Dar sa revin la viata mea. Am scris cele din aliniatul precedent scârbit de neadevarurile spuse despre Pitesti si despre studentii care au avut nesansa sa treaca pe acolo.
Noi stateam foarte bine la celule (asa vine vorba) si nici prin gând nu ne-ar fi trecut sa ne batem unul pe altul, ba unii sa fie chiar omorâti în batai, ca sa-i punem Securitatii pe tava secretele ce le mai aveam, ori sa ne batjocorim singuri, prin transformarea noastra în delatori, mai pe româneste, în turnatori.

Analizând situatia data, m-am gândit ca ce stie Ilie Taranu si Gheorghe Chirila despre mine, de la Oravita, nu pot ascunde, caci de buna seama acestia au spus-o. De asemenea, ce stie Vili Mrenes, am presupus, ca a spus si el. N-am îndraznit sa astept sa ma demaste unul din ei, caci îmi dadeam seama ca as fi fost descoperit ca „nesincer", ca „bandit" si consecinta ar fi fost reluarea „reeducarii". M-am gândit sa repet lucruri declarate la Cluj, mai ales ca am banuit ca se întâmpla si în alte parti ale închisorii si cu alti detinuti, cele petrecute cu noi. Altfel de unde ar fi ajuns Mrenes pe mâna lor, caci doar venise la Pitesti odata cu mine, ori acum era împreuna cu altii, veniti aici mai de curând.

Cam a doua, a treia zi, dupa ce fusese Ion Soare plecat împreuna cu seful de camera (Max Sobolovschi), vad ca se deschide usa si intra în camera un tip falcos, de statura potrivita, dar lat în spate, tinându-1 de brat pe altul aplecat din mijloc, slab si palid din cale-afara. Acesta, cel slab, mi se parea îngrozit si aproape ca tremura tot. Cel vârtos vine la Soare si-1 pune sa repete ce probabil „demascase" (asa se spunea la declaratie-demascare.)

-Cum îi, banditule? - catre cel adus.

-Pe Dumnezeul meu, domnii' Turcanu, ca nu mi-am amintit.

-Hm, facu acesta, pe Dumnezeul tau. Pe Dumnezeul ma-tii! si bietul adus la confruntare se frânse în doua, sub greutatea pumnului aplicat în stomac.

Era Ion Angelescu, seful lotului din care facea parte Soare - Matarânga - Laitin, fusese oprit la cartierul general de la 4 Spital pentru continuarea chinurilor, caci era banuit ca stie mai multe decât declarase. Fostii colaboratori de afara, acum aici, au spus probabil mai mult si acum tragea ponoasele „nesinceritatii". Am auzit, mai târziu, ca s-a prapadit în închisoare, de buna seama ca în urma chinurilor.

Iar celalalt, care-1 adusese, era, va-sa-zica, Turcanu. Nu cel presupus de mine. Ce impresie putea sa-mi fi facut înca de la prima vedere, decât de om rau. câinos, vulgar, o bruta, sef de reeducare1} Avea mai de graba apucaturile anchentatorilor nostri si aceleasi metode dure, accentuate însa de dorinta de reabilitare întarita de impunitatea garantata ori poate numai asigurata de sefii lui actuali.

Aveam sa vad la el acte de salbaticie de neînchipuit: sa calci cu picioarele un om si sa-1 framânti (cu picioarele), cum fac caramidarii cu pamântul si sa-ti asmuti si ajutoarele sa continuie, ca sa-i înveti cu câinosenia (bunaoara cum 1-a continuat odata unul mai tânar. Victor Gorbatai, care la început ezita sa-si batatoreasca victima). Turcanu avea o inteligenta diabolica, pe care aveam s-o descifreze apoi si de la distanta, prin reteaua întinsa în jurul nostru, pentru a nu ne mai scapa din mâna. Era un apostat hulitor de cele sfinte, zelos în a-i obliga si pe altii la apostazie, în numele materialismului filozofic pe care el 1-a adoptat, zel despre care stiam ca-i caracterizeaza pe toti neofitii.

Peste câteva zile, dupa ce am „demascat" si în fata camerei ce ne notasem pe sapun, ne-a luat Sobolevschi cu el pe cei cinci nou veniti. Ne chemase în prealabil si în coltul camerei, unde statea comitetul si ne-a pus sa-i citim notitele, mai bine zis faptele ce aveam sa le demascam. Ne-a dus la etaj, la Sectia Spital. Cheile usilor de la camera, de la Sectia Parter si de la Sectia Spital erau la gardieni, dar în fata lui Turcanu si a oamenilor lui usile se deschideau ca la un „Sesam, deschide-te" .

