Au trecut cinci zile de când ne gasim în camera 4 Spital.

E seara, poate trecut de ora sapte. Ciorba de arpacas am primit-o pe la ora cinci si de atunci stam întepeniti la locurile noastre. Nu îndraznesc sa-mi mai abat privirea fixata de pe metrul patrat de ciment al podelei.

Pieptul ma doare mereu, dar picioarele mi s'au mai dezmortit. Pielea ma manânca pe tot corpul, dar nu în­draznesc sa încerc o cât de slaba frecare cu coatele. Bataia generala a avut loc astazi cam între orele trei si patru. Am avut norocul sa cada pe mine mai întâi Popescu, care s'a facut mai mult ca loveste; era cu ochii mereu îndurerati. Apoi, m'a luat în primire un altul, care m'a lovit numai cu cureaua pe spinare, fara sa se foloseasca de bâta care o avea în cealalta mâna. Dupa terminarea bataii, degeneratul a parasit camera. A lipsit mai bine de o ora. Am avut astfel liniste. A iesit, desi­gur, sa ia instructiuni de cum sa continue programul de dezumanizare.

Plantoanele si-au facut plimbarea, fara sa mai aiba ochii pe noi, iar ceilalti din echipa de teroare au stat de vorba, preocupati parca de alte probleme, decât de chinuirea noastra.

E prima seara, pâna acum, când suntem lasati în pace, fiecare cu gândurile lui!

Dar iata ca reîntors în camera teroristul rupe tace­rea:

- Am sa va spun câteva cuvinte.

Cincizeci si cinci de capete, plecate, deznadajduite, se întorc spre el; unora, chiar li se întipareste pe fete speranta.

Se uita cu toata atentia la noi si continua:

- Va gasiti aici de cinci zile. V'ati întrebat, desigur, de ce sunteti batuti, de ce sunteti obligati sa nu va miscati pe prici, sa va culcati numai pe o râna sau sa nu vorbiti. Ca sa întelegeti ce se petrece cu voi, e bine sa stiti, mai întâi, cine sunt eu si care mi-e telul în viata. Ma numesc Eugen Turcanu; am studiat Dreptul la Iasi.

Sunt condamnat la sapte ani închisoare pentru nedenuntare. Pedeapsa am primit-o fiindca stiam de activitatea legionara a unor cunoscuti, unii din ei chiar priete­ni si nu i-am dat pe mâna organelor de securitate. In trecut, fusesem si eu legionar.

În 1944 m'am înscris în Uniunea Tineretului Comunist. Am avut acolo activitate rodnica; am fost trimis ca sef al unei brigazi de comunisti la Sofia, în 1945, unde am ramas profund impresionat de credinta în co­munism si hotarârea de lupta a acestui tineret în vederea fauririi unei vieti fericite, pentru toti oamenii.

In Bulgaria, credeam ca rupsesem cu trecutul meu de fascist înrait, de dusman al poporului si al clasei muncitoare.

Ma înselasem însa! în mine zaceau înca sentimente care ma împiedecau sa-i denunt pe cei care conspirau împotriva clasei muncitoare, de care eu ma simteam totusi legat. Nu i-am denuntat, fiindca-mi erau prieteni...

Asa am ajuns în închisoare. Si nu-mi pare rau deloc! Aici, mi-am dat seama ca sunt ros în interiorul meu, de un putregai al unui trecut urât si al unei educatii criminale. Era acest putregai care ma tinea în loc sa-mi denunt prietenii. Si m'am hotarât sa-l scot. Nu e o treaba usoara sa te cureti de tot ce e rau în tine. Dar am reusit.

Administratia închisorii m'a ajutat, punându-mi la dispozitie lucrari în acest domeniu, pentru care îi voi ramâne recunoscator toata viata. Asta s'a întâmplat în închisoarea Suceava, în 1948.

Dupa ce am reusit sa-mi curat interiorul de toata murdaria educatiei burghezo-capitaliste, primita în scoala, în universitate, la biserica, mi-am propus ca tel suprem în viata sa aduc si pe altii pe calea cea buna.

