Se merge mereu înainte pe drumul abrutizarii... Azi ascultam o autobiografie, în care nepotul (cel ce-si face demascarea interioara) si unchiul, nu faceau altceva decât sa însele pe cine gaseau.
Unchiul are un atelier, unde fabrica ciorapi de dama. Sunt de o proasta calitate, dar sunt vânduti sub eticheta unei marci bune.

În timp ce vorbeste, din când în când, ma sustrag atentiei cuvenite si ratacesc cu gândul într'o alta lume. Apoi, iar atent, îmi vine sa urlu de enervare, de durerea foamei, de minciunile care trebuie sa le ascult. Caci aici trebuie sa minti, ca sa-ti salvezi viata! Nemintind si spunând adevarul, înseamna sa arati ca esti atât de "putred", încât o reeducare nu mai e posibila Ori ei, robo­tii, pretind ca odata fiind afara din închisoare si neree­ducat, clasa muncitoare te-ar omorî. Astfel vei fi ucis aici! E o datorie fata de poporul muncitor! Dealtfel, a spus-o si directorul închisorii: "sa scoateti putregaiul din voi, ca altfel nu iese unul viu de aici". Asa stând lucrurile, aproape ca ti-e frica sa si gândesti împotriva a ceea ce ti se cere. Ma întreb daca din aceste demascari, continuând un an, doi, cu teama permanenta si cu sufe­rinta de fiecare minut, atât fizica cât si psihica ar mai putea cineva sa fie salvat! Vei ajunge în situatia sa fii propriul tau dusman, sa ceri tu însuti sa fii batut, asa cum a facut-o Lupascu. Si nu i-au trebuit doi ani, ca sa ajunga la acest stadiu! A facut-o numai dupa câteva luni.

Seara, dupa cina, cel care si-a facut demascarea e descoperit ca nesincer, fiindca a batut apa'n piua cu ciorapii numai ca sa evite elementele importante ale demascarii interioare....

Acum sade turceste pe prici; are ochii holbati si asteapta. Tremura usor si asteapta mereu. Dar nu se întâmpla nimic. Pentru o clipa, mereu nedumerit, îsi retine parca un suflu de usurare. Toti ne uitam la el. Trec alte minute lungi, dar tot nu se întâmpla nimic. Apoi, cel demascat, cap rotund, ochii - doua bile -, un nas bontit, prea mic, dar gura, din contra, prea mare, e napadit de sudoare si e atât de teapan, de parca inima i s'ar fi oprit sa bata. Dupa un timp, Levinski rupe tacerea:
- Cred ca e cazul sa-l desteptam.
- Trebuie sa scoatem banditul din el, intervine Patrascanu, prins de un elan subit.
E liniste!
Sunt atât de emotionat, încât nici nu-mi pot reamin­ti cum îl cheama. E nu nume, care începe cu litera F, Fluturescu, sau asa ceva.
Dar iata ca Levinski se apropie de el si-1 ia la palme, îmi zic ca are norocul si scapa usor. Dar dupa ce a lovit, pâna demascatului i-a dat sângele pe nas, e dezbracat si întins pe prici. Am mereu constiinta încarcata, ca trebuie sa-mi parasesc locul, fiindca pe bucata de prici, unde-mi e culcusul e întinsa totdeauna victima.

E batut cu cureaua si cu bâtele pâna aproape nu mai misca. Apoi, e târât la locul lui, dupa care Levinski spune numai câteva vorbe, pe un ton de-o rautate sal­batica:
- Lasa ca-ti scoatem noi putregaiul din tine!
Asteptam sa ni se dea libertatea sa ne culcam. E clipa fericita, când stii ca pentru sapte-opt ore esti lasat în pace.
În seara asta însa, Levinski, dupa ce masoara din ochi priciul de la un cap la altul, spune pe un ton de par­ca ar fi îngrijorat ca nu ne-am putea face somnul cum trebuie:
- Gasesc ca suntem prea înghesuiti. Ar fi bine, ca doi sa doarma sub prici. Asa, ne-am mai rari putin.
Dupa ce-si roteste privirea peste noi, se opreste la mine:
- N'ai vrea sa dormi sub prici?
Apoi, se întoarce spre partea opusa si îi spune lui Burcea:
- Si tu la fel. De ce n'ati dormi sub prici?
Acceptam amândoi, la unison:
- De sigur... e foarte buna idee.

