Demascarile exterioare sunt pe sfârsite; au trecut cinci zile de când au început. Dupa socoteala mea, trebuie sa mai dea declaratii trei sau patru.

În acest timp am avut zile mai linistite - n'a mai fost nimeni batut în mod exceptional. Bataia generala a avut însa loc în fiecare zi. E mai mult un fel de batjocora, care se dezlantuie la aceeasi ora, cam între trei si patru. A fost introdusa în program, de sigur, pentru torturarea nervilor.

Câtiva dintre noi sunt bolnavi - au diaree. Printr'o ridicare de mâna, se arata (nu e voie sa se vorbeasca) ca trebuie neaparat sa se foloseasca tineta.

E o scena oribila! Omul se aseaza pe acest WC improvizat, sub privirile scrutatoare a sapte-opt roboti, îsi strânge dintii si-si schimonoseste fata de durerea venita de la stomac. E stingherit peste masura, ca ceea ce a fost facut fara martori acum a devenit obiect de spectacol pentru saizeci si cinci de oameni! în ochi i se citeste sfiala de care e cuprins în aceasta situatie peni bila si totodata privirea îi revarsa implorare - sa fie înteles de ceilalti, sau poate sa i se respecte acest mic drept personal.

Unii din paznici se arata revoltati! Terorizatului, i se reproseaza ca strica aerul în camera si ca ceilalti sunt obligati sa asiste la aceasta scena. Primeste calificative, atribuite omului care nu respecta buna cuviinta: e ne­simtit, si-a pierdut calitatile specifice omului, e pe o treapta inferioara animalului.

Cel terorizat se arata ca si cum ar accepta toate aceste judecati ca definitive, ca si cum ar admite superioritatea celor care îl înconjoara!

Apoi, e luat la palme si scuipat în ochi. Cu pantalonii târâs, într'o resemnare totala, se îndreapta cu pasi mici spre locul lui, unde-si ia pozitia obligatorie.

Pe masura ce timpul trece, îmi dau din ce în ce mai bine seama ca suntem supusi unui program, care sa duca cât mai repede la ruperea echilibrului nostru sufletesc. Ce minte diabolica o fi gasit aceasta cale de slutire a sufletelor!

Oamenii din fata mea, teroristii, sunt astfel de fiinte! Când Turcanu da semn de începere a bataii generale, sar toti, ca si cum ar fi atrasi de o forta invizibila. Câteodata, am impresia ca teroristii actioneaza asemanator câinilor dresati pentru urmarirea vânatului! Ma întreb însa, cât timp sa fi durat dresarea, animalizarea acestor oameni? Ca sa se ajunga la stadiul în care se gasesc, nu e o operatie de o saptamâna sau doua, - si care n'ar fi putut fii lipsita nici de cruzime.

Deocamdata, ceea ce se întâmpla cu noi îmi apare ca un cosmar - e ca o piatra grea ce-mi atârna de gât, care ar putea sa ma duca la înec. Nu-mi ramâne decât credinta în Dumnezeu si în libertate. Si nu trebuie sa ma abat de la aceasta credinta.

În orice caz, situatia de aici îmi da mult de gândit, si ma antreneaza în tot felul de dificultati pe care le întrevad ca vor surveni.

În primul rând ma întreb, cât va dura aceasta teroare care se arata în faza ei de început. Turcanu ne-a spus ca ar putea sa tina chiar ani! E groaznic - si-mi spun ca e mai bine sa dau uitarii acest drum nesfârsit de lung. Fiindca e un drum care, asa cum a început, nu poate fi strabatut pâna la capat!

În al doilea rând ma chinuieste mereu gândul, cine sa fie initiatorul acestei metode de distrugere a omului si cine o dirijeaza aici, în penitenciar?

În aceasta ordine de idei, scena din curtea Reduitului de la Jilava - vizita delegatiei guvernamentale - îmi apare mereu în fata ochilor. Acolo trebuie cautati initiatorii!

