O zdruncinatura ma trezeste din somn. Ma întreb unde sa fi ajuns? Prin crapaturile obloanelor se strecoara lumina de zi însorita. Vagonul nu e în miscare, trebuie deci sa fim la destinatie, sau poate suntem înca pe drum, în vreo statie. Dupa un timp se trezesc toti, pe rând.
Asteptam si suntem curiosi sa vedem ce ne va aduce ziua de azi. Desigur, vom fi la canal.
Aflu ca e 26 mai si suntem într'o vineri. Trec vreo doua ore de asteptare. Dinu Georgescu e lânga mine, dar Burcea a ramas la Pitesti. Ma gândesc ca o sa vina cu urmatorul transport.

În semiîntunericul din duba îi analizez cum pot pe ceilalti. Fac acelasi lucru si cu mine. Suntem nebar­bieriti de mai multe luni de zile. Cei din seria mea - care am trecut pe la camera 4 Spital - ne-am dat barbile jos prin Februarie! Hainele ne sunt mototolite, iar încaltamintea n'a mai avut parte de crema de un an, doi... Dar iata ca se deschide portiera si în prag apar oameni noi; nu mai sunt gardienii obisnuiti din penitenciare. E Securitatea.

Ni se spune, pe un ton destul de politicos, sa ne dam jos din duba.
În fata noastra se desfasoara relieful dobrogean, îl recunosc: dealuri sterpe, pamânt uscat. Suntem la vreo suta de metri de peronul unei mici statii de cale ferata. Ne încolonam. Sase securisti ne încadreaza. E ora zece; atât arata ceasul din statie.
Pornim si mergem pe un drum în care picioarele intra pâna aproape de glezne în praf si sub un soare mult prea dogoritor pentru aceasta ora. Linia de ori­zont e mereu aproape; ochiul se izbeste de aceleasi ridicaturi sterpe si dezolante.
Nu vorbim între noi. Mergem încet, în pasul fixat de paza militara. Trecem pe lânga niste balti - probabil ape ratacite ale Dunarii - în care se desfata liberi o duzina de bivoli. în stânga mea, la o distanta de câteva sute de metri, vad fluviul.
Cu toate ca azi sunt atât de departe de teroarea demascarilor, totusi sunt trist! Dar tristetea nu ma împiedica sa observ, ca oamenilor pe lânga care trecem, le suntem indiferenti; sunt obisnuiti, desigur cu astfel de coloane de detinuti!

Mergem asa, vreo jumatate de ora. în dreapta, pe-o ridicatura, se profileaza un pachet de baraci. Trebuie sa fie lagarul! într'adevar, luam în piept urcusul si dupa ce facem mai multe serpentine, ajungem sus, în fata lui. E înconjurat de patru rânduri de sârma ghimpata, în cele patru colturi, turnurile de paza. în poarta, doua sentinele ne opresc. Securistul din capul coloanei le arata o hârtie, pe care trebuie sa fie însirate numele noastre si penitenciarul de unde suntem trimesi. Dea­supra portii, o tabla de lemn, poarta pe ea în litere mari de tipar, inscriptia: Colonia de Munca - Columbia - Cernavoda.

Odata intrati în colonie - sa-i spunem asa si nu lagar, sa nu pornim la treaba cu idei preconcepute - securistii ne opresc în mijlocul unui platou, dupa care se retrag. Asteptam si fiindca nimeni nu vine sa ne spuna bun venit, ne asezam pe pamântul uscat. Soarele ne bate nemilos în ceafa.
Baracile sunt noi - sa tot fie câteva luni de când au fost ridicate. în dreapta noastra, bucataria, instalata sub un acoperis de scânduri sustinut de sase stâlpi. Sunt acolo vreo sase detinuti care-si vad de treaba lor.
Colonia e goala; desigur ca oamenii sunt pe santierele canalului.
Dupa vreo jumatate de ora apare unul în civil. E în pantaloni de vara deschisi si o camasa matasoasa bleu marin. Cap oval, parul ondulat perfect, frunte în­gusta, trasaturile fetei regulate. Sa tot aiba vreo treizeci si doi de ani. Se posteaza în fata noastra, apoi se da înapoi câtiva pasi, pâna la o ridicatura de pamânt. Se salta pe ea, se uita odata atent la noi, dupa care îsi drege glasul. Vrea, desigur, sa ne vorbeasca!

Fara sa reflecteze prea mult, ne spune:
- Imi face o deosebita placere, sa vad ca în aceasta colonie sunt adusi oameni tineri, vânjosi, cu dragoste de munca. O sa constituiti, desigur, brigada cu cel mai mare elan, la aceasta grandioasa constructie a Canalului Dunare-Mare Neagra. Nu ma îndoiesc ca veti cere sa va gasiti acolo unde e munca mai multa si mai grea. Eu sunt responsabilul acestei colonii, cu repartizarea brigazilor pe santiere si totodata cu aprecierea compor­tamentului "colonistilor" la locul de munca. Aici, în colonie, va veti bucura de o viata frumoasa: munca si sanatate. Veti avea hrana buna, care consta dintr'o cafea sau ceai, dimineata, cu pâine si marmelada. La prânz, doua feluri: o supa, o mâncare si desigur si pâine. Seara veti avea un singur fel, si fara pâine.

