Publicitate Pitesti.City

Grigore Dumitrescu - Demascarea - Capitolul XX

Odata sunata închiderea, îmi iau locul sub prici. Vine si Burcea. E omul care trebuie sa fie demascat! Dar, ma gândesc ca Levinski vrea poate sa ma demaste pe mine în primul rând. Cu alte cuvinte, el e atât de sigur ca am sa-l pun la curent pe Burcea de planul lui... Eu sunt cel nesincer, pentru el.

Dar nu mai e timp de gândit. Peste câteva minute va înceta orice miscare în camera si tacerea va cadea peste noi.
- Asculta Burcea, îi spun cu vocea joasa.
Il privesc atent. El îmi face semn sa vorbesc încet si apoi, cu capul înclinat, sprâncenele încruntate, ascul­ta, îi spun despre ce e vorba. Apoi, în semi-întunericul de sub prici, îi vad ochii speriati, fixati pe mine. îsi întinde mâna pâna la umarul meu, ma strânge si-mi spu­ne îngrijorat:
- Vrea sa ma demaste? Ce ma fac?
Gura îi e crispata. îi apar dintii murdari, dar sana­tosi.
- Burcea, asculta aici, nu te zapaci - îi spun - E cât se poate de simplu. Dimineata, te duci la Levinski si ma demasti pe mine, adica îi spui, ca eu ti-am dezvaluit secretul cu biletelul. în felul acesta, tu apari sincer în fata lui. N'are de unde sa stie, mai bine zis, nu poate sa dovedeasca, ca eu te-am pus la curent cu toata povestea. Asa ca, cel putin deocamdata, suntem salvati. Tu esti sincer, demascându-ma, eu la rândul meu, sunt sincer, îndeplinindu-mi misiunea.

Ne linistim. Ce-o fi peste o saptamâna sau doua, vom vedea! Aici traiesti de la o zi la alta.
Dupa câteva clipe de gândire, Burcea îmi sopteste:
- Asta e singura cale sa iesim din impas.
Apoi, usurati de greutatea care ne apasa, ne lipim spinarile obosite de podea
Dimineata, cum a sunat deschiderea, iesim imediat de sub prici. Noaptea am dormit dus; o piatra mi se lua­se de pe inima - îmi îndeplinisem misiunea.
Asa, cum ne-am sfatuit, Burcea n'a mai asteptat, pâna sa iesim la WC si s'a si anuntat la Levinski - o usoara ridicare a mâinii. E calm, dar cu aerul omului care are de îndeplinit o înalta misiune. E ca pe scena, îmi zic; îsi joaca bine rolul.
Se retrage cu Levinski, în coltul de lânga usa si se aseaza amândoi turceste, pe podea.
Eu, la rândul meu, încerc sa par omul multumit de el însusi. Ma arat distrat, dus cu gândul aiurea.
Levinski striga din coltul unde s'a retras cu Burcea:
- Deschideti fereastra.

De unde sunt, îmi întind gâtul sa prind mult cu vederea, în sus, zidul din fata ferestrei deschise. înca câtiva centimetri si ajung sa dau de-o pata albastra de cer. Trag în piept aer proaspat de primavara. Suntem dealtfel la sfârsitul lui Martie.

E cea mai dulce dimineata, de când ma gasesc în aceasta camera. Crâmpeiul de cer albastru, strabatut de-o raza de soare, îmi vesteste ca astrul s'a ridicat pe bolta, sa aduca o zi însorita....
În colt, lânga usa, Levinski si Burcea îsi vorbesc pe soptite. Pentru câteva clipe, se opresc si ramân cu privirea fixa, în semn de profunda cugetare.
Trag cu ochiul la Burcea si vad în el, nu numai un complice al meu, dar si omul care lupta sa se salveze. Dupa vreo cincisprezece minute, cei doi se ridica. Burcea trece la locul lui; Levinski ne spune sa ne pregatim, sa iesim la WC.

Astept iesirea, douazeci de pasi la dus, douazeci la in tors. E unica miscare în cele douazeci si patru de ore ale zilei.
Reîntorsi în camera, constat cu îngrijorare ca Levinski nu se mai învredniceste sa-mi arunce o privire; nici macar pentru o secunda. Pe mine a vrut deci, sa ma încerce, în primul rând. Daca ar fi altfel, de ce nu-mi mai da nici-o atentie?
Demascarile interioare continua. Alte patru-cinci ore de atentie încordata pâna la masa de prânz.