Implicarea administratiei era mai mult evidenta si sub acest aspect. Ne-a bagat în camera mica din mijlocul scurtei stângi, pe partea dreapta, unde eu stiam mai de mult ca era camera destinata baii infirmerii. Acum însa nu mai era baie ca în 1948, ci o camera amenajata pentru scris. La mijloc era o masa lunga, de scânduri, cu banci pe margini, iar pe masa - calimara si tocuri de scris, cu penite. Într-un colt era o masuta cu coli de hârtie. Bineînteles, ca sa fiu ironic, înzestrare facuta din ordinul Miscarii Legionare, care voia sa se autodenunte, dupa cum rezulta din explicatiile "istoricilor" comunisti asupra fenomenului Pitesti. Unul dintr-astia, nu mai retin care, Mircea Musat ori Stelian Neagoe, dar asa mi-aduc aminte ca a sens dupa '89, ca la Pitesti studentii s-au batut între ei.

Aici l-am gasit pe Turcanu, care, de cum am intrat, s-a uitat la mine cu o figura de bagat în sperieti:

 -Si tu, ma, si tu esti bandit?

Uitasem sa spun ca pe Costache Oprisan 1-a mai dus o data sus, înaintea noastra, si apoi avea sa mearga multa vreme zilnic, având o biografie mult mai bogata.

- Ia baga-te sub masa! Asa, pentru primul nostru contact personal. E rusinos pentru mine, dar am facut-o. Stiam ca ma umilesc, dar bataile de jos ma tacusera sa ma supun. N-am stat însa acolo, caci el voia doar sa vada ca m-a înfrânt si probabil sa ma umileasca înca o data. M-a scos curând si m-a pus sa scriu ca si pe ceilalti, dându-ne câte o coala de hârtie, si spunându-ne sa scriem tot, sa nu mai încercam sa ascundem ca la Securitate, ca el verifica. îmi era vie în ochi imaginea bietului Angelescu.

Sobolevschi scria la masuta din colt, unde am spus ca erau colile de hârtie, si aveam sa constat ca ori de câte ori mergeam la scris, cei din comitet, care ne însoteau, scriau si ei. De buna seama ca ei îsi facusera mai de mult „demascarea". Acum probabil ca scriau cele aflate de la noi, una, ca sa compare si sa verifice cele ce aveam noi sa le scriem, ori mai degraba ca o nota informativa, prin care se laudau la Securitate cu cele descoperite de ei. în orice caz, Securitatea se afla în fata unei avalanse de declaratii, care îi dadea ocazia sa-si completeze dosarele noastre. Pe Costache Oprisan l-au luat pentru scurt timp la ei, caci probabil declarase lucruri mai interesante ori chiar cu caracter de urgenta (pentru anchetatori). La altii s-au multumit sa dea curs informatiilor astfel obtinute si sa faca arestari pe baza lor. Un student - Constantin Vintilescu - declarase lucruri care îl implicau si pe tatal sau, fost colonel si cunoscut pictor de biserici, întâlnit de mine ulterior la Gherla, de buna seama ca în urma declaratiilor propriului sau fiu. Este numai un exemplu care îmi vine momentan în minte, despre beneficiarii declaratiilor suplimentare care ni s-au smuls noua prin asa-numitele „demascari", botezate si „reeducarea de la Pitesti". De aplicat întrebarea „cui prodest?" (cui foloseste) si se gaseste cine a fost în spatele lui Turcanu.

Am mai întâlnit aici, la scris, studenti din alte camere decât a noastra. Erau victimele de la 4 Spital, unde dupa cum aveam sa reconstitui ulterior, administratia închisorii, mai bine zis directorul si politrucul care se ocupa de problema, bagau toate loturile de nou-veniti, peste echipa de batausi a lui Turcanu, întarita cu neofitii mai zelosi, selectionati de el, ori cu proaspetii înfrânti, retinuti aici pentru verificare. Verificarea consta atât în confruntarea diverselor declaratii cât si în participarea la chinuirea altor victime. Dupa ce mai înainte faceau pe oamenii de buna credinta, sa-i pacaleasca pe noii sositi ca sa aiba încredere în ei, sa mai obtina ceva informatii prin indiscretii ori manifestari verbale ostile regimului, de afara si din închisoare, îi luau apoi la bataie. N-a fost lot adus la Pitesti dupa începerea demascarilor, sa nu fi trecut prin acest teribil purgatoriu, dai mai de graba prin acest iad. întâi „demascarea" si apoi „reeducarea", cu metode din ce în ce mai diabolice, experimentate acolo, la sediul lui Turcanu si aplicate apoi în restul închisorii, în camerele pregatite pentru aceasta, în decembrie al aceluiasi an.