Programul zilei e urmatorul: desteptarea are loc la patru si jumatate. Se trece imediat la spalator. Deo­camdata instalatia de apa nu e terminata, asa ca va veti spala cu apa pe care fiecare brigada o primeste în galeti. Urmeaza un program de gimnastica. La orele cinci si zece se serveste ceaiul sau cafeaua. La cinci si jumatate e plecarea spre santier. La ora sase începe lucrul. Masa de prânz o primiti la locul de munca. La sase seara, plecarea de pe santier. în colonie va veti spala, veti mânca si apoi treceti imediat la culcare, în confortabilele baraci, pe care directiunea canalului le-a pus la dispozitia dumneavoastra. Veti adormi pe spate - asa e recomandabil - cu pieptul scos si cu zâmbetul pe buze. Vara, ferestrele stau deschise, ca plamânii sa absoarba aer curat. Asa dar, munca si sanatate - asta e deviza aici.

Un adevarat salt în paradis, îmi spun. Cu toate ca n'am dat pâna acum de un activist de partid, omul care ne-a comunicat programul "munca si sanatate", e asa cum mi-au fost descrisi în trecut respon­sabilii politici din Uniunea Sovietica.
Ne spune si cum îl cheama - Ghinea. Ca si cum ar avea vreo importanta numele. Toti sunt la fel!
Apoi ne întreaba:
- Ati primit hrana rece si pentru prânzul de azi?
Bine ca i-a dat în gând sa pomeneasca si de mâncare! Îi dam aproape la unison raspunsul:
- Am primit numai câte un sfert de pâine pentru masa de aseara.
Responsabilul, oarecum mirat si nemultumit:
- Hm! Asta e cam prost. La ora asta nu stiu daca se mai poate face ceva. Mâncarea a plecat deja pe san­tiere. Dar sa vedem ce-am putea face!
Suntem toti cu privirea atintita pe activist. N'ar fi tocmai atât de greu sa-i dea prin minte, sa ne împarta câte un sfert de pâine!
Ghinea striga la detinutii de la bucatarie:
- A ramas cumva în cazane, ceva din mâncarea de la prânz? E nevoie de optzeci de portii.
Unul din bucatari vine spre noi si îi spune, oarecum timid:
- Stiti ca nu pregatim mâncare decât pentru efectivul coloniei. Si nici pentru deseara nu stiu cum o sa facem. Am primit alimente numai cât ne trebuie; nimic în plus. Responsabilul vrea sa se arate a fi om de initiativa si mai presus de orice, aparator al celor ce muncesc. Spune cu autoritate:
- Sa se aduca arpacas de la magazie pentru înca optzeci de portii si imediat pregatiti un nou cazan.
Apoi catre noi:
- Eh, n'avem ce face. A fost o neglijenta din partea administratiei, ca n'a tinut cont de sosirea dumneavoastra, astazi... Si acum la munca, pe santier! Diseara o sa mâncati bine si o sa va odihniti... va lasati aici bagajele, pe platou, fiindca deocamdata nici nu stiu ce baraca vi s'a rezervat.

Ramân zapacit, de parca mi-ar fi dat cu leuca în cap! Munca si sanatate, asa dar, fara masa de prânz! N'am timp sa mai gândesc în continuare, ca au si aparut sase securisti.
Ne încolonam de plecare. Luam calea întoarsa. Coborâm spre apa Dunarii. Locurile pe unde trecem îmi apar acum atât de triste! Nici bivolii de care am dat la venire nu mai sunt de vazut. Or fi pascut între timp si-acum îsi rumega undeva la umbra mâncarea.
Mergem într-o directie necunoscuta, încet, dezolant. Nici un acoperis, nici o fiinta omeneasca. Nici macar strigatul unei rate salbatice, în papurisul pe lânga care trecem. Si în aceasta singuratate perfecta, ne bate un soare, în crestetul capului, arzator si nemilos.

Dar iata ca ni se arata brusc locul de munca. Se vad detinuti. Trecem pe lânga o ridicatura de pamânt si dam într'o vale usoara. E ca si cum ar fi fost albia unei ape. Sunt aici peste o mie de oameni. Garda care ne-a pazit pâna aici se retrage, iar noi ramânem locului în asteptarea unui ordin.

O privire aruncata peste multimea de detinuti ma dezorienteaza. Nu înteleg nimic din tot ce fac. O grupa ici, zdrobeste cu târnacoapele un colt pietros de pamânt, mai încolo o mâna de batrâni aduna bolovani, unii cara cu roabele pamânt, altii niveleaza terenul. Si unii, chiar, nu fac nimic; se sprijina în coada lopetilor si stau de vorba. Pe o înaltime, un camion sforaie neputincios, cu rotile din spate pe jumatate îngropate într'un pamânt desfundat. Paza militara e si ea prezenta. Sentinelele, în cerc, privesc de pe niste ridicaturi toata aceasta masa de oameni în activitate dezordonata.

Dar iata ca apare unul în civil, care ne da si noua de lucru: sa adunam bolovani, sa-i încarcam în roabe si sa-i transportam ceva mai încolo de unde se gasesc. Trecem la treaba. Câtiva o încep cu un avânt care ma nemultumeste. Eu, nu stiu cum, cad sa adun bolo­vani, îmi încep treaba si încet, încet, cu ochii în jos dupa pietre, dau de un grup de vreo cinci-sase. Toti stau rezemati în lopeti.