îl vad asa, nebulos, pe Nikolski - fata nu i-am putut-o distinge - acest comisar sovietic care fixeaza ordinea comunista pe teritoriul României. Nu stiu de ce, dar îmi apare prototipul acelui comisar politic sovietic, cap mare, par blond, ochi de un verde murdar si nasul cârn. O vad apoi pe Ana Pauker, Ministrul de Externe al Republicii Populare Române. îmi apare asa cum am vazut-o în carne si oase, în curtea Reduitului, de la o distanta de treizeci - patruzeci de metri. Plina la corp, sânii - doua ugere seci, pântecoasa, cu pielea alba-galbuie, parul tuns baieteste, sa-i acopere urechi­le, sau poate numai una.

Ca ar avea numai o ureche, cine stie, o fi o rautate din partea vreunui ofiter român, cazut prizonier în Uniunea Sovietica. Ana Pauker îsi avea vila în apropiere de lagar. Acolo îsi fixase sediul, unde avea misiunea sa formeze o divizie care sa fie adusa în România dupa "eliberare", cu idei noi, "progresiste".

Îmi amintesc de cele povestite de un fost prizonier:

Ana Pauker viziteaza zilnic lagarul de prizonieri.... Agenta sovietica îsi fixeaza privirea pe unul mai chipes. Asa a cazut norocul pe cel ochit... sau poate, din contra, a dat ghinionul peste el. E o chestiune strict personala.

Fara vreo introducere, îl invita, pur si simplu, la o partida de sah.... în seara asta.

Se joaca cât se joaca si apoi prizonierul e provocat sa treaca la satisfacerea poftelor sexuale ale agentei... A doua zi, Ana Pauker ocheste un altul; si asa în fiecare zi pâna îi termina pe toti - si chipesi si nechipesi...

Socot ca Nikolski si Ana Pauker sunt cei care au introdus metoda formarii omului robot. Au dat-o apoi în seama vreunuia sau unora din Comitetul Central al Partidului Comunist, s'o puna în aplicare pe trupurile si sufletele detinutilor politici.

Ma întreb, în continuare, cine sa fie oamenii care ne urmaresc, de afara, prin zgârieturile de pe geamul vopsit al usii? Sa fi fost lasata toata operatia numai pe seama directorului penitenciarului si a primilor gardieni? Tinând seama însa ca comunistii sunt mereu neîncrezatori în loialitatea subalternilor e putin probabil ca o astfel de operatie sa fie condusa de comunisti de ocazie. Fiindca atât directorul penitenciarului, cât si primii gardieni sunt comunisti de dupa 23 August 1944. Cei opt sute de comunisti din ilegalitate au cu totul alte functii în noul stat român. Nu se multumesc cu slujbe de director de penitenciar sau de prim-gardieni!

Trebuie deci sa fie unul din cei vechi care supravegheaza teroarea...
Toate astea sunt însa simple supozitii. Precis, nu stiu nimic, si nici n' as avea cum sa stiu. Timpul, poate, le va deslusi...

Deocamdata, ma gasesc încremenit pe prici, cu bataturi în solduri - e un an si jumatate de când dorm pe scândura; pielea ma manânca nemilos - ma pot freca numai în timpul bataii generale, camasa si izmenele de pe mine sunt nespalate din August - cinci luni de zile -, iar durerile pieptului si ale maxilarelor, de pe urma batai din ziua de deschidere a terorii, îmi îngre­uneaza cu mult viata.

În seara asta, linistea e totala în camera 4 Spital. Din când în când, tacerea e rupta de pasii rari, apasati ai lui Turcanu. Se îndreapta catre fereastra din partea de apus a camerei, se opreste si ramâne cu privirea în gol. Apoi, se întoarce în mijlocul camerei, unde lumina lasata de becul galbui e ceva mai puternica, descoperindu-i parca pe fata un gând ascuns. E îngândurat si pare nerabdator.

