Ma trezesc. Nu stiu ce ora sa fie; afara e înca întuneric. Ramân mai departe culcat. Cum as putea îndrazni sa ma ridic! Ma misc putin si simt dureri în tot corpul.
Cosul pieptului e parca tot o rana; falcile nu mi le pot misca; picioarele îmi sunt anchilozate. Cele cinci­zeci pâna la saizeci de lasari pe vine, mi-au zdruncinat toti muschii.

Degeneratul a reusit pâna acum pe deplin în actiu­nea lui. în urmatoarele zile va putea sa faca ce vrea cu noi, asa betegi cum suntem.

Dupa zgomotul pasilor ce-i aud pe ciment, suntem paziti de doua plantoane.

Afara, e mereu întuneric. îmi fac o socoteala, ca la 22 Ianuarie, ne fiind înca nici un semn de a se face lumina, trebuie sa fie mai putin de ora sase.

Din toate câte s'au întâmplat ieri, nu încape nici-o îndoiala, ca cei care au planificat teroarea au facut-o ca sa ne distruga nervii, sa ne epuizeze fortele, sa ne demo­ralizeze. Camera 4 Spital e astfel purgatoriul în care am fost trimisi de Ministerul de Interne.

Gândul, ca peste o ora sau doua va trebui sa trec iarasi prin încercarile grele de ieri îmi da o senzatie de sfârseala.

Ce va aduce ziua de astazi, refuz sa întrevad!

Cu ochii fixati în scoarta ce tine loc de saltea, spe­rantele mi se sterg din ce în ce mai mult, pâna la dispa­ritie. Viitorul, atât de enigmatic, mi-e simbolizat printr'un sarcofag, sub care sunt îngropate atâtea vise...

Îmi frec ochii si m'arunc în trecut, la intrarea rusilor în România, când, cu tot prapadul ce venise peste noi, sperante îmi dadeau înca curaj.

A fost ca o rupere de diguri....

Armatele sovietice se revarsa peste pamântul României, într'un entuziasm delirant, divizii dupa divizii gonesc spre Apus. Primele ziare, dupa întorsatura, le numesc armate "eliberatoare". N'o crede nimeni; cel putin eu n'am întâlnit pe cineva care sa le considere, în mod sincer, ca atare.

E armistitiu, dar totusi, regimente întregi ale arma­tei române sunt facute prizoniere. "Eliberatorii" îsi dau arama pe fata...

Primele tancuri sovietice au intrat în capitala. în loc de entuziasmul de masa, pregatit de ziare, "eliberatorii" nu sunt întâmpinati decât de vreo doua mii de oameni; cifra infima pentru populatia de peste un milion a Bucurestiului. Atât s'a putut aduna din mahalalele capitalei!

E un Septembrie cu caldura mare. Vara nu vrea sa cedeze. Câmpurile stau parasite; taranilor nu le mai arde nici de culesul porumbilor, nici de slobozirea pomilor încarcati de fructe.

Apoi, e panica: se aude ca pe unde trec "eliberatorii" e prapad. Iau tot ce întâlnesc: cai, carute, birji, automobile în buna stare sau pe jumatate stricate; apoi, golesc pravalii în câteva minute, taie un vitel numai pentru câteva fleici, sparg un butoi pentru câtiva litri de vin, îti dau în casa totul peste cap, doar or gasi ceva de valoare....

Îi astept, sa-i vad si eu, sa ma încredintez de tot ce aud despre ei.

E ceva lume strânsa pe trotuarele strazii principale ale orasului... Se asteapta cu înfrigurare!

Iata ca la cotitura strazii îsi face aparitia primul "eliberator". Armasarul în spume galopeaza pe asfaltul strazii, ca si cum ar fi venit asa, în goana mare din stepele Rusiei.