În ce consta iluzia reeducarii si reabilitarii fluturate pe dinaintea ochilor studentilor. în scopul transformarii lor în unelte fie de munca bruta, fie de asupritori ai celorlalti detinuti, în acelasi obiectiv al sclavizarii, ori de delatori ascunsi, pentru stapânirea maselor de detinuti si mai târziu a tovarasilor de munca, dupa eliberare. Caci unii aveau pedepse mici si se punea atât pentru ei cât mai ales pentru detinatori, problema reinsertiei lor în noua societate. în Camera 3 Parter, seara, dupa închidere, observatorii treceau sa pândeasca la usi, chipurile, sa nu fie surprinsi de gardieni, iar cei de pe paturi, „domnii" începeau sa cânte ca la U.T.C. ori ca la brigazile de pe santierele unde se începuse îndoctrinarea tineretului si prin cântece, care prin repetarea unor cuvinte ori idei, aveau sa le introduca povestea în suflete. Se cânta si în Miscarea Legionara, se cânta si la adunarile neoprotestante crestine, asa ca metoda era buna de aplicat. Am auzit aici noul Imn al republicii, Imnul Sovietelor, Moscova, Marsul U.T.C.-ului, al partizanilor, al brigadierilor de la Bumbesti-Livezeni, Salva-Viseu.

Ma miram cine si de unde cunostea aceste cântece. Dar în afara de Turcanu mai fusesera si altii în taberele din vara 1948 si mai erau si studentii, care, ca si el, trecusera la comunisti si erau arestati nu pentru faptele lor actuale, din momentul arestarii, ci pentru antecedente mai îndepartate, ori pentru omisiuni de denunt. în tara începuse trecerea unui mare numar de adversari ai comunistilor în rândurile lor sau alaturi de puternicii zilei. Tineretul partidelor "istorice" si simpatizantii acestora, destul de numerosi pâna în 1946 - 47, l-am întâlnit în închisori în numar mult mai redus decât noi. încât adaptarea la noile conditii era considerata mai degraba inteligenta decât oportunism si scuzata, dupa eliberarea din 1989, ca o stare necesara de supravietuire si nu carierism. Din rândurile acelui tineret, cinste atâtor eroi din munti si chinuiti din închisori, pe care i-am cunoscut. Fara a voi sa minimalizez lupta, lupta acestora, dimpotriva, vreau numai sa spun ca de trecerea la comunisti nu pot fi acuzati numai fostii legionari (cum se lansasera si glume, imediat dupa 1945): pe fostii mei colegi de facultate taranisti, caci liberali au fost prea putini, aveam sa-i gasesc dupa iesirea mea din închisoare cu carnet si capatuiti. în închisoare nu am întâlnit nici unul dintre acestia.

Revenind la ideia cu „cântaretii" nostri, s-a constatat o tactica la comunisti, vadita si la deportarile facute în 1951 în Baragan, când au fost trimisi acolo si aderenti ai regimului, care au fost apoi pusi primari în noile sate. Deci Securitatea a avut grija sa aiba oameni si acolo, cadre de sprijin, chit ca sufereau alaturi de cei pe care îi încadrau. Tot asa, comunistii arestati cu noi (la Pitesti), am spus ca pentru niste vini minore din trecut, au fost printre primii aderenti ai reeducarii, doara ei facând parte si afara din organizatii rosii în care se educau. Aceasta categorie a fost repede atasata de Turcanu si a participat alaturi de el în comitetele de demascari. Din lotul nostru de la Cluj a fost cazul lui Costica Juberian, un student la Drept, în momentul arestarii - februarie 1949 - era în anul III. Fiind înscris la comunisti înca din primul an de studii, ajunsese îndrumator politic pe Facultate si împreuna cu prof. univ. Vlasu, (cel care avea sa-ne judece în primavara aceluiasi an, în calitate de colonel magistrat, comandant al Tribunalului Militar Cluj) a participat la lucrarile secrete de reorganizare a Facultatii de Drept. Juberian a fost legat de lotul nostru pentru ca nu si-a declarat la autobiografie legaturile clandestine din timpul liceului, iar în Cluj 1-a gazduit odata pe fostul lui sef, care tinuse fara stirea lui, o întâlnire conspirativa în locuinta gazdei. La proces a solicitat întelegere de la judecatorul caruia îi fusese colaborator, dar acesta, parca si mai punitiv, i-a dat o pedeapsa de 7 ani, maximul prevazut de lege pentru nedenuntare, fapt considerat delict de uneltire. Juberian a ajuns la Pitesti sef de comitet de demascatori într-o camera (sucursala), iar la Gherla unul dintre sefii Biroului Organizatoric (detinuti) al fabricii, de unde apoi a fost dus în 1952 ('53) si inculpat împreuna cu Turcanu si condamnat la moarte ca si acesta.