M'am adresat directiei închisorii, aratându-i în mod sincer ceea ce vreau. Am fost înteles, apoi ajutat si sfatuit. Am înteles ca nu au nimic împotriva aducerii detinutilor la o viata sanatoasa, curatirii trupurilor lor de putregaiul care le perverteste constiintele. Am pornit la treaba. Alaturi de mine a venit un prieten. îl cheama Alexandru Bogdanovici. Dupa câteva luni de zile însa, mi-am dat seama ca prietenul meu e un criminal. Se atasase acestei actiuni de curatire a trupului cu gânduri ascunse; pentru el, reeducarea prin convingere, de care îmi vorbea, era numai mijlocul de a scapa din închi­soare. L'am demascat!

E acolo pe prici. Uitati-va la el.

Îsi întinde mâna spre priciul de vis-a-vis de mine. îl priveste apoi lung, cu o dusmanie iesita din ochi, care face sa-mi dea un fior.

E un om înalt, cel putin asa mi se pare cum sade turceste. Capul si-l tine în piept, privirea fixata pe crâm­peiul de prici dintre picioare. Are o usoara tremura-tura a corpului, constanta si înspaimântatoare. Pare un om cazut într'o resemnare totala si care-si asteapta irevocabil condamnarea.

Eugen Turcanu face câtiva pasi în directia priciului unde tremura Bogdanovici. Dupa câteva secunde lungi, nesfârsit le lungi, cu voce amenintatoare, spune:

- De mâinile mele ai sa mori, banditule!

Fac un efort pentru a-mi stapâni tremuratul violent al corpului.

în camera e tacere mormântala. Din mijlocul tavanu­lui, becul electric lasa o lumina palida peste cinzeci si cinci de fete schimonosite de spectrul mortii. Doar pasii rari si apasati ai gardianului pe cimentul culoarului amintesc ca viata continua dincolo de use dupa norme diferite de ale noastre. E paza nemiloasa a acestui purga­toriu si totodata dovada peremptorie ca degeneratul nu e decât executantul unui plan demonic.

- Aici, continua Turcanu, va veti face DEMASCAREA exterioara; asta înseamna ca va trebui sa spu­neti tot ce stiti despre voi si despre altii - toate faptele voastre sau ale altora, care au fost dusmanoase clasei muncitoare. Dar, absolut tot! Veti da declaratii scrise, care vor începe cu urmatoarele cuvinte: eu, sub­semnatul bandit... declar.  

Demascarea exterioara va fi urmata mai târziu de DEMASCAREA interioara; asta înseamna ca va veti face o autobiografie, verbal, în fata celorlalti din came­ra sau celula unde va veti gasi. Va veti scormoni trecutul, începând de la cea mai frageda vârsta. Va trebui sa lepadati tot ce-a fost criminal în voi. Si numai dupa ce veti fi curati, clasa muncitoare va va da dreptul sa va însusiti doctrina marxista.

E o treaba grea, care ar putea dura ani de zile.... Ramân nauc. Nu stiu ce sa gândesc. Reusesc totusi sa fac o prima remarca: el, Turcanu, unde si-a facut demascarile de care vorbeste si în fata cui s'a lepadat de tot ce a fost criminal în el? Din câte am înteles, reiese ca curatirea de putregai, de care vorbeste, pentru el a durat câteva saptamâni, cel mult doua - trei luni de zile. Pentru noi, trebuie sa dureze însa ani.... dupa care, de aici, nu poti iesii decât nebun.

Cum sa-i calific pe cei care au nascocit acest plan demonic dat pe seama clasei muncitoare? Ei însisi nu sunt altceva decât demoni...

Turcanu face câtiva pasi rari, apasati. Pe fata lui nu se profileaza nici o umbra ca s'ar îndoi cumva de nereusita demascarilor de care a vorbit. E parca încredintat ca el este cel caruia, dupa terminarea acestei experiente, i se va da mâna libera sa organizeze pe tot cuprinsul tarii centre pentru reeducarea oamenilor. Are parca aerul sa spuna: eu sunt creatorul omului marxist....

