E o dupa masa a lunii mai, spre sfârsitul ei. Ne mai având voie sa ne miscam pe prici, capul tinut mereu înainte, am ajuns de parca nu ne mai cunoastem! Parem straini unul de altul. Numai cu cei din partea opusa, îmi mai întretai din când în când privirea.
Nu ne mai facem absolut nici un semn. Neîncrederea dintre noi e totala. Fiecare traieste numai pentru el însusi. Singura teroarea, la care suntem supusi, nu e comuna.

în aceasta zi, robotul ne anunta ca va trebui totusi, sa continuam autobiografiile. Ne spune si noua, celor veniti în urma de la camera 4 Spital, sa ne facem însemnarile necesare pe sapun, pentru pregatirea demascarilor noastre interioare.

Nu stiu ce vor fi gândind ceilalti despre înasprirea terorii de la zi la zi! Cât despre mine, ma simt atât de epuizat de forte, încât am devenit impasibil la ce va urma....

A doua zi, începe o autobiografie în cea mai desavârsita dezordine de idei. Se trece de la parinti - tatal e preot ( lacom si fara mila fata de saraci), la intrarea rusilor în tara (ne-a adus progresul, dar el nu putea sa-1 vada), la sora (nu face cinste casei parintesti) apoi la el (face orice, numai sa poata parveni).

Ziua îmi trece aratându-ma atent la cele spuse în autobiografie, însa în realitate sunt cazut într'o visare; ma vad între zeci de mii de detinuti, desfundând pamân­tul la Canalul Dunarea-Marea Neagra. Muncim sub un soare de Dobrogea, dogoritor, fara sa ne mai chinuie foamea, fara autobiografii si demascari, fara batai. Apoi canalul se adânceste mereu, pamântul scos se ridica în munti si acolo - departe de ce se întâmpla aici - mi se pierde urma. Ma vad un pigmeu ratacit între munti enormi.

Toata aceasta evadare din teroarea demascarilor se încheie seara, când are loc bataia la sânge, a celui ce si-a facut autobiografia. Cel batut în seara asta e plin la corp, maxilare reliefate, gât puternic. A fost demascat: nu are sora; sora care îi facuse de râs pe toti ai lui a fost doar imaginara. Tinut strâns de trei, Levinski îl înteapa cu acul în talpile picioarelor. Schingiuitul ramâne întins pe prici, din trup iesindu-i zvâcniri spasmo­dice.

Nu poate fi nimic mai revoltator si dureros decât sa vezi oameni fara posibilitatea de a se apara, batuti la sânge si delirând de suferinta. De câte ori nu mi-am dorit, chinuindu-ma în fata acestor spectacole oribile, sa fie aduse, asa, printr'un miracol de telepatie, în fata acelora care tin în mâinile lor destinele popoarelor. Ma gândesc la cei ce ne-au livrat Uniunei Sovietice. Dar sa nu mai vorbim de asa ceva. Nu poti cere perspicacitate de la cei ce n'o pot avea!

Mai trece o noapte. Cele cinci-sase ore de somn sunt ca si cum n'ar fi fost, atât ma simt de obosit. Si timpul de aseara pâna'n zori parca ar fi fost doar o clipa, atât de mare mi-e sila de începerea demascarilor de fiecare zi.

Levinski surprinde pe doi ca si-ar fi facut un semn din ochi. Unul e Pârvu, care a fost demascat cu câteva saptamâni înainte, ca si-ar fi ascuns acul sub prici, celalalt, un cunoscut al lui. Sunt din aceeasi localitate. Sunt batuti pe rând. Dar totul e în zadar! N'au avut nimic de ascuns. Dupa o pauza sunt luati iar la bataie, si tot asa, pâna n'au mai miscat. Zac amândoi pe podea, lânga usa.
Levinski sufla greu, de oboseala. Ar vrea parca sa treaca la un nou asalt, dar pe culoar e miscare. Se târ-sesc hârdele cu mâncare. Robotul se hotaraste astfel sa-si întrerupa "activitatea".
Cum sunt în capul priciului, rezemat de zid, îl vad pe Levinski ca ma priveste fix. Palesc. Ramâne mult timp cu ochii atintiti pe mine.
La usa e zgomot. Levinski înceteaza sa ma mai terorizeze. Usa se deschide. Gardianul împinge hârdaul înauntru. în camera e aceeasi miscare obisnuita înaintea distribuirii ciorbei. Levinski face un pas si e lânga mine. îmi spune rar, soptind:
- Si cu tine banditule, stau de vorba dupa masa, în mod special.
Viata parca a încetat în jurul meu. Capul îmi vâjâie. Inima îmi zvâcneste. Iata ca inevitabilul s'a produs! Voi fi batut, asa dar, pâna am sa recunosc ca n'am fost sincer în misiunea ce mi-a dat-o

Levinski începe distribuirea ciorbei. Când ajung în fata lui, fac un efort sa nu-mi tradez teama de care sunt cuprins; ma arat a fi sigur pe mine.
Înghit ciorba, care mai mult mi se opreste în gât. Caut sa-mi lungesc masa. Trebuie sa fiu ultimul; altfel ce am sa fac daca termin prea repede? îsi va fixa iar privirea pe mine. Asa cel putin, am ochii în gamela.