Le spun bun gasit si apoi dau sa-i întreb de cum e viata în lagar.
Unul din ei mi-o ia însa înainte:
- Dumneavoastra care veniti de la Pitesti, aveti si nebuni în brigada? Au dat buzna peste noi câtiva, acum vreo câteva minute si au început sa strige ca trebuie sa muncim, ca altfel consumam mâncarea de pomana... ca clasa muncitoare ne-a acordat cinstea sa construim canalul si ca trebuie sa dam dovada de în­ crederea de care ne bucuram.
Nu reusesc sa-i dau vreun raspuns; ramân cu privirea în gol. Oamenii se uita la mine, tot ca la un nebun! Ramân asa, dar sentimentele ma învalmasesc. Nu, demascari nu trebuie sa mai aiba loc si aici! Nu mai e cu noi un Turcanu, trebuie deci sa intram într'o viata normala, asa cum am avut-o înainte, asa cum o au toti ceilalti detinuti de aici! Dar ma simt singur, stingher, alaturi de acesti oameni, care ma privesc cu ochi reci, de acuzator.
Brusc, ma hotarasc si le spun totusi:
- N-as zice ca sunt nebuni; e cu totul altceva.
Imediat ma rasucesc pe calcâie si îi las în spatele meu, complet nedumiriti.
Oprea, batausul de la camera 4 Spital, transformat în sef, ma vede si striga la mine:
- Banditule, treci imediat la lucru si nu mai sta de vorba. Dar, da de-o roaba încarcata a unuia dintr'o alta brigada, asa ca ma lasa pe mine, sare pe ea si în fuga o repede într'o gramada de pamânt.

Steiner, ceva mai încolo, la dreapta mea, arata unora cum trebuie sa se dea cu târnacopul: puternic si repede. Limba îi atârna între buze si sudorile curg de pe el! Si mai sunt între noi si altii, prinsi de-o râvna stupida sa construiasca Canalul Dunare-Marea Neagra. Nu stiu cum îi cheama înca, dar ma gândesc ca trebuie sa-si fi pierdut în parte echilibrul în demascarile de la Pitesti, asa striga si îi împing pe cei din jurul lor la munca. Se aud amenintari: "banditilor, nu stati, munciti cum trebuie, ca altfel va striveste clasa muncitoare..." Cum de nu sunt chinuiti de foame, cum de nu sunt obositi, de unde le vine puterea, când sunt numai piele si os?! Detinuti din celelalte brigazi se opresc din lucru, ne privesc cu atentie, dar nu se pot lamuri, ce-i cu acest entuziasm deplasat. Ma întreb, daca printre ei e cineva care sa se straduiasca sa dea o explicatie acestui exces de zel. De la noi, în nici-un caz n'ar putea-o avea! Si cu cât privesti mai atent, cu atât esti mai izbit de rapiditatea anormala a miscarilor, a ochilor fara repaus, a muncii pripite. Ca si cum ar fi fost dopati!

Ma gândesc, asa stând lucrurile, ca ne gasim într'o situatie ridicola. Si nu vad o iesire. Ce-ai putea face? Sa-ti iei totusi curajul si sa le explici celorlalti detinuti, ca sunt roboti? Ti-ar râde în nas si te-ar lua drept fantezist. Si daca ai încerca totusi, ce probe le-ai putea aduce? Mortii nu mai pot vorbi, iar cei care traiesc n'au curajul sa-si arate urmele schingiuirilor. Si atunci, nu ramâne decât sa nu faci nimic... sa lasi totul asa cum e, nepasator fata de situatie... în aceste framântari, a sosit ora plecarii. Brigada dupa brigada, fiecare cu garda ei, ne însiruim pe drumul scaldat în praf ce duce la lagar.

Soarele mai e de un copac la apus, când ne facem intrarea pe poarta lagarului.
Primim mâncarea de seara; o ciorba de arpacas, ceva mai deasa ca la penitenciar. Noua, celor de la Pi­testi, ni se da si câte un sfert de pâine, sa fie pentru masa de prânz pe care am sarit-o. Asa ca nu se mai poate îndoi nimeni ca Ghinea nu e alaturi de cei ce muncesc!
Primim apoi un pachet cu aparate de barbierit, sa­punuri si lame de ras. Totul a fost predat probabil lagarului de paza dubei când am sosit azi de dimineata. Primim o baraca cu doua încaperi. Ne gasim timpul sa ne spalam si sa ne barbierim. Apoi, înserarea s'a lasat peste noi, dupa care, încet, în liniste, trântiti pe paturile de scânduri, cadem prada somnului, încheind asa, prima zi la canal...

Dimineata, dupa ce toate brigazile si-au luat drumul spre santier, noua ni s'a spus ca trebuie sa mai ramâ­nem un timp în lagar! Nici o explicatie. între timp, medicul lagarului, Doctorul Barbu, tot detinut, ne-a dat câteva sfaturi:
- E de datoria mea sa va spun, ca trebuie sa faceti tot ce va e în putinta, sa va feriti picioarele si mâinile de soare; în Dobrogea e mult mai puternic decât în restul tarii. Puteti capata rani destul de dureroase si nu am posibilitatea sa va tratez. Tot ce am la infirmerie, sunt ceva bandaje si o alifie, care s'ar putea sa nu fie de mare ajutor.
Suntem apoi imediat încolonati si pornim spre san­tier; spre unul nou însa.
Ajungem la Dunare si suntem îmbarcati pe un bac. Paza militara e mereu cu noi. Traversam fluviul si co-borâm în apropiere de picioarele podului, la vreo patru sute de metri. Ni se da imediat de lucru. Ghinea ne-a trimis acolo unde vigoarea tinereasca e ceruta: trebuie sa încarcam în bacuri pietre enorme, de sute de kilo­grame fiecare. Se gasesc si aici oameni cu initiativa. Sunt aceeasi de ieri: Oprea, Steiner... Bogdanescu. Înalt, ochi albastri, trasaturile fetei regulate, atragator, fizicul îi contrasteaza izbitor de cum zbiara si comanda. Asa cum se comporta, e de presupus ca a avut la Pitesti un rol asemanator cu al lui Levinski.

Munca ce trebuie s'o executam, este cum nu se poate mai nepotrivita pentru noi, cei mai slabi din la­gar. Fiindca suntem într'adevar, atât de slabi, încât carne parca nu mai avem deloc pe noi.

