Masa de prânz se apropie; afara, pe culoar, se aude târsitul hârdaielor pe ciment. Dupa sase saptamâni, constat ca tremuratul picioarelor si al mâinilor a revenit.
Caci cât am fost la camera 4 Spital, nici chinul foamei nu l-am mai simtit; atât eram de concentrat la lupta între viata si moarte! Cele cinci saptamâni si trei zile de-acolo n'au fost decât o succesiune de chinuri, de reflexe ale instinctului de conservare, de deznadejde. Eram stapânit totusi de o oarecare siguranta, numai atunci când robotii se ocupau de un altul si nu de mine. în toata aceasta perioada am fost hartuiti minut de minut, am fost împiedicati sa ne dezmortim oasele, sau sa ramânem numai cu gândurile.

Astept ciorba si sfertul de pâine ca un lup hamesit. Sa sper ca aici am sa fiu lasat sa le mistui în liniste, asa cum faceam înainte de a intra în demascari!

Usa se deschide în fine, si gardianul împinge hârdaul în camera. Numara apoi douazeci si sase de sferturi de pâine. Tine mereu capul în jos, ca si cum ar da sa se înteleaga: eu n'am nici o legatura cu ce se întâmpla aici. Mâncam în tacere. Linistea ar fi totala, daca din cand in cand n'ar fi turburata de lingurile care izbesc usor fundul gamelelor.

Manânc, dar îmi dau seama ca asa cum facem, nu suntem altceva decât niste brute. Cu gamelele pe genunchi, încovoiati de spate, socotim de câte ori mai avem fericirea sa trecem lingura prin zeama, pâna ce fundul va ramâne gol. Toti ne hranim în felul acesta. Dar e bine ca suntem cel putin lasati sa ne chinuim singuri, fara interventia robotilor. E atât de placut sa poti înghiti mâncarea în liniste!

Prânzul s'a terminat. Neocupându-se nimeni de noi, ne luam îndrazneala si ne întindem usor pe spate. Trece asa mai bine de o jumatate de ora. Pe priciul din fundul camerei, unul singur nu-si face digestia; sta turceste si lucreaza de zor, cu capul în jos, privirea fixata între picioare. Si-a întins un stergar pe care si-a aranjat - în forma dreptunghiulara - circa optzeci de sandvisuri. A decupat cu coada lingurii bucatele din sfertul de pâine, în forma rotunda, cam de marimea unghiei de la degetul cel mare al mâinii. Fiecare bucatica e mânjita cu pasta pe care a facut-o din cele câteva sferturi de cartofi, ce-au ramas dupa ce si-a sorbit zeama. Si-a terminat treaba si-acum îsi are privirea atintita pe drep­tunghiul de sandvisuri. Douazeci si cinci de priviri sunt atintite pe acelasi loc. Trec minute interminabile. Sta­pânul sandvisurilor, subtire - categoria pai - cap lung, ochi mici pierduti în orbite, pielea obrajilor stra­vezie. Categoric, e cel mai slab de aici.

Se hotaraste în fine si ataca dreptunghiul de sandvisuri, de la coltul stâng de sus.
Toti se aranjeaza pe prici - o miscare care înseamna ca vrei sa stai mai confortabil. E ca la începerea unui spectacol.

Ia prima bucata cu mâna dreapta, între degetul gros si aratator; o ridica la vreo patruzeci de centimetri în fata si apoi o duce lent la gura; palma mâinii stângi o plimba sub sandvis, în aceeasi directie. în cazul ca ceva ar cadea sa nu piarda nimic!

Sandvisul îl are pe limba, gura larg deschisa. Asa putem vedea si noi, pâna începe mestecatul. Propriu zis, n'are ce mesteca; îsi plimba mai mult sandvisul dintr'o parte într'alta a gurii. Apoi, dintr'o usoara înghititura, totul se pierde... Spectacolul cu înghititul sandvisurilor a durat mai bine de o jumatate de ora. Acum sade pe spate, cu privirea pierduta în tavan, iar noi muti, ramânem într'o asteptare lunga, pâna la ciorba de seara. Sandvisuri nu mai pot fi facute; pâine primim o singura data pe zi... A venit seara, pe care o trecem pâna la închidere - se suna dintr'un clopot, pe culoar - în aceeasi liniste, întrerupta din când în când de câteva vorbe spuse încet celui de alaturi.

