Dupa carantina prevazuta de regulamentul penitenciar, unde am mai stat cu prietenii mei de la Cluj, am fost dus în Celularul mare, la sectia celor cu munca silnica.
în celula în care am intrat am întâlnit trei studenti de la Iasi. Lotul lor fusese adus cu putin înaintea noastra.

Moldova trebuia cucerita de comunism prima, în vederea apropierii ei imediate de Moscova, pentru asta fiind prevazute masuri speciale de descurajare. Toti adversarii activi ai comunismului au fost strânsi la Suceava, unde era cea mai mare închisoare din Moldova (cum am spus, mostenire cu care ne-a blagoslovit civilizatia habsburgica). Au fost aduse aici echipe speciale de anchetatori de la Bucuresti, au facut anchetele pe loc în închisoare, au venit aici si complete de judecata, în incinta, acordându-se cele mai mari pedepse. în raport cu alte mari orase unde au fost procese. în restul tarii, sefii centrelor studentesti au luat câte 15 ani. La Suceava, 15 ani a fost o nimica la care au fost condamnati multi studenti, iar destui de multi au primit pâna la 25 de ani, depasind Tribunalul de la Nurnberg, unde macar au fost judecate fapte.

Asa ca, odata cu aducerea sucevenilor, s-a umplut sectia de munca silnica. Noii mei companioni erau Virgil Lungianu, Gheorghe (Gioga) Parizianu si Gheorghe Costea.

Primul, student anul V la Medicina, parea un baiat inteligent si bine pregatit profesional, era fiu de preot botosenean, crescut cu prescura româneasca, patruns de credinta stramoseasca. A intrat în lupta si în închisoare împreuna cu fratele sau mai mic, înca elev în ultima clasa de liceu. Tatal lor murise, iar biata maica preoteasa îsi plângea feciorii, pe la  Ivesti-Tecuci unde traia, plângea ca si mama mea. în închisoare ziua începe la 5 dimineata si tine pâna la 10 seara, când se da stingerea si te poti culca. Cu ce se pot umple cele 17 ore, când nu ai nimic de facut? Cu povestiri, de multe ori cu caracter autobiografic, asa ca am ajuns sa ne cunoastem familiile reciproc. Mai târziu discutiile au avut si caracter profesional, caci nu ne gândeam nici unul sa renuntam la cariera întrerupta, ori cultural, în masura în care beneficiai de prezenta în celula a persoanelor cu un bagaj spiritual mai ales. Deci, la început, cunoastere reciproca.

Al doilea student sucevean era macedoneanul Gioga Parizianu, student în anul II la Medicina ieseana. Un baiat scund, falcos, dârz, perseverent. Nascut la Gorna - Djumaia, facuse primele clase la liceul românesc din Sofia si era mândru de scoala si de uniforma lor de acolo, unde se distingeau de bulgari nu numai prin limba dar si prin tinuta lor. în baza schimbului de populatie prevazut în acordul de cedare a Cadrilaterului, în septembrie 1940, batrânul Parisof, cum îl chema pe tatal sau pe atunci, satul de dusmania ce-o purtau bulgarii vlahilor aromâni, a facut formele cuvenite si în 1942 s-au stramutat în România, unde pentru batrânii familiei limba le era parca straina, desi de un neam, dar unde nimeni nu-i ura pentru legea lor. Au fost repartizati la Moinesti-Bacau. Un frate mai mare al lui Gioga era la Constanta, un altul era student la Bucuresti si-1 chema Parizescu, vrând sa se integreze românilor nord-dunareni, iar cel mai mic. Paris -Pisi- era înca elev la liceu, lânga parinti si a pastrat numele stramosesc Paris (fara - escu si fara - anu, cum i-au botezat la biroul populatiei, precum facusera si bulgarii când le-au adaugat pe of în coada). Gioga avea de facut 20 sau 25 de ani, nu mai retin exact, pentru ca fusese implicat într-o echipa care depozitase în munti armament ramas de la razboi. Ghita Ungurasu adunase ce gasise risipit prin locurile natale si a îngropat „ comoara " într-un adapost facut anume în muntii din preajma stânii tatalui sau. Gioga participase la aceasta actiune de îngropare. Nu mai retin de unde s-a dat de fir, dar pe el l-au deznodat în batai. L-au batut si l-au înfometat pâna a înnebunit literalmente. în aceasta stare l-au dus sa dezgroape depozitul si - dupa cum povestesc alti martori -, când a trecut pe lânga stâna baciului Ungurasu, s-a repezit la trocul câinilor si a baut zerul din troc. Nici apa nu-i dadusera nu stiu câta vreme. Era un baiat cuminte, modest si dornic sa învete orice, caci recunostea ca a avut dificultati cu limba. Era primul aromân cu care stateam mai mult de vorba si-mi placea sa-1 ascult cum vorbea româneste - daco-romana - cu gura mai închisa, cu vorba strecurata -parca- printre dinti si cu litera "r" pronuntata mai scurt.

Al treilea din camera era Ghita Costea, student la Geografie, originar din Casin - Bacau. Ai lui de acasa, tatal si fratii, erau carausi de marfuri. Satul lor din apropierea Pasului Oituz se îndeletnicea, între altele, si cu carausia. Aveau cai puternici si carute ferecate, mari, cu coviltire si duceau în Ardeal ori în spre câmpie produse petroliere, sare, ori alte marfuri. Mi-am amintit de vlahii, chervanagii sud-dunareni, trecuti în istoriile bizantine.

De la acesti suceveni, cum le spuneam dupa locul supliciului lor, am aflat despre actiunea începuta acolo de Turcanu. Acesta avusese scurte legaturi cu organizatia legionara de la ei (nu retin daca în liceu ori în facultate) si din proprie initiativa, parasindu-si prietenii de scurta durata, se baga la comunisti. în 1947 merge în Bulgaria cu o brigada de „ udarnici" pe un santier al tineretului. Dupa cum se stie, santierele acestea erau locuri de îndoctrinare. Când se întoarce, este recrutat pentru o scoala de diplomati a partidului, la Bucuresti. Cele de mai sus mi le-au povestit cei trei colocatari, înainte de activitatea lui de la Pitesti. Dupa arestarea sa, furios ca a fost declarat de cei cu care avusese fugarele lui legaturi, a vrut sa dovedeasca faptul ca este comunist sincer si a facut împreuna cu altii care voiau si ei sa se reabiliteze, Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste {ODECACA, dupa cum îi poreclise, în derâdere, marea majoritate a detinutilor de la Suceava). Se asociase lui Turcanu si Alexandru-Sura Bogdanovici, student la Drept, originar de pe la Soroca. Acesta îl atrasese în scop de reeducare si eliberare anticipata pe un alt sorocean. Alexandru Popa (cunoscut sub numele de Popa Tanu), student mai mic, în anul I sau II la Agronomie. Pe ultimul îl cunosteam, caci în vara lui 1944 fusese refugiat la Oravita, ne împrietenisem chiar, ma vizita, eu împrumutându-i carti. Vorbisem deseori si m-a facut sa cunosc o alta fata a plaiurilor sale natale. Dupa foametea care bântuise acolo în 1936 ramasesem cu impresia ca Basarabia era un pamânt sarac. El mi-a vorbit mult de frumusetea si bogatia nefericitei lor provincii. Aflând acum despre dezertarea lui am ramas surprins neplacut, eu cunoscându-1 cu totul altfel, cu puternice simtaminte nationale si religioase. Am auzit mai târziu ca trecând sincer de partea lui Turcanu, i-a divulgat aderarea oportunista a lui Bogdanovici la reeducare. Sura voise ca aderentii lui sa-si însuseasca cunostinte de ideologie marxista, sa dea astfel aparenta trecerii la noua societate, în scopul eliberarii înainte de termen. Divulgarea planului sau de catre Popa Tanu a fost pretextul bataii cumplite în care s-a sfârsit bietul Bogdanovici, care a murit implorându-si calaul: Nu ma omorî, Eugene, nu ma omorî (asta mai târziu, la Pitesti).