Suntem scosi la WC. Cei doi care au fost batuti ramân întinsi pe prici. Pe culoar, în fund, la fereastra, gardianul e cu privirea ratacita, de parca n'ar fi aici sa ne pazeasca.
La WC stam înghesuiti. Toti sunt preocupati, ca totdeauna, sa se spele pe mâini, sau sa ia rândul la ca­bina. Eu, cu groaza care a pus stapânire pe mine! Sunt parca de nu mai ma pot suporta pe mine însumi - nu­mi mai pot urmari nici propria-mi gândire. Levinski e lânga mine. Pe buze îi e întiparita rautatea, în ochi îi li­careste triumful! îsi întoarce capul si ma priveste fix, îndelung. Iau o hotarâre: trebuie sa pun capat teroriza­rii. Sa ramân numai cu gândul la schingiuire. Fara sa mai ezit, îmi fac loc lânga el. îi spun încet numai câteva cuvinte:
- Lui Burcea i-am spus absolut totul.
- Stiam banditule. Acesta i-a fost raspunsul.
Gardianul în usa WCului, ne face semn sa terminam mai repede cu spalatul. Cu pasi rari intram în camera. Usa e închisa usor de gardian si asa dispare încet din fata ochilor mei. Am vazut în el parca ultima speranta! Sunt într'o asteptare înfrigurata.
Levinski nu mai întârzie. Se duce drept în fata lui Burcea. Apoi robotul se întoarce, asa ca sa vorbeasca pentru toti:
- Banditul asta - aratându-l pe Burcea - si cu astalalt bandit - aratându-ma pe mine -, au încercat sa ma induca în eroare; sa cred ca amândoi sunt sinceri, în realitate însa, sunt dusmani ai actiunii care se duce în penitenciar. Amândoi sunt atât de putrezi, încât pentru un timp îndelungat nu mai pot fi admisi sa-si faca autobiografiile. Vor ramâne izolati. Nu mai da nici-un amanunt despre ce e vorba. O face, desigur, numai pentru a-si ascunde o metoda de demascare, pe care s'o poata folosi si în viitor. Suntem dezbracati si întinsi pe prici, unul lânga altul. Bataia a tinut, cu intermiten­ta, aproape toata dupa-masa. Am fost batuti pe rând, când la spate, când la talpile picioarelor. La un moment dat, n'am mai simtit dureri, dar din corp ieseau parca vâlvatai de foc.
Am fost apoi aruncati pe podea.
Dupa masa de seara, pe care n'am mai mâncat-o, ni s'a spus ca vom dormi de aici înainte pe jos, pe locul liber de lânga usa. Am mai retinut din cele spuse de Levinski ca nimeni n'are voie sa ne adreseze vreun cuvânt si ca nici noi n'avem voie sa întrebam ceva. Am ramas cu sângele închegat pe spate si pe picioare. Durerile au început mai târziu, în timpul noptii. Am dormit numai pe burta si ziua am stat în acelasi fel.

Autobiografiile îsi urmeaza cursul. Seara au loc ba­taile. Noi, slava Domnului, suntem scutiti de aici înain­te, pentru un timp înca nelimitat si de unele si de alte­le. Mai trec asa câteva zile.
În situatia de izolat ma simt cu mult mai bine. Timpul trece, desigur, îngrozitor de greu, dar asa, mereu întins pe podea si fara sa mai fiu obligat sa fiu atent la demascari, pot sa ma arunc cu gândul într'o alta lume, la bunul meu plac.

Câteodata, prinzând un moment potrivit, îi fac un semn lui Dinu Georgescu, care consta în a închide brusc ochii si strânge sprâncenele. Imediat ochii si sprâncenele lui executa aceeasi miscare; si asta e totul - ne-am salutat si ne-am aratat încrederea în viitor.

Si când îmi reazem capul de zid, simulând de precautie ca as fi dus cu gândul aiurea, încerc sa prind prin perete sensul zgomotelor din camera vecina. Nu-mi trebuie o deosebita perspicacitate pentru a întelege ce se petrece dincolo: sunt loviturile de bâta si gemetele nabusite ale torturatilor.

