta parte nu se bucura nici de cele mai elementare libertati si drepturi ale omului. Dupa atâtea sacrificii facute pentru distrugerea nazismului am asista la o politica a absurdului daca Occidentul ar tolera o alta dictatura în Europa.

Si apoi, de partea libertatii sta cea mai puternica forta militara si economica din lume! Are înca mono­polul celui mai teribile arme. Ar fi aproape de necon­ceput, ar fi fara precedent în istorie, daca nu s'ar folo­si de acest monopol. Ar fi suficient sa ameninte numai ca s'ar folosi de aceasta arma si plaga raului ar dispare. Europa întreaga arii libera!...

Zilele se scurg la Jilava, una ca celelalte. Aceeasi asteptare îndelungata, între ceaiul de dimineata, prânz si masa de seara.

Într'una din dimineti aflu ca închisoarea va fi vizi­tata, chiar în cursul zilei, de personalitati ale guvernarii comuniste. As vrea sa aflu mai mult, dar nimeni nu e în stare sa îmbogateasca stirea cu un amanunt cât de mic. în orice caz e o zi deosebita; se întâmpla ceva, ce iese din comun.

Pazim fereastra care da în curtea Reduitului. Prin­tre gratii se poate vedea, în diagonala, pâna la 40-50 de metri departare.

Dima, comunistul, cere sa fie lasat la fereastra, în primul rând. Poate va descoperi printre vizitatori si vreun fost tovaras de la Doftana!

- A fost multa ura împotriva mea, îmi destainuise el cu câteva zile înainte. A fost suficient sa ajunga la urechile curvei de Ana Pauker ca în timpul razboiului am ajutat trupele române sa dibuiasca cuiburi de parti­zani sovietici dincolo de Nistru. M'a "turnat" unul - numele nu i-l pot spune; si l-a schimbat dupa 23 August - si pe chestia asta a ajuns cu putere în Comi­tetul Central. Cum a auzit curva ca i-am tradat Uniunea Sovietica, a dat ordin sa fiu azvârlit aici.

Cunosc partile de dincolo de Nistru, cum îmi cunosc buzunarele. De optsprezece ori am trecut Nistru în Uniunea Sovietica. Eu n'aveam misiunea decât sa trec dincolo informatiile, pe care mi le dadeau altii. Asta era toata treaba mea. Propriu-zis, eu nici nu eram comu­nist, faceam numai spionaj pentru Uniunea Sovietica. A fost greu pâna am început treaba.

Era în 1930, - lucram la unul, la o cizmarie. Cum am fost recrutat pentru spionaj, nu pot sa-ti spun. Totul e ca ieseau bani buni. Asa ca am dat-o dracului de cizmarie si da-i drumul înainte cu trecerea informa­tiilor peste Nistru.

Mi-e nu mi-e rusine sa-ti spun, dar nu mi-a placut sa muncesc. Si de-atunci, nici n'am mai lucrat.

Dealtfel, sa-ti spun un secret. P'asta e bine sa-1 stii: comunistilor nu prea le place munca. Am stat la Dof­tana trei ani; i-am cunoscut destul de bine. Acolo, aveam ateliere, unde puteam sa lucram. Tot ce lucram era pentru noi. Numai ca nu prea ne oboseam mult cu treaba. Lucram numai asa, ca sa facem fata. Ieseam cu un gardian în piata si ne vindeam marfa. Bani, aveam însa gârla. La vorbitor, ni se bagau hârtiile albastre în palma. Jucam carti si barbut, pâna noaptea târziu. Aveam si bauturica. Mâncare, câta vream: primeam de la Ajutorul Sovietic si de la Crucea Rosie Internationala. Ce tot spun astia acum prin ziare, ca la Doftana era o adevarata universitate marxista?! Povesti! Eu, dealt­fel, nici nu stiu sa citesc. Pot numai sa ma iscalesc. Sa-1 fi vazut de Gheorghiu Dej cum ponta la barbut câte zece mii de lei odata! Era leafa unui capitan pe-o luna.