Noaptea pune stapânire pe fereastra noastra. Putem dormi de buna voie; nu e nimeni aici care sa ne pazeas­ca sau care sa ne dea ordin în ce pozitie sa stam lungiti. Suntem totusi mult prea înghesuiti; nu e posi­bil sa stam toti culcati pe spate. Stau pe-o râna, cu capul sprijinit pe mâna dreapta. Linistea mormântala a închisorii ma copleseste. Ma gândesc la cei care ne-au luat locul, în camera 4 Spital! Imaginea ei îmi revine în minte. Cu ochii pe întunericul din fereastra, ma întreb daca adâncimea lui ar putea sa-mi stearga scenele din camera 4 Spital. Sau daca linistea care stapâneste în­chisoarea ar putea fi atât de totala, ca sa înabuse geme­tele de durere ale schingiuitilor.

Si în aceasta prima noapte fara plan toane, gândul ma duce la trecutul si la viitorul acestor detinuti, dintre care unii au murit iar altii vor trebui sa moara!

Mai trec înca doua zile în camera de la parter. Aceeasi tacere, aceeasi lâncezire pe prici, acelasi spectacol cu cele optzeci de sandvisuri si acelasi chin nemilos al foamei. Nu ni se spune nimic, e ca si cum demascarile ar fi încetat. Si totusi, aici între noi, sunt roboti! Sunt pasnici, deocamdata! Seful camerei, pe care înca nu stiu cum îl cheama, e mereu nervos, pare nelinistit e ca în asteptarea unui eveniment care întârzie sa se produca. Mai sunt înca doi, unul spalacit la fata, cu o piele de vezi prin ea, ochi verzi, nas coroiat si un altul, îndesat la trup, cap rotund, gura prea mare. Adeseori, toti trei, stau la un fel de consfatuire, asezati turceste lânga usa. Vorbesc mult prea încet ca sa pot prinde ceva.

Ceilalti au brazdat pe fata chinul suferintei si al nesigurantei - o teama, care parca n'ar mai putea fi stersa niciodata. Unii au urme de bataie, altii îsi misca cu dureri o mâna sau un picior sau îsi rasucesc spinarile, cu fete schimonosite de durere.

Suntem toti îngândurati. Si fiecare din noi simte parca tristetea celuilalt. Si iata ca în seara acestei zile se produce inevitabilul.
E 6 martie 1950, ziua de Luni. Socoteala calendaristica o tin mereu...

Am terminat ciorba de seara si fiecare e pe bucata lui de prici.
Seful camerei, rezemat de zid, în spatiul liber de lânga usa, brusc, bate din palme. Douazeci si cinci de capete - ochi înfricosati, miscari spasmodice ale fetei, se întorc irezistibil spre el.
Incet, calm, seful camerei spune:
- Suntem aici de trei zile. Câtiva au venit zilele trecute de la camera 4 Spital, altii au trecut pe acolo înainte. Oricum, fiecare unde s-a aflat, a avut o activitate pentru curatirea lui de putregaiul care îi roade trupul si-i perverteste sufletul. ( Mai pot realiza, ca de-abia de acum începem, dupa socoteala initiatorilor acestei operatii, sa devenim oameni normali.) Un fior îmi fulgera sira spinarii!
Aud mai departe:
- E de datoria noastra si din respect fata de clasa muncitoare, care ne da de mâncare aici, sa nu încetam curatirea noastra de tot raul care ne-a fost inoculat de educatia burgheza. Trebuie sa ducem aceasta lupta cu noi însine, ca pâna la urma sa fim sa putem fi de folos societatii. Asa cum suntem acum, clasa muncitoare nu ne poate tolera în sânul ei. Asa ca începând de mâine, ne vom face fiecare, pe rând, autobiografia, daca e posibil începând de la cea mai frageda vârsta. Vom spune tot, tot ce-am gândit despre noi, despre parintii nostri, despre frati si despre surori. Ne vom da seama astfel, cât de putrezi suntem. Mâine vom primi sapunuri si ace de cusut.

