Usa se închide în spatele nostru...

Ramân, pentru un moment, sprijinit de priciul gol din stânga mea.

Câteva pâlcuri de detinuti; parca ne asteapta. Nu cunosc pe nimeni. Sunt cincisprezece-saisprezece.

De-a lungul peretilor, pe priciurile acoperite ca si anul trecut de aceleasi scoarte în forma dreptunghiulara din resturi de stofa împletite, e loc mult prea mult pentru cei ce ne gasim aici.

E atât de luminoasa camera 4 Spital!

îmi aleg un loc lânga fereastra din partea de apus a camerei. Lânga mine, în dreapta, se instaleaza Dinu Georgescu. În fata mea, doua perechi de paturi de fier suprapuse si lânga ele, alte doua, simple, lipite unul de altul. în mijlocul camerei, o masa lunga de vreo trei metri. Fac o plimbare: treizeci de pasi pâna la celelalte doua ferestre din partea de rasarit. Vad, la patru cinci sute de metri distanta, halta de cale ferata si, mai departe, zavoiul întins al Argesului.

A cazut zapada putina; cerul e senin sticla.

Usa se deschide si prim-gardianul Mândruta aduce înca vreo doua zeci si cinci de detinuti. Acum, trebuie sa fim cu totii, saizeci si patru, saizeci si cinci.

Fiecare, îsi cauta un loc pe prici...

De-a lungul camerei, pe mijloc, e un adevarat bule­vard în miniatura: plimbari în grupuri de doi, trei, discutii. Iata-ne deci, instalati mai omeneste... loc de plim­bare, lumina, vedere deschisa spre rasarit si apus.

Dau si de un cunoscut; am stat împreuna, tot aici, anul trecut: Balaniscu, seful Fratiilor de Cruce din Moldova. Era considerat cel mai bun student la matematici al lui Abramescu, la Cluj; se dedicase logicei matematice.

Ne dam mâna, stam putin de vorba:

- Unde sunt ceilalti, din grupul Cluj, îl întreb.

Sunt toti aici, raspânditi prin diferite celule. Numai de Maniu nu mai stiu nimic; a fost scos de aici si dus la infirmerie. Ajunsese în ultimul grad cu TBCul. Si n'avea decât douazeci si sase de ani. Mi-e teama, ca nu mai e printre cei vii.

Zâmbeste amar! Apoi, se îndreapta cu pasi mici spre locul lui pe prici. îsi aranjeaza putin lucrurile. E slab, încovoiat de spate, cu fata palida. Pare îngrijorat! Ai impresia ca-i e teama de ceva ascuns.

Îmi amintesc de Maniu si de ceilalti.

Octombrie 1948... Când am fost introdus în aceasta camera am dat de oameni ticsiti pe priciuri. Am ramas neorientat, în fata a optzeci, nouazeci de priviri atintite asupra mea.

Cum sa-mi fac loc? De la usa, doi metri mai departe, numai priciuri. Pe ele, oameni lungiti sau stând turceste. Tunsi chilug, fete scobite, piele cadaverica. Ma dau un pas înapoi; îmi tradez, asa, impresia: primul contact e respingator; trebuie sa-mi fac loc între aceste cadavre vii, carora li se misca numai ochii în fundul orbitelor.

Mi-au ghicit gândul:

- Nu e asa, ca nu suntem atragatori? Trebuie însa sa te obisnuiesti mai repede cu noua dumneatale situatie si trebuie sa ti-o spunem dinainte, peste sase, sapte luni, vei arata la fel ca noi.

Mi se face loc lânga fereastra...

Aflu ca toti de aici au fost adusi de la Penitenciarul Cluj; un lot de trei sute. Ceilalti sunt repartizati, în celule sau în alte camere. Fac parte din centrul legionar Cluj si au fost arestati la 15 Mai 1948. Toti sunt studenti. Sunt din grupul Nicolae Patrascu, numai vreo cinci, sase sunt din grupul Radu Mironovici.

Mai aflu ca penitenciarul e peste masura de aglomerat; într'o celula de doi oameni, se gasesc sase, sapte, ba chiar si opt. Ca aceasta camera se numeste 4 Spital, fiindca pâna acum un an, era aici, spitalul închisorii.

Ridica mâna spre mine; fata-i galbena i se schimonoseste, pentru un efort sa vorbeasca; din buzele-i livide scoate doua cuvinte:

- Proaspat arestat!?

Câtiva, în jurul lui, îl privesc îngrijorati.