Matei, e cel care trebuie sa minta azi. Mic de statura, cap rotund, privire sticloasa. Când vorbeste, obrajii îi zvâcnesc; îi tradeaza, asa, sfortarea sa minta.
E "putred" - si parintii la fel, si fratii si sora... Taica-sau era un pungas. Avea o moara si fura tara­nilor malaiul agonisit cu greu.
Sora-sa era "curva" si nu se jena deloc de parinti. Ascult ce ascult, dar gândurile ma duc departe, în alta lume. E atâta minciuna aici! Câteodata ramân cu con­vingerea ca nimic nu se mai poate schimba, ca nu-mi ramâne decât sa astept sfârsitul, care se apropie lent.
Ziua mi-a trecut fara sa fi întâlnit, macar o singura data, privirea lui Levinski. Aceasta indiferenta ma exaspereaza.

Seara, Matei a fost batut, fiind demascat ca nesincer: nu se îndoieste nimeni, ca parintii îi erau necinstiti, sora curva, însa el, Matei, a insistat prea mult asupra acestor amanunte, numai sa evite, sa dezvaluie aici fapte mai importante. Va trebui sa-si analizeze serios trecutul si peste câteva saptamâni, când îsi va face din nou auto­biografia, sa scoata în evidenta si alte fapte din viata familiei lui.

Acum, sade si geme lânga usa, trântit pe jos. Mâinile-i sunt pline de sânge si corpul îi tremura. E o fiinta înspaimântata....
Înainte sa trecem la culcare, Leinski spune câteva cuvinte care-mi dau un fior:
- Nu e bine, ca cei doi sa mai doarma sub prici (eu si Burcea). E o greseala a mea. Vedeti, înca mai zac în mine, ramasite ale mentalitatii burgheze. De ce ei doi sa doarma sub pat? Ce, nu sunt egalii nostri? Sunt ca paralizat. Clatinându-ma, intru sub prici, îmi iau patura si mi-o astern pe locul meu, deasupra. Burcea face si el acelasi lucru.

Zilele trec. Demascari si batai. Eu, mi-astept demas­carea, dar nu vrea sa vina. Levinski gaseste asa modul sa ma terorizeze. Câteodata devin chiar impasibil la ce trebuie sa urmeze!
Se mai produce o schimbare. Nuti Patrascanu e scos din camera. Gardianul deschide usa si îi striga numele:
- Ia-ti bagajul si iesi pe culoar.
Robotul se grabeste sa execute ordinul; pe fata i se asterne îngrijorarea. Se întreaba desigur si el, asa cum ma întreb si eu: unde e dus...
Viata aici e din ce în ce mai aspra. Bataile se prelungesc pâna seara, târziu. Fiecare duce în fond o lupta cu acest sinistru robot, Levinski, lupta în care însa e mereu învins.

Ceea ce ma nelinisteste, e ca noi cei trei, care am venit de la camera 4 Spital, nu suntem chemati sa ne facem autobiografia. Trebuie, desigur, sa fim mai întâi sleiti de forte - fizic si moral - si numai dupa aceia se va trece, propriu-zis, la darâmarea personalitatii noastre.
Si apoi, teroarea nu se mai reduce, de câteva zile, numai la bataia la spate, cu bâta sau cu cureaua.
Pârvu, demascat ca si-ar fi ascuns acul sub prici, între scânduri, a fost întins pe podea, dezbracat, dupa care, la comanda lui Leinski s'au asezat pe el opt insi.
I-a dat ordin si lui Dinu Georgescu:
- Si tu, ma, suie-te.
Era al saselea. Tremurând, cu fata palida, simtindu-se parca vinovat de schingiuirea lui Pârvu, a executat ordinul. Pentru o clipa, privirile ni s'au întretaiat si i-am citit în ochi, disperarea.
Dupa ce si al optulea si-a luat locul în aceasta presa, Parcu si-a descarcat fecalele pe jos. Apoi, a trebuit sa si le adune cu mâna si sa si le puna în gamela. La masa de seara, a desertat continutul gamelei în tineta, însa Levinski nu i-a mai dat voie sa si-o spele. Astfel si-a mâncat ciorba de arpacas...