Oamenii lui Turcanu beneficiau de carti, în scop de lamurire, dar nu prea multe. îl aveau în schimb pe seful lor, deja documentat în perioada pe care o petrecuse de când trecuse la comunisti. La Suceava nu se întrezarea modelul care avea sa se instituie la Pitesti. Parea o actiune blânda de informare ideologica în scopul schimbarii opiniilor, dar nici asa nu a avut prea multi aderenti. Atât am retinut din povestirile celor trei noi prieteni ai mei.

Nu am stat prea mult în formatia asta si s-a facut o redistribuire pe celule. Cum aveam sa aflu mai târziu, aveam un politruc - Marina - care si-a început activitatea prin amestecarea în camere în formatii noi, dupa un plan al lui. Stia el de ce. Pâna acum nu banuiam pe nici unul dintre noi ca ar fi în stare sa ne toarne. Si nici nu a facut-o nimeni, în epoca aia.

Acum am nimerit în camera cu nea Aurica Dragodan, care facea puscarie din 1941-1942.1 se spunea Magistrul, caci învatase pe multi la viata lui. Era originar din Alexandria, îsi pierduse libertatea dupa evenimentele din ianuarie 1941, într-un proces al Fratiilor de Cruce. Era un baiat slab, cu figura de ascet, nici nu era mirare dupa atâtia ani de subzistenta la toarta cazanului puscariei. Doar si Arghezi constatase ca „De foame si chinul rabdarii / Lipita li-i burta de sira spinarii". Dar era vânos, optimist, destul de zâmbitor dupa atâtia ani sub zabrele. Se plimba mult prin camera, tacut. Nu banuiam ca se ocupa cu poezia, era modest si niciodata nu ne-a spus ce-a compus.

Ceilalti doi erau doi bucuresteni dintr-o organizatie national-taranista. Despre unul, Ilie Dumitrescu, retin ca era din Floreasca si din povestirile lui am cunoscut viata de cartier bucurestean. Cel de al doilea, Tudorel Petreanu era medicinist, mai mic cu 4 ani decât mine. Avea o fire blânda, tacuta, linistita, cu foarte mult bun simt. Tinerii national - taranisti fusesera prinsi voind sa arunce în aer statuia Ostasului sovietic, de la Sosea. Erau mai multi în lot, majoritatea din acelasi cartier, Floreasca, dintre ei am cunoscut mai târziu pe Alexandru Tetler -Toie -, un patimas al muzicii de jazz, care m-a uimit prin cunostintele sale în acest domeniu. Erau buni camarazi de camera, niciodata n-am avut vreo divergenta politica, era prea mare si prea tare dusmanul comun. Desi gestul cu statuia nu parea prea serios, era maret prin continut, caci exprima ura si lupta împotriva celor care ne-au adus noua robie.

Ni s-a dat voie sa scriem acasa si sa primim si noi cei de la munca silnica, un pachet lunar, de trei kilograme. Cam dupa o saptamâna au început sa soseasca primele pachete. Cei mai multi beneficiari au fost cei care aveau familiile prin apropiere, întelegând aici si pe cei din Bucuresti, între cei bucurosi a fost si Valeriu Gafencu. Acesta, împreuna cu Ion Ianolide faceau si ei închisoare ca si Dragodan, de pe timpul lui Antonescu, ei fiind cunoscuti de catre noi, cei proaspat veniti, ca având o puternica traire crestina. Se rugau mult si se purtau cu blândete si cu dragoste cu cei din jurul lor. Ca si nea Aurica al nostru, erau si slabi si palizi. Gafencu mergea, când ne scotea la plimbare, cu pasi gârboviti, nu de povara anilor, caci doar la arestare era student, ci de-a lipsurilor îndurate. Dupa atâtia ani de zile de lipsa de contact, a primit si el pachet de la o sora a sa din Bucuresti. Si ne-am trezit, într-o zi când trecea cu tineta la program, furisându-se de ochiul gardianului, ca ne deschide vizeta (tot vizeta i se spunea si usitii facute în usa celulei, pentru introducerea mâncarii) si ne arunca un pachetel, câte o gustare din cele trei kilograme pe care le-a primit. înainte de a apuca sa-1 restituim, el a murmurat ca o scuza:

- Mai mult ca un gând fratesc, plecând repede sa duca si celor din alte camere, pe lânga care trecea, darul lui de gând si de inima. Acesta era Valeriu Gafencu. în demascarile care au urmat, ce avea el de spus din exterior, caci trecusera atâtia ani de când era închis si nu mai prezenta nici un interes, dar trebuia umilit prin autodemascare, sa darâme în ochii celor din jur imaginea de model care ne-o formasem despre el. Ce ar fi avut de spus un sfânt unui tâlhar?

Poate ca daca era un duhovnic, poate ca o fi avut vreun gând vrajmas sa marturiseasca, dar fapte, nici una. însa gesturi ca cel cu împartirea pachetului se puteau politiza ca ajutor legionar. Si Valeriu, care era printre noi un marturisitor al dragostei crestine, urma sa fie umilit pentru fapta sa cea buna.

Chilipirul cu pachetele a tinut doar câteva zile. Pâna sa ajunga scrisoarea la ai mei si pâna sa vina si ei cu pachetul, daca au trecut 7 zile. A venit tata (cum mi-a spus dupa eliberarea mea) dar de la poarta l-au întors înapoi. Pe 8 iunie s-a întrerupt ori ce legatura cu familiile. Deci beneficiasem de o carte postala trimisa, fara drept de raspuns.

Cum era firesc pentru el, politrucul îsi continua actiunea, cu izolarea noastra si ruperea de cei dragi. Sa nu mai stie nimeni ce se va întâmpla cu noi. Avea el planurile lui (ori mai bine zis ale celor de deasupra lui), dar noi nu intuiam ce se va întâmpla cu noi.