- Îi dam din portia noastra de mâncare, fiindca administratia închisorii nu i-a acordat, în plus, decât o ceasca de lapte pe zi.

Trec câteva zile... Maniu e mutat la infirmerie. în ceea ce priveste administratia, îmi dau seama la ce trebuie sa ma astept, când e vorba sa-si arate cruzimea.

Cât despre partea legionarilor, ca la un semn, îsi privesc camaradul cu duiosie si în tacere. în urma lui, optzeci de oameni îsi fac semnul crucii. Nu e numai un semn de credinta, dar si angajamentul solemn de razbunare...

În dimineata asta - aici în camera 4 Spital - ma simt mai bine; mizeria care am dus-o de un an si mai bine parca s'a sters din fata ochilor: întunericul din celulele Securitatii, zidurile Jilavei, camera 8, grota în care am stat sase luni, camera de la subsol pâna acum o ora...

în capul priciului, chiar lânga fereastra, noul meu vecin. Face parte din grupul de paisprezece, cincisprezece, care l-am gasit aici.

De vreun metru saizeci si opt, cap oval, un nas prea subtire, ochi caprui, melancolici, îti da impresia unui elev de liceu trait mai mult în internat. Arestat înaintea mea cu vreo sase luni si având o condamnare de douazeci de ani, pare un om total descurajat. E atât de slab, numai pile si os. Aflu ca e legionar si ca a fost recrutat în Fratiile de Cruce în 1940. Sa tot aiba doua­zeci si sase de ani.

Se uita pe fereastra cu privirea pierduta. O raza oblica de soare îi descopera si mai mult suferinta.

- Ma numesc Ion Popescu si sunt de la Craiova, mi s'a recomandat vecinul.
Observ ca mâna dreapta si-o misca greu, cu dureri care îi schimonosesc fata. Ceea ce face, sa-mi aduc aminte de urletele venite de aici!

îl intreb, aratându-ma indiferent;
- Dar, ce ai la mâna? Parca n'o poti misca bine!
 Putin surprins de întrebare, tresare. Apoi, dupa câteva secunde, cu un aer de siguranta:
- Nu e nimic grav, am alunecat si am cazut pe mâna. E numai o usoara scrântitura.
Sunt sigur ca nu spune adevarul. Dupa o lunga ezi­tare, ma hotarasc si-1 întreb:
- Când ai fost adus în camera asta?
Popescu, fara sa se uite la mine, trist:
- Sunt aici de sase saptamâni.
E atât de zgârcit la vorba, dar insist. E momentul sa aflu ceea ce ma munceste:
- De jos, de la subsol, am auzit în doua rânduri câte un urlet. Au fost atât de groaznice, încât m'au înfiorat. Si au venit cam de aici, din partea asta a închi­sorii.
Popescu clipeste din ochi înainte sa raspunda:
- Un urlet?
Apoi, îsi misca capul în semn de nedumirire:
- N'am auzit asa ceva.
Dupa care îsi întoarce fata spre fereastra.

Ii caut pe ceilalti veniti cu mine de la subsol. Sunt raspânditi prin camera. Miulescu, Matasaru si Burcea si-au întâlnit un cunoscut de la Bucuresti. Baleanu si Fuchs, cu mâinile la spate, se plimba de-a lungul camerei. Dinu Georgescu vine la mine, ma trage de mâna si-mi spune discret:
- Urletele au mai fost auzite si de altii. Mi-au spus chiar acum câtiva, din cei adusi dupa noi. Le-au auzit si ei, venite tot de aici.

îl privesc cu atentie, punându-mi întrebarea: cum se face atunci, de nu stie nimic Popescu?

Dau sa-i spun ce-am aflat, sau mai bine zis ce n'am aflat, când gardianul, în usa, face un semn unui detinut de parca i-ar fi o veche cunostinta.

Amândoi trag apoi înauntru hârdaul cu terci.
Trebuie sa fie seful camerei, îmi zjc, uitându-ma mai cu atentie la detinutul care vorbeste cu gardianul.
Se scurg câteva minute, de parca nu se mai sfârsesc, pâna trec la împartirea terciului.

Distribuirea o face seful camerei. Stam în rând, cu gamelele în mâna. Gardianul e mereu lânga usa. Am ajuns la hârdau; îmi primesc portia. Mai mult înca, gardianul îmi zâmbeste. Dupa câteva minute iese.

Mâncam în liniste, fiecare la locul lui.
Seful camerei si înca cinci, îsi i-au micul dejun în picioare, rezemati de masa.