Sunt multumit de aceasta mutare, nu însa, fara sa ma îngrijorez, de ce ne-a ales tocmai pe noi doi. Dar, sa speram ca nu e nimic la mijloc; e numai din întâm­plare. Odata vârâti sub prici, paturile întinse pe podea, ramânând sa ne învelim cu ce avem asupra noastra, suntem fericiti de acest adapost, chiar daca e numai pentru timpul noptii.
Burcea, la început banuitor, îmi sopteste la ureche:
- Sa speram ca o sa fie bine.
Dimineata iesiti de sub prici, eu trec la locul meu, iar Burcea la celalalt capat al camerei.

Asteptam începerea unei noui autobiografii. Ma gândesc ca într'una din zilele urmatoare o sa-mi vina si mie rândul; nu reusesc sa ma hotaresc asupra celor ce as putea spune. Dar trebuie s'o fac; poate chiar în seara asta, în liniste, sub prici.

Cum nu e nici un semn ca s'ar trece la o noua de­mascare interioara, încercam sa ne gasim locul mai bine pe prici, sa ne frecam pe unde ne manânca pielea. Sun­tem în a doua jumatate a lunii Martie si-mi fac iarasi socoteala, cât a trecut din August când am facut ultima baie, la Jilava. Sunt sapte luni trecute. Ma întreb daca 1950 va fi anul care sa-mi aduca fericirea unei bai! Nu încape îndoiala ca programul impus aici prevede si aceasta stare de murdarie.

Levinski sade turceste pe podea, rezemat de zid. Deodata, si-arunca ochii pe mine; îmi face apoi un semn usor cu mâna, discret, care înseamna ca trebuie sa vin lânga el. Tresar si inima îmi bate mai puternic.
Sunt lânga el si-mi face semn sa ma asez. Ceilalti din camera, vazându-ma în aceasta intimitate cu Levins­ki, sunt toti cu ochii pe mine.

Ce-or li gândind? Si-or fi închipuind ca initiativa vine din partea mea, ca am sa-i fac unele destainuiri, care desigur, le sunt dusmanoase lor; si, ce-ar fi si mai dezgustator, sa cer sa-i fiu de ajutor la schingiuiri! Ochii mi se împaienjenesc. Îmi vine sa urlu de aceasta nedreptate care mi se face.

Ramânem un timp unul lânga altul, fara sa ne spu­nem nimic. Ceilalti îsi iau un aer de indiferenta. îmi dau seama ca vor numai sa para asa.

Levinski ma trage usor de mâna. Palesc. Sunt atât de temator! Doamne, ce-o fi vrând sa faca cu mine sau ce-o fi vrând de la mine?
Apoi, cu o voce supta, soptind:
Asculta, esti aici de doua saptamâni. Eu te-am observat cu atentie si am ajuns la convingerea ca esti un bun psiholog. Ma priveste fix în ochi. Tacere. Astept cu încordare ce are sa-mi propuna; se pare ca de asa ceva e vorba. M'arat interesat! Apoi, el, calm:
- Ia, spune, ce parere ai de fiecare de aici. Sa-i luam, la rând, din capul priciului e Nuti Patrascanu.
Ce parere ai despre el? Crezi ca e sincer, daca, fata de cele ce se întâmpla aici, încearca sa fie un alt om, sa nu mai gândeasca ca un legionar; sau crezi ca încearca numai sa se acomodeze pentru moment, sa scape cu via­ta de aici, el însa, gândind mai departe ca un legionar...

Un nod mi se pune în gât, dar ma fortez sa par calm si raspund scurt:
- Cred ca nu e sincer.
El fara sa para de loc mirat de parerea mea:
- Dar ce te face sa crezi ca nu e sincer?