Revin la reeducare. Se faceau si seminarii de marxism - materialism dialectic si istoric - încercându-se convingerea auditoriului de superioritatea noilor metode de gândire. Metode noi, pentru cei care le ignorasera pâna atunci. Se aplica logica dialectica la tot felul de fenomene spre a i se dovedi superioritatea universala.

Reeducarea prin munca era rezervata numai „ banditilor". În ce consta aceasta într-o încapere din închisoare, chiar de marimea camerei în care traiam aici, unde cea mai mare parte a spatiului era ocupata de paturi, priciuri si presuri? Era totusi loc destul pentru chin. Nu mai foloseam matura (administratia închisorii realiza economie) ci în genunchi, în patru labe, eram pusi sa frecam pardoseala cu petice rupte din propriile haine. Frecam mozaicul mai mult cu genunchii, cum ne târâm. Intram pe burta pe sub paturi si pe sub priciuri, tot frecând pâna iesea un lustru de sa-ti razi mustata oglindindu-te în el. Adesea câte un „domn" (am mai spus ca asa se numeau toti cei trecuti prin demascari si considerati reeducati) se punea în cârca vreunui napastuit pentru cine stie ce nepotrivire de declaratii, ori pentru completa descurajare. Din ce suflete câinoase or fi iesit toate acestea, ca parca altfel i-am cunoscut eu pe oameni?

Tinetele fiind neîncapatoare pentru câti eram noi în camera asta, trebuiau golite pentru noapte. Dar la closet, dupa închidere, nu te mai scotea. S-a gasit solutia: „banditii" sa arunce continutul pe fereastra. Pe lânga un hârdau se mai gasea în camera un recipient pentru aceeasi destinatie, transformat dintr-un tub metalic, ca de un extinctor mai mare. Acesta se putea ridica la fereastra, care era peste înaltimea capului, si se putea rasturna peste pervaz, nu însa fara a se mai scurge si pe „servantii tunului", cum eram numiti în batjocura cei care faceam operatiunea. Asta dura mai multa vreme, caci se pritocea si continutul hârdaului. De spalat dupa asta, nici vorba, caci doar nu ne ajungea apa nici pentru baut, încât mâinile si chiar hainele ni se îmbalsamau. Cum faceam noi asta într-o seara, m-a prins gardianul pe mine si pe necajitul meu de prieten si coleg, Vili Mrenes. Gardienii constatasera de mult murdaria din curtea de plimbare, unde aruncam noi dejectele, dar în loc sa ia masuri de rezolvare a problemei, a fost mai simplu sa-1 bage pe Vili la beci, unde am mai spus ca se facea izolarea pedepsitilor. Pe mine nu ma vazuse, ca eram chiar sub geam, acoperit de trupul prietenului. Comitetul nu a protestat, ori sa fi dat vreo explicatie, caci doar ei ne pusesera sa facem treaba, si, în continuare, pâna la plecarea din camera asta, aveam sa îndeplinim operatiunea de seara.

De regula, în închisoare micile treburi gospodaresti de întretinere, maturatul, spalatul dusumelelor, desertarea dejectelor, adusul apei, se facea prin rotatie de toti colocatarii, exceptie facând neputinciosii (bolnavi ori batrâni). în camerele de „ reeducare " toate astea reveneau în exclusivitate „banditilor". Conducatorii se îndepartau ca si cei de afara de munca de jos. De fapt, chiar sintagma aceasta este folosita numai în socialism asa ca reeducatii nostri dovedeau odata mai mult ca au învatat câte ceva de la noii lor dascali.