Inima îmi bate, nu de frica mongolului care sta stângaci în sa, ci de teama unei alunecari a calului; mi-e frica sa nu-si rupa picioarele splendidul armasar românesc! Urmeaza apoi, carute încarcate cu soldati de diferite neamuri: rusi, tatari, mongoli; camioane, tunuri enorme, automobile decapotabile, brisci, sarete... Si toate trec în goana mare si în cea mai perfecta dezor­dine. Apoi, murdaria de pe "eliberatori", barbile ne-rase de saptamâni, sau poate de luni de zile, lipsa unei deosebiri în tinuta între ofiteri si soldati, totul îti da impresia ca peste noi, în trecere spre Apus, se revarsa noi navaliri barbare.

Nu ma pot abtine si spun necunoscutului de lânga mine.
- Uite domnule, ce-a dat peste tara noastra. La ce ne-am putea astepta de la barbarii astia!
- Taci domnule, îmi spune cu falsa îngrijorare, omul de lânga mine.
- De ce sa tac, îi raspund, ce ti-e frica ca ne înteleg astia? Doar suntem între noi.
El, tot grijuliu:
- Oricum, trebuie sa ne acomodam...
Plec! Las în spatele meu primul specimen, întâlnit dupa "eliberare", din ceea ce se cheama colaborationisti.
Nimeni nu mai iese la soseaua mare. Pravaliile sunt golite si stau cu obloanele trase.

Armatele sovietice trec mereu, zi si noapte, în revarsarea lor catre inima Europei. Sunt grabiti sa aduca si altor popoare aceeasi "eliberare" care ne-au adus-o noua, românilor.

Câteodata, târziu în linistea noptii, îi aud de departe, dupa cântecele lor intonate de sute sau poate de mii, deodata; am impresia ca în acest delir vor sa ajunga mai repede la tinta.

Cât despre mine, trebuie sa fac un efort sa nu ma simt strain pe pamânt românesc!

Apoi, dupa ezitari, cu inima strânsa, ies la drum; nu sa-i întâmpin, ci sa le ghicesc gândurile.

Sunt singur pe drumul ce duce spre poalele Carpatilor. Astept. Cu privirea scrutez soseaua pâna la punctul unde îsi pierde conturul. Dupa un timp apare un vehicul, tras de cai. încet îl deslusesc: e o birja.

Trec lungi minute pâna ce trasura e în fata mea; soldatul de pe capra trage domol haturile. Caii se opresc. Sunt obositi si ei ca si cel ce-i mâna.

Am o usoara tresarire, dar imperceptibila pentru cei trei militari sovietici din birja. De pe capra, sare jos soldatul de lânga vizitiu. E cu pistolul automat în mâna.

Pentru o clipa, regret parca iesirea la sosea! Ofiterul superior de pe canapeaua din fundul trasurii îmi reda însa încrederea în mine: îmi zâmbeste si-si ridica mâna, în semn de salut. îi raspund cu o usoara, dar politicoasa înclinare a capului. Dupa epoleti, banuiesc ca trebuie sa fie general.

Militarul cu pistolul automat în mâna e protapit în fata mea.

Amândoi suntem în asteptare! Sovieticul e surprins, parca, de tacerea venita din partea aceluia, care dupa socoteala lui ar trebui sa scoata o exclamatie de "bun sosit". Trec câteva secunde. Eu, ma încapatânez, nu de altceva, dar vreau sa-i arat ca ma socotesc liber si stapân în tara mea.

Generalul, om spre saizeci de ani, figura atragatoare, ochi care observa, rupe tacerea. Soldatul se întoarce; îl asculta.
Nu pricep o iota!
Apoi, spre surprinderea mea, cel protapit în fata mea, îmi spune, într'o româneasca de parca ar fi trait toata viata aici, la poalele Carpatilor:
- Tovarasul General întreaba, daca drumul pâna la Sibiu e bun.
Îmi revin din zapaceala care a dat peste mine la auzul graiului românesc iesit din gura unui soldat sovietic si îi dau explicatiile care mi s'au cerut.