Si sunt obligat, zi de zi, sa lupt cu aceasta sinistra teroare! Slabiciunea fizica e mare, dar simt ca mai am totusi puteri. Atât cât le mai am, trebuie sa dau lupta pentru salvarea simturilor. E adevarat ca am devenit în parte insensibil la durerea altora si chiar si a mea, dar cred ca e mai degraba efectul obisnuintei.

Cadrul în care te gasesti, joaca un rol nefast mentinerii moralului. Aseara, nu mult înainte de a ni se da voie sa ne culcam, la un moment dat, toti eram ca niste stane de piatra. Chiar si Levinski se gasea în aceeasi imobilitate. Fetele supte, ochii înfundati în orbite, pleo­apele pe jumatate cazute, lumina palida, mi s'au contu­rat într'o sala de morga: douazeci si cinci de cadavre asteptau sa fie disecate. Dar mi-am revenit imediat. în fata spectrului mortii, simturile mi s'au rascolit într'un efort de lupta împotriva acestui destin. Desigur, lumea în care am trait ieri nu mai e lumea în care traiesc azi, dar pentru nimic în lume nu trebuie sa-mi pierd cumpa­tul. Trebuie sa lupt împotriva dezumanizarii la care suntem supusi. Te vor ajuns la stadiul sa porti în tine acel germen de gheata, care distruge orice proiect, orice initiativa. De aici, nu mai e decât un pas pâna la transformarea ta în robot. Atunci de ti se va spune: bate -o sa bati, de ti se va spune: omoara - o sa omori...

Trebuie sa fie ultima zi a lui Martie sau poate penultima. Firul calendarului l-am pierdut.
Azi e o zi cu totul exceptionala!
Gardianul deschide brusc usa. Mai mult cu privirea în jos, spune:
- In zece minute sa fiti gata, sa iesiti în curte pentru plimbare.
Suntem cu totii surprinsi! Mie, cel putin, parca nu­mi vine a crede urechilor. Ma gândesc, si-mi fac soco­teala ca sub bolta cereasca nu mai m'am gasit din ziua de 21 Decembrie a anului trecut, când am fost adus aici, în închisoare.

Nerabdarea pune stapânire pe noi. Suntem gata, si asteptam numai anuntul gardianului.
Levinski ne atrage atentia:
- în curte n'aveti voie sa va uitati în sus, spre vreo fereastra si nici în jos, spre geamurile subsolului. Pri­virea trebuie sa fie mereu în spatele celui din fata.
Gardianul deschide usa. Ne ordona:
- Afara, pe culoar.
Mai apare un pazitor, care ne numara din trei în trei; ca pe fructe sau ca pe animale. Apoi suntem mânati catre culoarul principal. Coborâm mai multe trepte si pe un gang, ne facem intrarea într'una din cele trei curti interioare ale penitenciarului.

E o dimineata ca mai toate diminetile lunii martie. Cerul jos, umflat de nori, parca se deplaseaza cu totul. E ca si cum nu l-ar interesa deloc micile evenimente de aici. Vântul sufla printre ziduri, se învârteste si apoi se izbeste în peretii penitenciarului. Noi, în pas lent, fiecare cu privirea fixata în talpile celui din fata, parca n'am da atentie nici cerului, nici luminii slabe, de martie înnorat; ne gândim la noi însine. Dupa vreun sfert de ora de plimbare uniformizata, ma simt coplesit de aceasta lipsa de orizont. Dar si slabiciunea fizica e pusa la încercare. Sunt zece saptamâni decând strabat pentru prima oara mai mult de douazeci de metri. E un efort.

Cei doi gardieni sunt mereu cu ochii pe noi. Ai zice ca nu vor sa ne lase nici sa reflectam. Sa reflectam la ce? La actiunea de dezumanizare, pe care ei o pazesc cu strasnicie?
Ni se spune sa intram în cladire. Pe culoar suntem iar numarati. Din nou în camera, ea mi se pare mai mare si parca si mai ostila! Ne dezbracam repede si fiecare se aseaza la locul lui.
Demascarea continua. Levinski, de lânga usa, zbiara:
- Banditilor, ati tras cu ochii la ferestre. Tot timpul v-am observat.
Sare pe noi. în mâna stânga are cureaua, în dreapta o bâta. Da, în cine nimereste. Cu cureaua ne loveste în cap, cu bâta, pe corp. Si da cu o furie, care ne face, instinctiv, sa ne tragem spre zid.