Universitate! Trag astia niste barbi, sa nu le creada nici ei.

Dar ce, îsi închipuiau ca o sa ajunga vreodata sa conduca România! Numai curva de Ana Pauker era sigura ca o sa ajunga Ia putere în tara noastra. Si a ajuns putoarea! Eu am auzit-o cu urechile mele: "o sa vie timpul când am sa sucesc gâturile românilor"! Si-si rasucea mâinile, cum storci rufele la spalat.

Reusesc sa-mi fac loc aproape de fereastra. Dima, în cârje, se reazema de zidul gros de un metru si jumatate. Piciorul stâng si 1-a pierdut la ultima trecere a Nistrului. Un glont, tras de pe malul românesc, i-a gaurit pulpa. A ajuns, totusi, pe malul rusesc. A fost ultima tradare împotriva propriei lui tari.

Gardienii se învârtesc pe lânga intrarea care da în curtea Reduitului. Trebuie sa se apropie sosirea comisiei care viziteaza Jilava! Dupa un timp gardienii se dau în laturi din fata intrarii. Au sosit. Primul care-si face aparitia e un barbat trecut de 50 de ani. Nu pot sa-i disting fata.
Dima sare în cârje! îl cunoaste.
- Asta e Nicolski, spune uimit.
E emotionat. Parca ar încerca sa strige! E oprit de cei din jurul lui.

Aparitia lui Nicolski, generalul sovietic care con­duce de fapt Ministerul de Interne din România, i-a provocat lui Dima un soc atât de mare, încât a uitat parca cu totul ca e detinut la Jilava. Dima, mai mult se bâlbâie:
- Lui îi dadeam informatiile; el îmi dadea banii.
Gânditi-va numai, si eu sunt condamnat sa stau aici.
N'am sa mai ies niciodata din groapa asta!

Grupul de vizitatori si-a facut intrarea în curte. O recunoastem pe Ana Pauker. E în dreapta lui Nicol­ski. Îsi face vânt cu un ziar.
Cu totii, sunt doisprezece; între ei, un general de securitate.

Maromete, la câtiva metri de grup, încovoiat de spate, cu capul în piept, nu îndrazneste sa-si ridice privirea spre marimi. Umil servitor! Se gândeste, poate, ca acum e marea lui sansa în viata. Norocul i-a surâs în ultimii ani. La intrarea trupelor sovietice în Ro­mânia, era usier la primaria Capitalei.

Azi e directorul Jilavei! Sub paza lui, trec mii, zeci de mii de români. îi chinuieste, asa ca sa fie pe placul "Internelor". A facut treaba buna pâna acum. De ce deci n'ar fi ridicat spre alte culmi ale democratiei po­pulare?

Dima tremura din toate încheieturile. încearca iar sa strige, dar e împiedicat. Scrâsneste din dinti; apoi:
- Curva asta m'a vârât în iadul asta! Aici am sa-mi sfârsesc viata! Uitati-va, cine a ajuns Ministrul de Ex­terne al României!

Printre gratii, îsi trimete scuipatul la doi metri în directia grupului guvernamental.
Nicolski si Ana Pauker, mai deoparte, vorbesc, mâinile îndreptate spre zidurile noastre.
Ce si-or fi spunând, Doamne!

Unul, înalt si ciolanos, se apropie de ei si parca le da lamuriri. Are alura omului care explica! Câteva minute mai târziu, grupul se pune în miscare. E drept în bataia soarelui. De aici, disting destul de bine fata Anei Pauker, lucioasa, napadita de sudoare.

Oamenii stapânirii se îndreapta spre partea umbrita a curtii. Apoi, încet, dispar din fata ochilor nostri. Maro­mete se pierde si el în urma lor.

Sentimentele ma coplesesc. Prezenta lui Nicolski, general sovietic, face sa ma simt strain în tara mea. Nu suntem decât prizonieri ai unei puteri straine, pe teri­toriul românesc!

