Intorsi în camera, ni se spune ca nu mai avem voie sa vorbim între noi si nici chiar sa ne miscam prea mult pe prici. O exceptie; Levinski, în colt, lânga usa, face un pas înainte si unul înapoi - o miscare, care probabil îi destinde nervii. Noi, în schimb, suntem stane de piatra.

Cât de odios e sa ai puterea si sa abuzezi de ea!

Privirile lui piezise - poate ca în felul acesta ne descopera mai bine nesinceritatea - ne exaspereaza. Viata devine pe zi ce trece mai greu de suportat; mâncarimea pielei ma antreneaza în miscari bruste ale tru­pului - o framântare permanenta, chinuita, care aduce mai de graba a convulsiune epileptica.

Demascarile interioare continua:
- Astazi îsi va face autobiografia Pop Aurel, decreteaza Levinski.
Cel ce a fost desemnat, cap oval, nas aquilin, buze subtiri, are o tresarire care îi tradeaza surprinderea. Emotia ne îngheata parca pe toti. Levinski, suveran, ne priveste dintr'o aruncatura de ochi, de la un capat la altul al camerei.
Pop Aurel, cu gura ramasa deschisa, nu schiteaza un gest ca ar da un semn de începere. Asa cum e, ai impresia ca e sufocat.

Dupa câteva minute lungi, îsi revine din zapaceala si cu vocea stinsa îsi începe demascarea interioara.
Dupa vreo ora, timp în care a schitat o copilarie lipsita de bucurii, trece la perioada de dupa 23 August 1944, când Pop Aurel e înscris în partidul National Taranesc. Activeaza din plin în organizatia de tineret a partidului, la Cluj, unde studia Dreptul... preocuparea mea de capetenie era, cum sa-mi

însusesc mai bine arta de a-mi impune argumentele; adevarul venea pe planul al doilea. Numai asa conside­ram ca puteam sa parvin la o "pozitie" în partid. Am luat de la toate scolile filosofice câte ceva si le-am dat o întrebuintare perfida, ca sa ajung la un conglomerat de sofisme, cu care sa pot duce lupta. îmi însusisem simpli­tatea cincilor, ca astfel sa atrag multimea iar fondul gre­sit al sofismului, ca sa induc în eroare..."

Pop însira multe citate din filosofi, de necontrolat; filosofi vechi si noi. Totul dezlânat, incoerent. în halul de slabiciune în care ne gasim, ma întreb, cum ar putea fi altfel!

Pop Aurel face sfortari penibile sa placa; se pune mereu, într'o lumina cât mai proasta. Ca sa apara mai convingator, se serveste, din când în când, de exemple din timpul revolutiei franceze, în care au fost terorizati oameni nevinovati. Robespierre n'a avut niciodata un admirator de talia lui Pop Aurel! Continua asa, pâna la prânz.

Dupa masa si dupa ce spectacolul cu cele optzeci de sandvisuri s'a terminat, Pop Aurel continua. Bate apa'n piua cu cinismul, perfidia, arta de a însela buna credinta a oamenilor.

Nu cred sa se îndoiasca nimeni, ca aici e cea mai desavârsita scoala a minciunii. Si esti obligat s'o urmezi! Pop Aurel o face fara nici o reticenta. El si-a jurat (atunci în 1946) sa traiasca în minciuna. O iubea. Si era hotarât sa nu se abata de la aceasta cale. Noi, la rândul nostru, facem sfortari vizibile, sa parem interesa­ti de aceasta expunere.

Am încercat în mai multe rânduri sa dezertez de la "datorie". Ochiul vigilent al lui Levinski m'a readus la ordine; atentie, mereu atentie. Si sunt atât de obosit si sfârseala venita de la stomac ma chinuieste îngrozitor!
In aceasta cazna, am dus-o pâna la polonicul de ciorba de seara. Imediat dupa masa încep dezbaterile.
- Are cineva de pus vreo întrebare? începe rar, calm, Levinski.
De vis-a-vis de mine, o voce aspra îmi da un fior:
- Îl demasc pe Pop Aurel.
E ca un rechizitoriu. Pop Aurel paleste. Toti ceilalti, sunt cu ochi pe cel acuzat - pe victima. O noua seara de supliciu!
Levinski bate din palme. Ca la comanda, toate privirile sunt pe el.
Apoi, cu o vadita preocupare pentru demascarea anuntata:
- Sa vedem ce are de spus Andronache. Acuzatorul îsi ia sapunul, îl învârteste pe toate partile. A notat mult. E de statura mijlocie, o barbie ascutita, de parca orneaza si prelungeste o fata scobita de slabiciune, în care lucesc doi ochi vii. Dupa un timp se hotaraste si spune:
- Dupa câte a spus astazi Pop Aurel, am înteles ca el si-a însusit o serie de idei de baza, culese cu anevoie din operele unor gânditori - buni sau rai - aparute în decursul timpurilor. Tot ce-a cules a fost trecut prin sita perfidiei lui. A facut-o, dupa cum el însusi a afirmat aici, sa însele buna credinta a oamenilor, sa poata astfel parveni într'un partid politic. Nu înteleg însa, de ce încearca si de data asta - asa cum a facut si în demascarea ce si-a expus-o acum câteva saptamâni, într'o alta camera sa ne însele si pe noi, aici. Nu stiu daca ati observat, cu câta abilitate a ocolit sa vorbeas­ca de oamenii de azi, cu care a fost în contact sau pe care i-a urmat. El ne-a purtat în urma cu doua mii de ani! L'ati auzit spunând o singura vorba de Iuliu Maniu, de exemplu? Nu. De ce a evitat? Nu e decât o singura explicatie: Pop Aurel considera ca demascarile interioare vor fi de scurta durata, ca într'o zi, mai apropiata sau mai îndepartata, vor înceta. Cum vede el ca vor înceta, nu stiu. Probabil ca-i asteapta pe americani. Si ca sa iasa cu fata curata, ceea ce trebuia sa fie imputat politicienilor nostri si-a imputat-o lui însusi, ca si cum el ar fi fost presedintele Partidului National-Taranesc, nu Iuliu Maniu. Probabil ca si-a zis: aici nu trebuie sa patez onoarea nici unui politician român.