Pe cele sase fete ale cubului de sapun fiecare îsi va însemna cu vârful acului punctele principale ce le va aduce în autobiografie. Atât deocamdata, în ce priveste destainuirea fiecaruia - demascarea lui interioara. Si pentru a încheia, sa ma prezint: ma numesc Levinski Mihai, sunt din regiunea Sucevei si sunt condamnat la sapte ani pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Am fost un criminal fata de clasa muncitoare si sunt hotarât sa ma curat de tot putregaiul din mine...

Cad frânt pe locul meu; mai pot judeca numai ca robotul Levinski trebuie sa fi fost si el schingiuit ca si ceilalti din camera 4 Spital, dincolo de puterile de îndurare ale omului.
Cât despre mine, ma întreb, în starea de slabiciune în care ma gasesc, cât timp voi putea suporta chinurile care vor urma.
Cu Tatal nostru, spus în cea mai mare taina - parca mi-e teama sa si gândesc - cad prada somnului...
sa aducem si pe cei rai pe calea cea buna. Am avut si eu aceleasi oscilari la început, dar mi-am impus vointa si am reusit sa le înving. Acum, sunt pe un drum bun.

Patrascanu, singurul lungit pe-o râna, îl priveste fix, plin de întelegere. E o privire care tradeaza însa un trecut comun cu al lui Levinski - schingiuiri duse dincolo de puterile de îndurare ale omului. în privirea lui, poti vedea însa si hotarârea sa-si salveze viata.
Toti ramânem nemiscati, cu ochii pierduti în gol, într'o liniste desavârsita...
Câteva minute mai târziu, Lupascu îsi începe autobiografia.

O copilarie pierduta într'un cartier sarac al Bucurestiului: oameni plini de paduchi, hraniti cu fructe putrede, facându-si somnul pe o saltea de paie infecta... "tot ceea ce va spun e adevarat, imaginea casei mele parintesti care nu era mai buna decât locuintele celor­lalti din cartier, asa cum am vazut-o cu ochii mei de copil, mi-e mereu întiparita în minte. în prima auto­biografie, descrierea copilariei mele n'a fost cea ade­varata. Am avut îndrazneala sa mint, ca nu traisem în saracie, în mizerie. De ce-am facut-o? E consecinta educatiei reactionare care am primit-o în scoala - acea educatie care avea ca scop sa ocoleasca adevarul, privind suferintele celor ce muncesc. Minteam, nu vre­am sa destainuiesc ca eram impresionat de locuintele mizerabile din cartierul meu. N'am avut sinceritatea sa destainuiesc ca vream sa fiu departe de acest cartier, cât mai departe, sa ies din acel infern; doream sa fiu în rândul societatii burgheze, îndestulata, fara sa mai ma gândesc la cei ce muncesc si traiesc în mizerie. Vream sa ma simt eu bine - vedeti ce mentalitate retrograda, - nu ma interesa ca agonia lor era atât de grea.

Era în timpul razboiului si-mi faceam ultima clasa de liceu, în particular. Nici asta n'am spus-o în prima mea autobiografie. O faceam în particular, fiindca eram sarac. De ce n'am spus-o? Acum îmi dau seama ca nu faceam altceva decât sa apar societatea veche, burghezo-capitalista. Era consecinta educatiei primita în scoala. N'aveam voie sa vad mizeria în jurul meu; si nici pe-a mea nu trebuia s'o vad.

