Teama si supliciile din ultimele zile m'au împiedicat sa-mi dau seama ca martie a venit si vremea, asa cum o vad pe fereastra, s'a schimbat. Azi e miercuri, 1 martie 1950. Au trecut sase zile de la demascarea lui Patrascanu.
Acum e în rândul nostru, al celor terorizati, în timpul zilei i se da voie câteodata sa sada lungit pe burta, din cauza durerilor de pe urma ranilor ce le are pe spinare.
Ni se da ordin sa tinem mâinile în sus; asa trebuie sa asteptam masa de prânz.

Pe furis, mi-arunc privirea spre fereastra si îmi dau seama ca afara e primavara. Pe geamul deschis, un vânt usor, ca o apa lina, patrunde pâna la noi, înviorându-mi fata; o ploaie linistita în timpul noptii, a presarat ferestrele cu broboane cristaline. Simt cum pamântul îsi lasa un miros de prospetime si dintr'un arbore din curtea penitenciarului ciripitul unei pasari ce parca încearca sa învete o melodie patrunde pâna la mine. Turcanu, pentru prima oara, are azi o fata radioasa; e poate sub influenta timpului care se schimba afara! Apoi, du­pa un timp, fara nici o introducere, începe sa ne spuna câte ceva de Canalul Dunare-Marea Neagra:

- Închipuiti-va ce constructie mareata va realiza clasa muncitoare. Sa construiesti un canal, care sa taie Dobrogea de la Dunare la Marea Neagra!
Si aceasta clasa muncitoare ne îngaduie si noua, dusmanii ei de pâna mai ieri, sa lucram acolo.

La canal ne vom face o viata noua, vom construi orase de-a lungul lui, unde desigur, vom cere sa ramâ­nem pentru totdeauna. Ne vom bucura de-o viata sanatoasa si vom munci cu avânt; cu entuziasmul de care vom da dovada, vom capata încrederea clasei muncitoare ca­re ne va ierta crimele din trecut.

Robotii si unii dintre noi, terorizatii, ramân cu gura cascata la el, ca si cum cine stie ce adevaruri ar spune! Am mai auzit la Jilava vorbindu-se de acest canal, de la oameni noi arestati. Ar fi un ordin dat de Uniunea Sovietica, lucrarea ar urma sa fie facuta de detinuti si se crede ca conditiile de munca vor fi extrem de aspre...

Ma gândesc însa ca, fiind dusi la canal, implicit ar înceta si terorizarea noastra, cel putin sub forma cruda de aici. Nu-mi pot imagina ca acolo, în lagarele acestui enorm santier, s'ar putea continua cu zeci de mii de detinuti ceea ce se întâmpla aici cu noi.

Turcanu iese din camera si se reîntoarce numai înainte de masa de seara! Ne anunta ca a doua zi vom avea o inspectie; nici o alta explicatie!
Dupa ce-si roteste privirea de la un cap la altul al camerei, ne spune ca unii dintre noi vor trebui sa ia loc sub prici. E vorba de cei care au semne pe fata, de pe urma batailor. îi numara, aratându-i cu degetul; sunt doisprezece.
Câta perfidie! E de necrezut. Ministerul de Interne tine sa apara strain de teroarea dezlantuita aici. Un gând îmi fulgera prin minte: asa stând lucrurile, ce i-ar impiedeca pe cei de la Interne sau pe cei ce-au initiat schingiuirea noastra, sa nu-i faca la un moment dat raspunzatori pe acesti roboti, creati tocmai de ei? Aceasta ar putea sa vina, atunci când darâmarea trupeasca si sufleteasca a unora dintre noi va fi un fapt împlinit. Experienta va putea lua sfârsit; s'a aflat, în ce masura poate fi creat omul-robot.

Acestea sunt gândurile care ma muncesc în acesta seara.... Târziu, când avem voie sa ne culcam, sub lumina palida a becului, trupurile zdrobite se întind pe scoartele de pe scânduri, încheind astfel înca o zi în camera 4 Spital. Apoi, totul se sterge sub ploapele cazute.

Dimineata, suntem ascultati ceva mai târziu ca de obicei. Apoi, mergem pe grupe, la WC. Suntem lasati sa ne spalam, cu oarecare îngaduinta.
În liniste, ne asteptam ceaiul. Apoi ni se da voie sa avem mâinile afara din buzunarele pantalonilor!