Si ca totdeauna robotul se mai opreste din când în când; gâfâie. O pauza scurta, apoi iar se arunca asupra
noastra. Asa ne-a trecut restul diminetii. Când a sosit mâncarea, robotul a încetat sa mai loveasca.

A doua zi, nici n-am terminat bine de baut ceaiul, ca gardianul deschide usa. Fara sa se învredniceasca sa ne arunce o singura privire, cu ochii pe o lista, spune:
- Care-ti auzi numele, iesi pe culoar.
Un fior de gheata îmi strapunge sira spinarii si se opreste în zvâcnituri, pe tâmple. Sa nu fiu dus la camera 4 Spital!
Nu mai am timpul sa gândesc în continuare si-mi aud numele. E strigat si Dinu Georgescu si Burcea, apoi, Lupascu, Morarescu, Pop....
Pe culoar, suntem zece. în fata ochilor mi se contureaza camera 4 Spital. Si ceilalti trebuie sa fie munciti de acelasi gând; o vad pe chipurile lor.
Nu îndraznim sa ne punem întrebari Dinu Georgescu mi-arunca o privire plina de banuieli.
Gardianul ne mâna pe culoarul principal si apoi pe scari în sus. Inima-mi zvâcneste. Cuvintele lui Levinski îmi bat în urechi: sunteti cu putregaiul în voi. O reîntoarcere la camera 4 Spital e deci posibila!

Numai ca la primul etaj, ne oprim în fata unei usi. Asteptam. Dupa câteva minute, ma mai linistesc. Totusi, sentimentele ma învalmasesc: voi mai ajunge iar în camera 4 Spital? nu, asa ceva nu trebuie sa se mai în­tâmple!... Gardianul striga dupa o lista doua nume: Burcea si-apoi eu.
Deschide usa si ne face semn sa intram. Surpriza: în fata noastra, o adevarata comisie; cinci - sase per­soane, între ei, directorul penitenciarului, Dumitrescu.
La o masa transformata în birou, doi mai mari probabil în grad decât ceilalti, singurii asezati pe scaune, sunt cu nasul în niste dosare. Sunt fata în fata. Directorul se uita la mine, îsi lasa capul de sus în jos, ma masoara asa cu o privire de gheata. Apoi ma întreaba de nume. Il spun. Unul din cei doi de pe scaune, cel cu fata spre mine, îsi ridica usor capul, ma priveste pen­tru o clipa pe sub sprâncene si ma întreaba:
- Vrei sa lucrezi la canal?
- Da - raspund fara sa mai stau pe gânduri.
Unul din cei care stau în picioare, se uita odata la mine pe din fata si-apoi pe din spate.
- Te doare ceva? ma întreaba, privindu-ma fix în ochi.
- Absolut nimic, raspund, întonând cuvintele în asa fel, încât sa nu mai existe nici o îndoiala ca n'as fi sanatos tun.
Un altul îmi face semn sa vin la el, apoi mi-arata o lista. îmi cauta numele. Semnez fara sa mai astept invitatie. Pentru el, semnatura mea e dovada ca con­simt sa lucrez la canal, pentru mine însa, ea reprezinta eliberarea de demascari!

Sunt scos imediat din camera. Pe culoar, gardianul ma da la perete. înteleg ca trebuie sa astept pâna-si dau toti consimtamântul si trec "vizita medicala".

Aproape toti avem semne pe fata: urmele lasate de cureaua lui Levinski. Cei doi inspectori din Ministerul de Interne nu le pot vedea însa; sunt mult prea ocupati cu dosarele de pe masa. Datoria le cere sa stea cu nasul în ele.
Oricum, ziua de azi - poate e 1 aprilie 1950 - îmi da sperante netarmurite. La canal nu e posibil sa aiba loc demascari; o astfel de actiune nu poate fi dusa în mijlocul a zeci de mii de detinuti.
A trecut mai putin de un sfert de ora de asteptare si luam drumul înapoi. Pe scari, Lupaseu cu fericirea în ochi, ne spune încet:
- Cei doi, sunt inspectorii Dulgheru si Zeller din Ministerul de Interne. îi stiu de anul trecut.
Din nou în camera, nimeni nu are îndrazneala sa ne întrebe unde am fost.