De multe ori, când veneam seara acasa, eram atât de plictisit de viata încât ma aruncam pe pat, asa cum eram, fara sa ma dezbrac, fara sa ma spal. Undeva, în subconstientul meu, mocnea ideia - era atât de ade­varata - ca nu mai era necesar sa ma spal, când totul în jurul meu era atât de murdar. Totul era infect, chiar si aerul care-l respiram. Si ce faceam, ca sa ma consolez? închipuiti-va: ma duceam la biserica. De ce? Fiindca acolo, mi se spusese la scoala sa ma duc când sunt în greutate. Biserica din cartier era refugiul meu. Ma strecuram printre ceilalti nenorociti si asteptam de la Dumnezeu mântuirea. Si as fi asteptat-o si în ziua de azi, daca n'as fi avut sansa sa ma gasesc aici".

Ramân cu privirea pierduta'n gol. Sunt cazut ca în neant si câteodata prind numai frânturi din cele spuse de Lupascu.
Tot ce-i iese din gura, e pura inventie. Nu pare deloc omul trait în mijlocul lumpenproletariatului...
Deodata, privirea-mi pierduta se întretaie cu aceea a lui Levinski. Ochii lui, ma privesc fix, fiorosi, amenin­tatori, îmi aud inima batându-mi tumultos. M'a prins, desigur, într'o totala nesinceritate fata de ce se întâm­pla aici! Cu acesti ochi îmi poate vedea interiorul.
Îmi iau un aer de nevinovatie si-mi întind capul spre Lupascu, în semn de atentie deosebita.

... "în 1945 am fost recrutat în Miscarea Leginonara. Era normal sa ajung acolo! Orbit de educatia care o primisem, nu puteam sa vad, în cursul acestui tumultos an, ca se ducea o lupta pe viata si pe moarte între progres si întuneric. Eu nu puteam sa vad pro­gresul - educatia primita ma orbise, asa ca m'am dus în întuneric. Inconstient! Un imbecil! Vazusem în ju­rul meu atâta suferinta, atâta mizerie se etala în fata ochilor mei, încât m'am aruncat în bratele legionarilor, convins fiind ca acolo gasesc leacul vindecarii sociale. Citeam cartile care mi se dadusera, fara sa-mi pot des-lipi ochii de pe ele. însusindu-mi ideile doctrinei lor mistice, am devenit eu însumi un habotnic, rugându-ma, închinându-ma, de câte ori consideram ca mi-o cere Dumnezeu. Nu vedeam - orbit cum eram - ca în jurul meu oamenii munceau, se straduiau pentru o viata mai buna, pentru progres; eu, cu Biblia în buzunar! Nu eram capabil sa ma întreb: ce facusem eu pentru tara mea, sau daca voi fi în stare sa întreprind ceva în viitor?

Brusc, însa, mi-a venit o idee: sa ma vâr în rân­durile celor care se straduiau sa construiasca o socie­tate mai buna, dar nu cu gânduri cinstite. Vream nu­mai sa profit de pe urma noii orânduiri a tarii. Opor­tunism. Asta era leaga noastra - în desavârsirea careia, politicienii nostri din trecut erau maestri."

Si asa mai departe, Lupascu a continuat pâna aproa­pe de sosirea mesei de prânz. A batjocorit tot: pe el, familia, Biserica, trecutul tarii. A laudat, în schimb, impostura care ne cârmuieste tara de la impunerea ei de catre Uniunea Sovietica.

Dupa cele prin câte o fi trecut, Lupascu gaseste, astfel, singurul mijloc sa poata trai, sa nu moara aici... Dupa terminarea mesei de prânz, catre orele doua, Lupascu îsi continua demascarea interioara. Vorbeste de activitatea lui de oportunist pâna la arestare.