Soarele se ridica încet, arsita e din ce în ce mai insuportabila. N'avem voie sa intram în apa! O fac totusi, facându-ma cazut de pe schela pe care târsim pietrele. M'am racorit, dar am primit imediat ce se cuvine unuia de categoria mea: banditule, fii atent si respecta dispozitiile date de clasa muncitoare aici.

Efortul fizic devine repede istovitor. Sarind brusc de la starea de imobilitate din penitenciar, la ridicarea pe schele a pietrelor de sute de kilograme, sub bataia puternica a soarelui si cu chinul permanent al foamei, se poate usor imagina cum ne e munca la canal. Apoi, la ora prânzului chinul ajunge la maximum. Masa nu soseste, asa ca trebuie sa lucram în continuare. Pauza o s'o facem atunci, când primim mâncarea. întârzierea e de doua ore! Ni se da supa de arpacas si apoi, felul doi, arpacas cu prune uscate. Deceptia e mare si aproa­pe generala. Fiindca sunt totusi câtiva, care se arata încântati de mâncarea primita. Sunt scârbit de atâta slabiciune!

Amenintarile entuziastilor au de rezultat ca dupa câteva zile, multi dintre noi se demasca între ei, fiecare având pretentia ca el lucreaza, dar altul e chiulangiul care compromite brigada.
Dupa alte câteva zile, aproape toti avem pe corp pielea jupuita, iar picioarele numai o rana. Sfatul Doc­torului Barbu ne-a intrat pe-o ureche si-a iesit pe cea­lalta! Pe zi ce trece, viata devine din ce în ce mai grea. Cea morala ne fiind decât consecinta demascarilor de la Pitesti, cea fizica, la rândul ei, e un chin. Si amândoua se completeaza; daca unul e bolnav, nu e crezut; daca un altul face o pauza de câteva secunde, cei din echipa lui se considera trisati, iar daca pauza se prelungeste, se gaseste un exaltat care sa-l demaste... Teama reîntoarcerii la Pitesti e întiparita pe fetele multora.

N'as fi crezut sa se ajunga pâna la o asemenea ura. La început am fost deceptionat, mai târziu scârbit. Pe unii îi dispretuiesc chiar, ca nu sunt capabili sa învinga decaderea.
Dupa primele cincisprezece zile la canal, teroarea de la Pitesti începe sa se faca simtita si aici. Când ni s'a comunicat ca deocamdata nu putem scrie acasa sa ni se trimita pachete cu alimente, cei patru-cinci roboti din brigada noastra, secundati de entuziasti, devin fu­riosi. Dar împotriva noastra, nu împotriva administra­tiei canalului! Nu lucram suficient de bine, nu avem elanul cerut de clasa muncitoare! Asa ca efortul fizic trebuie marit. Trec la atac. Lovesc!

Responsabilii administratiei, care se învârtesc prin­tre noi, vad totul dar nu iau nici o masura.
Dar iata ca se întâmpla ceva! De cu seara suntem anuntati, ca a doua zi toti cei peste o mie de detinuti, câti ne gasim la Cernavoda, suntem mutati în lagarul Peninsula, de la Valea Neagra. Aflu ca e de cealalta parte a Dobrogei, aproape de Mare.
Dimineata, suntem toti, pe brigazi, gata de plecare. Ni se da hrana rece pentru toata ziua. Un sfert de pâine cu marmelada pentru prânz si altul pentru seara. Cad într'o grupa ce-si are locul în al zecelea camion. Trebuie sa stam trântiti la podea. Doua sentinele, ca doi bulumaci, stau tintite în cele doua colturi din spa­tele cabinei.
Camioanele se însiruie - vreo treizeci si cinci - pe soseaua ce strabate Dobrogea de la Dunare la Marea Neagra. înaintam încet, ca si cum am fi trasi de cai, pe o caldura de cuptor, într'un nor imens de praf. Apa nu avem la noi, pentru simplul motiv ca n'am avut în ce s'o luam. Este 25 iunie 1950.

Catre orele cinci dupa amiaza suntem la Valea Neagra, în lagarul Peninsula. E o prelungire de pamânt ce intra în lacul Siut-Ghiol; de aici îi vine si numele. De unde la Columbia am dat de un lagar format dintr'un pachet de baraci, aici, din contra, baracile sunt însirate, parca fara o regula, pe o întindere mult prea mare pentru numarul lor. Se vor construi, desigur, altele noi.

Camioanele ne-au lasat la câteva sute de metri de baraci. Pe brigazi, ne-am luat locul pe iarba uscata. Asteptam.
Dar iata ca în lagar îsi fac intrarea alte câteva camioane. Spre surpriza noastra, vedem ca au adus un lot de la Pitesti. De departe îl recunosc pe Burcea. E si Lupascu, Morarescu. îi vad apoi, pe toti cei ce au venit cu mine de la Jilava. Miulescu, Matasaru, Baleanu, Fuchs...

Cu inima strânsa, caut sa-l disting cumva pe Turcanu. Lipseste. Nu e nici Levinski. Am un sentiment de siguranta. Rasuflu usurat. E ca o sentinta judeca­toreasca ce m'ar fi eliberat de catusele unei condam­nari aproape sigure.
Ne-am amestecat cu ceilalti de la Pitesti - tot vreo optzeci. Burcea prinde un moment prielnic si-mi spune, mai mult printre dinti:
- Am trait o luna de parca ar fi fost un secol. Demascarile si bataile iau proportii sinistre. Cei care au ramas acolo, îi poti socoti lasati în infern.
Apoi, pe un ton ce-i dezvaluie teama:
- Nu vorbi absolut nimic. E aici, unul Tanu Popa. Îl depaseste pe Levinski în brutalitate. Mi-e frica ca de­mascarile vor continua si aici. Acest Tanu Popa ne-a spus în duba, pe drum, ca în lagar, vom fi separati de ceilalti detinuti. Atât. De aici înainte nu mai pomeni o vorba despre demascari. Ne-ar putea costa trimiterea înapoi la Pitesti.