Inspectia e terminata. Au trecut poate doua ore de la aparitia grupului în curtea Reduitului.

Ne întrebam de ce-or fi venit! Nu putem gasi o explicatie plauzibila. Dealtfel, orice supozitii sunt inutile. Vom vedea, daca s'a hotarât sa ni se îmbu­natateasca viata aici! Dupa aceia putem discuta...

In catacomba noastra e zapuseala de curg apele de pe noi. Afara, e acea caldura caniculara, pe care o cu­noaste Bucurestiul în luna August: 40 de grade la um­bra.'

Deodata usa se deschide larg. Surpriza neplacuta: în prag e Maromete. Înalt, de vreun metru optzeci si cinci, cu pielea încretita, cu parul lins, cu ochi uscati, cu o fata, peste care ai fi zis, ca nu s'a abatut nici o umbra de zâmbet. Cu privirea ne fulgera pe toti deo­data. Cu o voce iesita ca din butoi, striga:

- Asa ba, banditilor, va uitati pe fereastra! Cine v'a dat voie sa va holbati ochii printre gratii? Clasa muncitoare va da de mâncare si voi, plosnitelor, nu respectati ordinea în penitenciar?
Apoi, ridicând pumnii la noi, urla:
- Gardieni, unde sunteti?
Ca din pamânt, apar sase.
Parca mi se opreste respiratia. Fata fostului usier de la primaria de sector a Bucurestiului arata mai înfio­ratoare ca niciodata.

Gardienii sunt postati în fata lui, gata sa primeasca ordine.
- Sa bateti imediat fereastra în cuie, sa se învete minte parazitii astia, care traiesc pe spinarea munci­torilor.
O voce dura, care a dat un ordin asa cum ai fi vorbit la câini, nu la oameni. Apoi, îsi întinde mâna la zavor, se întoarce si trage usa dupa el.

Grota pare acum si mai sinistra. Totul e amortit, în afara de respiratia greoaie a doua sute de oameni. Unii ramân cu privirea pierduta, ca într'un cosmar monstruos.
Ma asez pe prici, la locul meu. Am senzatia ca scândurile oscileaza sub mine; perspectiva lipsei de aer ma îngrozeste.

O pata de lumina se întinde pâna la câtiva metri de fereastra vopsita. La celalalt capat, de-abia disting, în întuneric, cele doua tinete. Asteptam!

Trece o buna jumatate de ora. Apoi, doi gardieni intra în grota. Se duc drept la fereastra. Instantaneu, am în fata ochilor o scena dintr'un film vazut cu ani în urma: eroina principala se rataceste în subteranele pala­tului unui maharadjah; deschide o usa, întra, coboara pe scari. în fata ei, câteva sute de leprosi. Panica. Alearga în disperare spre usa. Monstrii fug dupa ea...

Ordinul e executat. Ferestrele sunt batute în cuie, la îmbucatura. Sunt lasate însa, libere, cele doua ochiuri de sus. Gardienii sunt parca si ei îngrijorati. Se in-dreapta, încet, spre iesire. Gardianul sectiei, în prag, trage încet usa. îsi mai arunca înca odata privirea peste noi. închide ochii; vrea parca sa spuna: eu n'am nici-o vina...

Respiram tot mai greu. Ape curg de pe noi. Ne îngramadim spre fereastra vopsita, unde lumina palida îti da parca viata...

Prin crapaturile de la încheietura usii se strecoara un fir de aer proaspat. Trecem pe rând la usa. E o adevarata binefacere...

Ma întind pe spate, pe prici. Lânga mine, D.V. Toni, cu gura deschisa si pleoapele pe jumatate cazute, zace. închid ochii. Visez: fulgi mari de zapada mi se topesc pe piele, patrund în gura larg deschisa. Apoi, ma scol si ma desfat cu enormi fulgi ce cad din abundenta... Ora cinci dupa-amiaza. Ni se aduce hârdaul cu ciorba de arpacas, foarte fierbinte. Gardianul lasa usa larg deschisa. Aerul de pe culoar navaleste spre noi.

