CAMERA 2 SUBSOL - 1

Mobilierul acestei camere era alcatuit din priciuri asezate de-a lungul peretilor si acoperite cu presuri facute din deseuri de haine militare, taiate fâsii si tesute ca rogojinile. Aveam loc pe ele unul lânga altul, chiar sa ne întindem pe spate. De la priciuri se ajungea la ferestre, doua ferestre foarte mici, de demisol, caci desi Sectiei i se spunea subsol, era de fapt un demisol. De la ferestre se vedea în curtea de plimbare, dar numai zidul alb din fata, cerul nu se mai vedea. Mobilierul acesta era completat cu doua tinete mari, una pentru apa, cealalta pentru dejecte.

Am descris întâi camera, pentru ca aici aveam sa ramân cea mai mare perioada din detentie cât am stat într-un singur loc, mai bine de un an, si pentru ca aici s-a petrecut prabusirea mea.

Îl rog însa pe acel care a avut rabdare sa ajunga pâna aici cu lectura, sa nu o întrerupa decât la capatul amintirilor.

Dealurile au lânga ele vai, muntii au prapastii, dar ramân tot munti. Omul are si el prabusirile lui si cred ca imaginea lui reala nu este numai cea din fundul haului. Sa nu fie priviti „pitestenii" numai în prapastie, sa se vada cine si cum i-a aruncat acolo, cum au iesit din aceasta încercare. De multe ori se iese târâs, adesea nu mai ai curajul sa urci din nou creasta.

Am ajuns în aceasta camera în jur de 30 de oameni, toti cu pedepse de munca silnica. În capul coridorului, în prima camera, precum si vizavi de noi, era aceeasi componenta. îh aceeasi zi, au fost mutati si cei de la temnita grea, în camerele mari de la parter, tot trei la numar ca si aici. Celularul mare se golise, dar acolo avea sa bage Turcanu pe cei cu demascarea terminata, cei trecuti prin mâna lui la 4 Spital, mai ales din loturile sosite în ultimul timp, ori cei care eventual mai continuau sa vina. Dintre cei din celula de sus, de unde veneam, numai eu am nimerit în aceasta camera, ceilalti în alta parte. Ne împartise Turcanu dupa socotelile lui, având grija sa aiba în fiecare camera un anumit numar din cei trecuti prin demascari, apoi ca persoanele mai deosebite, dupa rolul jucat în organizatiile din care au facut parte, sa fie repartizate în camera cu fostii prieteni în care au avut toata încrederea, dar acum nu stiau nimic ce evolutie au mai urmat între timp. Abia mai târziu, când am aflat cum sunt alcatuite celelalte camere, am deslusit tesatura de oameni, care nu era deloc întâmplatoare.

În camera aceasta am dat peste Nicu Esianu, colegul meu de la Cluj. Sase luni de zile, pâna la 6 decembrie, când am trecut la o noua faza, nu mi-a spus nimic din cele ce i s-au întâmplat aici la Pitesti, desi dormeam alaturi pe prici si aveam atâtea amintiri comune care ne legau destinul. Nici eu lui.

Dincolo de el, pe prici, statea Cornel Pop, tot de la Cluj, cunoscut ca un element dârz, bun, tare în credinta lui, mai fusese închis pentru asta pe timpul lui Antonescu. Dupa arestarea noastra, din mai 1948, el a continuat actiunea, regrupând ramasitele nearestate din Centrul Studentesc. De la el am aflat de arestarea - în lot cu el - a lui Ion Gherasim, pe care eu nu-1 declarasem, fiind unul din cei trei subalterni ai mei scapati nedeclarati de mine si nici de Florea. Mai bine îl spuneam atunci, acum a venit lânga noi cu o condamnare de 15 ani, pe care i-a executat. Nici acum, dupa atâtia ani, nu stiu daca nu cumva acela e suparat pe mine ca nu l-am spus, desi daca o faceam, poate ca m-ar fi detestat pentru ca am facut-o. Nici Cornel Pop nu mi-a spus nimic din cele ce le-a patit aici, dar eram banuitor si la prima baie care am facut-o, când ne-am dezbracat, i-am vazut pe fese cicatricile recente, violacee. Amândoua fesele erau nu numai vinete-violaceu, dar erau si retractate, înfundate si am reconstituit, fara ca sa i-o spun, flegmoanele abcedate, consecinta unor batai recente si nemiloase, pâna la sângerare si la distrugere de tesuturi. Deci, prietenii mei, care mi­au spus ca au venit aici împreuna, erau ca si mine, trecuti prin "cutremur". Cum nu mi-au spus ei nimic, asa am tacut si eu. Probabil ca si ei gândeau la fel despre mine. Reeducarea reusise sa distruga prin teama încrederea noastra reciproca, pe care o avusesem afara si fara de care nici nu este posibila o societate omeneasca evoluata. Asocierea prin teama, dureaza doar cât teroarea, când aceasta dispare, societatea respectiva se prabuseste ca lagarul socialist când a renuntat la dictatura.