Las sa treaca un timp, cautând sa cântaresc bine fiecare cu vând ce urmeaza sa-mi iasa din gura. Altfel ma demasc eu însumi; îmi dau seama ca asa ceva vrea. Pentru o clipa, îmi fulgera gândul, ca dupa ce-mi voi da parerea despre mai multi sau poate despre toti, s'o dezvaluie în camera si apoi sa-mi ceara sa bat eu pe cei care-i consider ca nesinceri. îmi fac semnul crucii cu limba pe cerul gurii. E singurul ajutor care-l am! Dar ma hotarasc si spun:

- Cred ca Patrascanu nu e sincer, fiindca sus, la camera 4 Spital, batea foarte rau pe altii; ca sa arate, de­ sigur, ca el s'a lepadat de tot trecutul. Dar a fost demas­cat... asa ca bataia altora era numai mijlocul de a se salva pe el...
Tac, dar ma gândesc, ca am spus cea mai mare pros­tie; degeaba mi-am promis sa-mi cântaresc cuvintele! Levinski ar putea interpreta cuvintele mele ca o aluzie facuta la el. Fiindca cei ce bat aici, o fac, fie inconstient, ajunsi la stadiul de roboti (si asa ceva nu poti sa spui), fie sa-si salveze, asa, schingiuirea propriului corp (si nici asta nu trebuia spus). Surprind pe buzele lui o umbra de zâmbet, din care nu lipseste ironia.

Tremur usor din tot trupul si am impresia ca am ramas fara voce, asa mi se pun nodurile în gât! Si când ma gândesc ca trebuie sa dau înconjurul camerei, spunându-mi parerea despre fiecare... Levinski m'aduce la ordine:
- Dar de urmatorul, ce parere ai?
- Nici nu stiu cum îl cheama, ma salvez eu.
- N'are importanta numele, îmi spune scurt teroristul, îmi iau inima'n dinti si zic:
- Cred ca e sincer.
Si asa, sincer, nesincer, fara ca Levinski sa-mi mai ceara motive, ajungem la Burcea. Ma priveste fix si-mi sopteste:
- De el, ce crezi?
Ezitând usor si simulând o adânca cercetare a inte­riorului celui ce doarme sub prici cu mine:
- Cred ca e sincer.
- Ce te face sa crezi ca e sincer, adauga el scurt.
- Dupa câte stiu, spun eu, sunt vreo zece ani de când îl cunosc; pot sustine ca e sincer.
Levinski, ca dus pe gânduri:
- Eu cred ca asta e un mare bandit.
Mi se taie rasuflarea. Nici nu îndrasnesc sa gândesc mai departe. Tot Levinski:
- Hai sa-l punem la încercare.
Sunt numai ochi si urechi si inima îmi zvâcneste.
- Uite ce e, continua el, dupa o pauza ce mi s'a parut ca nu se mai termina, fiindca dormi cu el sub prici, spune-i urmatoarele, diseara, în cea mai mare taina: destainuieste-i ca ai avut un biletel, scris înca înainte de a fi în camera 4 Spital si adresat parintilor.
Te gândisesi, ca poate se iveste ocazia si-1 poti da prin vreun detinut care, eventual, s'ar elibera. Ocazia s'a ivit, când ai coborît scarile de la camera 4 Spital, venind încoace. Jos la parter, era un detinut de drept comun, care ti-e consatean. El n'are de unde sa stie ca aici nu mai sunt detinuti de drept comun. Îi dai un nume oarecare. Vazându-l, ai scos repede biletelul care îl aveai ascuns în gulerul hainei într'o crapatura a cusa­turii si l-ai lasat sa cada la picioare. Detinutul de drept comun l-a vazut si l-a luat. îi destainuiesti totul lui Burcea, ca unui prieten. Ce-ti va spune el, ai sa vezi.
Burcea daca e sincer, va trebui ca a doua zi sa te demaste. Daca n'o face, înseamna ca e un bandit. Si de asta sunt convins.
Dar, baga de seama, sa nu cumva sa încerci sa-i dai de înteles, despre ce e vorba. Atât. Acum, treci la locul tau si arata-te, ca si cum nimic deosebit n'am fi vorbit. La locul meu pe prici, trag cu ochiul la Levinski; pare atât de grav! îmi arunc privirea în cealalta parte a ca­merei; îl simt ca ma observa atent, dar discret. Îsi strânge sprâncenele, desigur, sa-mi patrunda interio­rul, în ce priveste misiunea ce mi-a încredintat-o, fac o prima apreciere: iata-ma bagat în aceasta mocirla a demascarilor...
- Singura grija îmi este deocamdata cum sa aranjez diseara lucrurile mai bine împreuna cu Burcea, ca sa scapam cât mai usor...