Intunericul de afara îmi pare negru, ca al unei nopti cu cer fara stele. Turcanu rupe tacerea:
- Treceti la culcare.
Apoi, catre plan toane:
- Fiti atenti, sa aiba toti mâinile bine scoase peste patura.

Sunt frânt de oboseala de pe urma celor paisprezece-cincisprezece ore de imobilitate, cu privirea atintita în cimentul camerei. Culcat pe-o râna, cu ochii închisi, cad prada fericirii, ca ma gasesc acum ferit în parte de privirile plantoanelor. Cel din fata mea are usoare zvâcniri; e probabil muncit de ce-i va aduce ziua de mâine. în cele sapte zile de când îl am lânga mine, am reusit de câteva ori, pentru câteva secunde, sa-i prind fata, dintr'o fulgeratoare întoarcere a capului. Trebuie sa fie în jurul vârstei de 24 de ani - fata prelunga, ochi vioi, un nas drept si buze arcuite. Ii fixez, la bunul meu plac, partea locului: Oltenia.

Cel din spatele meu e rotund la fata si cu ochii mereu banuitori. I-am vazut în privire îngrijorare si totodata indignare. Pare a fi omul care-si spune: am sa le trec pe toate si apoi va veni ziua, când se va da socoteala de ce se întâmpla aici. Atunci, o sa ma cunoasteti într'adevar cine sunt. îmi zic ca e din Vrancea.

Ramân asa, cu gândul la libertate si la judecata care va veni; la pedepsirea criminalilor, care si-au gasit drept preocupare în viata sa distruga omul asa cum a fost creat de Dumnezeu; sa-l înlocuiasca cu un altul care - cel putin dupa spusele lui Turcanu - sa fie omul marxist, creatura marxista...

Adorm... dar nu pentru mult timp. Miscari si soapte, ce-mi par bizare, mi-au turburat somnul!

Pe ciment, la doi metri de picioarele mele, vad prin­tre ploapele pe jumatate deschise, capul lui Turcanu. între mâini se pare ca are gâtul unei victime. Lânga el, Puscasu, Steiner si Gherman. Din când în când, se a-pleaca si ei peste victima de sub trupul lui Turcanu.

În urechi îmi patrund horcaielile nabusite ale tero­rizatului. Brusc, aud cum i se izbeste capul de ciment. Un fior îmi sapa sira spinarii. Vederea mi se împaienjeneste. Tremur.
Aud mereu izbiturile capului de ciment.
Cei doi de lânga mine, îi simt terorizati de aceeasi fiori de care sunt si eu cuprins.
Imi ridic usor capul. Turcanu, cu mâinile în gâtul victimei, îl trage în sus. Are ochii holbati, ca de moarte; gura îi-e rosie. Apoi, dupa un timp, îl zguduie puternic. Aud vocea teroristului, mai mult soptita, dar amenin­tatoare.
- Nitule, vorbeste Nitule! Mori de mâinile mele, banditule daca nu recunosti!
Turcanu e desfigurat. Ochii îi lucesc de furie. îsi strânge buzele si apoi îsi lasa din nou victima pe ciment.

Nitu - acum i-am aflat numele - îsi are locul la vreo doi metri în dreapta mea. I-am vazut fata în câteva rânduri, pentru câteva secunde. E poate cel mai tânar de aici. E legionar, dupa câte îmi amintesc când am fost aranjati pe priciuri.

Acum îmi dau perfect seama, cât de periculoase sunt demascarile exterioare! Un secret stiut de doi, poate aduce moartea unuia sau amândourora. Pozitia în care trebuie sa stai nu-ti da posibilitatea sa faci cel mai mic semn, pentru a cadea cumva de acord, ca ceva trebuie tainuit. Nitu, desigur, a ascuns ceva stiut si de un altul, si acesta n'a avut taria sa nu-l dea în vileag.

Ma înspaimânt la gândul ca omul ar putea sa moara aici de mâinile lui Turcanu...
În fine, misterul mi se dezvaluie în parte:
- Nitule, ai omorât doi soldati sovietici, Nitule si nu vrei sa-ti recunosti crima. Ai luat viata a doi luptatori, pentru binele si fericirea noastra.