Nu mai retin numele celor mai multi din camera asta. Pe câtiva doar, pe Gicu Matase, parca student la Chimie la Iasi, pe Aurelian Nemteanu, tot de la Iasi, apoi un baiat deosebit de cumsecade, mic, slabut, palid, timid ori speriat, nu-mi dadeam seama, Vlad Dragoescu, de la Craiova, condamnat mi se pare pentru participare la o organizatie monarhista.

Am trecut fara sa vreau, peste un amanunt important al demascarilor. "Banditii" erau pusi pe rând sa se spovedeasca în fata camerei, marturisind toate câte le-au facut si nu le-au declarat. Aici însa nu a fost vorba de demascarea intima. Le-au trebuit numai datele care le detineam. Perfectarea metodei de distrugere sufleteasca prin divulgarea unor intimitati personale ori inventarea unor fapte intime de natura sa te discrediteze în fata propriei persoane si a celor din jurul tau a aparut la ultimele serii de victime.

Când ne scotea la plimbare, reeducatii faceau un lant de-a lungul coridorului, sa nu putem fugi, tot asa când eram scosi la program. în curte eram instruiti sa mergem numai cu capul în jos, atât ca sa nu vedem, cât si ca sa nu fim vazuti de la ferestre de altii. Deci, aplecati pâna aproape de mijloc si bineînteles, cu mâinile la spate. „Domnii" se plimbau liberi fara supraveghere si supraveghindu-ne ei pe noi. Pe platforma din capul scarilor de la parter (curtea era la nivelul demisolului) faceau paza foarte riguroasa, nu cumva sa sara vreunul. Curtea de plimbare era împrejmuita cu un zid de 4 metri, dincolo de care era gradina închisorii, de asemenea prevazuta cu gard înalt de zid, cu sârma ghimpata deasupra si cu prepeleacuri pentru soldati, cum le spuneam noi foisoarelor de paza.

Din când în când câte unul dintre noi era prins cu lucruri pe care nu le-a declarat, dar s-au descoperit de la altii. Atunci i se aplica o noua sedinta de demascare, caci nu a dat dovada de sinceritate. Daca la prima demascare ti s-a aratat un credit, acum erai socotit mai „bandit" ca la început si tortionarea era mai mare. Mai participau acum la ea si „ banditii" de lânga tine. Cadeau una câte una redutele tale, încrederea în tine, încrederea în cel de lânga tine. Pâna la urma oamenii se predau. Demonica metoda aceasta dialectica de prabusire a fenomenelor -oameni din interior. Prin apropierea Pastelui ne-a luat pe o parte din cei de pe pres, unde am spus la început ca stateam cei în curs de demascare - si ne-au suit iarasi la etajul I, unde era sectia de munca silnica si de unde ne luase. Au umplut mai multe celule cu noi, câte patru în camera, eu nimerind cu Mircea Mihai Iosub, Mitica Bordeianu (cei cu care coborâsem în februarie) si cu Petre Cojocaru, banateanul de care am mai pomenit. Erau ocupate acum cu de-al-de noi vreo 4 -5 celule, în partea de catre sud, având dedesubt Camera 3 Parter iar la stânga, pe scurta Celularului, celebra 4 Spital.

Escortarea au facut-o gardienii, cel de la part» ne-a predat celui de la etaj, dar repartizarea a facut-o Turcanu, care a intrat dupa noi în celula, avertizându-ne sa nu care-cumva sa spunem oricui cele petrecute cu noi, ca vom avea iarasi de-a face cu el. Sa nu luam legatura cu vecinii, chiar de ne-ar chema ei, nici daca am vedea ca sunt veniti de jos, de unde venim si noi.

Camera 3 Parter nu fusese desfiintata, ne-a luat numai pe noi, de care deocamdata nu mai avea nevoie si ne anihilase.

Ramasi singuri nu am îndraznit sa comentam în nici un fel cele ce se întâmplasera, de parea ca nici nu am trecut prin demascarile acelea. Ne-a fost frica, ne-a fost rusine, ne-am pierdut încrederea unul în altul? Toate la un loc. Ne-am reeducat. Nici mai târziu, când am fost dusi în alte camere, nimeni nu a suflat o vorba, desi am întâlnit mai apoi si fosti prieteni de afara. Exact cum procedasera cu noi fostii prieteni întâlniti la 3 Parter.