Activitatea zilnica reîncepe. Un altul îsi face auto­biografia, îl cheama Stroe. Dar nu reusesc sa fiu atent. Levinski ma surprinde îngândurat. Pentru o clipa ma fulgera cu privirea, asa ca ma arat atent la cele ce spune Stroe. Spre deosebire de ceilalti de pâna acum, el n'a trait în saracie; parintii au avut o mosie. Si are si o sora în apusul Europei...

Dupa un timp Stroe începe sa se demaste, propriu-zis, sa-si arate dusmania fata de clasa muncitoare. Era în 1948, când îi vine idea sa fuga în strainatate, la sora « îmi dadeam seama ca România va deveni un stat comunist si nu vream în ruptul capului sa mai ramân aici. Pe atunci nu realizam ca exista si o clasa muncitoare; interesele mele erau diametral opuse fata de ale celor ce muncesc. Îi uram totodata si pe comu­nisti; asa ca m'am hotarât sa fug.

Unica posibilitate pentru mine era s'o fac cu expre­sul Bucuresti-Paris; mai bine zis, sub expresul Bucuresti-Paris. în triajul Garii de Nord, am examinat vagoane­le. Dedesubt, unde este instalat sistemul de frânare, exista posibilitatea sa stai lungit pe burta, pe trei bare. Sub vagon fiind, am facut proba. Am stat acolo mai bine de o ora ".
Toti în camera, sunt numai ochi si urechi.
Un gând venit din dorinta de libertate, m'arunca într'o totala "nesinceritate" fata de demascari; ce feri­cire, sa mi se iveasca, asa ca prin minune dumnezeiasca, o astfel de evadare. Inima îmi bate mai puternic si pentru o clipa o dorinta suprema pune stapânire pe mine: viata sa nu mi se opreasca aici.

Apoi, printr'o miscare lenta a capului, cautând sa nu-mi tradez vreun gând ascuns, îi privesc atent pe cei­lalti. Chipurile lor tradeaza gânduri asemanatoare cu ale mele. Nu e eroare. Nu e imaginatie.
Stroe e pe peronul garii, de unde-si face plecarea expresul de Paris. E ora opt si jumatate seara si e întu­neric. E în ziua de 15 Mai 1948. Timpul e frumos. E cald.
...."pândeam momentul sa ma strecor sub vagon. Era aproape imposibil. Si trenul trebuia sa plece peste zece minute! De unde eram, pe peron, nu puteam sa ma strecor dedesubt. în disperare, am întins pasii spre capatul garniturii si prin fata locomotivei, m'am sters de partea cealalta a trenului. Peste sine, am alergat în directia de unde plecasem. Ajuns în dreptul vagonului sub care trebuia sa ma ascund, m'am oprit si am scrutat cu privirea în jurul meu. Nu era nimeni; nici la feres­tre, într'o clipa am fost sub tren. în genunchi, am ajuns la locul, unde un om poate sa stea întins pe burta, pe cele trei bare. Eram îmbracat cu un pulover gros, o haina îmblanita, manusi; în buzunar aveam un fes de lâna. M'am instalat la locul fixat. Eram aproape strâns între bare si scheletul vagonului.