Nitu e izbit mereu cu capul de ciment. îi aud, printre bufnituri, horcaielile în strânsoarea mâinilor lui Turcanu. Cu toata teama de care sunt cuprins, reusesc totusi sa fac socoteala ca Nitu, fiind astazi în vârsta de doua zeci de ani, e foarte putin probabil ca cei doi soldati sovietici, de care vorbeste Turcanu, sa fi fost omorâti de el în primele luni dupa "eliberare". Sunt mai bine de cinci ani de atunci si Nitu sa tot fi avut cincisprezece ani. Desigur, rusii au putut fi omorâti mai târziu, în 1947-1948! In lunile care au urmat "eliberarii" României, am aflat totusi de multi sovietici ucisi... Au fost surprinsi violând fete de zece-unsprezece ani, sau batjocorind, în grup, femei trecute cu mult de vârsta la care ti-ar putea deschide pofta.

Tatii, fiii au lovit cu înversunare, pâna au luat viata celui care le necinstise fiica sau mama.

Au fost ucisi sovietici si din alte motive: prada, devastari de camine înjghebate dupa ani grei de truda, au fost ucisi si fiindca erau considerati mereu dusmani si nu eliberatori; au fost ucisi, fiindca cu ajutorul armatei sovietice s'a impus în tara noastra un sistem politic si social strain de firea românului; au fost ucisi în virtu­tea aceluiasi sentiment, pe care poporul român 1-a purtat în decursul veacurilor fata de armatele rusesti - în trecut tariste, astazi comuniste - venite în tara noastra sub acelasi pretext al eliberarii. Turcanu a aflat sau nu­mai banuieste ca si Nitu ar fi omorât rusi. Nu are probe, caci daca le-ar avea, le-ar da în vileag. Si totusi considera ca trebuie sa-i ia viata! Pentru acest robot, judecata se face dupa legile pe care si le-a însu­sit de la cei care i-au luat sufletul... Tortura lui Nitu continua; trebuie sa fi trecut mai bine de o ora de când a început...

Brusc, Nitu scoate un strigat, într'o sfortare sa iasa din strânsoarea mâinilor lui Turcanu. Apoi, îi aud capul izbind cimentul...
Liniste! ... totul parca s'a sfârsit!
Nu e adevarat, nu e mort! ... dar de ce nu se mai aude nimic ?
Dupa câteva minute, nesfârsit de lungi, o voce stinsa, scoasa dintr'un piept sfârsit de puteri - de viata în suspensie:
- Nuu, nu stiu nimic...
E tacere mormântala. îmi aud, inima, care-mi zvâcneste cu putere....
Sa fie ultimele lui cuvinte?
Unul de lânga Turcanu, spune cu vocea tremurânda:
- A murit... nu mai sufla.

Capul mi se învârteste, nu mai sunt eu însumi, mi-e frica parca de mine, mi-e frica de tot ce e în jurul meu.

Deodata Turcanu se repede spre usa; bate puternic în geam. Privirea-i e atintita pe clanta, ochi mari deschisi, înfioratori. Pe culoar se aud pasii gardianului din ce în ce mai pronuntati. Turcanu bate nerabdator în usa. Paznicul întoarce cheia în broasca. Vorbesc, dar nu deslusesc nimic. Gardianul ramâne mereu pe culoar; nu vrea sa intre în camera sau poate nu trebuie.

Apoi Turcanu si înca doi, îl trag pe Nitu afara. Târsitul pasilor se pierde pe culoar... Dupa câteva minute se întorc. Cheia se învârteste din nou în broasca. Se mai vorbeste în soapta. Apoi, robotii trec la locurile lor, cu pasi înceti, obositi.
Moartea parca nu-i înspaimânta!
Peste linistea care s'a lasat, viscolul de afara, cu rafale de ninsoare, suierând în geam, îmi face noaptea si mai groaznica

Ma trezesc de cu noapte, frânt de oboseala. De unde sunt, culcat pe-o râna, îl vad pe Turcanu strabatând camera de-a lungul, cu pasi rari, cu capul în jos.
Cele trei plantoane îsi fac plimbarea obisnuita, domol, îngândurati.