Din mijlocul grotei, hârdaul de ciorba trimete în directia ferestrei pale de aburi fierbinti.
Manânc pentru prima oara în sila. Zabuseala a în­vins chinul foamei.

Târziu, se mai racoreste afara; prin cele doua ochiuri de sus ale ferestrei, aerul patrunde mai usor la noi. în timpul noptii ne facem somnul chinuit. Ma trezesc la fiecare jumatate de ora; îmi gasesc o pozitie care îmi da impresia ca am o mai buna respiratie...

Dimineata. Asteptam ceaiul si odata cu el aburii fierbinti. Usa se deschide. Gardianul se da înapoi doi pasi; l-a trasnit îmbâcseala care da navala afara, pe culoar. Apoi, da usa la perete si trage hârdaul de ceai înauntru. Câtiva, din cap, cei mai nefericiti, rup tace­rea, încalecându-si vorbele:

- Domnule gardian, aici nu se mai poate trai! Cerem sa vina o comisie de la Ministerul de Interne, sa­si dea seama, ca e peste puterile omenesti la ceea ce suntem supusi.

Omul în uniforma se uita lung la noi! Apoi, da din cap în semn de întelegere... Fara sa ne dea nici-un ras­puns, trage usa dupa el.

Trec asa doua zile. Suntem la capatul rezistentei: ne-dormiti, soiosi, lihniti de foame, fara aer suficient! Ochii parca-mi sunt împaienjeniti. Nu mi-as fi imaginat sa trec prin momente atât de grele. Sa te lupti cu lipsa de aer.

Stergându-si fata de sudoare, D.V. Toni comen­teaza:
Uite cum pot fi unii orbiti de putere! Si de câta ura dau dovada, tocmai fiindca îsi dau seama ca sunt respinsi de popor...

Trec ore interminabile. Nu se întâmpla nimic în bine. Ma îndrept încet spre usa. Astept sa iau loc la crapatura; câteva înghitituri de aer proaspat e o dorinta inestimabila, e singura dorinta!
Dar meritam si o oaza de placere!
Pe seara se face numaratoarea. Usa e lasata deschisa. Suntem numarati, dar nu iese socoteala. Ni se spune sa trecem toti în fata priciurilor. Rar, numaratoarea se face din nou. în zadar, numarul tot nu iese. Ceea ce face sa enerveze gardienii!

Suntem atât de multumiti. între timp aerul s'a pri­menit. Oamenii pazei se îndreapta spre usa. Vorbesc între ei. Ne face impresia ca ar vrea sa încheie ziua si cu lipsa la numar. Asa ceva nu se poate însa! Numarul trebuie totdeauna sa fie exact.

Asteptam încordati, când unul din gardieni ne spune, cu vocea putin tremurânda:
Toata lumea, afara, în curte. Trebuie sa va numaram înca odata.
Ce surpriza! Capul parca-mi pluteste, inima îmi re­varsa placere de a trai!

Ne îngramadim la iesire. Vrem sa ne eliberam mai de graba plamânii de acest aer viciat. Cu pasi grabiti, iesim din culoar pentru a cadea într'o baie de lumina. Raze oblice de soare se opresc pe fetele noastre obosite, chinuite, murdare.

E o desfatare generala sub aceasta bucata de bolta cereasca. Câteva minute trec mult prea repede!

Oamenii în uniforma încep numaratoarea fara nici-o graba. Fac dealtfel o operatie inutila, caci cine ar putea sa scape dintre zidurile groase de doi metri ale Jilavei!

Ramânem aici un bun sfert de ora, înmarmuriti de placerea care ne-o ofera acest eden, nebanuit de Minis­terul de Interne...

