E o zi calduroasa de început de Iulie. Sunt în Gara de Nord a Bucurestiului, pe peron. Trenul în care trebuie sa iau loc, fusese luat cu asalt, desigur înca de când se gasea în triaj.
Vagoanele sunt ticsite de calatori, acoperisurile nu mai pot fi deslusite de trupurile lor, pe scari e o continua lupta de picioare în cautarea unui sprijin. Acestea sunt conditiile de calatorie pe calea ferata în vara anului 1946.

Am norocul sa dau peste un cunoscut, care ma informeaza ca peste o ora as putea sa-mi fac calatoria într'o drezina.

Am reusit si iata-ma pe platforma camionului pe sine, alaturi de înca sapte-opt calatori în aceeasi situatie ca si mine. Dupa câte înteleg, din discutia soferului cu un ceferist, trebuie sa asteptam sosirea unui comunist de la caile ferate. Probabil ca pentru el e pusa la dispozitie drezina! Si trebuie sa fie un om de temut la CFR. îmi dau seama dupa felul cu vorbesc cei doi: parca l-ar avea în fata lor.

În fine, omul asteptat soseste. O fata ovala, sprâncene stufoase, ochi mici vioi. Pe cap are o sapca, asa cum arata în fotografii comunistii din Uniunea Sovietica, îsi înfige un picior pe scara drezinei si apoi se arunca, peste oblon, pe platforma.

E încruntat - pare nemultumit de prezenta noastra!

I se explica de catre sofer ca avem bilete de drum si ca are autorizatia sa ia si calatori. Pornim si numai dupa vreo zece minute, drezina se opreste în prima statie. Pe peronul pustiu e numai seful garii. Era în asteptarea noastra - propriu-zis a drezinei cu comunis­tul.

Cum ne oprim, fara nici-o introducere seful garii e luat în primire:

- Bine Tovarase Popescu, îi spune încruntat comunistul, am citit raportul activistului nostru sindical si trebuie sa-ti spun ca sunt total nemultumit de munca de lamurire care o duci cu subalternii dumitale. Aici nu se vede nici o activitate pe linia instructiunilor trasate de Tovarasul Gheorghe Apostol. Daca nici noi ceferistii nu putem avea sindicate puternice, sa ducem lup­ta împotriva exploatarii capitaliste, la ce-am putea sa ne asteptam din partea salariatilor din alte sectoare de munca, unde reactiunea poate patrunde mai usor. N-avem acum timpul sa discutam mai mult, dar îti amintesc înca odata: lupta, vigilenta, nu ascultati la soaptele reactiunii.

Seful garii, mai mult bâlbâindu-se, raspunde automat:
- De sigur... vom face asa cum scrie în instructiuni.
Pornim si ajungem repede la a doua statie: alt sef de gara, acelasi cuvinte de mustrare, acelasi raspuns timorat. Si asa, pâna la terminarea calatoriei mele.

Suntem în Iulie, iar alegerile vor avea loc în toamna! Fiindca toamna se numara bobocii, scria ieri Scânteia. Pentru mine, martor ocular al reprosurilor aduse de un sindicalist comunist activitatii ceferistilor pe o însiruire de statii, de mai mult de o suta de kilometri, nu încape nici o îndoiala ca la toamna guvernul comunist instalat de Visinski la cârma tarii nu prea o sa aiba ce numara. în acelasi timp însa, ma întreb: ori tovarasul din drezina depaseste în prostie orice limita, dezvaluind prin mustrarile aduse sefilor de gara lipsa de comunisti la CFR, ori are siguranta, ca prin prezenta armatelor sovietice pe teritoriul României se va asigura guvernului continuitatea si dupa alegeri, chiar daca le va pierde, sa zicem, cu un procent de nouazeci la suta.

Deocamdata, mi se contureaza tipul comunistului din sindicate (am întâlnit si altii): sigur de viitorul partidului comunist, cu toate ca e constient de impopularitatea lui si apoi, amenintator.

E si comunistul din lumea satelor, de obste meserias, croitor, cizmar, tâmplar. Prima caracteristica: nu mai lucreaza; e înca de dimineata la primarie si nu face altceva decât sa treaca de pe un scaun pe altul. Mai pe la prânz, se duce la cârciuma, unde se cinsteste cu toata lumea. E binevoitor cu toti si nu mai poate de dragul taranilor.