Pe la începutul verii, ne-a chemat unul câte unul, sa stam de vorba cu el, sa ne cunoasca. Ori poate era o metoda prin care se întâlnea cu oamenii pe care de buna seama ca îi avea, dar noi înca nu-i descoperisem. Pâna la urma nu a ajuns sa-i cheme pe toti din Celular.

Când mi-a venit rândul, dupa identificarea de rigoare, numele, locul nasterii, condamnarea, m-a întrebat si data arestarii. îi spun eu 8 iunie 1948 (data reala si nu cea de 5 iunie, care este trecuta în mandat) la care el întinde plasa, sa ma agate în discutie cu subiect politic.

 -Aaa, importanta zi, ce s-a mai întâmplat atunci ?

 -Am dat bacalaureatul, în 1942, raspund eu ricosând (raspunsul), caci el se referea mai mult ca sigur la Restauratia lui Carol al H-lea, singurul eveniment istoric mai recent petrecut la data cu pricina. Cum Carol nu fusese agreat de noi, ba dimpotriva, ne facuse mult rau, ucigând prin oamenii lui -Armând Calinescu, g-ralii Gheorghe Argeseanu, Gavrila Marinescu si toata liota Frontului Renasterii Nationale -toata elita noastra, voia sa ma angajeze în discutie pe aceasta tema.

- Nu, altceva, insista el. Mi-aduc aminte si eu si atac la rândul meu:

- Ne-ati luat pachetele, anul acesta, pe 8 iunie.

S-a stapânit si m-a trimis la camera, caci probabil i-a fost suficient, m-a cunoscut.

Nu mai stiu care si când au plecat din camera. Mai stiu însa pe cine a mai venit, pastrându-se întotdeauna compozitia de patru detinuti.

Paul Iordachescu, licentiat în Istorie, dar si student în anul al doilea la Italiana, pentru care se nimerise printre noi, cei neispraviti. Era un barbat înalt, slab din constitutie, putin aplecat din mijloc si cu picioare atâta de subtiri ca te mirai cum îl poarta si nu se frâng. Era bun povestitor, mi se parea ca pâna la confabulatie, dar si cu bogate cunostinte în domeniul în care se pregatise, din care ne împartasea cu larghete si noua. Ne delecta si cu amintiri nostime din copilaria sa îndestulata (tatal sau fusese directorul culturilor de sfecla de zahar, din Ministerul Agriculturii, cu specializare în strainatate, iar fratii tatalui au fost celebri teologi, unul profesor, la Teologia din Cernauti, iar celalalt directorul Seminarului Veniamin Costachi, din Iasi). Povestea odata, cu umor, dar parca si cu o umbra de neliniste, cum - student fiind - a facut cu un grup de studenti de la Istorie o excursie cu caracter de studiu prin Ardeal. La Alba Iulia, o tiganca ghicitoare, vazând grupul de tineri si tinere, s-a luat dupa ei, ca sa le ghiceasca norocul în palma. Fetele s-au prins, tiganca -priceputa -le spunea numai de bine si de dragoste si toti râdeau. Când i-a întins si Paul mâna, ghicitoarea s-a uitat si i-a împins-o înapoi: Du-te de-aici, ca tie nu-ti ghicesc. Paul a insistat, caci îl facuse curios, si în cele din urma i-a spus, speriindu-i si pe ceilalti:

-Vad lacrimi, lanturi si sânge.

Paul povestea si mi s-a parut ca în ciuda nepasarii aparente, îl stapânea parca si o îndoiala asupra viitorului, caci prezentul era asa precum îl ghicise tiganca, lacrimi pentru cei de acasa si lanturi pentru el. Si non e vero, e ben trovato, mi-am zis eu, fiind vorba de un student la Italiana. Dar n -a fost asa, urma sa fie totul adevarat, chiar daca numai din coincidenta.

Era pe atunci, pe sectia noastra, un gardian rau, Georgescu, care era foarte zelos, slugarnic cu cei mari dar zbir cu cei fara aparare, înjura, brusca si pentru fleacuri baga oamenii la izolare, la „Apararea Pasiva" cum zicea el. Izolarea se facea într-un beci situat sub demisolul cladirii, probabil fostul adapost prevazut pentru Apararea Pasiva din timpul razboiului, adaptat pentru noua functie. Avea o usa scunda, de trebuia sa intri încovoiat. în interior era ciment pe jos si nici un mobilier, nici macar tineta pentru necesitati, încât era plin de murdarie si de miros acid de urina si de fecale. Lumina nu era deloc, întunericul cel mai negru. Cel izolat vedea doar cât apuca pâna nu se închidea usa dupa el. Daca îi dadea în gând, dormea stând pe gamela întoarsa cu fundul în sus, altfel decât pe cimentul ud si murdar. Paul a gasit si el solutia. Nici nu mai stiu pentru ce 1-a izolat, s-a uitat la geam, care era situat mai sus decât capul, încât trebuia sa te sui pe patul de deasupra pentru a privi afara, ori poate ca i s-a parut ca i-a raspuns obraznic, destul ca Georgescu i-a facut-o. Când s-a întors era si mai slab si tremura de frigul din beci. Dupa vreo saptamâna s-a vaitat ca l-au luat niste friguri de-i clantaneau dintii din gura. Dupa trei zile, iara. A pus-o pe seama turtoiului. Pe atunci, de doua ori pe saptamâna ne dadeau în loc de pâine, malai. Se nimerise chiar în zilele anterioare frisoanelor sa ne dea niste turtoi (asa îi ziceam în puscarie turtei de malai) acru, cu gust de fermentatie de am si râs ca-i facut cu lapte acru, dar era stricat de-a binelea. L-am mâncat toti, caci altceva nu aveam si Paul a crezut ca din asta i se trage. Dar era malarie, caci beciul în care statuse era plin de apa si de tântari. A fost dus la infirmerie de unde apoi a fost dus cu duba. Am auzit doua variante ale mortii sale: în batai, sau dupa o hemoptizie. în oricare dintre ele, apare cea de-a treia prezicere, sângele, care a urmat lacrimilor si lanturilor pe care i le-au pus la plecarea din Pitesti (avea si el 15 ani de condamnare), încheindu-se astfel destinul tragic al tânarului profesor.

Un alt prieten din celula asta a fost Anghel Avram (Avramut, dezmierdat atât de ardeleneste de ai lui). Era din Balomirul de Câmp, din Alba si studia la Bucuresti Artele Frumoase - coleg de an si prieten cu Popescu - Gopo, pe care el mi-1 descria înca de pe atunci ca foarte înzestrat. Anghel scapase de arestarile din 15 mai si a plecat în Alba sa achizitioneze merinde, faina, slanina si ce-o mai fi, pentru Rezistenta din Muntele Mare, unde se strânsesera luptatori din mai multe partide. împreuna cu Puiu Obreja, cel condamnat la moarte si executat prin 1949, mai fusese si altadata acasa, la Balomirul de Câmp, unde pe timpul razboiului fusese un aeroport de campanie al armatei germane. Aici mai ramasesera netransportate si nedezamorsate multe bombe nefolosite în razboi. Pe furis, caci erau pazite de ostasi, le-au demontat si au scos explozibilul din ele, tot pentru lupta celor din munti. De aceea acum avea doua condamnari, una mare, politica, iar alta mai mica de drept comun, derizorie din toate punctele de vedere, trei ani de zile pentru furt calificat (de bombe).