Dar iata, ca brusc, întinde mâna catre unul, la vreo cinci metri în dreapta mea. I se adreseaza pe un ton de superioritate:
- Tu, ma asta, în tunica militara, ce fel de ofiter ai fost?
- Sunt student la medicina în anul patru, la Institutul Medico-Militar, raspunde scurt cel întrebat.
Cuvintele au fost rostite de un om care se arata sigur pe el.
Turcanu are o usoara încruntatura a sprâncenelor, dupa care, cu acelasi aer de superioritate:
-Si ce crime ai comis împotriva clasei muncitoa­re de te gasesti aici?
Cu aceeasi siguranta, medicinistul militar raspunde:
  -Tot ce-am facut a fost lamurit la proces.
Raspunsul îmi da un fior, fiindca fata lui Turcanu se congestioneaza, privirea parca îi varsa foc, trupul îi tremura.
Îl privesc cu emotie. Cred ca n'am vazut în viata mea o fata atât de fioroasa ca cea pe care o are el acum!

Se repede, mai mult se arunca, asupra medicinistului militar. Ca la comanda, Puscasu, Steiner, Gherman si Patrascanu, sunt în spatele lui. Turcanu îl trage de gulerul hainei pâna în mijlocul camerei. E de statura mijlocie, blond, cu trasaturile fetei regulate.

E culcat pe podea; degeneratul îi înfasca gâtul în mâini, îi izbeste capul de ciment. Cinci-sase lovituri. Se iasa cu toata greutatea pe gâtul victimei; îl stranguleaza. Medicinistul horcaie, se zbate în strânsoarea mâinilor lui Turcanu. îl tine asa mult (notiunea timpului n'o mai am).

Dupa un timp îi da drumul din strânsoare; apoi îl trage în sus. Steiner si Gherman îl tin de mâini. Turcanu îl palmuieste - palme care îi sucesc gâtul brutal, nemi­los, batjocoritor.
Apoi, degeneratul urla:
- Desbracati-l la piele.
I se scoate tunica, camasa, pantalonii, pantofii si ciorapii.
Sase din echipa de batausi se aliniaza la o distanta de circa un metru unul de altul. în fata lor, la doi metri, alti sase.
Toti au în mâini curele si bâte.

Medicinistul e legat la gura cu un prosop înnodat strâns la ceafa. Turcanu îl împinge apoi pe culoarul format de cei doisprezece batausi. Un culoar al dispera­rii, al groazei; o vad în ochii holbati ai medicinistului militar, deasupra prosopului albastru, murdar.
Loviturile încep din ambele parti. închid ochii. Ins­tinctiv, îmi fac semnul crucii pe cerul gurii. Parca totul se învârteste cu mine. Am impresia ca viata se opreste aici. Inima îmi bate de ma sufoca.

Demascarile încep pe acest culoar, pe acest drum al Golgotei!

Victima îndura durerile de pe urma loviturilor de bâta si ale cataramelor de la curele cu o rabdare care ma impresioneaza. Rabda nabusit în prosop! Dupa un timp, pe spinare si pe picioare, pielea-i e rupta. Sângele se prelinge pe picioare în jos. Cimentul e rosu....

La un semn al lui Turcanu, loviturile înceteaza.

În afara de horcaitul nabusit al medicinistului, de zvâcnirile spasmodice ale muschilor, în camera 4 Spital e o liniste si o nemiscare totala - o scena a unei deznadajduiri de infern, de apocalips...
E lasat asa, cinci-sase minute. Apoi, i se pune ca­masa si e târât la locul lui.
Imediat dupa aceasta, ni se da ordin sa ne culcam. Sunt frânt de oboseala, dar nu pot sa dorm si nici nu vreau, sa prelungesc asa sosirea zilei de mâine....

Colaborarea dintre Turcanu si initiatorii acestei actiuni de dezumanizare, ma înspaimânta. E batjocora fata de fiinta umana si razbunare în aceleasi timp, fata de adversari. Nu încape îndoiala, ca batausii au fost la rândul lor terorizati pâna la un nivel care depaseste puterea de suferinta a omului - bataia care a avut loc aici e dovada necontestata a acestei terorizari - ca apoi sa fie adusi în situatia de a teroriza la rândul lor pe altii.