Suntem din nou în grota. Avem de dus înainte - nu stim cât - calvarul din ultimele zile. Rupti de viata de afara, si traind doua sute de oameni într'o încapere de 150 metri patrati - grota are o lungime de 20 de metri si o latime de 6,50 metri - am deve­nit parca toti la fel: avem acelasi pas, aceleasi obiceiuri, acelasi ritm de viata. Ne spalam toti pe fata, dimineata, cu aceeasi cantitate de apa, mâncam aceeasi ciorba de arpacas, suntem abrutizati de aceeasi pofta de mâncare, ne facem acelasi somn chinuit pe priciul de scânduri. Am crezut totdeauna ca e foarte dificil sa împarti lo­cuinta cu un altul. Ori, aici, împarti grota cu doua sute de oameni. Si n'a fost greu sa-mi dau seama, ca te chinuiesti si mai groaznic cu ceilalti. Tot ce-as vrea, e sa fiu singur într'o celula, sa nu mai vad mizeria si suferinta din jurul meu.

Trec înca doua zile. Suntem mereu în aceeasi astep­tare chinuita, îndobitocita. Caldura, afara, nu s'a do­molit, iar înauntru în grota, acelasi infern.

Dar iata ca usa e deschisa viguros. Parca ma supara, în insuficienta fizica în care ma gasesc!

în prag e gardianul sectiei. Parca îi stiu numele: Marin. E înalt, greoi si are mereu zâmbre la gura. Tras­nit de mirosul din grota, se da înapoi, doi pasi. Ochii i se misca în cap, vioi, în contrast cu fata-i prelunga, lipsita de vigoare. Si apoi, ce vad, îsi întinde mâinile spre noi; e un semn de întelegere...

Dintr'odata, izbucneste:
- Domnilor, eu nu vreau sa omor pe nimeni!
Apoi, ramâne ca întepenit. Câteva secunde mai târ­ziu, îsi baga capul în mâini, se întoarce si trage usa dupa el.

Suntem cu totii impresionati de izbucnirea gardia­nului. Ne dam seama ca ar fi vrut sa spuna mai mult, dar teama l-a retinut. O astfel de iesire îl aseaza fara drept de recurs, alaturi de "dusmanul de clasa".

Toata lumea se agita în grota. Teroarea la care sun­tem supusi e atât de mare, încât si personalul de paza sufera alaturi de noi. Putinele vorbe iesite din gura gardianului n'au facut decât sa ne întareasca si aici la Jilava, convingerea ca suntem dati în stapânirea unor oameni straini de firea românului.

Dar orice început are si un sfârsit!
Cuiele sunt scoase din cercevelele ferestrei. Sase zile au trecut, una ca celelalte, lungi, nesfârsit de lungi.

Intram în ritmul "normal" de viata. Camera 8 de la Jilava e din nou un du-te-vino. Fruntile ni se mai des­cretesc; ne deschidem inimile. Vorbim de toate; regimul care ne e impus are însa întâietate. Nimeni nu se îndoieste ca tot ce se întâmpla aici e dirijat de Ministe­rul de Interne. Maromete nu e decât executantul care nu crâcneste. Putea în definitiv sa fie si un altul! Câti fosti detinuti de drept comun n'au fost pusi în libertate la 23 August 1944 si facuti, mai târziu, ofiteri de se­curitate! Câti dezertori de pe front n'au fost etichetati de patrioti! Oricare din ei ar fi putut fi directorul Jilavei...

Câteodata am momente extrem de grele; zilele se scurg încet. Doborîti de zabuseala si de chinul înspaimântator al foamei, încet, încet, capatam culoarea oame­nilor bolnavi.

Apoi, murdaria de pe noi e înspaimântatoare!
Dar spre sfârsitul lui August, gardianul ne anunta ca în urmatoarele zile vom fi dusi la baie. Suntem cu totii în al noulea cer si imploram cerul sa nu cumva sa turbure mintea stapânirii de aici, sa revoce cumva dispo­zitia data.

Ne pregatim! îmi adun ce am de spalat: doua ca­masi, doua perechi de indispensabili, câteva perechi de ciorapi, un prosop.

Primim sapun. Câte o bucata în forma de cub, de culoare cafenie.
Soseste, în fine, clipa mult asteptata. Vine rândul si "cartierului" meu. La baie, pot merge deodata patru­zeci de oameni.