Si asa, mereu lungiti pe podea, scutiti deocamdata de autobiografii si batai, impasibili chiar fata de o reîn­cadrare apropiata în demascari, ne bucuram în tihna de acest repaus. Ma întreb însa, daca aceasta izolare nu e o strategie a robotului! Fiindca îmi dau seama - dupa priviri fugitive peste ceilalti diri camera - ca un fel de gelozie îi stapâneste; noi nu mai luam parte la cele ce se petrec în camera - nu ne mai chinuim deci, si astfel e normal sa fim invidiati. Situatia noastra ar pu­tea fi deci considerata de Levinski ca un fel de a trisa demascarile: am fost descoperiti ca total nesinceri, am fost batuti o dupa-masa întreaga.... dar acum suntem în "vacanta". Am jucat totul pe-o carte. Ori, robotul, actioneaza asa cum îi dicteaza reflexele ce i le-a format Ministerul de Interne, vede în noi dusmanii clasei mun­citoare. Asa ca, într'o buna zi, am putea primi lovitura de gratie, luând demascarile de la început, adica de la camera 4 Spital. Ajuns cu gândul aici - si deci si la Turcanu, deznadejdea pune stapânire pe mine. Ramân atunci într'o stare de teama ore întregi. Dar când privi­rea mi se întretaie cu a lui Dinu Georgescu, îmi recapat încrederea în mine; pe el îl gasesc mereu cu o ex­presie de optimism pe fata

Într'o dimineata, spre sfârsitul lunii mai, dupa ce ne-am batut ceaiul si eram în asteptarea începerii "programului", usa se deschide brusc. în prag, prim-gardianul Ciobanu. îsi arunca scurt ochii peste noi si apoi:
- Care-ti auzi numele, îti iei imediat bagajul si iesi afara.
Inima-mi palpita. Urechile îmi vâjâie, de parca mi s'ar fi înfundat!
Ciobanu striga nume de pe lista. Deodata Levinski zbiara la mine:
- N'auzi ba, ca te-a strigat domnul prim-gardian!
Sar ca ars din zapaceala în care ma gaseam! Dinu Georgescu îsi strânge lucrurile. O fac si altii. Din doua miscari, tot ce-mi apartine e în brate. în usa, mai am timpul sa-mi arunc o privire peste camera. Ce dezna­dejde las în spatele meu!
A fost o privire de numai o secunda, dar gândul m'a dus pe loc la toti acesti torturati - de aici si din alte camere - care vor duce înainte, de-a lungul unei nopti fara margini, calvarul acestui proces de dezumanizare.
Pe culoar, sunt scosi si altii din camerele vecine. Au toti fericirea în ochi!

Plecam într'adevar la canal. Suntem vreo treizeci, de pe aceasta sectie. Ciobanu ne numara, apoi da co­manda sa-1 urmam. Iesim pe culoarul principal, si apoi pe scari în jos; coborâm la subsol. Suntem introdusi într'o camera, unde dam de înca vreo zece-doisprezece. Dupa noi, sosesc mereu alte grupuri de câte sase-sapte. Camera e plina. Trebuie sa fim vreo optzeci.

Dupa o scurta privire peste noii veniti, fac o prima constatare: cei mai periculosi roboti nu se gasesc printre noi. în afara de Gherman si Steiner, nu mai vad pe nici unul din ceilalti batausi de la camera 4 Spital. Dar dupa comportamentul unora de aici, e de presupus ca mai sunt totusi câtiva roboti sau batausi. îi vad cum se impun; dau chiar comenzi.
Dupa vreo ora, ni se aduc gamele si linguri, apoi ni se împarte ciorba pentru prânz si ni se da si doua portii de pâine. Una e pentru masa de seara. Se face apelul si apoi, încolonati, iesim în curtea penitencia­rului.

Cad sub un cer fara pic de nori, sub un soare dogoritor, de dinaintea prânzului. E atâta verdeata în curte si rondurile de flori atât de colorate, încât, pentru o clipa, frumusetea naturii ma face sa uit de toata teroa­rea dusa timp de mai bine de patru luni de zile. Nu mai am nici timpul sa gândesc, capul mi-e plin de atâta încântare, inima-mi zvâcneste de placere; totul e frumos în jurul meu, e ca un vis.

Dar nu ni se da ragaz de reverie. Nici cerul, sa-l mai vedem, nici odoarea florilor s'o prindem în nari; gardienii ne mâna de la spate si ne înghesuie în doua dube-camion. Din întuneric, prin portiera întredeschisa, gradina ma cheama imperios! Dar chemarea e desarta...
Odata motorul smucindu-ne, ma dau lânga perete, sa-mi caut un sprijin, apoi îmi aranjez lucrurile si fac din ele un tot, bine înfasurat în haina îmblanita.
Dar nu mergem decât câteva minute. Duba se opreste. Apoi suntem dati jos. Suntem la halta de cale ferata din dosul penitenciarului. O duba a CFR-ului ne asteap­ta.

Incadrati de gardieni - pistoalele automate gata sa intre în functiune - suntem dusi la vagon. Nu ni se mai da ragaz sa privim înapoi - sa reflectam. La ce sa reflectam? La gemetul de durere nabusit între zidurile penitenciarului, la chemarea muta a detinutilor, sa fie smulsi din ghearele distrugatorilor de suflete? Pe scarile vagonului, o ultima privire: disting cele doua ferestre mari ale camerei 4 Spital.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com