E liniste. Suntem cu privirea pierduta. Cei ce-am fost recrutati pentru canal, ne ascundem starea de feri­cire în care ne gasim, ceilalti îsi ascund si ei îngrijorarea sau poate deprimarea ca n'au fost chemati. Banuiesc, desigur, de ce am fost scosi din camera.
Dupa un timp Levinski rupe tacerea:
- Ati fost întrebati daca vreti sa lucrati la canal?
Dam un raspuns afirmativ, aproape toti deodata.
- Vedeti ma, continua el, concentrându-si privirea într'un punct în mijlocul tavanului, cât de îngaduitoare e clasa muncitoare cu noi, de ne acorda dreptul sa lucram la canal! Si voi, banditilor, mereu cu putregaiul în voi! Un gând îmi fulgera: robotii nu vor fi dusi la ca­nal; sau cel putin, cea mai mare parte dintre ei. Fiind­ca Penitenciarul Pitesti e scoala de dezumanizare a de­tinutilor. Aici se face o experienta care n'ar putea sa fie continuata fara roboti. Ei vor ramâne deci aici, sa
schingiuiasca mai departe; fiindca nu toti detinutii vor fi dusi la canal. Cei cu pedepse mai mari de zece ani nu vor fi scosi din închisoare; ceea ce reprezinta un procent de circa saizeci la suta. Cumplita soarta! Sa traiesti teroarea de aici înca un an, doi, trei.

Levinski si-a terminat rechizitoriul împotriva noastra dar si laudele aduse clasei muncitoare. Robotul are aerul mai sever ca niciodata. Ne scruteaza cu privirea pe fiecare în parte, cu dispret. Apoi deodata, îsi atinteste ochii pe mine. Ramâne asa mult timp. Pe chipul robotu­lui nu pare nici o umbra de îndoiala ca "interiorul" mi-e putred! El stie ca n'am fost sincer în misiunea ce mi-a încredintat-o, de a-l încerca pe Burcea...Dupa un timp Levinski rupe tacerea:

- În situatia de banditism în care va gasiti, trebuie sa va revizuiti felul de cum va faceti autobiografiile. Suntem toti cu ochii pe el. Robotul tace brusc, îsi strânge sprâncenele. Semn de patrunzatoare cugetare. Dupa câteva minute ne terorizeaza în continuare:

- Cel mai bun lucru e ca pentru un timp sa încetam autobiografiile. Sunteti mult prea nesinceri. Aveti nevoie de o pauza, în care sa gânditi asupra voastra mai profund. Trebuie un nou început. Deocamdata bâta va va tine treji; altfel adormiti. Vorbeste, ca si cum pâna acum nu s-ar fi folosit de ea! Robotul ne mai spune ca de aici înainte sa tinem mereu privirea fix înainte sa nu ne mai miscam pe prici. De vorbit între noi, nici nu se mai pune problema.
Asteptam deci începerea "noului" program: bataie si numai bataie.
Dar iata ca Levinski nu ne mai lasa sa asteptam mult si sare pe noi. E înarmat mereu cu bâta si cureaua de la pantaloni. Loveste, ca totdeauna, la voia întâm­plarii. Dupa pauze de câteva minute, reîncepe atacul. Noi, cu capetele între mâini, asteptam sa treaca minu­tele si orele grele.

Asa se scurg zilele! Bataia generala are loc dimineata si dupa masa. Dureaza trei- patru ore pe zi. în mod individual nu mai e însa nimeni batut. Gamelele nu le mai spalam si din când în când, mâncam ca porcii. Aici însa, spre deosebire de ce era la camera 4 Spital, suntem lasati sa ne sorbim polonicul de ciorba, fara sa ni se mai înfunde capul în gamela. Fiindca pe podea nu e loc, ne facem plecaciunile în fata gamelei pe prici, pe locul unde doarme fiecare...

sursa: http://www.procesulcomunismului.com