Trenul si-a facut plecarea. în pozitia în care ma gaseam, trebuia sa ajung în zona occidentala a Austriei. Dar dupa vreo doua ore de mers, puterile au început sa ma lase. Nu stiu daca va dati seama, ce înseamna sa stai sub vagon, la viteza unui rapid. Strângeam ochii si corpul îmi tremura de încordare. Nu puteam însa sa cad fiind bine fixat între bare si fundul vagonului. Dupa un timp, oboseala m'a învins si cu greu m'am hotarît sa ma las prada somnului. Mi-am controlat bine pozitia si cu mâinile strânse de bara, am adormit."
In camera e tacere mormântala! Gândurile ma duc mereu Ia o fuga imaginara. întâi, din penitenciar, apoi cu un expres dincolo de granita, spre apus...
Stroe continua:
..."era lumina când m'am desteptat. Cum am putut sa dorm, când din goana trenului stropi reci mi se arun­cau în fata! Si trebuie sa ma fi gasit într'o regiune mun­toasa de multa vreme fiindca eram complect înghetat. Ninsese chiar. La 15 Mai, socotisem ca zapada nu mai poate sa cada. Parca trenul ar fi mers numai în jurul Bucurestiului! Am ramas asa, într'o asteptare lunga, de groaza, de moarte. Dar cred ca am adormit din nou. Sau poate am cazut într'o stare de inconstienta.

Era întuneric când m'am trezit; sau poate când mi-am revenit. O slaba miscare a corpului, m'a facut sa înteleg ca eram la capatul oricarei rezistente. Dupa un timp, trenul si-a facut intrarea într'o gara. Ca prin vis, auzeam vorbe pe peron. Se vorbea nemteste. Eram în Austria. Nu puteam sa stiu însa, daca eram în cea libe­ra. Pe atunci, consideram ca acolo unde sunt rusi, nu e libertate. Dar, indiferent unde m'as fi aflat, nu mai puteam sa rezist. Cu o ultima sfortare, m'am tras dintre bare si fundul vagonului. M'am târât pe burta si ca un animal ranit, m'am lungit la marginea sinelor. Imediat, a plecat si trenul. Instinctul de conservare îmi dadea puteri; mi-am ridicat capul si mi-am dat seama, ca eram la vreo saizeci de metri de peronul garii. Am reusit sa ma ridic si cu greu am ajuns la o cladire, care trebuie
sa fi fost o magazie. Nu era nimeni sa ma vada. Era o gara mica. Mi-am dezmortit usor picioarele si mâinile si mi-am frecat obrajii. Trebuie sa fi fost înghetati, ca parca mi se rupea carnea de pe fata. Nu mai era frig, dar ploua usor. Eram atât de sleit de puteri, încât sin­gura dorinta ce mai aveam, era sa stau culcat. Asa, m'am îndreptat spre peron. Afara, nu era nimeni. În fata mea, la câtiva metri, sala de asteptare. În definitiv, mi-am zis, chiar asa murdar cum sunt, pot intra. N'am ezitat. Am cazut mai mult pe usa, pe care am deschis-o, fara sa vreau, larg, pâna la perete. M'am trântit pe banca, din spatele ei. în sala, numai câteva persoane. Mi-aduc aminte ca se uitau lung la mine. Eu parca le-am zâmbit, reusind sa fac pe indiferentul. Am mai putut realiza, ca pe peretele din fata mea, erau lipite afise comuniste. Atât. Am cazut prada somnului Simt ca sunt zgâltâit puternic. Deschid ochii, în fata mea, doi militari sovietici. Somnul ma refacuse, asa ca mi-am dat seama imediat ca fuga mea avusese un sfârsit tragic.

Cu o masina, am fost dus la un comandament mili­tar. Mi s'a adus o oglinda. Mi-am privit fata. Eram în­grozitor. Obrajii mi-erau acoperiti de un strat de negrea­la amestecat cu pete de ulei. In jos, hainele-mi erau îmbibate de umezeala si materii grase.
Într-o camera m-am dezbracat. Mi s'a spus apoi, sa ma spal la o chiuveta si am primit niste haine vechi, dar care se potriveau destul de bine.