Radem gamelele, sa nu mai ramâna nici-o urma. Apoi le spalam, cu apa putina, deasupra unei donite. E sub prici, în partea opusa locului unde stau eu. E acolo si o tineta. Aici, administratia închisorii pare îngaduitoare: seful camerei intra si iese! A facut-o de câteva ori. în usa întredeschisa, vorbeste chiar cu directorul peniten­ciarului. E acelasi de anul trecut, Dumitrescu. Sa nu-ti vie sa crezi!

Câta diferenta de izolarea de la subsol!

Seful camerei intra si închide usa dupa el.
E miscare multa. Se discuta - câte doi, trei, unii se plimba, altii au pus stapânire pe fereastra.
Eu, taciturn, la locul meu. Ma uit afara, la albastrul cerului; sunt îmbiat la libertate... apoi ma las prada visarii...
Deodata sar, trezit din reverie.
Un ordin puternic, o voce metalica, iesita dintr'o gura dusmana, îmi da un fior:
- Nimeni nu mai misca.
Ordinul a fost atât de puternic si categoric, încât într'adevar, nimeni nu mai misca! Ramânem înlemniti; e ca un film oprit.

Sunt zapacit! Fac un efort sa-mi adun gândurile. De lânga usa, seful camerei iese dintr'un grup de vreo cinci, sase. Face câtiva pasi spre mijlocul încaperii. îsi roteste privirea peste noi. E încruntat, strânge din buze. Tot puternic, si cu aceeasi dusmanie în voce, striga:
- Fiecare trece imediat la locul lui.
Executarea se face fara sovaire. E o treaba de câteva secunde.

Surprinsi de o asemenea întorsatura în viata de închisoare, ramânem muti. în privirile tuturora e întipa­rita uimirea. Dar vad ca seful camerei se pregateste sa ne mai spuna ceva. De data asta, calm, raspicat, conti­nua:

- Din acest moment, nimeni nu mai are voie sa vorbeasca, nimeni nu are voie sa faca vreun semn.

Asta înseamna ca nu trebuie sa va miscati nici pleoapele. Capul îl tineti drept înainte si privirea fixata la un metru, în fata pe ciment.

Încerc totusi, pentru o clipa, sa vad ce fac ceilalti. O miscare a ochilor în sus, spre priciul de vis-a-vis: Baleanu si Fuchs respecta cu desavârsire ordinul. înca o încercare; misc ochii la dreapta, spre usa: prin zgârieturile vopselei de pe geam, îmi dau seama ca de afara suntem observati. Nici nu s'ar putea altfel! De asta nu ma îndoiesc si nu cred ca se îndoieste nimeni.

Dinu Georgescu, lânga mine, e statuie.

În clipa uratoare, o constatare ma uluieste: Popescu lipseste de la locul lui. E împreuna cu ceilalti, pe care i-am gasit aici, când am fost introdusi în camera. Toti sunt în jurul sefului camerei; le vorbeste, mai mult în soapta.

Individul e înalt, de vreun metru saptezeci si opt, nas în forma de sa, buze subtiri si mereu umede, un corp atletic si nu e slab ca noi ceilalti. Pe cap are o sapca gri; vestonul si pantalonii de schi, aceeasi culoare. Sa tot aiba, douazeci si sapte, douazeci si opt de ani.

Dar iata ca iese din grup si se îndreapta spre priciul meu. Inima-mi zvâcneste! Se opreste în fata unuia, pe care nu-1 pot vedea. îi spune rar, amenintator:
- Tu, asta, de ce-ti misti capul?
Are accent moldovenesc; cel putin stiu din ce parte a tarii e.

Cel ce-si miscase capul nu mai poate da o explicatie: au si sarit pe el cinci din oamenii sefului. îl trag de pe prici. în câteva secunde e facut ghem pe ciment. Da sa zbiere, dar unul îi si înfunda pumnul în gura. E bombar­dat cu picioarele: numar vreo doua zeci de lovituri... Seful camerei striga:
- Ajunge.
Victima e lasata pe ciment. E tot ghem. Geme. Unul îl trage de umar, în sus. I se dau mâinile la spate. Seful, calm, încet:
- Apleaca-te în fata, ma.

Omul executa ordinul. Se apropie la un metru de el; îi trimete un picior sub piept. Detinutul e saltat câtiva centimetri si cade cu toata greutatea pe ciment. Apoi e târât la locul lui, pe prici.

Tremur, mai mult de indignare, decât de teama.
Încerc sa analizez situatia, dar puterea de discernamânt îmi lipseste.