Ca pictor, era un admirator al peisajului si a bogatiei de culori. Ne-am vorbit despre curentele din arta plastica, fiind un bun cunoscator al istoriei artelor.

Pe toamna, cum noi ne sculam dupa clopot la ora 5, el se ridica la fereastra, cu tot riscul de a fi pedepsit si nu se mai satura sa priveasca zorile. într-adevar, niciodata nu am vazut un tablou mai frumos, sau mai bine zis, tablouri mai frumoase. Pe cerul toamnei norii se schimbau din clipa în clipa si razele ivite la orizont le luminau continutul zdrentuit, cu intensitati de culoare diferind dupa grosimea norului. Avramut nu se mai satura:

- Minunat, minunat!

Si avea dreptate, caci daca zaboveai un pic, imaginile se schimbau ca într-un caleidoscop miraculos. Merita riscul de a fi prins. Georgescu nu ar fi fost receptiv la motivatiile noastre estetice, iar ridicarea pe patul de sus, dupa ora desteptarii, era privita ca o luare de contact cu camera învecinata, ferestrele fiind apropiate una de alta. Contactul cu camerele vecine era interzis si vigilenta izvorâta din lupta de clasa se traducea cu zile de beci, cum o patise bietul Iordachescu.

Avramut mai povestise cum la un Pasti, neavând bani sa mearga acasa la parinti, un coleg cu care împartea o mansarda din cartierul Tei, a prins motanul gras al proprietaresei si 1-a sacrificat pe post de miel. El sustinea ca nu s-a înfruptat, tinând post în continuare, dar de Revelion, care a venit, desi nu am avut placinte, l-am tratat numai cu un ravas: Mâine dimineata-n zori/ Sa-ti aduca Noul An/Bogatie de culori/Si un...minunat motan.

Pe lânga noi a mai fost adus Ioan Godea, un student în anul V la Politehnica din Timisoara. Era si el tot ardelean, ca si Avramut, dar de pe versantul vestic al Muntilor Apuseni, din plasa Beliu, Bihor. Era mai scund de stat, dar mi se parea bine legat, un baiat mai tacut, meticulos si manierat, cunoscator si al limbii maghiare si ma apucasem cu el sa rup câteva cuvinte unguresti. Se apropia Craciunul si ne cântam în surdina colindele, cum se obisnuieste a primi Nasterea Domnului. Ionica Godea ne-a învatat un colind de prin partile lui: Linu-i lin si iarasi lin/ Bate vântul frunza lin. Mi-a placut foarte mult melodia, aducea parca atâta pace în sufletele noastre. I-am facut, dupa ea, alt text, de circumstanta, dar în gând numai, caci hârtie si instrumente de scris nu aveam, dorind ca în Seara Sfânta sa le fac surpriza si sa li-1 cânt. îl mai retin dupa cei 42 de ani care au trecut, desi nu l-am scris niciodata: Calatoare logostea/ Locului ramâi/ Sa cobori pe-un fulg de nea/ Sa te prind în mâini/ Sa te port cu glas plapând/ Binevestitor/ Peste pârtiile din gând/ Prin ograzi de dor/ Tu sa arzi, eu sa colind/ Peste ani si zari/ Amintiri de mult s-aprind,/ Albe lumânari. Refrenul: Unu-i Seara Sfânta, lin,/ Glas de îngeri cânta lin/Robilor alin/ Linu-i cer de stele plin/ Raze prin zabrele vin/ Robilor alin.

Dar nu am mai apucat sa le cânt versiunea mea. în Seara de Ajun, nici nu se amurgise bine ca si s-a dat stingerea, pe la ora 17 si ceva. Gardienii de pe sala, ca niciodata pâna atunci, treceau într-una pe la vizete, poruncindu-ne sa ne culcam si sa nu auda nici o vorba. Ne-am cântat fiecare în gând colindele dragi, cu repertoriul îmbogatit de nea Aurica Dragodan, de la care am învatat niste cuvinte noi pentru colinda O ce veste minunata. Pe unele le-a pus pe seama lui Radu Gyr, dar multe erau ale sale, într-un stil care nu era pastisa, caci izvora din aceleasi suferinte si se înscriau în canonul melodiei.

Noi eram în Celularul mare, pe Nord, încât nu aflasem înca ce se petrecuse la Sfântul Nicolae la Camera 4 Spital. Cum gardienii, în frunte cu directorul Dumitrescu, au pândit la usa, înarmati cu ciomege si curele, pâna a dat Turcanu chemarea ca este atacat de banditi. O înscenare care justifica amestecul administratiei, dar care a marcat declansarea demascarilor, asa numita pâna azi - de comunisti si neocomunisti -reeducarea de la Pitesti. Ciomagul a ramas în mod oficial în mâna lui Turcanu si a cetei lui de reeducati din ODECACA-ul de la Suceava. Dar noi nu stiam pe atunci înca nimic despre "cutremur".

În prima zi de Craciun, în mod intentionat si provocator, ni s-a dat la amiaza o ciorba de fasole, în care înotau, ca niste pestisori în acvariu, câteva boabe. în celula vecina, din stânga noastra, era Ghita Costea, cel cu care statusem mai înainte si un consatean de-al sau, Nica Cojocaru, student la Franceza la Iasi. L-am auzit pe acesta din urma cum 1-a întrebat, cu consternare si chiar cu repros în glas, pe gardian:

-  Pai bine, domnu' Dina (îl chema pe acela Florea Dina si a ajuns ulterior ofiter, distingându-se prin brutalitate), ne dati fasole în ziua de Craciun ?

- Mai Cojocarule, spune tu drept, ai mai mâncat tu fasole în ziua de Craciun?

- N-am mâncat, domnule, niciodata.

-  Vezi, ma, noi îti dam sa manânci ce n-ai mâncat nici acas'la tat-tu. Si a plecat râzând batjocoritor.