Iesim pe culoar si apoi în pas alergator, într'o mâna rufele, într'alta sapunul bine strâns în pumn. Eu, cel putin, am un moment de adevarata înaltare sufleteasca; apa n'a mai curs pe mine de sase luni.

Suntem în baie. E o camera patrata; în tavan stau înfipte douazeci de dusuri. Doua laturi au de-a lungul lor câte un jgheab de tabla.

Suntem doi sub câte un dus. Eu cu Gheorge Brânza, apologetul comertului românesc, alaturi D.V. Toni cu Gogulescu, Dima cu Carolica, legionarul albastru, Nicolaescu, unul din cei doua mii de secretari ai lui Iuliu Maniu cu Matei prins la Viena, Zamfirescu, admiratorul steakurilor din restaurantele din Londra cu Popescu PMRistul, provenit de la Social-Democrati si arestat pe plaja, la Mamaia. E în chiloti de baie, asa cum a fost ridicat. în mâna dreapta are o camasa, în stânga o pereche de izmene, iar pe fiecare umar câte un ciorap. D.V. Toni, la fel, o camasa, o pereche de izmene, o pe­reche de ciorapi.

Dima, în cârje, are mai mult: de fiecare ureche îi atârna câte doua perechi de izmene, gâtul nu i se mai vede, înfasurat în camasi, pe cap doua prosoape, în dinti câteva perechi de ciorapi. Carolica, sub acelasi dus, n'are decât o camasa, izmene si ciorapi. Plesa, legio­narul, e încarcat si el cu rufe, ca si Dima.

In fine, se da drumul la apa. E calda. Gheorghe Brânza executa miscari complicate pentru a prinde sub apa cât mai mult din corp si din rufe. Eu caut, prin mis­cari dezordonate, sa-mi sterg toate urmele de murdarie. Deodata, Dima incepe sa urle; nu-i mai functioneaza dusul! în disperare, îl izbeste cu o cârja. Functioneaza iar, dar nu cum trebuie.

Apa se opreste. Dam pe noi cu cubul de sapun, când pe cap când pe rufe. Sa faca spuma, nici pome­neala.

Vine al doilea val de apa si apoi iar cu sapuneala. Ne limpezim. Trecem apoi la jgheab sa mai albim rufele. Dima, într'un singur picior, rezemat de muchia jghea­bului, face mai mult decât D.V. Toni si Zamfirescu, la un loc. Plesa, legionarul, musculos peste masura, îsi freaca rufele cu o repeziciune de concurs. Daca s'ar ajunge cândva si la o astfel de competitie!

Iesim din baie cu pielea eliberata de murdarie si cu rufele ceva mai putin negre ca înainte. Ni le agatam de stâlpii priciurilor, iar pe noi ne tragem pantalonii. Unii, mai norocosi, au si rufe de schimb.

Jilava! Mi-a ramas întiparit în minte acest fort mi­litar, construit spre sfârsitul secolului trecut pentru apararea Capitalei. Au fost si alte forturi în jurul Bucurestiului, dar li se vad numai ruinele.

Numai Jilava a devenit închisoare. în pântecele ei au fost aruncati mii, zeci de mii de oameni. Multi au fost executati între zidurile ei! Altii, îsi scuipa plamânii în celulele umede de la "Secret".

Când va lua sfârsit chinul din aceasta închisoare? Va veni, desigur, o zi când se va pune capat calvarului de aici! Va fi ziua când, celor ce le sta în putinta sa curme suferinta semenilor lor, li se vor fi deschis ochii. Se vor gasi oameni, care în numele respectului fata de demnitatea umana, sa ceara ca Jilava si alte Jilave, ori unde s'ar gasi ele, sa fie rase de pe acest pamânt. Ca cei de mâine, sa nu mai poata cunoaste infernul pe care îl traim noi, cei de astazi...

sursa: http://www.procesulcomunismului.com