Dupa traducere, într'o ruseasca care, dupa socoteala mea, trebuie sa fie tot atât de perfecta ca si româneasca în care mi s'a adresat, soldatul îmi spune, tintindu-si privirea drept în ochii mei:
- Tovarasul general vrea sa mergi cu noi, sa ne arati drumul pâna la Sibiu.
Cu respiratia taiata, uitându-ma însa la general si capatând imediat convingerea ca comandantul de osti sovietic nu a cerut asa ceva, îi raspund:
- Numai.... sa plec asa, fara sa stie nimeni de mine, nu e de loc placut. Apoi, drumul pâna la Sibiu nu e complicat... Sovieticii mai vorbesc ceva între ei, dupa care soldatul îmi spune:
- Bine, Tovarasul General nu tine neaparat sa mergi cu noi.
Da sa se întoarca spre trasura, dar nu ma pot abtine si-l întreb:
- Dar, cum se face, de vorbesti atât de bine româneste? Fara nici-o ezitare raspunde:
- Sunt român.
Se întoarce brusc si din doi pasi, e pe capra.

îl salut pe general, dupa care caii se pun în miscare. Ramân pe gânduri; refuz sa cred ca omul în uniforma sovietica e român. Vreau mai de graba sa cred ca rusii pot pregati oameni atât de bine, încât sa vorbeasca limba tarilor "eliberate", fara nici-o deosebire de au­tohtoni.

Dupa câteva minute, în trap domol, se apropie de mine o brisca, trasa de un cal obosit. Totul e românesc; si cal, si ham si brisca. Acum, îmi dau si mai bine seama ca rusii au pornit sa cucereasca Europa, pâna la Berlin, în caruta, în birja sau pe bicicleta!

Unicul ocupant al briscii, îsi opreste mârtoaga în fata mea si sare jos. Isi ia pistolul automat, dar se razgândeste si-l lasa de unde l-a luat.

Vazându-l atât de pasnic, îl primesc cu un zâmbet si-o ridicare a mâinii drepte.

Rusul, prafuit din cap pâna'n vârful bocancilor, neras, cu tunica si pantalonii soiosi, îmi întinde mâna agale ca si cum ar avea pofta sa stea la taifas.

Dupa ce-mi adreseaza câteva cuvinte, dau din mâini, în semn de neputinta. Apoi, face si el acelasi lucru. Urmatoarea miscare din mâini, din partea mea, vrea sa însemne: încotro?

Ivan întelege:
- London, London.
Îi repar pe loc confuzia:
- Berlin.
Raspunsul e spontan; scutura din cap si repeta:
- London.
Îi fac un semn de mare nedumerire.
Sovieticul se întoarce apoi cu fata spre apus, da din mâna dreapta, cu degetul aratator înainte, ca si cum ai certa un copil neascultator:
- Capitalist, capitalist.
Izbit de obiectivul rusului din fata mea, mi se ade­vereste, pentru înca odata, ca aceasta lume capitalista, pe care e mâniat Ivan a facut cea mai ilogica alianta din istoria omenirii, ajutându-si dusmanul de moarte. Dar daca a facut-o totusi, având de înfruntat formidabila armata a Germanii naziste, ce a împiedicat-o, sa nu aranjeze lucrurile îi asa fel, încât puhoiul sovietic sa nu sa reverse peste Europa? Fiindca fara ajutorul american si fara bombardamentele "fortaretelor zburatoare", rusii n'ar fi putut iesi din granitele lor. Si apoi, o debarcare a aliatilor pe coasta Marii Negre ar fi fost de bun augur, pentru tarile care priveau cu îngri­jorare înaintarea armatei sovietice.

Ajutând trupele comuniste sa patrunda în Europa, "Liberatoarele" americane îsi dezic numele. Dar au timpul înca sa ramâna consecvente fata de idea de libertate. Carutele, briscile, saretele, pe care se transporta armata sovietica, în drumul ei spre Apus, pot fi oprite.