Petre Cojocaru era mai mult tacut, ori ca asa îi era firea, ori ca devenise asa dupa puternicul "cutremur" sufletesc pe care îl strabatuse. El venise la Pitesti cu o parte din lotul lui de elevi si fosti elevi de la Timisoara, subalterni, si a fost pus sa-si faca demascarea în fata lor. Metoda asta a terfelirii sefilor în fata celor din subordine avea un efect moral scontat dialectic. Se forma o contradictie între acele categorii, cu efect de destramare a coeziunii si mai ales de prabusire a încrederii în cei mai mari, în ierarhie.

Aveam sa mai regasesc metoda si în asa numitele desolidarizari care au precedat amnistierea si gratierea detinutilor poltici din 1964, dar atunci aplicate chiar de cadrele M.I. Nu cred sa le fi învatat ei de la Turcanu, mai degraba era expresia aceleiasi conceptii represive, marxismul aplicat în lupta de clasa. Voi reveni despre aceasta la sfârsitul memoriilor.

Mircea Mihai Iosub nu era nici el prea vorbaret. Nu-i vorba ca nici nu era momentul de vorbarie, dar asa cum era acuma, era parca mai tacut decât îl stiam eu. Fiecare îsi traia în felul sau drama. Cât am stat împreuna, nu ne-am marturisit unul altuia si nici nu ne-am sfatuit între noi despre cele ce mai urmau. Fara s-o marturisim, traiam înca sub frica si mai ales într-o stare de neîncredere reciproca izvorâta din cele vazute. Nu mai era prietenie, camaraderie, solidaritate umana, nu stiai când te poate pocni cel de lânga tine, într-un fel sau altul. Dar daca celalalt s-a convins, ca cei de lânga Turcanu si (în mod surprinzator) chiar ca victimele lui. Mai poti sa stii cine-i convins, cine te bate ori te toarna - cum îi zice acum, cine te demasca? începeam sa traim într-o lume altfel ticluita decât cea din care veneam si traisem pâna atunci. La Camera 3 Parter delatiunea a fost propovaduita ca sinceritate si dovada de atasament la „noua lume" de afara, apostazia si hulirea celor sfinte drept o noua credinta, iar brutalitatea ca o expresie a luptei de clasa pe care o constatasem întâi la anchetatorii nostri de la început. Au fost suficiente doua luni de zile ca sa renuntam la noi însine, la credintele noastre, la lupta noastra? Deocamdata taceam.

Dar Mircea tacea si din alt motiv. Începuse sa-1 doara capul tot mai des. Era un baiat molcom, frumos la figura, cu un ten mai mult palid, cu o privire blânda. O fata care trada bunatate si cumintenie, si o sfiiciune ca de fata mare de pe atunci.

Îmi ceruse sa-i spun ce stiu despre tuberculoza, îl rodea o banuiala. Dupa putine zile cefaleea devenise persistenta. Am pus-o pe seama traumatismelor suferite, caci am spus cum ne tratasera la primul asalt. Dar el, nelinistit si trist, îmi spune:

-Doctore, eu cred ca am ca mama si ca fratele meu care a murit. Amândoi s-au prapadit de tuberculoza.

Nu-mi spusese pâna atunci despre asta. Stiam numai ca mama i-a murit în copilarie si ca de treburile casei se ocupa sora sa Sofica, logodnica lui Mitica Bordeianu, cel de lânga d si împreuna cu noi în celula. Dar nu-mi povestise motivul decesului mamei si nici al fratelui mai mic. Acum aflam ca unul facuse meningita iar celalalt peritonita bacilara. Daca faceam o anamneza corecta si investigam antecedentele heredo-colaterale, ma orientam în diagnostic. Asa ma orientasem doar la traumatismul cranian suferit. Dimineata la deschidere i-am spus sa ceara gardianului scoaterea la vizita medicala. L-am linistit spunându-i ca nu cred ca abia dupa atâtia ani de atunci sa-i apara boala. În sinea mea mi-am dat seama ca bataia, plus mizeria îndurata, cu lustruitul pardoselii cu genunchii, câteva ore pe zi, cu mâncarea slaba redusa si prin gamelele ce si le împarteau reeducatii, cu deprimarea morala provocata de noua noastra stare, toate au facut sa i se redeschida focarul închistat, pe care îl avea de buna seama de când cu prapadirea celor dragi din copilarie. Dar nici el nu mai credea. Si ca un regret dupa viata care vedea ca i se ducea, pe atunci tuberculoza, mai ales cea meningeala, avea un pronostic sumbru, aproape implacabil, si el era oricum medicinist, chiar daca în an mai mic, ca un regret, zic, îmi spune:

-Doctore, nici nu mi-am început viata.