E apoi comunistul din fabrica. Nici asta nu mai lucreaza. Poarta o camasa rosie sau cel putin o cravata foarte rosie. Vorbeste mult si îi asigura pe muncitori ca în curând va sosi ziua când "fabricile vor fi ale noastre, ale muncitorilor".

E apoi comunistul iesit din mahalalele oraselor si cu deosebire ale Bucurestiului. Pâna la instaurarea "democratiei" în tara noastra, nu prea s'a omorât cu munca. Acum, n'o mai face chiar de loc. Se învârteste pe la sediile partidului sau ale UTC-ului; se plânge, cât de nemiloasa a fost cu el exploatarea capitalista. Dar acum, când clasa muncitoare e pe punctul sa-si ia în mâini propria-i soarta, i se va face si lui dreptate. Vrea sa intre în politie (cu politia capitalista a avut mult de furca). Deci, când o sa ajunga comisar, vom avea, în fine, politia în slujba poporului. Deocamdata îsi face liceul în particular; s'a înscris pentru primele trei clase deodata.

E si comunistul care pâna mai acum un an, era negustor de maruntisuri. Nu mai merge treaba! Se vede de pe acum om cu putere în comertul de stat. (Comert trebuie sa existe, chiar daca cel privat e la pamânt.)

Mai e si comunistul din guvern sau din Comitetul central. N'a visat niciodata sa ajunga la cârma României! Dar acum, afirma sus si tare: am luptat pentru dreptate, pentru democratie, pentru libertate. Am suferit în închisori, pentru idealul comunist (nu spune o vorba de spionajul pentru Uniunea Sovietica.) Are un narav: îsi lasa nevasta de pe timpul ilegalitatii; nu mai corespunde. Constantin Doncea, de exemplu: locul muncitoarei credincioase l-a luat tovarasa Florica Doncea, farmacista, înrudita cu mosieri, femeie de lume, e înnebunita dupa masinile americane....

Daca comunistul din guvern are un baiat, trebuie neaparat sa ajunga inginer, iar daca are o fata, o vrea artista. (E sigura ca are mare talent, asa ca nu mai e nevoie sa treaca pe la Arta Dramatica).

S'a instalat într'o vila la sosea, cu parc si gradinar si-si duce viata între casa si minister. Când vorbeste la telefon cu vreun director, cerându-i lamuriri în probleme de care habar n'are, se scapa: sa traiti domnule director.

în vara anului 1946 sunt atât de putini comunisti în România! în acelasi timp, anticomunismul se manifesta atât de vadit, încât celor mai multi dintre comunisti le e teama sa-si arate fata.

Au creat deci partide si formatiuni politice, pe care la arunca pe "piata", întocmai cum o întreprindere comerciala îsi încearca ultima sansa sa nu dea faliment, schimbând numele si ambalajul marfurilor ce nu sunt pe placul consumatorilor.

Încercari zadarnice! Clasa muncitoare se încapatâneaza; nu vrea sa auda de comunisti!

În fata unei astfel de situatii, Partidul comunist adopta tactica colaborarii. înca din 1945 s'a creat "Blocul Partidelor Democrate" - aceasta e denumirea Frontului Popular. Caci dupa 1944 s'au gasit oameni care si-au descoperit vocatii "progresiste", sau un trecut eminamente "democrat". Personajul principal al acestui circ de "democrati" e Petru Groza. Intrarea rusilor în România îl gaseste latifundiar, actionar în întreprinderi industriale si presedinte al unui partid cu o fugitiva si obscura activitate în viata politica din trecut a României - Frontul Plugarilor.

Sunt angajati scribi care trebuie sa arate ca viata aspra a taranului român va fi înlocuita cu belsugul, fericirea; locul plugului tras de boi istoviti va fi luat de tractor, locul deznadejdii îl va lua avântul.

Totul e în zadar! Taranii nu se lasa atrasi în mre­jele propagandei "Blocului Partidelor Democrate". Frontul Plugarilor e cel mai gol partid al României; e atât de gol, încât ai zice ca nu-l are decât pe latifundiarul Groza ca presedinte si pe Zaroni, vizitiul sau de încredere, pe care l-a avansat Ministru al Agriculturii.