Asteptam, dar nimeni nu vine sa ne repartizeze în baraci. Constatam ca lagarul nu are înca instalata lu­mina electrica si ca apa se da cu portia. Trei butoaie, la vreo doua sute de metri de noi, sunt umplute dintr'o cisterna. Suntem toti chinuiti de foame; sfertul de pâine, ce l-am avut pentru seara, l-am mâncat de mult.
Suntem plini de praf din cap pâna'n picioare. II avem în ochi, în nas, în urechi. Sunt atât de îmbâcsit, încât mi-e sila de mine însumi!

"Responsabili" ai lagarului vin în fine si ne indica baracile. Noi, cei de la Pitesti, primim numerele 13 si 14. Sunt doua baraci izolate, în fundul lagarului. Cei de la Columbia am luat numarul 13, cei veniti de la Pitesti, dupa noi, numarul 14.
Deceptia e mare. Ne izbim în primul rând de lipsa de apa. Ni se spune ca pentru fiecare brigada, se da doua galeti pentru spalat. Trebuie s'o facem într'un jgheab de lemn, instalat lânga baraca.

Primim fiecare câte doua cani de apa. Am folosit-o asa cum am putut, sa ajunga pentru fata, urechi, gât si mâini. Ne-am spalat deasupra jgheabului ca sa avem si pentru picioare. Am intrat în baraci si am asteptat sa se întunece; lumina nu avem...
Dimineata, la patru si jumatate, suntem în picioare. Iesim numai în chiloti sau izmene, camasa pe umar.
E mult prea cald pentru aceasta ora atât de mati­nala! Se anunta o zi caniculara; soarele s'a ridicat de-un copac si-si trimite razele sa sparga pâcla, ce-ar vrea parca sa se transforme în nori. De-o luna de când sun­tem în Dobrogea, cerul nu ne-a fericit cu un strop de ploaie!
Platoul de unde se face plecarea spre santiere e înca gol. Noi suntem primii - pionieri ai noului santier! Zelosii nu ne dau pace: comanda, ne fixeaza ordinea, comportamentul. Trebuie sa fim cei mai buni! Asa a hotarât acel Tanu Popa, de care mi s'a vorbit.

În ciuda avântului nostru, a trebuit însa sa iesim ultimii pe poarta lagarului! Asa au gasit de cuviinta "responsabilii" cu repartizarea muncii.
Mergem încet, în ritmul fixat de escorta militara. Sunt trupele se securitate care se îndeletnicesc cu paza noastra aici.
Trecem pe un câmp cu iarba uscata, prafuita. Dam apoi de-o livada de caisi, pe jumatate uscati. De la tul­pina unui cais se ridica trei oameni si apoi se îndreapta spre coloana noastra. Trec prin fata celor doi soldati, care ne încadreaza pe partea stânga si se apropie de noi, la câtiva metri. Toti trei sunt tigani, în vârsta nu mai mult de treizeci de ani. Si-au scos camasile ca sa-i prinda si pe ei - ca si pe noi - razele soarelui de dimineata. Sunt, desigur, "responsabili pe santier ". Merg în pas cu noi. Apoi, ne masoara cu privirea, din cap pâna'n picioare; pe buze un zâmbet de batjocora. Dupa câteva minute, suntem obligati sa le ascultam parerile. Unul din ei, la vreo opt metri în fata celorlalti doi, le striga la cei din capul coloanei:
- Ba, manistilor.
Apoi, cel din dreptul meu:
- Ba, verzilor.
Celalalt îsi spune si el impresia asupra aspectului nostru:
- Unitati-va, ba, ce prapaditi si urâti arata.
Robotii le surâd. Vad în ei, desigur, tot ce are mai de seama clasa muncitoare!
Unul din tigani reactioneaza:
- Ce rânjiti, ba, la noi?
Si apoi, toti trei:
- Ba, nasolilor.

Mai merg un timp în rând cu noi, dupa care, brusc, o cotesc la stânga si se dau lânga un butoi cu apa, acoperit de frunzis. Se aseaza, cum le vine mai bine, în bataia razelor.
Si când te gândesti ca la Priesti se distrug oamenii în numele clasei muncitoare! Cum de nu-i ai în mâini Turcanule sa scoti putregaiul din ei!

Iata, în fine, si canalul! Suntem la locul de munca. Dar au fost altii înaintea noastra care au început sapa­turile, aici. Canalul e adâncit pâna acum la circa un metru, pe o latime de optzeci. Aflam ca se va merge cu sapatura pâna la cincisprezece metri. Pe malul dinspre mare, pamântul scos se ridica'n munti pitici ce ne îm­piedica vederea spre litoral. Trebuie sa fim la vreo cincisprezece kilometri departe de tarm.
În fund, în dreapta o alta brigada si-a început lucrul înaintea noastra.
Primim fiecare o roaba, un târnacop, o lopata. Un responsabil ne spune, în cuvinte putine, ce avem de facut: se rupe pamântul cu târnacopul, se încarca în roaba si se transporta, pâna la o distanta de circa trei sute de metri, pe o poteca de dulapi pusi cap la cap. Norma e de trei metri cubi.