Levinski, dupa ce a ascultat cu toata atentia cele spuse de Andronache, îsi da parerea:
- Ai surprins banditul din el, cum nu se poate mai bine. Apoi, cu dispret:
- Pop Aurel e putred si ma întreb, cât timp îi va trebui pâna sa-si curete interiorul.
Din capul priciului, sare, asa beteag cum e, Patrascanu. Aproape tipând:
- Mai înteleg sa gândesti ca Pop Aurel, în 1947, în 1948, hai în 1949; dar în 1950 sa nu cauti sa-ti schimbi parerile, trebuie sa fi pur si simplu un imbecil. Apoi, încet, calm:
- Andronache merge pe un drum bun. Cu vreo câteva luni de zile în urma, gândea si el ca Pop Aurel. A fost demascat....
Cu toata teama de care sunt cuprins pentru ceea ce va urma, reusesc sa traduc astfel interventia lui Patrascanu: nu vedeti ca aici ni se cere pur si simplu, sa bat­jocorim tot ce-a fost anticomunist în România? Trebuie s'o facem. Altfel, trebuie sa murim.

Pop Aurel e acuzat. Nu i se cere sa se apere. Nici nu cred ca ar mai putea-o face. Tremura din tot corpul. E galben, ca ceara.
Totusi, încearca sa-si ridice mâinile - fata schimonosita - într'un efort disperat sa vorbeasca dar de pe buze nu-i ies decât cuvinte bâlbâite. Apoi ramâne cu privirea pierduta în gol. Apare ca o usurare a deznadejdii de care e cuprins! E ca si cum s'ar întreba, de ce se gaseste aici, sa-si înmormânteze viata în acest laborator al sufletelor chinuite? Se gândeste poate, ca departe de acest loc de teroare si de moarte, viata e frumoasa, e plina de bucurii...

Pop Aurel e dezbracat, lasat numai în chiloti. E întins pe prici, pe burta, prosopul, - acest instrument al nabusirii durerii - bine strâns la ceafa.
Levinski scoate de sub prici doua bâte. Una io da lui Andronache. Acesta o ia, cu oarecare ezitare.
Cealalta bâta si-o opreste Levinski pentru el.

Pop Aurel e batut întâi la talpile picioarelor. Se zvârcoleste de durere, dar neputincios, în strânsoarea celor ce-l tin de mâini si de picioare. Mai târziu e batut la spate, mult, atât de mult, pâna sângele a tâsnit prin pielea rupta...
În fata mea, la un metru, ochii schingiuitului ma privesc fix, mari deschisi, îngroziti. Nu mai pot sa-i suport privirea; îmi las capul în piept....

A doua zi dimineata, tocmai ne pregateam sa ascultam a noua demascare interioara, când gardianul sec­tiei deschide brusc usa. Se da înlaturi si în prag e direc­torul închisorii, Dumitrescu. în spatele lui, înca patru gardieni. E chiar el, stapânul acestei închisori! înalt, robust, cap rotund, blond, trasaturile fetei regulate, mereu îmbujorat la fata, cu o piele prea alba.

E încruntat. Ne priveste pe toti deodata, cu dusma­nie de moarte. Vad în el, asa, un adevarat asasin al celor a care nu vor sa creada în comunism. Levinski, în picioare, la un metru distanta de usa, e cu capul în jos. Parca ar fi vinovat de mânia directo­rului! Acesta îl masoara din cap pâna picioare, apoi deodata zbiara, în asa fel, încât sa se înteleaga ca e pentru absolut toata lumea:
- Sa scoateti putregaiul din voi, banditilor, ca altfel nu iese unul viu de aici.
Imediat, se întoarce pe calcâie, si iese; usa e trântita de gardian, în spatele lui.

Iata, asa dar, înca o demascare: directorul închisorii ne face sa întelegem, ca el este unul din cei care dirijeaza actiunea de teroare din penitenciar. Chiar vocabularul e dat de Ministerul de Interne.
În ce-l priveste pe Livinski, el e creatia lui si a celorlalti din Minister. Dar nu numai Levinski, ci si toti ceilalti roboti.
Levinki nu mai asteapta mult si, ca împins de o forta invizibila, începe sa ne loveasca la întâmplare cu cureaua ce si-a scos-o de la pantaloni. Ma strâng în mine si asa astept sa-mi primesc loviturile. Robotul loveste mereu, dar din când în când, se opreste sa rasufle. Asa o tine pâna se aud hârdaiele târsite pe culoar. Acest târsit, e mereu vestitorul ca teroarea trebuie întrerupta.

Atunci, privirile ni se întâlnesc si fiecare îsi da seama, ca si ceilalti îsi ascund un suflu de usurare. E poate
singurul secret ce-l tinem ascuns demascarilor...

sursa: http://www.procesulcomunismului.com