Din partidul National Taranesc se desprinde Anton Alexandrescu si formeaza o dizidenta, intitulata Partidul Taranesc Democrat. S'a rupt de democratul de totdeauna, Iuliu Maniu, Presedintele partidului!

Colaborationistului i se dau unele satisfactii: apar, pe ici, pe colo, primari din oamenii lui. I s'au alaturat ambitiosi marunti. Asa, au mai ajuns pentru înca odata, dar numai pentru câteva luni, în functiile pentru care s'au zbatut toata viata. A mai trecut la dizidentii taranisti, chiar si câte un sef de organizatie - avocati mai cu seama - care sub amenintarile Ministrului de Justitie comunist, Lucretiu Patrascanu, au ales colaborarea în locul epurarii din barou. Ceea ce uimeste însa, e colaborarea lui Gheorghe Tatarascu. E National-Liberalul care cu vreo douazeci de ani în urma (1924), fiind subsecretar de stat în Ministerul de Interne, talentat, orator desavârsit, o speranta în partidul Bratienilor, da ordin sa fie spulberata invazia sovieticilor debarcati la Tatar-Bunari. 

În comuna din sudul Basarabiei, debarca doua sute optzeci de marinari sovietici. Locuitorii, luati prin surprindere, se pomenesc ca steagul Uniunei Sovietice ia locul drapelului românesc la primaria comunei. Jandarmul, preotul si primarul sunt omorâti! Cei doua sute optzeci de sovietici declara totodata ca teritoriul românesc dintre Prut si Nistru ia numele de Republica Socialista Basarabia!

Atât i-a trebuit tânarului Subsecretar de Stat de la Interne! Da ordin Jandarmeriei române sa treaca la atac. I se alatura un regiment de Calarasi. A sarit în ajutor si populatia de origina germana din comuna învecinata a Tatar - Bunarului. în câteva ore, din cei doua sute optzeci de invadatori, n'au mai ramas în viata de­cât vreo saptezeci.

În 1946, Gheorghe Tatarascu e Ministru de Externe în guvernul impus de Visinski la 6 Martie 1945 sub presidentia latifundiarului "democrat si progresist" Petre Groza!

Daca Partidul comunist e slab, cu aderenti prinsi la îngramadeala - multi din ei minoritari - daca Frontul Plugarilor ai zice ca se limiteaza la presedinte si la vizitiul sau (nu zic ca n'ar mai avea si alti membri, dar n'am dat decât de unul - si asta arendas), daca taranistii-democrati sunt ratacitii sau timoratii cazuti din Partidul National Taranesc, nu tot acelasi lucru se poate spune de dizidenta liberala a lui Gheorghe Tatarascu.

I s'au atasat mici comercianti, liberi profesionisti, diplomati care tin mortis sa nu-si întrerupa "cariera", din cauza unei guvernari comuniste, considerata numai vremelnica. Gheorghe Tatarascu e omul din Frontul Popular care are înca oarecare atractie.

