E 17 februarie si am tot sperat în ultimele zile, ca iarna sa se duca încet. În aceasta Vinere, timpul e mai întunecos ca în zilele lui Ianuarie si ale lui februarie de pâna acum.
Viscolul suiera la colturile penitenciarului si din camera 4 Spital, prin ferestrele largi, privesc pe furis învalmaseala norilor.

Suntem înainte de masa de prânz si în asteptarea ciorbei de arpacas oamenii stau încovoiati de chinul venit de la stomac. Daca au aceeasi senzatie de sfârseala ca si mine îi plâng si pe ei ca si pe mine!

Ni se împinge hârdaul pe usa întredeschisa, dupa care Turcanu face împarteala zemii fierbinti. Astept cu neliniste ordinul sa mâncam si astazi ca animalele: nu ni se spune însa nimic!

Ne potolim foamea în cea mai mare liniste. Gamelele ramân tot nespalate; sunt asa, de mai bine de zece zile. Dupa masa suntem tinuti cu mâinile în sus, în doua reprize, pâna ne-au amortit de durere. A urmat obis­nuita bataie generala. Apoi, pauza.

Dupa un timp, Turcanu face semn unuia, la vreo doi metri în dreapta mea, sa vina la el. Omul ales executa chemarea cu pasi mici, timizi.
Inima îmi bate puternic.
Cel chemat e în panica. I se vede aceasta pe fata lunguiata si în ochii bagati prea mult în orbite.

Turcanu îl priveste fix, batând usor cimentul cu talpa piciorului drept. Apoi îl întreaba:
- Ai aici un prieten sau cel putin un cunoscut mai îndeaproape?
Surprins de întrebare, omul raspunde, mai mult bâlbâindu-se:
- Sunt doi prieteni de ai mei aici.
- Arata-i care sunt, spune sec Turcanu.

Cu mâna tremurânda, cel întrebat, arata spre priciul de vis-a-vis, catre fereastra si apoi în fata, lânga usa.

Cei desemnati sunt chemati sa vina în mijlocul camerei. Li se spune apoi, ca toti trei sa se aseze pe masa, stând turceste; cel ales de Turcanu e separat de ceilalti doi, care stau în fata lui, lipiti unul de altul.

Sunt nauc; nu înteleg ce are de gând cu ei. E greu sa stii, daca urmeaza un joc stupid sau daca e vorba de vreo tainuire pastrata de unul din ei si data în vileag de ceilalti!

Turcanu se întoarce, mai mult spre batausi, grupati lânga usa si spune ironic:

- Uitati-va la astia trei; au facut parte din acelasi cuib. Dupa ce au fost condamnati, au gasit de cuviinta sa-si duca activitatea legionara si în închisoare. Pe celular, pâna în ziua când au fost adusi în aceasta camera, tineau regulat sedinte de cuib.

Ca la comanda, batausii izbucnesc în hohote de râs. Cei trei de pe masa, se uita unul la altul, cu ochi holbati de mirare, de zapaceala, de teama.

Turcanu, continua sa dea explicatii:
- Asta, aratându-l pe cel chemat, primul, e seful astorlalti doi...

Mai întâi domol, râsul batjocoritor al batausilor devine pâna la urma o adevarata cascada de hohote, de-ai zice ca n'ar mai putea fi stavilita.

Turcanu face un semn cu mâna si râsul se opreste brusc. Dupa câteva secunde:
- Asta, care pare ceva mai istet (cel aratat, e înalt, blond, cu o fata nu tocmai maturizata) accepta sa-l aiba de sef pe nenorocitul care sade în fata lui turceste. Uitati-va la el ce cap de imbecil are. Hohotele de râs izbucnesc din nou, ca la comanda. Seful face din nou semn cu mâna si iar e liniste. Apoi continua:
- Astalalt pare si el mai dezghetat decât seful. Râsul se dezlantuie din nou.
Turcanu îi terorizeaza în continuare:
- Asculta sefule, ia da-le câte doua palme la fiecare.

Omul pus în fata unei astfel de situatii, reuseste numai sa lase capul în jos; mâinile îi ramân imobile. Turcanu se da lânga el, îl priveste fix, încruntat si-i spune din nou, raspicat:
- Ia-i la palme.
Nefericitul îsi întoarce capul spre Turcanu; în ochi, neputinta si teama.

Fulgerator e izbit cu pumnul în piept de Turcanu si victima cade de pe masa, rasucindu-se ca o pisica arun­cata în gol. Cu toata greutatea corpului, rabufneste pe ciment.
- Nemernicule, urla batausul, îti închipui ca poti ezita sa executi ordinul meu?
Îl trage în sus, dupa care Steiner si Gherman îl apuca de mâini; i le dau, strâns, la spate.