Catre ora zece, Turcanu ne spune sa ne dam jos de pe priciuri si sa stam în picioare, fiecare în dreptul locului sau. Apoi, doisprezece dintre noi, cei cu urme de bataie pe fata, se vâra, încet, supusi, sub prici. E prima oara, de cinci saptamâni, când stau în picioare, nu nu­mai pe pat, ca ologii. Fiecare îsi retine un suflu de usurare, ca si cum s'ar teme, ca aceasta infima placere sa nu-i fie luata dintr'un capriciu al teroristului. Unii îsi misca picioarele sa se dezmorteasca, dar timid, ca nu cumva aceasta miscare sa fie considerata ca un exces de libertate....

Dupa un timp, afara pe culoar se aud pasi pripiti. Sunt gardienii care probabil asteapta, odata cu noi, inspectia. E aceeasi, pentru teroristi ca si pentru terorizati! Suntem mereu într'o asteptare lunga. în fine, usa se deschde. în ea apare directorul penitenciarului, Dumitrescu. Se da deoparte, si într'o liniste totala, îsi face intrarea, drept spre mijlocul camerei, omul care trebuie sa constate starea terorizatilor. E în jurul vârstei de patruzeci de ani, par deschis, mai mult blond, cap oval, parca prea mic fata de trup, trasaturile fetei, regu­late, îsi roteste privirea, scurt, peste noi; îi surprind în ochi încercarea sa prinda dintr'o data cât mai mult.
Se întoarce catre directorul penitenciarului si cu o miscare a mâinilor, care vrea sa însemne: sunt multumit, se îndreapta spre usa. La iesire, îl priveste pentru o clipa, fix, patrunzator, pe Turcanu...

Usa se închide în spatele lui, pasi grabiti se pierd pe culoar, iar noi, ramânem muti, încremeniti, tematori. Am presentimentul ca programul de abrutizare va continua. Simturile nu ma înseala: începe bataia generala....

Cu capul ferit în mâini, îmi rotesc ochii de la un cap la altul al camerei. Citesc în ochii celorlalti ca-si dau si ei pe deplin seama, ca omul care si-a aruncat pentru câteva clipe privirea peste noi, este unul din cei care urmaresc în de-aproape desfasurarea terorii din Penitenciarul Pitesti. El si altii, pe care înca nu i-am vazut, sunt aceia care hotarasc, cum sa traim sau cum sa murim....

Ramân asa, cu capul în piept, încovoiat, aparându-ma instinctiv de ploaia de bâte si curele, dar cu gândul mereu la necunoscutii care au initiat aceasta experienta. Oameni noi, iesiti din "pacea" instaurata dupa cel de al doilea razboi mondial! Stiu ce ne trebuie, atât noua cât si voua - îmi spun - noi avem nevoie de libertatea pierduta odata cu impunerea comunismului; dar cum sa va smulgem radacinile ce vi le-ati înfipt în pamântul nostru si cum sa frângem acest cerc de fier din jurul capetelor noastre? Iar voua, nu va trebuie alt­ceva, decât sa luati aminte, ca cerneala de-abia s'a uscat pe nenumaratele file ale dosarelor de la Nurnberg si ati si reluat firul atrocitatilor, de un sinistru însa neima­ginat de cei ce v'au precedat în faptuirea crimei. Ati spus atunci, când ati fost cocotati la cârma tarii noastre, ca iubiti mai mult ca orice libertatea. Ati cântat-o, dar nu pentru mult timp. Peste noapte, i-au luat locul zanganitul lanturilor si urletul durerii....

Iar eu, care de doi ani nu aud altceva decât jalea încatusatilor!
Si cum as putea sa uit aceste cinci saptamâni de încremenire pe prici, bataia generala din fiecare zi, ochii care ne privesc prin zgârieturile vopselei de pe geamul usii, ochii holbati de spaima, tremuratul mâini­lor tinute în sus, chinul foamei, culoarul supliciului, carnea sângerânda, lesinul celor batuti la talpile picioare­lor, cei trei morti...
Dar, iata ca ceva se schimba!
Dimineata, la desteptare, nu mai suntem azvârliti de pe priciuri; suntem lasati sa ne tragem în liniste pantalonii pe noi. Si - parca nu-mi vine a crede urechilor - ni se spune ca putem sta fiecare la locul lui, sa ne miscam sau sa ne uitam unde vrem. N'avem voie însa sa vorbim între noi.