Comunistii îsi trimet propagandistii "pe teren". Se învârtesc pe Calea Victoriei, în fata Cercului Militar. Iti iese unul înainte si pe un ton blajin, te roaga sa-l asculti pentru câteva minute:
- Stiu ca sunteti pentru Iuliu Maniu, am ghicit, nu-i asa?
- Este exact.
- Tocmai de asta as vrea sa lamurim câteva probleme. Stiti, parerea mea e ca multi oameni s'au lasat prinsi în mrejele unei propagande atât de rafinat dusa, încât au ajuns la convingerea ca Blocul Partidelor Democrate înseamna comunism, iar Iuliu Maniu înseamna democratie. Apoi, cu un zâmbet amar, continua:
- Pai, cine e comunist la noi! Sunt putini, stim cu toti. Ce, eu sunt comunist? De ce-as fi comunist? Am casa mea, am o bucata de pamânt! Si apoi, BPD e format din atâtea partide necomuniste: Social-Democrati, Frontul Plugarilor, Partidul Taranesc Democrat, Partidul National-Popular si Tatarascu, domnilor (între timp s'au strâns mai multi). Pai, daca si Gheorghe Tatarascu e considerat comunist, atunci, fara suparare, trebue sa v'o spun ca Iuliu Maniu duce o propaganda mincinoasa. Si apoi, domnilor, Maniu e înconjurat de reactionari, îl are lânga el pe Mihalache, care a luptat voluntar împotriva marei noastre prietene Uniunea Sovietica, îl are ca Secretar General al Partidului National
Taranesc pe Nicolae Penescu, o unealta a imperialismului american si sustinut de marea finanta din tara noastra....
Noua nu trebuie progres, democratie - adevarata democratie, libertate, asa ca trebuie sa-1 urmam pe Tatarascu, nu pe Maniu.
Blocul Partidelor Democrate, înseamna lumina, Maniu întuneric, reactiune.
- Bine, mai omule, îi zic, dar Iuliu Maniu a fost totdeauna democrat, nu numai acum de un an, doi. Când spui Maniu, spui implicit democratie.
- Eu i-am vorbit dumnealui, aratând cu degetul pe cineva în fata lui, îmi raspunde enervat propagandistul, om la vreo 25-26 de ani.
- Cum îi spui dumnealui, când te uiti la mine?
- Nu e adevarat, ma uit la domnul, sa ratoieste la mine propagandistul.
În clipa urmatoare, îmi dau seama ca are el dreptate: e sasiu.
Lumea care s'a strâns în jurul lui îl ia în primire. E bruscat.
Sasiul, enervat, începe sa bata din palme, sarind într'un picior si strigând:
- Tatarascu-lumina, Maniu-întuneric.

Nu stiu daca seful dizidentei liberale si toti secretarii de legatii din toate partile lumii or fi stiind cine le face propaganda pentru dizidenta lor, un lucru însa e sigur: Gheorghe Tatarascu e bagat în mocirla, pâna'n gât.

Cât priveste pe Social-Democrati, în partidul lor s'a dus o lupta - o lupta o constiintelor: deoparte, drumul ales de Presedintele partidului, Titel Petrescu, al distantarii de comun isti, al chemarii nationale, iar de alta parte cel al tovarasiei cu comunistii, ales de Lotar Radacescu si Stefan Voitec.

Istoria îl aseaza pe Titel Petrescu alaturi de Iuliu Maniu si Dinu Bratianu - alaturi de poporul român care respinge comunismul, pe dizidentii sociali-democrati însa, din amestecatura asa zisului "Front Popular", îi aseaza pe drumul care duce la metamorfozarea lor în comunisti.

Vara trece.

19 Noiembrie ai anului 1946 nu mai e departe. întreaga natiune e în asteptarea acestei zile, sa arate, prin votul ei, ca respinge amestecul brutal al Uniunii Sovietice în treburile interne ale României, careia i-a impus la 6 Martie 1945 un guvern comunist. Caci toata lumea îl considera astfel, chiar daca multi din ministrii ce-l alcatuiesc sunt necomunisti. Caci odata cu instaurarea guvernului Groza a început si înlocuirea oamenilor din posturile cheie din ministere, cu elemente care se ara­tau devotate comunistilor. La 19 Noiembrie se va arata care e vointa poporului... Seara, în ajunul votului, e ca în asteptarea unei batalii. Nimeni nu poate sta în casa.

Lumea oraselor e pe strazi, ca si cum fiecaruia i-ar fi teama sa nu fie cumva banuit de impasibilitate, azi când trebuie aratat ca vrem sa traim liberi în tara noastra.

La sate, e ca o sarbatoare nationala: pe sosele, în grupuri se intoneaza cântece nationale...

Se da votul. L-a dat toata lumea. A fost o datorie pentru fiecare sa nu lipseasca.

Se trece la desfacerea urnelor. Nu putine au fost sectiile de votare unde la numaratoare s'a gasit pentru Bloc un singur vot, cu toate ca fiecare partid ce-1 alca­tuia avea doi delegati. Asa ca si-au dat si ei votul tot pentru Iuliu Maniu.

Delegatii comunisti se încrunta, ceilalti - vinovatii - fac fete, fete, se arata nepasatori, sau chiar îi apuca râsul....