In afara de zgomotul dezolant al pasilor, nu se aude nimic, nici macar respiratia oamenilor lungiti pe priciuri. E mereu aceeasi impresie de rupere cu viata. Ramân dus de gânduri, poate o ora, doua. Si în aceasta izolare totala, zorii acestui început de Februarie apar în geam, clar si glacial. Trebuie sa fie trecut de ora sapte.

Azi e Miercuri, 1 Februarie 1950...

Se da desteptarea. Suntem trasi de pe priciuri de roboti si imediat ramânem aceleasi stane de piatra.
Dupa vreo jumatate de ora, suntem scosi în graba în grupe de câte zece la WC, mereu cu mâinile în sus. Ceaiul îl sorbim din gamelele nespalate de mai multe zile, sub privirea lui Turcanu, care si-o plimba peste noi de la un cap la altul al camerei.
Suntem luati la bataie. însusi Turcanu, cu o curea în mâna, loveste unde se nimereste. îmi bag capul în mâini - si asa, cu privirea ascunsa, examinez dezordinea în care primim loviturile. Caut sa-mi feresc pieptul, care ma doare mereu, îngrozitor, si-mi pun în joc toata abilitatea sa fiu lovit mai mult în spate. Lasat de unul, minutele trec prea repede pâna sunt luat în primi­re de altul.

Se face o pauza, dupa care bataia reîncepe.

Turcanu a pus ochii pe unul venit cu mine de la Jilava, pe Burcea. E vis-a-vis. Ii ridica capul cu mâna stânga, îi prinde bine gâtul si-l loveste cu dreapta; pretinde ca Burcea are ochi de om viclean si deci trebuie palmuit. Numar peste treizeci de palme.
Ceilalti, lovesc si ei, mereu, neobositi...
Se mai face o pauza, dupa care batjocura tine pâna aproape de ora prânzului.
Totul s'a desfasurat perfect, automat. Robotii au actionat ca niste masinarii; cu o brutalitate totala. În asa masura si-au pierdut caracterele umane...
Hârdaul cu ciorba de arpacas e tras înauntru de Turcanu. înainte sa înceapa distribuirea, ne spune scurt:
- Nimeni nu manânca pâna nu dau eu ordin.
Asteptare lunga, dezolanta, plina de suspiciune.
Ordinul pe care-l primim apoi, e categoric:
- Fiecare îsi pune gamela jos, la picioare, îngenunche alaturi, îsi apleaca capul deasupra, se sprijina în mâini si apoi începe sa manânce... Executarea!

Nu pot sa rezist tentatiei sa nu-mi arunc privirea spre ceilalti, aplecati deasupra gamelelor fumegânde. Îi privesc cu emotie! N'am vazut fete mai uimite si toto­data mai indignate ca cele ale terorizatilor din camera 4 Spital. Iar cea a lui Turcanu exprima stralucirea trium­fului de a fi coborât omul la treapta animalica!

E agitatie pe cimentul camerei... Incercari sa se prinda cu limba din zeama fierbinte, vaicareli provocate de arsura buzelor, sorbituri repezi...

O talpa de gheata, apasata scurt pe ceafa, îmi scufunda fata în ciorba fierbinte.
Scot un urlet de durere...
In jurul meu, cu toti ceilalti, e acelasi spectacol... încet, ne obisnuim. Ciorba nu mai arde; o sorbim în liniste - zeama si boabe de arpacas. Ne stergem fetele morfolite. Apoi fiecare, la locul lui, îsi ia pozitia impusa.

Programul demascarilor e din ce în ce mai greu. Pâna la ce grad vom fi batjocoriti si câti îl vor putea trece fara sa-si piarda chipul uman?

sursa: http://www.procesulcomunismului.com