Ma trezesc sub loviturile robotilor. Capul îmi vâjâie de nesomn, durerile din cosul pieptului nu ma lasa deloc iar picioarele îmi sunt mereu anchilozate.

Suntem scosi la toaleta tot în grupe de câte zece, mereu cu mâinile în sus si paziti de cinci roboti. Cabina WC-ului nu poate fi folosita de aici înainte mai mult de zece secunde. Nu stiu ce sa fac mai întâi, sa arunc câtiva pumni de apa pe ochi, sa-mi clatesc putin gura sau sa încerc o fugitiva frecare a mâinilor cu sapunul, acest cub de culoare cafenie care nu vrea sa faca spu­ma.

Ajuns la locul meu si luându-mi imediat pozitia impusa, constat cu uimire ca Fuchs si Miulescu au trecut în echipa lui Turcanu. Când si cum s'a produs trecerea, nu pot sa-mi dau seama! Probabil în timpul celor zece minute cât am stat la toaleta.... sau poate în timpul noptii, dupa sinuciderea lui Serban.

Dar sunt atât de preocupat de propria-mi soarta si de surprizele ce le va putea aduce ziua care de abia a început, încât aceasta metamorfozare trece pe planul doi. Nu-mi vine totusi sa cred ca Miulescu, care a stat împreuna cu noi ceilalti sase luni la Jilava, tunând si fulgerând împotriva comunistilor si nici chiar Fuchs, cu toate ca-l cunoastem de numai cinci saptamâni, sa treaca la atac împotriva noastra....

Turcanu pare mai sever ca niciodata! îsi roteste privirea peste noi, sfidator, nemilos, enigmatic.
Prin fata mea trece Fuchs, în pas lent spre fereastra. E planton. Ramâne acolo un timp; scruteaza orizontul sau poate numai se gândeste la noua lui postura.
Se întoarce; am curajul si-mi ridic ochii spre el. Privirile ni se încruciseaza. îsi închide ochii, de parca ar vrea sa spuna: nu-mi cere prea mult.

La rândul lui, Miulescu, în capul celalalt al camerei, nu îndrazneste parca sa se dezlipeasca de patul de fier de care e rezemat. Cu ochii pierduti, imobil, îmi dau seama ca e un alt om decât cel de acum sase zile, când ne gaseam în subsol. îmi pare ca un om venit din alta lume, caruia i s'a dat aici un rol ce nu si-l imaginase.

Dimineata ne trece întepeniti pe prici, muti, îngân­durati. Dupa masa primim bataia generala, la care Fuchs si Miulescu nu iau parte. Poate e o regula a uceniciei în lumea robotilor!
Seara, Turcanu, caruia nu i-am auzit vocea toata ziua, ne spune grav:
- Mâine veti începe sa va faceti demascarile exterioare. Veti fi scosi în grupe de câte opt si într'o camera
de pe culoar, va veti face declaratiile în scris. Nu uitati formula, pe care clasa muncitoare v'o cere: eu, subsemnatul bandit ... declar.

Noaptea ma destept în cosmaruri. Omul care si-a luat viata îmi apare în fata ochilor împaienjeniti. Din negura, mi se deslusesc roboti cu fete transfigurate, cu mâini hidoase de ucigasi.

Cândva, în timpul noptii aud vocea lui Turcanu. Dar de data asta nu mai e cosmar. îl aud la picioarele mele, pe cimentul camerei. îmi dau seama ca în mâinile lui se zvârcoleste unul dintre noi. Aud clar vocea-i na­busita: în demascarea exterioara trebuie sa spui tot, absolut tot! Clasa muncitoare îti cere sa nu-i ascunzi nimic! Altfel vei fi strivit ca o plosnita.
Dupa un timp, victima se târaste la locul ei pe prici, la câtiva metri în dreapta mea.
E cât se poate de clar deci: demascarile au loc si în timpul noptii. Esti trezit, tras jos pe ciment si acolo, cu gâtul în strânsoarea mâinilor lui Turcanu, trebuie sa-ti iei angajamentul ca nu vei ascunde nimic clasei muncitoare...

Dimineata, opt dintre noi sunt scosi sa-si faca decla­ratiile. Lipsesc aproape toata ziua. Turcanu nu s'a mai aratat nici el în camera.
N'am mai fost batuti, dar pozitia impusa a trebuit s'o respectam cu desavârsire.

Fac socoteala ca declaratiile ar putea dura o saptamâna, daca ritmul de astazi va continua si de aici înainte, adica câte opt demascari exterioare pe zi.

Ma gândesc apoi ca riscurile sunt enorme pentru aceia care au de ascuns ceva, dar care e stiut si de altii. Pozitia în care suntem obligati sa stam si paza din timpul noptii îsi gasesc rostul, tocmai ca sa nu se poata cadea cumva de acord pentru ascunderea unor fapte stiute de mai multi. Nu poti sa sti apoi, ce-au declarat cei ce ne-au precedat aici, sau ce vor spune cei ce vor urma.

În ce ma priveste, nu-mi fac griji. N'am pe nimeni aici cu care sa împart vreun secret fata de "clasa muncitoare". Ma îngrozesc însa, gândindu-ma la consecin­tele descoperii unor fapte ascunse, de catre unii dintre noi... Refuz sa merg mai departe cu gândul!

Mai trece o zi si înca o noapte. Robotii sunt mereu cu ochii pe noi sa-si desavârseasca asa paza, pe cât de utila pentru Securitate, pe atât de ingrata pentru ei. Nu e greu sa-ti dai seama ca sunt fiinte care în buna masura s'au dezumanizat; zic, în buna masura, pentru ca mai au totusi pe fete întiparita suferinta. Asta le dezvaluie chinul sufletesc, constiinta care nu le da pace Cândva, târziu în noapte, sunt trezit. Steiner si Gherman ma trag de pe prici. Nici nu mai mi-e teama, atât m'am obisnuit cu teroarea!

Sunt jos pe ciment, lungit pe spate, mâinile sub greutatea trupurilor a doi roboti. Turcanu, în genunchi, e deasupra mea. îsi lasa mâinile pe gâtul meu, îi vad fata crispata, într'un efort disperat de a ma con­vinge. De pe buzele lui înregistrez, mai mult soptit, cuvintele:
- Ai sa-ti faci mâine demascarea exterioara, ban­ditule. Sa nu ascunzi nimic, daca vrei sa nu mori de mâinile mele. Ramâne apoi, mult timp, cu privirea atintita în ochii mei...

O camera de circa doisprezece metri patrati. O masa lunga în mijlocul ei, patru scaune deoparte, patru de alta. în colt, lânga fereastra, o masuta; e biroul lui Turca­nu. Are în fata un teanc de declaratii. Asa îmi pot da seama ca multi au fost aceia care au trecut înaintea noastra prin camera 4 Spital!
Turcanu citeste declaratiile cu atentie, dar din când în când îsi fixeaza privirea pe noi.

Scriu tot ce sta în dosarul meu. O fac încet, caci mai mult cad prada gândurilor. Numai cu trei ani si câteva luni în urma, clasa muncitoare, în numele careia suntem schingiuit aici, nu se arata de loc entuziasmata de marxism; din contra l-a respins cu majoritate covâr­sitoare. Asa îmi amintesc de vara si toamna anului 1946...

sursa: http://www.procesulcomunismului.com