Catre orele zece, arsita se lasa nemiloasa peste noi. Munca devine chin. La asta se adauga îndemnurile zelo­silor si amenintarile robotilor. Tanu Popa - trup îndesat, cap rotund, privire mereu banuitoare, încruntat, e aici, numai sa demaste pe cei ce nu se arata demni de "încrederea" ce le-a acordat-o clasa muncitoare. Asa ca teama trimeterii înapoi la Pitesti e întiparita pe fetele multora dintre noi! Lipsa de apa se face din ce în ce mai chinuitoare. Primim, dupa lunga asteptare, câte o portie - atât ca sa ai numai impresia ca ai baut...
Masa de prânz, venita cu întârziere, nu face decât sa îndoiasca chinul. în loc de pâine, primim mamaliga rece - o bucata dreptunghiulara, ceva mai mare ca podul palmei, groasa de doua degete.

Pamântul e atât de tare încât trebuie sa dai cu târna­copul un sfert de ora, ca sa ai pentru o treime de roaba. Unicul moment de oarecare destindere e când ajuns pe vârful ridicaturilor de pamânt depozitat, îti dai peste cap roaba sa se deserte, si-ti arunci pentru o clipa vederea spre mare. O disting ca o fâsie de pânza, ce se pierde stearsa, la linia orizontului. E momentul când ma întorc cu gândul la libertate. E atât de scurta, dar atât de bogata în simtaminte aceasta clipa! Fiindca aici, în lagarele de pe canal, nu te poti gândi cu placere, nici la cele mai neînsemnate întâmplari din viata unui detinut. Si asta, pentru simplul motiv ca lipsesc. Sa te gândesti ca mâncarea o sa fie mai buna în seara asta? Nu, fiindca totdeauna este la fel de proasta si insuficienta. Sa te gândesti, ca azi sau mâine ai sa te poti spala? Nu, fiindca nu e nici un semn ca apa o sa fie adusa în cantitate suficienta. La ce-ai putea sa te gândesti, la altceva? La nimic; fiindca nimic altceva nu mai este...

Câteva zile trec si iata ca se produce ceva în uni­formitatea de aici. Ni se dau carti postale. Ni se da si continutul: "Dragii mei, sunt bine si ma gândesc cu drag la voi. Aici avem ce ne trebuie. N'ar fi totusi rau, sa pot primi un pachet cu ceva alimente; mâncarea de cazan te poate îndestula, dar nu-ti ia pofta de bunatati. Mai am nevoie de unele lucruri de ale îmbracamintei... "

Si iata ca în aceste zile caniculare de Iulie, într'o Duminica dupa-masa, în lagar - ziua Domnului e res­pectata si aici începând de la ora prânzului - un cunos­cut îmi da vestea cea mare: a început razboiul în Asia, în Extremul Orient. Nu poate sa-mi dea un amanunt în plus; mai mult nu stie. Ma întorc cu vestea la baraca, dar o pastrez, bine înteles, numai pentru mine; în brigada noastra au reînceput demascarile! Primul semn a fost când ni s'a spus de Bogdanescu si Tanu Popa, ca nu avem voie sa luam contact cu ceilalti detinuti din lagar. Apoi, câtiva dintre noi au fost batuti; cei care saboteaza lucrul pe santier, cei care nu-si fac nor­ma. Eu n'am atins-o nici pe departe - un metru cub în loc de trei - însa în ultimele zile am simulat ca as avea atacuri de inima. O fac în fiecare zi pe la orele unsprezece - când caldura e în toi. îmi încarc o roaba ceva mai cu vârf si când ajung cu ea, unde pa­mântul rasturnat - negru, lucios - te îmbie sa te racoresti în prospetimea lui, cad pe spate si apoi suflu greu. Fiindca asa îmi închipui ca e atunci când ai atac de inima. Riscul e mare, dar mi-l iau totusi.

Izbucnirea razboiului în Extremul Orient îmi da curaj. Dupa multa chibzuinta, - unde si de ce ar avea loc, trag concluzia: America nu mai tolereaza dictaturile comuniste. A facut tot ce i-a stat în putinta; dar rabdarea are limite. America nu îngaduie ca oameni sa fie oprimati de tirani! în lume trebuie sa domine numai libertatea. Tirania a fost izbita întâi în Extremul Orient, dar de-sigur fortele libertatii nu vor întârzia s'o atace si aici, în Europa. Nu trebuie sa-mi pierd sperantele. Totul e, ca puterile libertatii au început sa loveasca în cele ale silniciei.

Niciodata nu m'am îndoit ca libertatea va veni si pentru noi. Niciodata n'am sa ma îndoiesc...
In timp ce canalul ne epuizeaza si ultimele puteri - asa, ca prin minune, ne sosesc pachetele. Continutul ne e desertat în paturi: cârnati, oua fierte, pui fripti, dar mucegaiti (caldura e de 45 de grade), brânza pe jumatate stricata. Mâncam totul si ne saturam. Dar vai, cine mai e în stare sa si judece... în urmatoarele zile, diareea face ravagii; pe santier, ne curatam picioa­rele cu pamânt. Mâncarea stricata ne-a dat stomacurile peste cap; debordam totul - si ne stergem tot cu pamânt...

Primim o lovitura! Comandantul lagarului - dupa câte aflu un fost muncitor din portul Constanta - si res­ponsabilul politic - recrutat din acelasi port - discuta aprins cu Tanu Popa si Bogdanescu. Discutia are loc numai la vreo douazeci de metri de baraca noastra. Arata ca si cum ar fi preocupati de probleme impor­tante! Ce-si spun, nu putem sti. Dar nu e greu sa banuim; suntem dati în seama celor doi roboti, au mâna libera sa faca ce vor cu noi. La o jumatate de ora, teama de care suntem cuprinsi nu se dezminte. Una din camere e golita de detinuti; cei ce-au ocupat-o sunt înghesuiti prin te noi. Priciurile ramân goale. în mijlocul camerei e adusa o masa lunga. La ferestre se pun paturi. Nimeni nu se se mai îndoieste ca s'a amenajat, cât ai bate din palme, o noua camera 4 Spital. Tanu Popa devine pe loc, mai dur ca oricând. Ne arunca priviri banuitoare - vede în fiecare din noi un dusman al clasei muncitoare.