Am înteles ca îsi marturisea astfel fecioria. Si era un student bun, mi-am dat seama dupa câte stia!

A venit si Turcanu, înainte de scoaterea la infirmerie. Gardianul pesemne ca îi raporta si lui despre noi.

- Ce-i cu tine, ma?

Eu nu am avut curajul sa-1 sustin, caci am vazut la demascari ca asa ceva se interpreteaza ca ajutor legionar, dar Mircea a vorbit destul de convingator si a fost dus apoi la infirmerie. I s-a aprobat internarea, caci acum nu mai era „bandit", îsi facuse doar demascarea.

Banditii erau ei, care l-au omorât, caci în putine zile a si murit. Ca si mama si ca si fratele sau. Numai ca el scapase atunci si doar chinurile din urma l-au doborât. Si vorba lui, potrivita pentru toti tinerii sfârsiti aici fara vreme, „Doctore, nici nu mi-am început viata".

Mitica Bordeianu avea altfel de fire. Era mic de stat, cu o mustata lunga, de unchies, si sfatos la vorba ca un moldovean din cei ai lui Creanga si Sadoveanu. încet, încet s-a lasat la vorba si ne umplea zilele cu povestirile lui. Era mai în vârsta decât cumnatul sau (caci asa se socotea Mircea), desi la facultate erau colegi de an. Cauza întârzierii scolare a fost razboiul. Mitica facuse sapte clase primare si apoi a mers la liceu. Cum amânarea de studii nu se da decât pentru clasele a 7-a si a 8-a (ultimele doua, din liceul de pe atunci), 1-a luat la armata si a mers pâna la Cotul Donului ca soldat.

Si ce frumos povestea el, nu ca alti fosti combatanti, care te omorau cu geografia, redându-ti sat cu sta. tot itinerarul strabatut. Mitica povestea numai episoade umane, în care omul era numai om. Si acum, dupa mai bine de 40 de ani, tin minte cele petrecute de el, de parca eu le-as fi trait.

Cum în retragerea aceea, în fuga de la Cotul Donului, se furisa spre casa, pe întinderile înghetate si fara de sfârsit ale Ucrainei. Se nimerise în anul acela o iarna aspra, cum n-a mai fost de mult. Flamând si obosit, a întâlnit un alt soldat, mergând si acesta catre tara. Se vedea ca soldatul are sacul de merinde plin si a banuit ca are pâine. Era mai mare de stat si mai voinic, mai spatos, si Mitica s-a tinut dupa el, chipurile, ca sa taie mai usor vântul înghetat, la adapostul aceluia. Si a mers, tot a mers pâna a reusit sa-i desfaca sacul si sa scoata una din cele doua pâini. Foamea si dorinta de supravietuire l-au facut sa calce camaraderia, dar îi era frica sa ceara celuilalt, caci si acela voia sa supravietuiasca si poate ca nu i-ar fi dat. Si a ales mai bine prima cale, cea nedreapta. În primul sat s-au despartit, soldatul neobservând pâna atunci lipsa pâinii.

Apoi s-a însotit cu alt soldat, continuându-si drumul catre soare apune, prin stepa înghetata si vrajmasa. N-aveau harta, n-aveau busola, singuri în imensitatea alba, au ajuns pe noapte în alt sat. Unde sa traga pentru mas? S-au oprit la o cladire mai mare, scoala.

Unul dintre ei a intrat tiptil în casa, apoi a iesit si 1-a chemat sa vina si celalalt, ca înauntru sunt soldati care dorm pe jos. Când s-a facut ziua, sa înghete si ei, dar de frica, asa ca soldatul înghetat si mort de lânga ei. încaperea era plina de trupuri înghetate de soldati morti, stivuiti ca lemnele dintr-un depozit. Numai unul, cel pe care îl pipaisera ei pe întuneric, era singur lânga stiva, de i-a facut sa creada ca înauntru dorm de-ai nostri. Dormeau, saracii de ei, caci ceilalti, în retragerea grabita, nu i-au putut îngropa, pamântul fiind înghetat adânc, nepermitând saparea gropilor pâna la dezghetul din primavara.