Ziua a doua în camera 4 Spital începe sub semnul batjocorii. Suntem trasi de pe prici cu brutalitate, ca sa nu avem timp sa ne dezmeticim. înjuraturile si lo­viturile de bâta nu lipsesc.
În jurul meu simt mâhnirea celorlalti!

Pentru mine însa, acest început e si mai greu. Am dureri mari în tot cosul pieptului, falcile îmi sunt înclestate iar picioarele de-abia le pot misca.
Suntem la locurile noastre, asa cum am fost aranjati ieri. De spalat nici pomeneala!

Degeneratul, în mijlocul camerei, având lânga el pe Gherman, Steiner si Puscasu, îsi roteste privirea peste noi. Pare multumit de ce a întreprins pâna acum! Dar nu se arata deloc, ca ar fi dispus sa ne dea pace. Vor­beste în soapta, enigmatic, cu cei din jurul lui. Cel din dreapta mea îmi arunca o fulgeratoare privire. O frân­tura de secunda mi-a fost de ajuns sa-i vad teama de pe fata. Inima începe sa-mi zvâcneasca, dându-mi dureri si mai mari în cosul pieptului!

Toata echipa e strânsa în jurul degeneratului! De-abia îmi dau seama ca un nou atac se pregateste, si iata ca toti cincisprezece se si arunca asupra noastra.

în câteva clipe bataia e generala; dau cu bâtele si curelele, în dreapta si'n stânga. Mai pot face totusi o remarca: batausii, evita pe cât se poate, sa ne loveasca în cap.

Ne ascundem cum putem fetele în mâini si ne înco­vrigam în noi. Primesc lovituri de bâta pe spinare si pe picioare. Batausii alearga de la un loc la altul, în dezordine si parca fara sa tina socoteala de cine a fost lovit mai mult sau mai putin. Fiecare cu norocul lui!

Din când în când, degeneratul îsi îndeamna oamenii:
- Da-i Gherman; fii atent Puscasule la ala din dreapta ta. Steiner, atinge-l peste picioare cu bâta nu cu cureaua. Trece asa poate o ora, cu unele mici pauze; câteva minute de odihna pentru batausi.
Cu o voce calma, plina de multumire, seful echipei da încetarea:
- Ajunge.

Prima ora a zilei a fost atât de deprimanta, încât nici nu mai îndraznesc sa ma gândesc la ceea ce ar putea veni în urmatoarele douasprezece, treisprezece ceasuri..... Ma simt coplesit; frânt de oboseala, golit parca de toata forta. Ceilalti si-au pierdut si ei puterea de rezistenta. îi simt doborîti de amaraciune! Aici traim într'o lume a raului, a suferintei, a mortii....

Am terminat de mâncat malaiul fiert, dupa care sun­tem scosi la toaleta, tot ca ieri, în grupe de câte zece. Suntem iarasi la locurile noastre, mereu în aceeasi pozitie.

Degeneratul, în mijlocul camerei, pare nerabdator; îsi freaca mâinile, face câtiva pasi, se opreste, se uita fix la câte unul din noi, îsi strânge buzele.

Dar iata ca face semn unuia sa vina la el. E la vreo cinci metri în dreapta mea. Cel chemat se scoala de pe prici si cu un mers care îi tradeaza dureri, ajunge în fata omului care ne terorizeaza. E Gica Serbanescu, stu­dent la medicina, din cei care au fost adusi de la Jilava împreuna cu mine. înalt, subtire, cu o fata mai mult feminina, nu pare deloc omul care sa poata îndura rigo­rile unei vieti ca cea de aici.