... "am ajuns membru al Partidului Muncitoresc Român, în urma fuzionarii social-democratilor dizidenti cu comunistii. Eu fusesem înscris la Social-Democrati.
Am intrat într'un partid guvernamental, conside­rând ca de acolo - acoperit - pot observa în liniste miscarile comunistilor; vream sa-i vad distrusi. Era la mijloc, pe de alta parte, dorinta mea sa traiesc mai usor; fiind membru al partidului, puteam obtine o slujba mai bine platita si cu munca cât mai putina. Asa, am facut parte dintr'o comisie care trebuia sa cerceteze toate cartile din biblioteca lui Istrate Micescu. Rasfoind un volum, scapa din el o foaie. Era o scrisoare. O citesc. Sa încerc sa va redau continutul. Corneliu Codreanu se gasea la Paris cu Irina, în luna de miere. De acolo, îi scrie lui Mota: Draga Ion, îti comunic o veste care, pentru Legiune si pentru poporul român, e de ordin divin. Irina e însarcinata. Un nou Mesia, va veni, de data asta pe pamântul românesc."

Lupascu minte si acum. Povestea cu scrisoarea asta am mai auzit-o si din alte guri si toti, treceau descope­rirea pe contul lor, sau cel putin pe a unui prieten. Lupascu continua:
... "mi-am dat seama atunci, ca Corneliu Codreanu trebuie sa fi fost un mare naiv: Irina ramasese însarci­nata cu vreunul pe la Paris, iar el, impunându-si absti­nenta, asa cum se cuvine sa faca un legionar, o credea fecioara Irina..."

Trag cu ochiul la câtiva din camera, pe care îi banuiesc ca sunt legionari. Sunt toti cu privirea pierduta în gol. Nici o tresarire pe fata lor. în ochi li se poate citi, totusi, indignarea.

Levinski îi urmareste cu precautie; sa nu-si tradeze vânatul. I-a surprins în acesta revolta muta. Daca eu nu ma îndoiesc ca legionarii de aici sunt cuprinsi de amaraciune, mare mirare ar fi sa creada Levinski altfel! Si când ma gândesc ca în autobiografie trebuie sa spui tot, toate gândurile....!

Lupascu spune mereu, vrute si nevrute.
Sunt cuprins de atâta teama pentru ceea ce va urma cu aceasta batjocora - aceasta auto-terfelire, încât ni­ci nu mai pot fi atent la destainuirile lui Lupascu....
Cînd am auzit zgomotul târsitului de hârdaie pe culoar, Lupascu si-a încheiat si el demascarea interioara - sau poate numai si-a întrerupt-o.

Mâncam, încet, ciorba de arpacas. Dupa masa, lih­nit de foame si zdrobit de oboseala - e atât de greu sa asculti o autobiografie sase, sapte ore pe zi - n'am decât o dorinta: sa ma pot lungi pe prici...
Dar Levinski nu ne da pace. Cum si-a pierdut acest robot simturile; de ce nu e si el obosit!
Bate din palme si spune:
- Sa facem unele aprecieri asupra celor spuse azi de Lupascu. Îl intreaba întâi pe Patrascanu, ce crede de sincerita­tea celui ce si-a facut demascarea, adica daca înca mai are putregai în el.
Robotul, fortându-se sa-si îndrepte trupul, cu fata schimonosita de durere, spune rar:
- Se pare ca Lupascu e pe drumul bun.
E întrebat apoi unul dintre legionari - slab, numai oase si piele, cap lunguiet, buze livide, nasul - un os ca o prelungire a fruntii:
- Tu ce ai de spus Morarescu?
- Cred ca Lupascu e sincer, spune omul, cu timiditate în glas.
Levinski intervine brusc:
- Bine, bine, sincer; e el sincer, dar tu ce ai de spus despre tine, despre gândurile tale, în legatura cu ce ai aflat din autobiografia lui?
Morarescu, reflectând un moment, raspunde:
- Desigur, ca din cele relatate de Lupascu, trebuie sa caut sa revizuiesc ce mi-am însusit despre Legiune, însa, vedeti, asta nu se poate petrece, asa dintr'odata; e un proces care cere timp.
- As fi multumit sa fie asa, intervine Levinski, cu conditia, însa, sa nu minti si acum, asa cum ai facut în trecut. Apoi: ce ai de spus Patrascanu?
Acesta, scremându-se mereu de dureri:
- Categoric, ca minte. I-am citit în ochi furia de care era cuprins, când Lupascu vorbea de scrisoarea lui Codreanu. Morarescu e un bandit. Cauta sa ne induca în eroare. Minciuna, pentru el, e numai mijlocul sa scape usor din demascarile interioare.
Levinski sare de la locul lui de lânga usa si se repede la Morarescu. Îi pune mâna în gât si îi striga:
- La aceeasi concluzie am ajuns si eu. Crezi ca nu te-am urmarit, banditule? Te-ai tradat în ochi. Apoi se da un pas îndarat si îi face un semn cu capul, care înseamna: scoala-te.