Ajuns aproape de tara, a dormit la o batrâna rusoaica, batrâna ca mama lui de acasa. Avea si aceasta un fiu plecat tot la razboi, dar la rusi. Se apropiau partizanii de sat si batrâna 1-a condus pe carari ferite pâna la marginea satului si i-a aratat drumul catre casa. Mitica a sarutat cu respect de fiu mâna batrânei, iar aceasta, mama soldatului advers, a lacrimat poate gândindu-se la copilul ei, poate la mama soldatului acestuia, caruia i-a însotit multa vreme calea, cu privirea. Doi dusmani...

În primavara '44 moldovenii fugeau din calea rusilor, de la casele lor, ca de atâtea ori în zbuciumata noastra istorie. Mai cu seama tineretul. Mitica i-a gasit pe ai lui adapostiti într-un sat din Olt. Cum scapase pentru un timp de armata, nu retin din ce motiv, ca sa-si câstige traiul s-a bagat sluga la curtea unui boier. Mai era în curte cu el înca un flacau. Acela era mai sugubat. Cum batatura era plina de oratanii, iar ei se tineau numai cu mamaliga si cu ciorba, îi zice hâtrul:

-Ia sa vezi tu, mai Mitica, ce de came o sa mai mâncam si noi.

Si nici una, nici doua, îi da unei pasari din ograda, pâine înmuiata în rachiu. Curca a mâncat si s-a îmbatat ca un gospodar, apoi s-a pleostit ca de boala. I-a aratat-o bucataresei si aceasta a dat fuga la stapâna, mama boierului:

- Sai, coana mare, cred ca da bolesnita în oratanii.

Iar aceea, rea de paguba din fire, i-a zis s-o taie, pâna nu se întinde molima. A doua zi alta pasare s-a îmbatat. Azi asa, mâine asa, ba curci, ba gaini grase, ba gâste, pâna când facându-li-se lehamite la boieri de atâta carne de pasare, le-a ajuns carnea si slugilor.

S-a împacat Mitica la o astfel de slujba, de voie, dar mai abitir de nevoie, dar una i-a cazut mai greu. Avea boierul tânar, venit si el la mosie, o boieroaica tânara pe care o iubea, în satul vecin. Pe înserat îl punea pe argatul de Mitica sa înhame caii la faeton si sa-1 duca la dragostea lui. Apoi sa-i plimbe asa pe luna, printre lanuri, pâna noaptea târziu. Ei se iubeau, iar argatul mâna caii. Cum sa nu ti se faca rau, când aveai si tu 23 de ani, chiar daca erai la stapân.

Când eram în Saptamâna Mare, pe prietenul meu 1-a napadit nostalgia pentru cele din sat, amintindu-si de pregatirile ce le fac moldovenii pentru praznicul Pastelui. Ne-a povestit acum noua, celor doi banateni din celula, cum se fac renumitii si deliciosii cozonaci moldovenesti. Când a ajuns cu reteta la framântat, s-a aprins, de parca-1 vedeam suflecat si, dai:

- Îl framânti, mai doctore, îl framânti, îl framânti, întelegi? si iar dai cu framântatul, cu glas din ce în ce mai tare, de s-a auzit si la vecinii de alaturi, pe fereastra deschisa. Când ne-am întâlnit cu aceia, ne-au întrebat:

- Mai, ce cozonaci a tot framântat Bordeianu de Pasti, de ne-a lasat si noua gura apa? Dara-mi-te lui, saracul, ca veneau Pastile.

Si când aproape ca ne împacasem cu soarta, ce-a fost, a fost, desi nu uitam, dar speram ca atâta sa fi fost tot, ne pomenim într-o zi ca se deschide usa si intra în celula Turcanu:

- Mai, voi mai sunteti legionari?

Cum era sa raspundem unui astfel de om la o astfel de întrebare?

-Nu.

- Ei atunci va faceti bagajul. Veti merge în alta camera. Nu spuneti nimic din ce-ati vazut si ati petrecut. Va purtati ca si mai înainte, ca si cum ati ramas "banditi". Cautati sa vedeti si de la altii cum gândesc, ce stiu si ce fac. Stiti voi. Dar va ia marna dracului daca suflati o vorba., A plecat, singur cum venise fara gardian. S-a auzit deschizându-se usa si la celula vecina. Curând a venit gardianul si ne-a scos din camera, în fata noastra erau altii, din alte celule, în spate, iarasi altii. Eu am fost dat într-un grup, Bordeianu si Cojocaru în altele. Ne-au coborât la subsol si am mers pâna la ultima usa de pe stânga.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com