Pe santier, se lucreaza acum în viteza marita. Multi depasesc norma de trei metri cubi. Nu numai ca o depasesc, ba o fac de doua ori si mai bine; sase-sapte metri cubi! Dar sunt si multi care n'o fac; n'o pot face. Eu, ramân mereu pe aceeasi pozitie; atacurile de inima. Nici nu s'ar putea altfel. Sa-mi schimb, asa, dintr'o data, felul de munca, înseamna demascarea si nu e exclus, reîntoarcerea la Pitesti...

Se merge din rau în mai rau. Seara, în noua camera, suntem adusi toti cei ce nu muncim cu elanul cerut de clasa muncitoare. Nu ni se mai cere o explicatie; suntem întinsi pe masa, dupa care urmeaza bataia, cu bâtele si curelele - ca la camera 4 Spital. Totul se executa rapid - la norma. Aici nu e timp de pierdut cu autobiografii, cu discutii asupra comportamentului celui demascat.

În urmatoarele zile, câtiva îsi pierd echilibrul. Se gasesc numai la un pas de brutalitatea robotilor. Baleanu, care la Jilava vedea în fiecare gardian un calau, acum e de nerecunoscut. Ca si cum ar fi cazut între noi dintr'o alta lume. Se încrunta, bruscheaza, ne da calificativul de banditi! Si se arata multumit de cazarea, hrana si higiena din lagar. Orice încercari sa i se stavi­leasca drumul spre decadere sunt zadarnice!

Demascarea de la Pitesti îsi da roadele - decaderea fizica si morala. Te chinuieste în somn, pe santier, în timp ce manânci, e peste tot, tronând peste aceasta viata fara o bucurie cât de stearsa, mereu dureroasa, aspra, nemiloasa...

Pe la jumatatea lunii August se întâmpla ceva deo­sebit. De-abia am început lucrul în aceasta dimineata, când un "responsabil" al lagarului, urmat de un sol­dat, vine spre locul nostru de munca. Se opreste pe santierul nostru si pâna sa-mi fac o impresie asupra vizitei, mi-aud numele strigat de pe o lista. Inima-mi zvâcneste! E chemat si Burcea. Nici el nu-si face norma! Dar numai noi doi. Totul se învârteste în jurul meu; suntem trimisi înapoi la Pitesti. Aici e viata de robi, dar acolo e infernul... Soldatul ne si ia în primire. Mai am timp sa-mi arunc o privire spre Dinu Georgescu. A apucat numai sa-si ridice usor mâna în sus, pâna în dreptul capului. A ramas cu ea asa, mut, privirea pierduta'n gol.

Canalul ne-a ramas în spate. înca câtiva pasi si-l pierdem din vedere. In fata noastra însa vreo doua­zeci de detinuti din alte brigazi, încadrati de santinele, parca ne asteapta. Ajunsi lânga ei, au toti fericirea în­tiparita pe fata! încet, recapat încrederea în mine. Aflu imediat ca e vorba de altceva, nu de reîntoarcerea la Pitesti. Suntem transferati într'un alt lagar. Regula e ca cei care îsi termina condamnarea sa fie eliberati de la Poarta Alba. Acolo poti astepta un timp - un an, doi, nu se stie cât. Brusc, sentimentele ma coplesesc: eliberarea de demascari are loc aici, între douazeci de detinuti, înconjurati de sentinele!

în drum spre lagar gândurile ma poarta într'o lume - fie ea cât de aspra - fara roboti, fara demascari. Ma consider liber - fiindca pâna acum mi-a fost teama sa si gândesc!
De-abia ne facem intrarea pe poarta lagarului, ca un "responsabil" ne spune scurt:
- Imediat la baraci si va luati bagajele. Intr'o ju­matate de ora sa fiti aici.
Plec într'o fuga. Burcea fuge si el dupa mine. în baraca, din doua miscari, tot ce-mi apartine îl am în brate. în usa, mi-arunc privirea peste priciurile goale; pe ele am fost terorizat timp de sase luni de zile, ceas de ceas, minut de minut.
Dar pun imediat capat gândurilor rele. Trebuie sa închei mai repede acest crâmpei de viata. Moartea o alung! Fug...
În urma mea vine si Burcea.

O jumatate de ora mai târziu, stam trântiti, la po­dea, în camion. Strabatem încet acelasi drum înecat în praf, lipiti unul de altul, linistiti, muti, abandonati unei lumi mai bune, lasata la pofta inimii. Nu mai sunt sleit de puteri, nu mai sunt indiferent fata de viitor, fata de mine, nu mai sunt cel care a încetat sa mai lupte. Eliberat de demascari, instinctiv îmi salt capul peste oblonul camionului sa contemplu aceasta fuga catre orizontul de coline dobrogene, lipsite de vegetatie, dar atragatoare.
Trei ore mai târziu suntem în poarta noului lagar. Doua sentinele ne dau drumul înauntru. Suntem luati în primire de un "responsabil", dupa ce ne-a gasit numele pe-o lista.

Este ora 11. Lagarul, imens, trebuie sa aiba peste o suta de baraci, îmi apare ca o "oaza" în aceasta însiruire de lagare între Cernavoda si Marea Neagra. Se vad cismele în fata baracilor, e lumina electrica, putinii detinuti la aceasta ora în lagar nu sunt cu mur­daria pe ei. Aici, oricum, totul pare mai pamântesc; infernul e în urma. Si fiindca în viata, de multe ori, din rau dai în mai rau, dar si din bine în mai bine, asa si astazi, suntem lasati liberi, pâna la ora sase, când va trebui sa fim pe platou. Se va face o repartizare generala pe baraci. Asa ca am plecat, care încotro, sa ne gasim prieteni sau cunoscuti.