Poate ca nu am sa reusesc sa-mi amintesc componenta întregii camere si întrucât pe parcurs s-au mai facut mutari sa amestec în efectivul initial si pe cei veniti mai târziu.

Grupul cel mai numeros îl formau iesenii, caci am spus ca acestia fusesera condamnati excesiv, având calificativ munca silnica, pe când cei din alte centre universitare ar fi luat pâna la 7 ani de corectionala. Pentru aceleasi fapte l-am reîntâlnit pe Mihai Lungianu, medicinistul cel bine pregatit profesional, care nu mi-a iertat mai târziu faptul ca nu l-am prevenit, dovedind astfel neîncredere în prietenia lui. Dar nu îndraznisem nici eu, ca si altii, caci niciodata nu erai sigur cât îl tin balamalele pe fiecare, doar vazusem atâtea cazuri când s-au calcat prietenii fie prin frica, fie prin dezertare la inamic. Omul adesea este imprevizibil.

Alti ieseni, Ion Scutaru, Mircea Macovei, Mircea Bârsan, George Mihut, Vasile Ignatescu, Silviu Sestac, Fanica Sângeap, Mihai Danila, (doctorul de mai târziu, cel popularizat de revista „Flacara" pentru un medicament miraculos contra cancerului), varul sau Ion Danila, Valentin Blagescu si Gheorghe Marculescu (acestia doi cu pedepse mici si nu retin exact momentul venirii lor în camera asta, dar au jucat un rol mai de seama - poate ca au fost adusi ulterior), Ion Hutuleac, Petrica Arapu, student la Brasov, si Nae Purcarea, fost student la Academia Comercila din Brasov (cu Arapu).

Erau oameni din diverse loturi de la Bucuresti: Octavian Voinea, Costache Oprisan, Dragos Hoinic, Costache Vasiliu, Ion Paunescu, George Chivulescu, Alexandru (Puiu) Chivulescu, Voicu Andreescu, Mircea Craciunescu, un aradean - Gheorghita Viorel, un craiovean - Ion (Nelu) Popescu, toti pâna aici fosti în diverse organizatii legionare, precum si Virgil Bordeianu, un nationalist-taranist - Alexandru Tetler-Toe, un monarhist (?) ori în legatura cu o ambasada straina, nu mai stiu exact -Alexandru Ghica si Fag Negrescu, dintr-o organizatie necolorata decât de pozitia antirosu. Cam aceasta era de fapt structura închisorii de studenti Pitesti în 1950, la sectia de munca silnica, celelalte camere fiind asemanatoare. Poate am uitat vreo doi-trei, dar asta era trupa care avea sa joace drama montata de Turcanu si jucata simultan pe cele sase scene din cele sase camere câte mai ramasesera de rezolvat. Si cu 4 Spital, sapte, caci acolo ardea focul continuu al cazanului marelui tartor.

Virgil Bordeianu nu era de pe sectia de munca silnica si asta m-a facut sa banui ca are un rol deosebit. Dupa vreo luna de zile, a fost luat de gardian. Tot atunci a mai fost luat de pe Sectie Gheorghe Zaharia, din camera de vizavi - 3 Subsol - si (Alexandru?) Matinus de la Camera 1. Cei trei aveau sa se întoarca pe Sectie la 6 decembrie, cu un rol important, de sefi ai comitetului de demascare din camera respectiva. Am banuit ca acum au fost luati pentru ca probabil Turcanu a vrut sa vada cum merge treaba si daca nu cumva a rasuflat ceva de la noi. Oare câti eram si care anume? Caci de purtat se purtau toti ca si cum nu ni se întâmplase nimic, doar asa a fost consemnul.