Ar fi putut-o face ei, comunistii, dar atunci suferinta ar fi fost numai fizica. Ei au nevoie, dupa cum se vede, de o suferinta de ordin moral, care sa duca la distrugerea sufletului, la crearea omului fara suflet. Este cea mai diabolica tentativa de deformare a fiintei uma­ne asa cum a fost creata de Dumnezeu!

Crestinii au fost sfâsiati în Roma imperiala de fiare salbatice; de fiare, dar nu de oameni! Gladiatorii s'au omorât între ei, dar li s'a dat cel putin posibilitatea sa se lupte! Noi, cei cincizeci si cinci din aceasta camera nu-i putem împiedica sub nici-o forma pe batausi, detinuti ca si noi, la realizarea planului diabolic la care, de voie sau de nevoie, s'au angajat; nu-i putem scoate din ratacirea lor care ne copleseste de durere. N'o putem face, fiindca ne tin în loc gloantele gardienilor de pe culoar. Si dupa cum ei, mercenarii de dupa usa, sunt gata sa ne ucida, în aceeasi masura, noi, stapâniti de instinctul de conservare, vrem sa traim. Puscasu, Gherman, Steiner, Patrascanu - poate chiar Turcanu -sunt fiinte dezumanizate, roboti creati de o forta, care se gaseste undeva în Comitetul Central al Partidului Comunist, sau la Moscova. De aici înainte mi se profi­leaza o lupta, care va dura mult, poate ani, dupa spu­sele lui Turcanu; va trebui sa nu-mi pierd sufletul...

Târziu, cad prada somnului....

Ma trezesc brusc, buimacit. Trebuie sa fie în miez de noapte. în fata mea am un spectacol dat parca de ne­buni. Turcanu loveste cu bâta în trupurile încovoiate ale câtorva, la vreo patru-cinci metri în dreapta mea. Cei­lalti batausi, în jurul lui, se izbesc unul de altul, de par­ca ar face un joc stupid.
Îl aud pe Turcanu zbierând:
- Bine ma, criminalilor, de ce n'ati dat alarma ca si-a taiat vinele?
Cuvintele îmi patrund orbii în urechi, fac sa-mi pal­pite inima.
Reusesc sa-mi adun gândurile. Unul dintre noi a ales moartea în locul demascarilor. Turcanu, - mâinile încrucisate la piept, privirea atintita pe cadavru, misca­ri spasmodice la gura, articuleaza rar trei cuvinte.
- Cum îl cheama?
Unul din plantoane, cu buzele tremurânde, mai mult se bâlbâie:
- Serban Gheorghe.

Fara sa mai puna vreo întrebare, calm, Turcanu trage cadavrul de pe priciul patat de sânge. E ajutat de câtiva batausi sa-l duca pâna la usa. Bate în geam. Dupa câteva minute de lunga asteptare, usa se deschide si în prag apar doi gardieni. Serban Gheorghe dispare pentru totdeauna!

Cât de repede poti pune capat demascarilor! Dar cât de sfâsietoare trebuie sa fie clipa când mama detinutului trecut în alta lume, va afla în ce fel si-a pierdut fiul!
Ochii mi se împaienjenesc. Cosmaruri îmi dezvaluie un drum obscur, lung, greu, la capatul caruia asteap­ta moartea.
Ma simt coplesit de demoni ai raului!

În jurul meu - fete obosite de chin, priviri pierdute în aceeasi deznadejde care ma încearca si pe mine! Nici unul nu mai e cel de acum cinci zile, fiindca fiecare îsi da seama, în acest moment, ca urletele ajunse pâna la subsol au fost scoase de oameni care au avut moartea în fata.

Ni se da ordin sa ne culcam. Trebuie însa, sa avem mâinile afara din patura, trasa si aceasta numai pâna la mijlocul pieptului. E marita si paza în timpul noptii: trei plantoane, în loc de doua.

S'a facut liniste. Ramân asa, întepenit, fara somn, sub ochii vigilenti ai celor trei roboti.