Morarescu, slabanogul Morarescu, vine spre capul priciului, unde îmi am si eu locul.
Levinski ne spune sa lasam priciul gol; ne îngramadim la vreo doi metri, printre ceilalti.
Victima, la un semn al lui Levinski, se dezbraca; ramâne numai în chiloti. E atât de slab! Se întinde pe prici, pe burta. Lupascu îl leaga la gura cu un prosop, bine strâns la ceafa, dupa care îi întinde mâinile si se aseaza pe ele. Un altul îi sta pe picioare.

Levinski îsi scoate cureaua de la pantaloni. E lata de trei degete, din piele tare si are o catarama, cât jumatatea palmei. începe sa-1 loveasca cu furie pe spinare; dupa câteva minute e toata dungi rosii. Morarescu se zbate neputincios în strânsoarea celor doi. îi vad ochii holbati de groaza. Urla nabusit în prosop. Levinski apuca cureaua de celalalt capat. Catarama îi zdrobeste pielea. Lipiti unul de altul, privim scena, neputinciosi. Parca mi se opreste respiratia; îmi iau privirea de la oribila scena si mi-o fixez în podea....

Sunt numai câteva zile de când sunt în aceasta came­ra. Groaza si-a facut loc din nou în sufletele noastre. O citesc pe fetele tuturor. Traim zile tot atât de înspai­mântatoare ca cele din camera 4 Spital - lupta între viata si moarte.
Noua ofensiva, care se duce împotriva constiintelor, îmi apare ca valurile unui ciclon, a carui furie ne rostogoleste, într'un vârtej de deznadejde. Ma simt coplesit de o durere ce-mi da parca o usoara febra. As vrea sa fiu singur! Ramân în aceasta seara, dupa stingere, ore lungi într'o suferinta muta. încerc, totusi, sa-mi cântaresc puterea de rabdare si sa reflectez asupra vulnerabi­litatii trupului, în care mi-am pus pâna acum toata încre­derea; mi-e frica sa nu ma îmbolnavesc...

Aceasta sinistra experienta, în care nu poti întreve­dea ce o sa urmeze în minutul urmator, ma îngrozeste, mai cu seama prin durata ei; cuvintele lui Turcanu îmi bat în urechi: "demascarea interioara ar putea dura chiar ani"! Este pentru prima oara, când analizez teroa­rea de aici în perspectiva timpului si-mi dau seama ca pâna acum am ignorat gravitatea prelungirii acestei experiente. Ma simt sleit de puteri - si asta numai dupa un timp atât de scurt. Nu mai am parca nici o dorinta. Tot ce mi-a ramas, e instinctul de conservare, încerc sa adorm, ca sa înving, asa, raul. Afara, pale de vânt, prelungite printre ziduri pâna la fereastra noastra, îmi împiedica somnul.

Dimineata, dupa ce-am terminat de mâncat malaiul fiert, Levinski ne spune ca nu avem voie sa luam cu noi, la spalator, gamelele. Explicatia: oameni cu constiinte atât de mârsave, ca ale noastre, trebuie sa manânce în vase nespalate.

Suntem la WC. Stam înghesuiti în mica încapere, unde e o chiuveta si de unde se intra în cele doua cabine. Totul trebuie facut în viteza; spalatul pe fata dureaza pentru fiecare circa douazeci de secunde si cam tot atât si folosirea cabinei.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com