Îl mai retin din celula asta pe Vasile Colotelo, bucovinean, fost functionar la Regionala C.F.R. Iasi si student la Drept, în acelasi oras. Avea o condamnare de 25 de ani. îmi povestea ce ghinion 1-a urmarit si când a terminat liceul si anul trecut, când era sa termine facultatea. Era în 1938 la Cernauti, când Siguranta 1-a luat de pe banca examenului de bacalaureat, neînduplecându-se la insistenta comisiei de examinare sa-1 lase sa termine examenul si apoi, gata, pot sa-1 ridice. Tatal sau - era un învatator sever si corect, de formatie austriaca - 1-a renegat, nevoind sa se recunoasca tata de puscarias. A urmat dezastrul national din 1940, când în urma politicii oficiale românesti, rusii ne-au luat Bucovina. Tatal a recunoscut ca fiul avusese dreptate si s-au împacat. A plecat apoi la armata si la razboi, tatal se prapadise pe drumurile bajeniei, când s-a reîntors din Cehoslovacia, nu 1-a mai regasit. S-a stabilit la Iasi, a intrat functionar, pentru a-si câstiga existenta, caci acum nu mai avea si alte surse, familiare de trai, dar nu a parasit nici visul tatalui sau, de a-1 sti cu facultatea terminata. Iar în iunie 1948, în ultima sesiune ce o mai avea de dat, iarasi l-au închis. Dar acuma altii.

Am mai auzit apoi despre el la Aiud, în urma tuturor prabusirilor, trecând si prin demascari, a gasit alinare în credinta si în rugaciune, devenind un mistic profund si practicant, cu ore întregi de rugaciune pe zi. Ofiterul politic, într-o discutie cu detinutul, vrând sa-1 loveasca sufleteste, i-a spus ca logodnica 1-a parasit (era dupa vreo 12 ani de închisoare si securistii gaseau o placere diabolica în a anunta divorturile ca semn ca toata lumea ne-a parasit.) Dar Vasile, tare sufleteste, îi raspunse ca îi pare bine ca macar ea sa fie fericita. Politrucul continua însa atacul:

- Dar stii cu cine, ma? Cu un popa.

Dar Vasile, senin, îi raspunde ca îi pare bine ca macar a dat de un om cu frica lui Dumnezeu. Bunatatea serafica a lui Colotelo a învins perfidia politrucului.

Despre „Cazul Pitesti" au scris multi, cel mai adesea din auzite. Cei care au trait drama, asa cum se mira dr. Banu Radulescu în revista „Memoria ", se feresc sa vorbeasca public. Cei care o fac, au avut o sansa si nu s-au compromis prea mult, fie acolo, fie mai târziu. Dar în afara mortilor martirizati, care ne-au spalat onoarea tuturor, ceilalti toti care au trecut prin sinistru, au devenit ori tortionari ori delatori, atât cât i s-a cerut fiecaruia, bineînteles ca sub teroare. Unii au plusat si au facut mai mult decât era necesar ca sa supravietuiasca. Unii s-au redresat mai devreme, altii mai târziu si foarte putini au fost consecventi cu mârsavia în care au intrat fara voia lor.

Faptele sunt adesea rastalmacite, din interese care vor sa disculpe fie victimele, fie calaii si stapânii acestora. Nimeni nu poate sa reconstituie Pitestiul, decât daca se vor aduna episoadele din fiecare camera de supliciu si din toate perioadele. Au fost trasaturi comune, dar si particularitati legate de cinismul personal al tortionarului. Mozaicul se compune din placute si eu nu am pretentia sa fiu decât o placuta. Cine poate, sa le adune si pe celelalte.

Banu Radulescu vorbeste de calai, de victime, de calai-victime si asa mai departe, dar precum am spus mai sus si se va vedea mai la vale, nu toti au avut nefericita ocazie de a deveni tortionari. Au fost cei trecuti la urma prin demascari. Acestia n-au mai avut pe cine bate si li s-a cerut doar sa devina turnatori. Si s-au supus. Deprecierea morala, pâna la devalorizarea totala a studentimii, care reprezenta partea cea mai dinamica a rezistentei, a fost realizata.

Eu de fapt nu fac descrierea generala a fenomenului ci doar atât cât face parte din biografia mea.

Spovedania asteptata de directorul revistei „Memoria" este foarte greu de facut publica. Duhovnicul îl asculta în taina pe cel îngenunchiat, caci taina este spovedania. Cu riscul de a fi dizgratiat, continui sa povestesc cel mai sumbru episod din viata mea.

Asadar, am ajuns cam prin luna martie 1950. Vecinii din dreapta noastra ne-au comunicat ca Gioga Parizianu, care statea în celula lor, fusese luat cu bagajul, fara sa se stie unde. în acesta celula mai erau doi colegi de an de-ai lui, Mitica Bordeianu si cumnatul acestuia, Mircea Mihai Iosub, amândoi din Draguseni-Baia, precum si Costache Oprisan, fostul comandant pe tara al Fratiilor de Cruce.

Cam dupa doua saptamâni, ma scoate si pe mine cu bagajul pe coridor, unde fusesera deja scosi toti cei trei ramasi dupa plecarea lui Gioga, precum si Ieronim Comsa (Nimu), medicinist în anul III la Bucuresti, care statuse în camera de dincolo de cei trei. Celulele noastre erau înspre capatul cu luminatorul Celularului, de unde pleca spre parter o scara, împins într-acolo de Georgescu si Dina, acesta din urma ne-a profetit încurajându-ne: Lasa ca o sa vedeti voi pe dracu.

Nu stiam încotro ne duc, dar n-am mers decât pâna la prima usa, cea de lânga scara care cobora în curtea de plimbare. Era Camera 3 Parter prin care mai trecusem pâna a nu pleca la proces.

Înauntru misuna de detinuti. Mobilierul era altfel amenajat: pe stânga, de cum intrai, era un prici, în fund si la mijloc erau paturi suprapuse, în dreapta usii erau niste presuri, ca sa le zic asa, tesute ca rogojinile din fâsii de deseuri de haine militare, groase cam cât un lat de deget. Am început cu descrierea mobilierului pentru ca are legatura - ca un cadru topografic - cu întâmplarile ce aveau sa urmeze.

Cei gasiti aici ne-au înconjurat, cum se obisnuieste în astfel de ocazii cu noii veniti, si a început, conform uzantelor, prezentarea reciproca.

Erau studenti din diferite loturi si cu diferite pedepse, cele mai multe mici, în raport cu ale noastre, pâna la 10 ani. Printre cei de aici am dat si de cunostinte, dar nu am dat prea mare importanta faptului ca nu s-au apropiat de la început de mine. Parca îmi luase Dumnezeu mintile, eu care de obicei eram foarte circumspect cu oamenii si atent la cele din jurul meu, nu am realizat de ce ne-au bagat pe noi, cu pedepse mari de munca silnica, împreuna cu alte categorii, desi stiusem cum era împartita închisoarea.

Cei care ma înconjurau nu mai pridideau cu întrebarile, ba cum e mâncarea, ba cum se poarta gardienii, ba ce se mai aude de-afara, ba cum ne ducem viata în celula. Luat repede, ca doar si ei erau detinuti ca mine si ma întelegeau, ca masa era proasta si nu ne asigura necesarul de calorii pentru existenta, ca gardienii erau rai si brutali, cu referire la Georgescu si la Dina, ca de afara nu stiam nimic (înca nu începuse sistemul de intoxicare politica cu informatii false, de mai târziu) ca la celula traiam frateste, în colectiv mic si ne petreceam viata în povestiri cu caracter autobiografic ori schimburi reciproce de cunostinte profesionale. De unde sa stiu eu ca mi se puneau toate la catastif si aveau sa fie curând rastalmacite toate.

