Zi si noapte, mereu aceeasi tacere. Izolarea în care ne gasim de mai bine de trei saptamâni în subsolul Penitenciarului Pitesti, ne tortureaza nervii si ne pune probleme.
Ce se întâmpla în aceasta închisoare? Mister! Câtiva dintre noi sunt bolnavi; au diaree. Viata îsi are ciudateniile ei! Sa ai mereu burta goala si sa suferi de o astfel de boala! Cu infimele mele cunostinte medicale, eram convins ca diareea vine numai atunci când manânci prea gras. Ori, toata grasimea care am primit-o în mâncare de trei saptamâni de când ne gasim aici (sapte grame pe zi) e de o suta cincizeci de grame...
16 Ianuarie 1950. înca o zi. Dimineata suntem desteptati de deschiderea brusca a usii. Tresarim, ca si cum am astepta sa ni se dea o veste.
Prim gardianul Mândruta - îi stiu numele de anul trecut - e în pragul usii. în mâna are un carnet. Dupa ce-si roteste privirea peste noi, spune:
- Sunteti aici 23.
Scrie cifra, apoi:
- Saptamâna viitoare, o sa treceti sus.
Da sa plece, dar îi întrerup miscarea:
- Nu s'ar putea sa fim programati pentru baie? E aproape o jumatate de an, de când nu ne-am mai spalat.
Prim gardianul da din umeri si se multumeste sa spuna:
- O sa vedem ce se poate face; deocamdata e imposibil. Se întoarce si trânteste usa dupa el.
Aceasta nepasare ne întuneca fetele. Drumul pe care mergem se arata a fi foarte greu!
Seara, târziu. Trebuie sa fie trecut de ora noua. Suntem îngândurati! Cu inima strânsa, asteptam sa treaca înca o noapte si înca o zi, ca sa ajungem mai repede sus. Acolo, e cel putin lumina. Cândva, la ora când soarele s'a ridicat de-un copac pe cer, o raza va patrunde si în celula noastra!
Asa, m'arunc cu gândul înainte, spre lumina. înca patru-cinci zile si-o voi avea!
Dar iata ca tacerea penitenciarului e din nou rupta de urlet. Ramânem ca paralizati. Câteva secunde trec nesfârsit de lungi.
Un gând îmi fulgera mintea: aici se pecetluieste destinul nostru!
Urletul a venit din acelasi loc: camera 4 Spital. A venit brusc; un strigat de groaza, sfâsietor, inuman, tâsnit ca din infern.
Suntem toti în picioare.
O singura întrebare ne munceste: unde am fost adusi? Suntem în panica: unii vor sa-si întinda pasii - miscarea te linisteste putin - dar se izbesc de paturi, altii îsi ridica capul în sus, spre locul de unde vine groaza. Lânga mine, Dinu Georgescu, ma priveste cu ochi scrutatori (eu nu stiu mai mult ca el) severi ca ai unui anchetator. Fata-i e rigida si fara viata; buzele-i par ca si cum n'ar fi schitat niciodata vreun surâs.
Îi dezvalui grija care ma munceste:
- în închisoare e teroare; viata aici e înspaimântatoare, e ca si cum s'ar face experiente nebanuite pâna acum de oameni.
Ramânem, asa, pâna târziu în noapte. Ne privim în tacere. Ne e teama de supozitii. înfioratorul strigat mi-a revenit toata noaptea în urechi. Mi-e teama de întuneric; astept sa se crape mai repede de ziua.
Timpul se scurge greu. Gardianul care e în usa dimineata, la prânz si seara, când se aduce hârdaul de mâncare, nu ne arata ca ceva neobisnuit s'ar petrece în închisoare.
Încercam sa patrundem totusi misterul tacerii... si al urletului.
Ne ducem la fereastra si ramânem acolo mult. Ne întindem gâturile sa patrundem mai bine cu privirea pâna la vreo doi metri în sus. Nimic! în fata numai zidul!
E, ca si cum, acolo sus, ar fi o lume moarta!
Si drumul nostru duce irevocabil, catre aceasta lume. Totusi, curiozitatea ma împinge acolo; vreau sa ajung mai repede.
Închid ochii si totul îmi apare ca un cosmar: încet, linistit, o fantoma îsi întinde bratul lung, asemanator tentaculelor unei enorme caracatite, care se lungeste printre ziduri pâna la mine.
- Vrei sa mai vezi odata camera 4 Spital? Nu era mai bine acolo, unde aveai lumina? Hai, agata-te de bratul meu si vei fi acolo în câteva clipe!
- A cui fantoma esti?
- Sunt fantoma unei lumi noi, o lume pe care nu ti-o poti imagina. Dar o vei afla si tu când vei ajunge acolo.
Fac un efort pentru a recâstiga încrederea în mine. îmi alung gândurile rele. încet ma calmez.
Încerc sa ramân singur, numai cu trecutul. De data aceasta, nu reusesc însa.
Tot ce se întâmpla aici ma captiveaza, dar ma si înfricoseaza. Am deasupra mea un dusman, invizibil, care pastreaza tacerea, dar care si-a tradat existenta, prin doua urlete înfioratoare.
Sâmbata, 21 Ianuarie, 1950.
E ora opt dimineata. De-abia am terminat sa ne îmbracam si asteptam ceaiul. Usa camerei e deschisa si în prag e prim gardianul Mândruta. în spatele lui, înca câtiva gardieni. Mândruta îsi ridica putin chipiul de pe frunte, ne priveste cu ochi miopi si înca somnorosi.
- în doua minute sa fiti gata; mergeti sus la etajul doi. Executam ordinul în cea mai mare graba.
Iesim, încadrati de gardieni. Pe culoarul obscur si linistit e frig.
Urcam scarile, câte doua trepte deodata; Mândruta, în cap, e grabit.
Suntem la etajul doi. Inima-mi zvâcneste! La dreapta, pe culoar, în fund, e camera 4 Spital.
Nu ma însel Mândruta o ia într'acolo.
Deschide usa - aceeasi usa cu geam vopsit si zgâriat pe alocuri - se da deoparte si ne face semn sa-i dam drumul înainte...
sursa: http://www.procesulcomunismului.com