Turcanu îl palmuieste puternic, sucindu-i capul dintr'o parte în alta, brutal, nemilos.
E întins apoi pe masa, cu burta în jos. E descaltat. Cei doi, care trebuiau, potrivit ordinului, sa fie palmuiti, primesc câte o bata în mâna.
Turcanu le ordona:
- Bateti-l la picioare.
O scurta ezitare a celor doi le aduce imediat o ploaie de bâte si curele în cap, pe spinare, peste mâini... într'o resemnare totala, cu capetele în piept, tremurând, terorizatii încep sa loveasca în talpile celui de pe masa, tinut strâns de patru insi, de mâini si de picioare. La un moment dat, victima da sa zbiere de durere, dar i se astupa imediat gura cu un prosop.

A fost batut la talpi, pâna a ramas în nesimtire, lungit pe masa. O bataie care înseamna: aici nu se poate rezista. Iar noi, ceilalti, înlemniti de atâta cruzime, ramânem cu privirile atintite în ciment; e semn de neputinta, de resemnare

Suntem pe la mijlocul lui februarie. Zilele trec îns­paimântator de greu. în ultima saptamâna am fost zi de zi tinuti cu mâinile în sus. în fiecare zi, am fost batuti la spate, pe rând, câte sapte-opt pe zi; fete schimonosite de durere, priviri de oameni înspaimântati, îmi amintesc numai de unul - voinic, cu un piept lat - care a schitat o usoara împotrivire, când a fost ales de Turcanu sa fie întins pe masa... L-au batut la talpi atât de mult, încât la un moment dat, nemaizbatându-se, m'am întrebat daca mai simte vreo durere. Când a fost dat jos de pe masa, a încercat în van sa se tina pe picioare; a cazut. Într'o sfortare disperata s'a ridicat; slabiciunea l-a învins; a cazut din nou. Apoi, s'a târât la locul lui

E seara, trecut poate de ora opt. în camera 4 Spital e liniste totala. Suntem ca o lume moarta, în urma unui cataclism nemilos. Nu se aude nici macar respiratia fiintelor abrutizate de pe prici. Batausii sunt si ei stane de piatra, fiecare la locul lui. însusi Turcanu e întins pe pat, mâna dreapta sub ceafa, privirea fixata într'un punct în tavan. Câteodata îsi roteste capul, privindu-ne cu un aer, în acelasi timp sever si absent. Dar ciudat, aceasta nemiscare care ma dezoleaza, se ames­teca parca cu o senzatie de libertate. Cum batausii nu-si mai au privirile atintite pe noi, ca si cum n'ar mai fi nevoie sa fim observati, am simtamântul ca sunt liberat de acest program de schingiuire a trupului, de acest chin sufletesc.

Fara voia mea, privirea mi se încruciseaza cu a lui Matasaru, de pe priciul de vis-a-vis. Tresar si inima îmi zvâcneste usor - e pentru prima oara, de patru saptamâni, când pot sa ma înteleg cu cineva, asa din ochi. Am dat de o fata dura, dar totusi prietenoasa, care mi-a aruncat un surâs ascuns, fugitiv. Apoi, si-a închis ochii usor ca si cum ar fi spus: ajunge.

Dar linistea e întrerupta. Turcanu se scoala brusc, sare în picioare. Tresar. Arata, ca si cum ar vrea sa zica: programul trebuie sa-si urmeze cursul.

Se duce la masa, îsi propteste mâinile de muchea laturii din spre partea mea. Ramâne apoi, un timp, cu capul în jos. Deodata si-arunca privirea peste noi si ne spune cu o voce grava, plina de mister:
- În seara asta voi face o demascare neobisnuita. Apoi, cu pasi rari, se îndreapta spre paturile de fier. Se opreste în fata lui Patrascanu, unul din batausii cei mai nemilosi. îl priveste fix. Acesta paleste; în câteva secunde e galben ca ceara.
Ramân ca paralizat; nu-mai închipuisem ca si un bataus poate sa treca prin spaima prin care trecem noi, cei terorizati!
Cu voce aspra, de acuzator, cu mâna îndreptata spre bataus, Turcanu striga:
- Îl demasc pe Nuti Patrascanu.
Brusc, ca la comanda, cel demascat, tremura din tot corpul. E ca si cum ar fi supus unui curent electric, ce-l furnica din cap pâna'n picioare.

Cu toata nelinistea de care sunt cuprins, îmi dau acum perfect seama ca batausii, acesti roboti creati în purgatoriul care este Penitenciarul Pitesti, au trecut prin chinuri supra-omenesti pâna sa ajunga instrumente­le Ministerului de Interne. Nu-mi închipuisem ca un om poate tremura de frica, asa cum tremura acum cel demascat.