Divizia Horia, Closca si Crisan - fosti prizonieri cazuti la Rusi, instruiti de politruci sovietici si adusi dupa "eliberare" în tara, a votat si ea în cazarmi. Indoctrinarea comunista nu s'a prins de ei; si-au dat votul tot pentru Iuliu Maniu, în proportie chiar de optzeci la suta.

Cu inimile strânse, se asteapta publicarea rezultatului alegerilor.

Uimiti, românii dau de titlul în litere mari, groase, de pe prima pagina a ziarelor: Stralucita victorie a Blocului Partidelor Democrate - Poporul român a îndepartat pentru totdeauna reactiunea.

Odata cu acest "rezultat" s'a schimbat parca si fata tarii. O tara de resemnati! Nu se mai îndoieste nimeni ca Uniunea Sovietica face ce vrea în tara noastra.

Rezultatul alegerilor - asa cum a fost publicat - arata ca comunistii vor sa stapâneasca singuri. Colaborationistilor li se va da, deocamdata, câte un ciolan de ros. Au prezentat rezultatul alegerilor, fara sa fie ales nici un candidat national - liberal, nici un social - democrat independent.

Si ca victoria sa nu le fie de suta la suta, nu ca le-ar fi rusine, dar sa nu para, asa dintr'odata, ca toata, tara ar fi fost alaturi de Frontul Popular, au dat printre alesi si numele a treizeci si doi de candidati de pe listele national-taraniste. I-a desemnat Petru Groza: oameni considerati de el maleabili sau fara valoare politica. Rezultatul sufragiului national, aranjat de dictatorii instalati de Visinski la Bucuresti, le da însa de gândit si colaborationistilor. Tatarascenii nu au deloc alura oamenilor care s'ar gasi pe drumul victoriei. Victoria e numai a comunistilor si e totala! Le-a mai ramas totusi o speranta - asigurarile doamnei Tatarascu: cât e Guta în guvern, sa nu se teama nimeni.

Dupa masluirea alegerilor, cei mai multi au luat dru­mul neangajarii si nu putin au fost aceia care cu toate amenintarile venite din partea guvernului au refuzat sa se înscrie în partidele "Frontului Popular".

Au iesit însa ca din pamânt oportunisti, care au pre­tins ca, odata instaurat "legal" guvernul Groza, nu li se mai poate cere sacrificii. Lasa sa se înteleaga: "nu suntem noi oamenii carora sa le scape cascavalul din mâna"! Multi o fac pe din dos - le e rusine sa sa afiseze, altii însa, fara rusine, joaca pe doua tablouri.

E acea categorie de oameni care nu urmaresc decât interesul personal, egoist; oameni fara principii. Nu pot întelege ca o societate sanatoasa se construieste pe cinste, pe demnitate si nu pe interese marunte, minore.

Daca în România de dupa 1944 am fi fost scutiti de aceasta categorie de oameni, desigur ca comunistii - atât de putini cât erau - cu tot ajutorul dat de Uniunea Sovietica, ar fi fost mult mai putin pretentiosi sa guverneze. Desigur, nu pot fi socotiti ca facând parte din aceasta categorie oameni care se înscriu la comunisti numai de frica pâinii de toate zilele, de grija familiei. Aici e vorba de carieristi, de cei care tin sa le fie mereu numai bine. Si nu-si dau seama, unii din ei, cât de abo­minabili sunt! Am vazut oameni care pâna în 1944 ridicau mâna ca SS-ul german; dupa întorsatura au ridicat pumnul comunist. Am vazut speculanti ordinari - oameni pentru care banul nu are miros; dupa 1944 vorbeau de "progresul social". Am mai vazut anti-semiti notorii, plângând în bratele evreilor - si evrei, strângându-le mâna tovaraseste!

Astfel, "progresisti" au devenit spertarii de ieri, comunisti au devenit fosti admiratori ai nazismului si fascismului ....

Asa pun capat gândurilor care m'au muncit astazi aici, în aceasta camera a Penitenciarului Pitesti, sub privirile scrutatoare ale lui Eugen Turcanu. Dar am facut o demascare - nu cea ceruta de Securitate. E demascarea instaurarii regimului comunist în România. Au facut-o si ceilalti. O vad pe fetele lor.
 
sursa: http://www.procesulcomunismului.com