Într'o libertate relativa îmi fac mendrele. Ma frec pe picioare, pe corp, îmi masez obrajii si apoi ma uit în tavan, spre fereastra de la apus, spre cea de la rasarit... Fiecare îsi retine parca un suflu de usurare. Unii dintre noi îsi pipaie ranile de pe fata sau pe sub camasa, ating usor cu degetele carnea rupta.
Am trecut patruzeci de zile de groaza.... cele mai lungi zile din viata noastra! Totusi, le-am trecut. Dar soarta a fost, ca trei sa treaca în alta lume....

Dupa un timp, Turcanu, cu o voce calma, dar sigura, de spune:
- Astazi veti fi repartizati în diferite camere. Cred ca fiecare îsi da seama ca acest început al demascarilor, pe cât a fost de greu, pe atât e de folositor pentru ceea ce va urma. Sa nu uite nimeni, ca trebuie sa dea lupta sa-si scoata putregaiul din el. Trebuie sa va lepadati de trecutul murdar pe care l-ati avut  Usa se deschide. în camera îsi fac intrarea directo­rul penitenciarului si cei doi prim-gardieni, Ciobanu si Mândruta. În usa, pe culoar, sunt multi gardieni.

Ciudat! Cei care au supravegheat teroarea îmi apar în acest moment ca vestitori de libertate. în acelasi timp, îmi dau însa seama ca nu mai sunt cel dinainte; nu sunt de loc revoltat pe calai! Sa fie un început de docilitate? Sau e poate numai instinctul de conservare care îmi înabuse sentimentul de razvratire?
Directorul penitenciarului paraseste camera. E un om robust, mereu cu pieptul scos, cap rotund, falci proeminente, fata îmbujorata.
Mândruta are niste liste în mâna. Dupa ce se uita atent pe ele, ne spune:
- Care-ti auzi numele, îti iei bagajul si iesi ime­diat afara, pe culoar.
Striga câte trei, patru, cinci nume. Cei chemati îsi iau drumul spre necunoscutul demascarilor, care trebuie sa continue. Au plecat si cei doi din dreapta si stânga mea. Au fost strigati si din cei care au venit cu mine de la Jilava.
A fost scos si unul dintre batausi, dar unul din cei fara initiativa.

Ma uit la Bogdanovici; e mereu cu capul în piept. E parca resemnat. Se gândeste probabil, ca va ramâne aici, sa fie aratat si celor care ne vor lua locul. Turcanu i-a spus ca va muri de mâinile lui. E omul care a accep­tat reeducarea prin convingere, nu prin teroare!
Cum camera se goleste, îmi dau seama ca robotii vor ramâne aici. Vor fi poate întariti cu doi, trei.
Sunt si eu strigat si odata cu mine, Dinu Georgescu, Burcea, Patrascanu, robotul demascat.

Suntem pe culoar. Un gardian ne ia în primire. Coborîm scarile. Patrascanu în urma noastra, de-abia se târaste. Golul dintre spirale are acum la fiecare etaj plase de sârma; pe viitor nimeni nu va mai putea sa-si ia viata în acest gol.
Coborâm încet scarile. Nu vorbim între noi. Ajunsi la parter, gardianul ne introduce pe un culoar, la stânga si apoi deschide a doua usa, pe dreapta.

Intram peste alti vreo douazeci de detinuti; stau turceste pe prici, aproape lipiti unul de altul. Usa se închide în spatele nostru. Nu stiu ce sa fac. Unde sa ma asez. Am dreptul sa întreb sau trebuie sa astept? îmi dau mâna pe fata, sa-mi ascund teama care-mi da un usor tremurat al buzelor. Fetele livide ale celor de pe prici, ochii pironiti pe noi, îmi dau un simtamânt de sfârseala. Si aici sunt roboti si schingiuiti!

sursa: http://www.procesulcomunismului.com