Cu ochii tinta pe el, Turcanu continua:
- Bine ma, Patrascanule, ai spus ca n'ai sa mai ascunzi nimic din ce e dusmanos clasei muncitoare. Ai mintit si în trecut, dar dupa ce ai fost odata demascat, ai promis ca vei scoate tot putregaiul din tine. Dar nu vrei; ramâi un dusman odios al poporului muncitor, care îti da aici de mâncare.
Apoi, ridicându-si tonul, Turcanu continua:
- Patrascanu a tinut ascuns aici, ca logodnica lui a facut si ea parte din Miscarea Legionara. E cât se poate de grav! Gânditi-va, câte suflete poate sa otraveasca aceasta fiinta care se misca liber printre oamenii cinstiti de afara.

Patrascanu tremura înspaimântator. Ma gândesc, ca acest om trebuie sa fi fost chinuit în mod groaznic în aceste asa numite demascari, ca sa ajunga acum, demas­cat pentru înca odata, sa aiba asemenea spasme. în urma dezvaluirii adusa de Turcanu, neputinciosul robot, aceasta fiinta pe care o credeam dezumanizata, arata ca totusi, undeva în strafundul inimii lui, au mai ramas sentimente proprii fiintei umane. în ochi i se poate citi suferinta pe care a îndurat-o; si parca vrea sa spuna: am facut tot ce omeneste s'a putut face, am îndurat cele mai groaznice chinuri, dar totul e în zadar.

Se uita lung la Turcanu, cu o privire care cere par­ca îndurare, sa-l lase în viata....
Dupa câteva clipe teroristul face semn celorlalti batausi; sunt si ei nemiscati, muti, cu ochii îngroziti de teama.
- Dezbracati-l, spune rar si calm Turcanu. Sar imediat Gherman, Puscasu, Steiner, Rosea si Oprea. Patrascanu e tras de pe pat, târât în mijlocul camerei, dezbracat la piele.
Se formeaza culoarul suferintei din doisprezece roboti sase de o parte, sase de alta. Sunt înarmati toti cu bâte si curele. Turcanu are în mâna o varga flexibila.
Demascatul, tremurând mereu îngrozitor, e legat zdravan la gura.

Si iata ca supliciul i-a sosit: Patrascanu e împins între roboti. Totul se desfasoara în cea mai perfecta ordine, într'o tacere mormântala. Apoi, ca la comanda, batausii îsi ridica mâinile înarmate cu bâte si curele. O fac fara ordin, ca la comanda unei voci interioare.
Încep sa loveasca la întâmplare, dar cu o înversunare, care face sa-mi opreasca respiratia...
Turcanu cu varga lui - tare dar flexibila - da în victima cu toata puterea.
Dupa un timp, Patascanu e tot numai sânge. Mai îndura ce mai îndura, dupa care se prabuseste. E calcat în picioare de toti deodata.
Apoi e lungit pe spate; si ce mi-e dat sa vad....? Doisprezece insi se aseaza pe el, perfect, ca niste saci. Am convingerea ca omul de pe ciment îsi va da acum sufletul. îi vad ochii holbati de groaza; gura deschisa de sufocare... Dupa un timp, robotii îl elibereaza: se dau jos, unul câte unul.

Cimentul e mânjit de fecalele lasate de Patrascanu... Se asteapta un timp sa-si revina. E întins pe ciment, pe burta. Gura îi sângereaza; si-a pierdut câtiva dinti. Cum s'a întâmplat, nu pot sa-mi dau seama; la un moment dat, n'am mai putut urmari loviturile.

Turacnu, lânga el, îi ridica capul cu piciorul. Apoi, arata cu mâna spre fecale. Mi-e dat sa vad cea mai oribila scena, ce nu mi-as fi putut-o macar imagina: Patrascanu se târaste spre locul murdarit; îsi apasa fata în propriile-i excremente...
A executat un ordin, numai printr'un semn, fara sa schiteze cea mai usoara ezitare!

Îmi întorc privirea si mi-o fixez pe ciment, în fata mea. Respiratia greoaie a celor din jurul meu îmi spune ca sunt si ei îngroziti, scârbiti, epuizati de acesta scena, executata numai de roboti.
Usurinta cu care Patrascanu si-a lasat gura în propriile-i fecale e dovada ca teroarea la care au fost supusi acesti oameni, pentru a fi transformati în roboti, trebuie sa fi atins proportii sinistre....

Târziu, nu mult înainte de miezul noptii, ni se da voie sa ne culcam.
Singur, cu mine însumi, vreau sa adorm cât mai re­pede, sa sterg din fata ochilor scena de groaza si sa alung asa tristetea de care sunt cuprins.

Dar, în mijlocul noptii ma destept, fiindca zvârcolirile lui Patrascanu sub loviturile de bâta, îmi vin mereu în urechi...

sursa: http://www.procesulcomunismului.com