Prin zgârieturile vopselei de pe gemul usii disting mereu ochii dusmanului. E acolo, pe culoar; aici, înauntru, e numai unealta lui. Oricum, individul n'ar putea trece la o astfel de actiune din initiativa lui. Pe aceasta nici n'o poate avea!!!

Nu stiu cum, dar prin minte îmi fulgera un nume: Sile Constantinescu. Daca cel din fata mea ar fi cu vreo doisprezece ani mai în vârsta!

Nu stiu cât o fi de adevarat, dar la Jilava am auzit, din mai multe guri, ca ucigasul parintilor sai, de prin 1937, studentul la Chimie Sile Constantinescu, ar fi primit dupa 23 August o misiune cu caracter educativ în închisori. Am refuzat sa cred ca un degenerat, care si-a ciopârtit parintii si apoi i-a pus la conservat în butoaie, în beciul propriei lor case, sa ajunga sa faca educatie altora.

Dar în fata mea e un alt degenerat (ceilalti batausi o fac din frica; nu trebuie sa fii un profund cunoscator al fizionomiei oamenilor pentru a-ti da seama de lucrul acesta). Felul cum îi lucesc ochii, buzele umede si nasul în sa, îti dau impresia ca e congenital sifilitic.

O chestiune ma framânta: degeneratul este detinut politic, e detinut de drept comun sau e o bruta scoasa din lumpenproletariatul din care partidul comunist si-a facut atâtea unelte?

Gândurile îmi sunt întrerupte: echipa de batausi intra din nou în actiune.

Aproape ca nu-mi vine sa cred ochilor! Au navalit pe un detinut de pe priciul de vis-a-vis. Vad o fata palida si un corp încovoiat târât pe ciment. Brusc, vic­tima scoate un strigat, dar e imediat înabusit cu un prosop. Unii au bâte în mâna, altii curele.

Apoi victima e legata zdravan la gura cu prosopul înnodat la ceafa.

Cel brutalizat trebuie sa fi fost ofiter de marina. Tunica de pe el mi-o spune.
L-au transformat într'un adevarat sac de antrenament de box; dar pentru patru, cinci deodata.
Primeste lovituri sub coaste, care fac sa-mi întrerupa respiratia.

Victima geme în prosop. E lovit din toate partile; cade pe ciment. Apoi, e calcat în picioare. Unul, în înghesuiala, îi cauta cu vârful bocancului burta. îi da ultima lovitura. Fostul ofiter de marina zace lungit pe spate! Degeneratul rânjeste!
Batausii, la rândul lor, sufla greu, obositi.
Fiinte oropsite de o soarta vitrega!

Pentru o clipa, îl am pe Popescu în fata ochilor. El si altii, n'au lovit. Si are pe fata atâta tristete, în ochi atâta durere, încât nu încape îndoiala ca a fost introdus în grupul celor cincisprezece fara voia lui. E groaznic, sa ajungi sa faci parte dintr'o asemenea echipa!

Degeneratul e acum cu piciorul pe victima. II priveste de sus cu o satisfactie demonica.
Se apleaca peste el si-l trage de gulerul hainei. Din buzele-i umede iese un singur cuvânt:
- Banditule.
Apoi, dupa o pauza de câteva secunde:
- Bine ma, cum ai îndraznit sa-ti dai cu parerea despre marxism. O noua teorie asupra marxismului, ai? Tu îti dai seama, ca daca n'ai fi avut norocul sa te gasesti aici si sa fii « afara », clasa muncitoare te-ar fi strivit ca pe o plosnita. Crezi tu ca muncitorimea si partidul comunist ar îngadui aventurierilor sa-si dea cu parerea despre marxism?
Îi da vânt înapoi si-îi trânteste o palma, de-l trimete la doi metri, gramada pe ciment.

Ma întreb, când va lua sfârsit aceasta dementa actiune, în care secundele ti se par ore!

Cu capul mereu înainte, îi urmaresc însa cât pot pe ceilalti cu coada ochiului. N'am sa uit niciodata teama care e întiparita pe fetele lor!

Urletele de moarte, venite de aici zilele trecute si care au patruns pâna la subsol, fac sa mareasca îndoit teama.

Cât despre mine, am aceeasi teama, o am în tot trupul. Pentru prima oara simt moartea în jurul meu. Dar, astazi, mai mult ca oricând, simt ca sunt crestin; cu limba în cerul gurii fac semnul crucii...

sursa: http://www.procesulcomunismului.com