Cei cunoscuti nu s-au apropiat imediat si nici nu mi-am dat seama de rezerva lor, am interpretat-o ca datorata starii de detentie. Dar nu era asa, ulterior mi-am dat seama ca au facut-o din jena pentru situatia lor în care au fost adusi si poate si din dorinta intima de a nu-mi face si ei rau, stiind ce avea sa se întâmple, caci trecusera si ei de curând prin "cutremur", ba unii se mai gaseau înca sub moloz. Toti fusesera baieti buni si se vede treaba ca le-a mai ramas din fondul lor sufletesc destul, nu apucasera înca sa se perverteasca.

Primul pe care l-am remarcat a fost Vasile Matarânga, mai mic decât mine cu un an, fiul unui medic de la noi din Caras, de la Moldova Noua. Acesta mai avea doi frati, tot medicinisti, si doua surori, dintre care una casatorita în Oravita, unde Vasile venea adesea în vacante. Ne cunosteam destul de bine. Era un barbat înalt, frumos, blond si cu multa finete.

Nu-l stiam sa se fi manifestat politic. Acum intrase într-o organizatie national-crestina-promonarhista de la Timisoara si în camera asta mai erau doi din lotul lor. Soare Ion, coleg de an cu Vasile, si Laitin Danila, din anul III al Medicinii timisorene, originar din apropiere de Caransebes. Seful lor era Ion Angelescu, fost ofiter ca si Soare si coleg de an cu ei, la Medicina, originar de la Vladuleni, de lânga Olt, ramasese în alta camera. Nu spusese unde si nu ma interesa, ulterior aveam sa reconstitui motivul separarii, care nu se datora numai cuantumului pedepsei. Vasile nu m-a întrebat, ca si ceilalti, si mi s-a parut ca are o privire schimbata, dar asa cum am mai spus, o credeam datorita detentiei.

Alt cunoscut, care s-a apropiat târziu si cu aceeasi mina jenata si parca mai trista, a fost Ilie Taranu, pe care îl avusesem subaltern la o unitate de Fratiori de la liceul din Oravita, unde a fost si el elev. Acum fusese student în anul II la Litere si Filozofie Bucuresti. Era dintr-o familie cu vreo 7 frati, toti baieti. Doi fusesera cu o clasa înaintea mea în liceu si unul dintre acestia, plecat azi în strainatate, mi-a facut pe atunci pregatirea pentru a intra în organizatie. Eram prieteni, mi-a spus ca a fost condamnat într-un lot cu Ghita Chirila, tot de la Oravita, acum student si acesta la Litere la Bucuresti. Am auzit ca mai târziu Ilie a facut o stare depresiva, datorita framântarilor sufletesti pe care i le-a provocat demascarea. Dupa eliberare, s-a retras modest muncitor la mina din satul sau, Dognecea, de lânga Resita. Aripi frânte, vise nerealizate ca ale atâtor alti tineri din generatia noastra. Nici el nu a fost prea vorbaret cu mine.

Târziu l-am observat în puzderia de oameni pe colegul si prietenul meu Gavrila Mrenes (Vili). Rezerva lui, faptul ca nu s-a apropiat de la început de mine ca altii, am pus-o pe seama înfrângerii noastre si a intrarii lui în închisoare, caci asa cum am mai spus, el fusese ultimul încadrat în unitatea si mi-am zis ca poate a fost mai putin pregatit sufleteste în a ne înfrunta soarta. Dar nu, aveam sa-mi dau seama mai apoi, m-a menajat si tristetea lui, ca si cea a lui Iliuta Taranu si a lui Vasile Matarânga, se datora faptului ca nu ma poate ajuta, desi stia ce-o sa mi se întâmple.

Nici unul, deci, dintre acesti vechi cunoscuti nu mi-a soptit nimic. S-a apropiat însa discret de mine bunul Mircea Iosub, cel care venise aici odata cu mine si mi-a spus ca W gasit în camera asta pe Gioga, zacând într-un pat ca nu se simte bine, dar fara sa spuna ce are. Si pe furis, ca sa nu-1 auda altii, mi-a soptit: Doctore, ai grija ce vorbesti ca aici sunt din cei cu reeducarea de la Suceava. Si nici atunci nu am intuit ce o sa se întâmple. Nu-i nimic, îmi zic, ei cu ale lor, eu cu ale mele, ce importanta ar avea faptul ca alti oameni au alta parere. Structura mea intima era dispusa la dialog, niciodata nu am fost exclusivist, desi eram acuzati de totalitarism. Nu eram asa ceva.

Ni s-a servit masa, hârdaul cu mâncare a fost bagat în camera si nu ni s-a servit din usa de catre plantoanele de drept comun, sub supravegherea gardianului. Polonicar (un cuvânt de asemenea netrecut în dictionare, dar de circulatie la românii din gulaguri, numea pe omul care împartea mâncarea cu polonicul) era unul, Virgil Bordeianu, care se apropiase printre primii de mine si trecuse cu tot felul de întrebari pe la toti cei nou-veniti. Portiile ramase le-a împartit celor din fundul camerei, fara sa-mi dau seama atunci ca ar avea si asta vreo semnificatie, credeam ca acolo ajunsese rândul la „supliment".

Noua, ca proaspat sositi, ni se facuse loc pe presurile din dreapta usii. Dar nu mi-a facut loc lânga el Vili Mrenes, ca altadata la Cluj, ci un coleg de promotie cu noi de la Bucuresti, Ion Struteanu, condamnat cu tineretul universitar national-taranist. Acesta era nepotul de fiica al lui Ion Slavici, tatal sau fiind renumitul profesor de la Liceul Lazar, Scarlat Struteanu (la origine german, cu numele de Strauss românizat).

A urmat scoaterea la program, cum se numea scoaterea tinetelor pentru desertarea celor cu dejecte si pentru umplerea celor cu apa. Am crezut ca scoaterea aceasta la o ora asa de devreme s-a datorat întelegerii faptului ca fiind multi, tinetele erau neîncapatoare. De fapt si timpul cât ne-a tinut a fost mare, îngaduindu-ti sa folosesti chiar closetul existent, nu ca la celula.

Gioga a iesit sustinut de doi, caci nu putea merge ca lumea, si Iosub m-a întrebat cum de s-o fi darâmat într-atât, caci doar din celula plecase teafar. Aveam sa ne lamurim curând, sa vedem cu ochii si pe spinarea si oasele noastre ce nu a îndraznit el sa ne spuna.