Am fost interogat timp de doua zile. Nu credeau ca nu sunt spion american.
Am stat la închisoare doua saptamâni. Acolo am aflat ca urmatoarea statie a trenului se gasea în zona occidentala a Austriei.
Din Austria am fost adus direct la Interne, la Bucu­resti.
Camera noastra e un adevarat spectacol de dezola­re! Pe chipurile celor douazeci si patru de detinuti, e întiparita aceeasi umbra de dezamagire. Stroe nu reusise sa evadeze. Libertatea i-a fost la doi pasi.

Pe chipul celui de al douazeci si cincilea e întiparit zâmbetul gândului ascuns. E Levinski. Arata asa, ca si cum ar spune: am sa va demasc pe toti deodata.

Iar eu, ce-oi fi având întiparit pe fata, de ma pri­veste atât de insistent robotul Levinski? Nu stiu. Dar stiu ca, pe tot timpul povestirii, gândurile mi-au fugit în alta lume; dincolo de statia de cale ferata, unde pute­rile nu i-au mai îngaduit lui Stroe sa treaca frontiera, în lumea libera.
Zgomotul târsitului de hârdaie pe culoar, îmi între­rupe gândurile.
Manânc, dar cu gândul la ce va urma dupa-masa. Levinski se arata nervos; e semn rau.
Asteptam, îngrijorati, continuarea programului. Vi­ne repede. Robotul spune numai câteva cuvinte:
- Sunteti toti banditi. Erati cu gândul la putre­gaiul capitalist. Toti ati fi vrut ca Stroe sa ajunga acolo. Si voi, odata cu el.
Apoi, dupa o pauza:
- Va demasc, banditilor!
îsi scoate cureaua de la pantaloni si, de sub prici, îsi alege o bâta. Cu aceleasi miscari rapide, începe sa loveasca la întâmplare. Perfecta scoala de terorism! Unul singur e de ajuns, pentru schingiuirea a douazeci si cinci! îmi feresc, cum pot, capul între mâini. Ma las în seama instinctului de aparare. Pe loc, devin insensi­bil la foame, la oboseala si chiar la durere. Creerul si fibrele corpului s'au otelit, parca, într'un efort sa învin­ga si aceasta dupa-masa.
Dar când Levinski, începe sa umble dupa fluierele picioarelor, situatia se schimba: sunt terorizat de aceste lovituri atât de dureroase.
Durerile încep sa se exteriorizeze: tipete înabusite. Un urlet de animal ranit, venit din partea opusa mie, îl opreste pentru câteva clipe pe Levinski. O fi întele­gând asa, poate, care e diferenta între terorist si tero­rizat?
Levinski trece iar la atac si imediat toti ne strângem în noi.

Din când în când, robotul se odihneste pentru câte­va minute, dupa care, sare iar pe noi, turbat. îmi vine sa cred ca e astfel, vazându-i ochii înrositi de furie si dintii strânsi de cruzime.

Ma gândesc, ce-ar urma daca am opri robotul sa-si continue actiunea. Dar îi am în fata ochilor pe direc­torul si inspectorul penitenciarului, care ne-au vizitat la camera 4 Spital. Vizita a fost pentru noi, dar si pentru roboti. Vad imediat consecinta: împiedicând robotul sa-si continue actiunea, e tot una cu a împiedica Parti­dul Comunist sa-si continue experienta. Caci el, robotul, e creatia partidului. Consecinta: vom fi ucisi!

Trebuie deci dusa lupta, care înseamna numai rab­dare si chin!
În fine, programul zilei ia sfârsit. Hârdaul în usa, e ca o raza de soare, care îti da viata, sa te duca mai departe pâna a doua zi, pâna mâine. Acest mâine, care n'ai vrea sa mai vina!
Astept ordinul sa ne culcam, sa ma vâr sub prici. Si apoi... apoi, vine misiunea ce mi-a dat-o Levinski, sa-l atrag în cursa demascarii pe Burcea...

sursa: http://www.procesulcomunismului.com