Sunt singur pe platoul din mijlocul lagarului. Soa­rele bate puternic iar pamântul uscat, parca face arsita si mai mare. Ma îndrept catre o cladire în constructie, sa-mi caut un loc la umbra. Dar din spate mi-aud nu­mele. Ma întorc si dau cu ochii de un prieten. Nu l-am mai vazut de multi ani si nu-mi închipuiam sa-l gasesc aici. Sunt placut impresionat de neasteptata întâlnire dar si surprins de cum a reactionat la vederea mea. întâmpinându-l, se opreste si ramâne ca pironit, îmi dau seama ca aspectul meu l'a socat; a fost mai mult o miscare involuntara. Îi spun pe scurt care e cauza de arat asa cum sunt. Bine înteles, nu-i vorbesc de demascari. Nici nu te-ar putea întelege, asa din câteva cuvinte si nici precaut n'ar fi sa dau aici în vileag, ceea ce e considerat strict secret. I-am spus numai de conditiile de cazare si de munca de la Valea Neagra. El, la rândul lui, ma lamureste în câteva vorbe cum de se gaseste aici: a fost prins la granita cu Iugoslavia - vrea sa ajunga în lumea libera. E frontierist. Dar brusc, ia o hotarâre:

Asteapta-ma aici. Ma duc la baie, sa vad ce se poate face; pentru cinci tigari, reusesti câteodata sa fii lasat înauntru. Pleaca în fuga si dupa cinci minute vine cu aprobarea. Imediat întindem pasii spre baraca lui. îl astept afara, fiindca toti ceilalti din brigada dorm. Lucreaza în tura de noapte.

Mi-aduce o camasa curata, o pereche de chiloti, un prosop; apoi sapun, o lama de ras, o oglinda de buzunar. Mai primesc o bucata de pâine si câteva felii de salam uscat, sa le am dupa ce ma spal. El a primit un pachet zilele trecute.
Ajunsi la baie, bate discret în usa. În prag apare o hantila de om. E numai în pantaloni vargati. Un cap mic, pentru un trup prea lung, ochi fiorosi, buze subtiri, dintii din fata cazuti, mâinile, doua hulube atârnate. E detinut de drept comun si e de cincisprezece ani în puscarie. Asa m'a informat pe drum prietenul, îmi face un semn din cap, care înseamna: intra. Prie­tenul ma lasa în seama puscariasului. închide usa cu cheia si suntem numai noi doi în baie. Am o usoara teama. Oricum, ma aflu în fata unui ucigas. De precaut-tie, îi zâmbesc. El rânjeste, dar îmi dau seama ca a vrut sa raspunda la zâmbetul meu. Din sala mare de dusuri, ma vâra într'o camaruta, unde am apa fierbinte, la un robinet. E si un hârdau, unde pot sa ma bag cu totul.

Asteptam sa se umple "baia". între timp îmi spu­ne ca e condamnat la douazeci si cinci de ani de munca silnica, dar ca spera sa fie gratiat peste patru ani. Ma obisnuiesc încet în tovarasia lui; nu mi se mai pare atât de fioros. îl întreb pentru ce a fost condamnat. Mi-a dat infractiunea în expresie pura: "l-am guitat pe unu". Apoi el pleaca si ma lasa singur în camaruta. Ma vâr în apa fierbinte si ramân asa un timp, cazut în aceasta placere, fara ca gândurile sa ma mai poarte nici în trecut, nici la ziua de mâine. Prezentul e acum totul; m'am eliberat de teroare si-mi dau jos murdaria de pe mine. Cum minutele trec, stratul de jeg începe sa se moaie. Pielea mi se elibereaza, porii mi se desfac, încet devin un alt om. Sapunul face minuni. Trec la ras si apoi îmi privesc cu atentie chipul în oglinjoara. Nu mi l-am mai vazut de un an si jumatate.

Sunt atât de slab! Ochii, în fundul orbitelor, au un luciu straniu, obrajii îmi sunt supti, buzele livide. în jos, pot sa-mi numar coastele, soldurile îmi sunt ca doua oase trase parca în afara. Ma simt însa sanatos! Si simturile nu ma înseala. N'ar putea sa ma convinga de contrariul o duzina de medici.

Seful baii intra peste mine si-mi spune cu oarecare parere de rau - i se vede chiar în ochii lui fiorosi - ca trebuie sa parasesc baia.
In timp ce ma sterg, da din cap - plecat usor la dreapta si la stânga. Nu spune nimic, dar îi înteleg miscarea: slab, e atât de slab si mai are si urme de bâta pe spinare. La plecare, dau sa-i multumesc, dar îmi ia mâna, o întoarce pe-o parte si pe alta, o cerce­teaza cu ochii unui încercat dermatolog, apoi spune:
- Murdaria a intrat adânc în pielea de pe mâini. Nu o sa iasa cu una cu doua. Dar cu o perie si sapun mult îi dai de hac în câteva saptamâni.
Ii multumesc pentru tot - baie si consultatie - si ies pe platou, în plina bataie a soarelui de dupa masa. Azi e 18 August 1950. E ziua când închei sapte luni de teroare. Dar ramân cu ea în gând, ca un strigat de oameni schingiuiti, venit de dupa ziduri de temnita. Nu e un strigat de ajutor, e unul de moarte...

sursa: http://www.procesulcomunismului.com