Abia am intrat în camera, ne-am asezat pe presuri, când unul din cei din fundul camerei, mai înalt, blond, cu ochelari cu rama alba, metalica, a venit pâna în mijlocul camerei si ni s-a adresat noua, noilor veniti:

-Ia ascultati aici, noi astia de aici ne-am hotarât sa ne schimbam, sa pornim pe alt drum, sa ne reeducam. Voi ce parere aveti ? Se facuse liniste, toti stateau parca în asteptare. Oare chiar asa de curiosi sa ne afle parerea? Ma gândii repede, treaba lor pe ce drum au luat-o, eu tot nu-i mai pot opri, caci merg pe calea asta de mult mai bine de un an. Si apoi credeam ca sunt numai câtiva, cum fusesera la Suceava.

-Hai, badia Costache, se adresa acelas, cu ton batjocoritor, lui Costache Oprisan, ce parere ai?

-N-am nimic împotriva, raspunse acesta.

-Dar voi, ceilalti?

-Nici eu n-am nimic împotriva, raspunsei si eu, socotind raspunsul compatibil cu coexistenta, prin neamestec în treburile lor. Dintre paturile din fund mai iesisera si altii, din acelasi grup cu primul, care uitându-se roata peste toata camera, îi asmuti: I-auziti, mai!

Si ca la un semnal, de fapt acesta si era semnalul convenit, caci ne asteptau de mai înainte, venirea noastra era pregatita, au sarit din toate partile asupra noastra. Dadeau care cum puteau si unde apucau, cu palmele, cu pumnii, cu picioarele. Se facusera cinci gramezi, în jurul fiecaruia dintre cei cinci care am venit. Nu mai puteai opune nici-o rezistenta, decât sa te îndoi si sa-ti pui mâinile deasupra capului, dar curând totul a fost inutil, caci ne-am prabusit si nu s-au mai aplecat asupra noastra, ci au sarit cu picioarele, sutând si calcându-ne.

Acelasi dirijor, pe care l-am crezut atunci a fi Turcanu, iar pe cel de lânga el Bogdanovici (cum auzisem ca-i chema pe sefii reeducarii sucevene) a intervenit, aparându-ne:

-Lasati-i, mai, ca-i omorâti!

Si ne-a trimis pe toti la loc. Camerele astea de la parter aveau catre sala usi cu geamuri vopsite si la fiecare usa statea câte unul de-ai comitetului existent aici si pândea sa nu vina gardianul. Chipurile, caci gardianul stia tot. Oare nu ne spusese Dina când ne-a adus ca o sa vedem pe dracu' ?

Bataia asta a fost doar aperitivul, fata de cea care aveam s-o mâncam în continuare. Dar a fost suficienta ca sa rastoarne multe în mine. Acum nu ma batusera dusmanii, pe care i-am înteles de ce o faceau. Dar acestia de lânga mine, care crezusera toti ca mine, care fusesera toti oameni cu frica lui Dumnezeu si cu dragoste de oameni, cum se poate sa se fi schimbat asa? Si Vili, si Ilie si Vasile, prietenii mei de pâna mai ieri, urlau cu lupii împreuna. Si de ce ma bateau toti, caci nu le-am stat în cale cu nimic, chiar daca si-au luat o alta orientare, nu-i impiedicam noi, care statuseram pâna atunci la celule si nici nu-i stiam, nici nu-i vedeam ce fac. A urmat imediat lamurirea.

Seful, cel pe care îl crezusem Turcanu, se chema de fapt Max Sobolevschi, iar ajutorul lui (de-1 credeam Bogdanovici) era Adrian Prisecaru. Târziu aveam sa aflu identitatea lor, caci de-acum nimeni nu mai vorbea cu noi, iar bietul Mircea Iosub, cu Mitica Bordeianu, nu au cutezat sa-mi mai spuna, desi ei îi cunosteau. De altfel, curând avea sa ni se interzica a mai vorbi unul cu altul.

Abia ne asezasem pe pres, ca presupusul de mine Turcanu (Sobolevschi) începe iar vorba:

-Noi suntem hotarâti sa distrugem pe toti banditii, sa distrugem Miscarea Legionara. Hai badie Costache (moldovenii obisnuisera sa spuna la sefii legionari „badie"), i se adresa iar lui Oprisan, cu acelasi ton batjocoritor, dublat însa acum si de ura, parca, spune, din câte banditisme ai facut tu, le-ai spus pe toate la ancheta?

-Da, tot, zise cel întrebat.

Iarasi: Ia auziti, mai!, ca mai înainte si sar o multime pe bietul om, îl imobilizeaza apucându-1 de mâini si de picioare, îl apleaca pe priciul din stânga usii, îi trag pantalonii jos si cu curelele ce le aveau, mai înguste si mai late, încep sa-i traga nenumarat. Zbaterea e imposibila si tipatul astupat de calusul din gura, ca la Securitate. Numai gemetele ne mareau fiorul, caci noi, ceilalti patru, priveam îngroziti scena. Când s-au saturat, l-au lasat.

Si asa, pe motiv ca nu am spus tot la ancheta si ca trebuie distrusa Miscarea Legionara, ne-au luat pe rând si pe ceilalti patru. Batausii se înghesuiau care mai de care, dar am remarcat pe unii care dadeau cu mai multa sete si cu mai multa ura. între ei, Virgil Bordeianu, cel care venise cu ispititul când am intrat (era fiu de învatator din Boroaia-Baia), Ion Soare, din lotul de la Timisoara, Danila Laitin, tot de acolo (asta a ajuns apoi la Canal brigadier la brigada de preoti) Victor Gorbatai si altii pe care nu-i mai retin.

Au urmat alte motive, din interior, ca ducem viata legionara la celula, ca insultam gardienii, ca criticam administratia, noi, niste banditi. îmi dadeam abia acum seama de ce întrebasera atâtea când am intrat aici. Si pentru toate ne-au pus pe prici ca prima oara, dar locul aplicarii loviturilor avea sa se schimbe pe rând, pâna nu a mai ramas loc netocat de curele: la talpi, la palme, pe spinare si când ma gândeam ca am scapat, am vazut ca mai exista si pulpele picioarelor.

La urma, când ne-au îngrozit cu bataia, ne-au pus sa ne batem si noi, unul pe celalalt. L-au adus, rezemându-se de paturi, pe Gioga, sa-1 bata, mai bine zis sa dea si el în Costache Oprisan, în cel pe care îl stimase si îl iubise ca pe un om superior din toate punctele de vedere. Bietul Costache devenise mijloc de verificare a desolidarizarii tuturor celorlalti de Miscarea Legionara. Devenise numai o rana. Peste câteva luni, când aveam sa ne reîntâlnim, înca se mai vedeau pe spate si pe fese cicatricile liniare cauzate de loviturile de curea aplicate de ai sai. Dar el le-a spus celor care l-au întrebat si nu fusesera cu noi, ca sa stie cauza, ca sunt urme de la Securitate. Iar acolo te bateau sa spui ce-i interesa pe ei, iar aici ni se cerea sa spunem tot si pentru asta se aplica alta metoda, teroarea permanenta, dupa cum aveam sa constatam în continuare, pierderea totala a încrederii în oameni, începând cu cel de lânga tine. Mai târziu s-a adaugat si reducerea propriei personalitati prin destramarea vietii intime si autoinculpare cu monstuozitati si aberatii pe care nu le-ai savârsit.