Nu mai am timpul sa fac vreo reflectie, ca dintr'o palma, Serbanescu e aruncat la câtiva metri pe ciment. Steiner si Gherman sunt pe el cu picioarele. Apoi, e ridicat si adus în fata degeneratului. O alta palma îl trimite din nou la pamânt, dupa care e îmbrâncit la locul lui.

Teroristul îsi roteste privirea si ocheste un altul. I se aplica aceeasi bataie

Trece în felul acesta poate o ora si jumatate. îmi vine si mie rândul. Palma degeneratului ma arunca la câtiva metri; în fata lui trebuie sa stai cu mâinile la spate. Ma încolacesc ca sa-mi feresc partea vulnerabila a corpului de loviturile de picioare; durerile din piept îmi dau griji.

li fata teroristului e acum unul pe care nu-l cunosc. E mic de statura si rotund la fata. Dupa ce-si primeste ce e al lui, da sa fuga pe prici, când degeneratul striga:
- Ba, tu ce umbli în salvari?
- N'am mai avut timp sa-mi trag pantalonii azi de dimineata, raspunde, bâlbâindu-se, cel întrebat.
- Cum te chiama, întreaba degeneratul, rânjind:
- Mahmed, domnule.
Un hohot de râs îmi strânge si mai mult inima.
- Bine, ma turcule, dar tu cum ai ajuns pe aici? se mira teroristul.
- Am vrut sa fug în Turcia si am fost prins la granita, raspunde omul, cu spaima în ochi.
Degeneratul se apropie de turc, îl apuca de turul izmenelor, si-l ridica la vreun metru înaltime. Apoi, cu prada în mâna, se întoarce catre ceilalti din grupa lui. îl aduce asa, câtiva metri, îl arunca pe ciment, dupa care spune:
- Luati-l voi în primire.
Mahmed, e luat în palme, întâi de Puscasu apoi de Gherman si Steiner. E asvârlit în bratele altuia, care la rândul lui îl arunca cu un picior înfipt în spate pâna la câtiva metri. Si asa mai departe.
Turcul a ajuns pe prici la locul lui; ramâne cu privirea ratacita, de parca ar vrea sa i se dea o explicatie. Apoi începe sa tremure din toate încheieturile. E ca un câine încoltit de lupi.

În felul acesta ne trece restul zilei..

Cum sa descriu sentimentele care ma cuprind, teama care face sa-mi bata inima atât de tumultos si sângele care îmi alearga în vine cu febrilitate?

Ma gândesc, în primul rând, ca batausii au fost terorizati în asa masura, pâna au fost adusi la acest stadiu de brutalitate. Li s'au distrus simturile. Au devenit un fel de roboti care, la un semn, trec la atac.

Ma gândesc apoi ca cei care au initiat aceasta teroare - sunt, de buna seama, în Ministerul de Interne, în Comitetul Central al Partidului Comunist sau poate la Moscova - trebuie sa fie stapâniti de ura fara margini împotriva acelora care nu le împartasesc ideile. Au nascocit cea mai demonica metoda de lichidare a adversa­rului politic, aducerea lui la starea animalica. Cei tero­rizati aici trebuie despuiati de orice caracter uman!

Eu ma gasesc în acest laborator de distrugere a sufletului, de aducerea omului la starea de robot!

Si ma îngrozesc la gândul ca mi se e va aplica si mie aceasta metoda care înseamna, în primul rând, batai ce­ti pot aduce moartea.
Urletele care le-am auzit în subsol au fost scoase de oameni care au avut moartea în fata....

Cu aceste gânduri, îmi închei înca o zi în camera 4 Spital. Seara târziu, când ni se da liber sa ne întindem pe locurile noastre, ma zbat sa nu cad prada somnului, ca sa prelungesc în felul acesta sosirea zilei de mâine. Dar frânt de oboseala, cedez.

Sunt trezit a doua zi de dimineata de batausi, îmbrâncit, ca sa ramân apoi împietrit pe locul meu pentru înca o zi...

sursa: http://www.procesulcomunismului.com