In aceasta faza a demascarilor, la Camera 3 Perter, prima sucursala a celebrei 4 Spital, nu ni s-a cerut decât atât:

 -Sa va faceti demascarea, banditilor!

Cu aceste cuvinte, definitorii pentru actiunea lor, ne-au trimis la locul nostru de pe pres, spunându-ne sa ne luam sapunul pe care-1 aveam si sa notam pe el cu un ac tot ce n-am spus la Securitate precum si ce am aflat de la altii, oameni, materiale interzise - carti, arme, - actiuni atât din afara cât si din închisoarea de aici ori din cele prin care am trecut. Nu mai aveam voie sa vorbim cu nimeni, sa stam turceste pe pres, nu ne puteam ridica decât învoiti. Daca vine cineva, sa ne ridicam înainte în picioare, de cum se deschide usa si sa nu spunem nimic despre cele întâmplate cu noi.

Acum am vazut ca cei mai multi de pe pres, chiar daca dadusera în noi, stateau ca noi, în pozitia statuilor lui Buda, ori mai bine zis în cea a Scribului egiptean, caci aveau unelte de scris în mâna, ceva mai "moderne" decât cele ale egipteanului, sapun si ac. Deci si Matarânga împreuna cu camarazii lui de la Timisoara, Soare si Laitin, cei doi care mi se paruse ca dadeau mai cu sete în Oprisan, precum si Ionica Struteanu si Vili Mrenes, avusesera parte de tratamentul ce ni se aplicase acum noua. Dintre cei asemena, nu-1 mai retin decât pe Petre Cojocaru, de pe la Teregova, student la Politehnica timisoreana, pe Mimi Stefanescu (prenumele oficial nu l-am retinut) un student, absolvent al Politehnicii de la Bucuresti, care trecuse Dunarea înot ca sa ajunga la sotia sa la Paris, iar sârbii l-au prins si l-au pus pe frontiera, obligându-1 sa treaca înapoi în România. Aici a fost prins si condamnat nu pentru frontiera ci pentru spionaj.

Am dat o parte din povestea sa, pentru a arata ca în aceasta faza a demascarilor, am fost pusi, nu mai retin dupa câta vreme de la venire, sa ne facem public autobiografia, intitulata acum autodemascare. Ceilalti îl ascultau pe vorbitor si interveneau unde li se parea ca acesta nu este destul de clar ori ca ar mai ascunde ceva. Cine citeste vreo carte care descrie autodemascarile de la Aiud, din anii 1962 - 1964, nu va gasi decât o singura deosebire: pe batrâni nu i-a batut nimeni, i-a înfrânt numai mizeria îndurata în anii lungi de închisoare si soarta camarazilor lor care au murit între timp.

Ilie Taranu statea pe unul din paturile din spre peretele cu ferestre, adica opus usii si priciului cu supliciul. El nu scria, semn ca si-a terminat demascarea. Toti, în afara celor de pe pres, nu mai scriau, mai bine zis nu stateau ca noi, caci, dupa cum aveam sa aflu mai târziu, teoria demascarii, aceasta este un fenomen continuu, deoarece fie ca nu ti-ai adus aminte totul de la început, fie ca nu te-ai hotarât sa spui totul, trebuie în permanenta sa completezi cele declarate. Pe paturile din fund stateau sefii, care alcatuisera un comitet zis de reeducare, pe lânga cei doi amintiti, Sobolevschi si Prisecaru, mai erau si Octavian Zbranca - tot dintre iesenii veniti de la Suceava - si un tânar liberal, Burculet, din partile Mehedintilor. De-asta, îmi explicam acum, Virgil Bordeianu - polonicarul - împartise „suplimentul" - resturile de mâncare care ramâneau dupa împartirea polonicului oficial - numai înspre partea aia, la „domni" cum trebuia sa spunem celor reeducati, spre deosebire de noi cei de pe pres, care eram toti niste „banditi".

Max Sobolevschi era scos ziua din camera de catre gardianul de pe sala, ori altul venit anume dupa el. împreuna cu el mai mergeau si altii, pe care îi indica el. înca nu stiam unde si pentru ce Nu mai retin exact daca la prima bataie, din prima zi, ori când a revenit în camera în alta zi de unde fusese plecat, 1-a luat iar pe Costache Oprisan la rost:

-Sa scoti, banditule, instructiunile care le ai de la Vica Negulescu pentru reeducare.

Oprisan a negat ca ar avea asa ceva. A urmat „poceala " convingatoare si Costache a spus apoi ca la Jilava, venind odata vorba de reeducare cineva - nu mai retine cine - 1-a întrebat pe Vica Negulescu, din Comandamentul pe tara - ce sa facem în aceasta situatie. Acesta i-a raspuns acelui tert, s-o accepte. Nu i-a dat însa lui nici o instructiune.

De aici apoi vorba scoasa de Ministerul de Interne, dupa compromiterea actiunii Pitesti prin rasuflarea în exterior a ororilor petrecute acolo, ca totul se datoreste lui Vica Negulescu. Oprisan avea sa fie dus de la Gherla la anchete, prin 1953 si în continuare, ca sa-1 implice ca sef moral al lui Turcanu. Cei aproape 80 de oameni de la Camera 3 Parter au fost martorii discutiei de mai sus.

De altfel, o dovedeste si tactica urmata cu luarea lui Costache la demascari, tactica în urma careia am fost si eu luat în seria asta. Întâi fusese luat din celula 13 Gioga Parizianu. L-au deznodat, de nici în 2 saptamâni n-a putut umbla. Apoi au luat întreaga celula, plus câte unul din celulele învecinate, pe mine de la 12 si pe Nimu Comsa de la 14, dovada ca îi interesau legaturile eventuale ale lui Oprisan, care nu se puteau face decât în mod obligatoriu prin vecinii imediati.

Cine avea repartitia pe camere a detinutilor? Turcanu? Cum de a ajuns la ea? Cine i-a dat-o? Cu a cui aprobare? Caci doar un simplu ofiter politic, cu grad de locotenent, cum era Marina, nu putea sa calce pâna într-atât regulamentul închisorii acesteia politice, doar cu de la sine putere. Mai sunt în viata destui fosti politruci si nu cred ca unul si-ar lua raspunderea faptelor petrecute sub ei ca fiind din proprie initiativa. Ancheta ulterioara asupra lui Turcanu s-a oprit la directorii Pitestiului si Gherlei, capitanul Dumitrescu si maiorul Gheorghiu. Oare sa fi fost o simpla coincidenta faptul ca oriunde mergeau oamenii lui Turcanu au avut mâna libera din partea comandantilor închisorilor respective (Canal, Tg.Ocna, Ocnele Mari, Gherla). Mie mi se pare ca este o dovada certa a implicarii Bucurestiului în toate cele petrecute.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com