Cel putin eu asa m-am comportat. De telul meu eram o fire deschisa, sociabil si volubil. Octavian Voinea, acum student la Politehnica, dar fost ofiter activ de geniu, în grad de capitan, om curajos si perspicace, m-a luat într-o zi, de-o parte, curând dupa ce venisem aici, si mi-a zis:

- Domnu' Munteanu, dumneata ori nu stii ce se întâmpla în închisoare, ori ai spatele acoperit, altfel nu ai vorbi asa deschis.

A fost suficient ca sa ma retrag, nu cumva sa mi se reproseze de catre Turcanu ca am facut-o dinadins, ca sa-mi pun clopotei, Fara sa stie, Voinea mi-a facut un mare bine, caci nu m-am angajat dupa aceea în nici o discutie politica si nu am mai avut astfel ocazia sa mai fac nimanui rau prin asta. Caci toate se puneau la socoteala, cum mi se pusesera si mie când am intrat la 3 Parter.

În schimb, Costache Oprisan si mai ales Cornel Pop toata ziua stateau de vorba cu alde Hoinic- si Voinea, care fusesera mai importanti dintre noi, si prin activitatea lor de afara stiau mai multe si trebuiau mai bine descusuti. Nu stiu daca au avut ordin anume sa o faca, sau au facut-o de la sine, dar mie mi s-a parut zel. Dumnezeu sa ma ierte daca am gândit rau despre ei, saracii, caci s-au angajat fara voia lor într-o actiune de unde li s-a tras moartea. Pop avea sa fie implicat în procesul lui Turcanu, condamnat la moarte si executat, iar Costache s-a îmbolnavit de tuberculoza la Gherla, dupa izolari repetate si prelungite, a fost dus pentru anchete la Bucuresti, în acelasi caz Turcanu, si tinut în conditii care i-au grabit sfârsitul.

La rugaciunea mea de seara am adaugat si pe toti camarazii mei de aici. Pâna acum spuneam în gând, în fiecare seara rugaciunea învatata în liceu: „Doamne, daca trebuie sa mor, da-mi moartea; daca trebuie sa putrezesc în temnita, da-mi temnita; iar daca Tu crezi ca este bine sa fiu liber, lumineaza-mi mintea si pasii si ajuta-ma sa fac voia Ta"... Am adaugat rugaciunea pentru fratii mei de aici, sa nu-i duca Dumnezeu în încercarea în care m-a dus pe mine, sa le întareasca sufletele si trupurile pentru toate necazurile, iar mie sa-mi dea tarie sa nu fac nimanui rau.

Tot trageam nadejde ca nu se va mai abate nici-un "cutremur".

Viata în camera se desfasura linistit, în discutii neprogramate, libere, pe grupuri de prieteni, cu caracter mai mult biografic. Cel putin asa a fost pentru mine si pentru cei de lânga mine, cu care vorbeam mai mult. Nicu Esianu, dupa ce ne-am despartit în duminica aceea din iunie 1948, când mi-a spus ca pleaca din Cluj, asa a facut. S-a dus mai întâi acasa, la Sibiu, apoi la Bucuresti, unde din întâmplare a dat peste fratele meu ; Nicu, în cautarea unei legaturi care sa-1 treaca granita, iar fratele meu pe atunci facând legatura între organizatia din Bucuresti si oamenii nostri de pe frontiera. A venit cu un grup pâna la gara Racasdia, pe linia Oravita-Iam. Fratele meu a plecat sa caute legatura si nu s-a mai întors, chiar de curând cazuse punctul de trecere, calauza fusese arestata. Nicu s-a întors pe jos pâna la Oravita, iar de aici apoi a revenit cu trenul la Bucuresti, de unde a fost arestat în primavara anului 1949. A fost adus la Cluj, dar la câteva zile dupa procesul nostru. Judecat în contumacie, luase 15 ani de munca silnica iar la rejudecare, numai 3 ani de închisoare corectionala plus 2 ani pentru tentativa de trecere frauduloasa a frontierei. Pedepsele contopindu-se, a ramas la o condamnare definitiva de 3 ani. Nu la 15, cât îi dase în lotul nostru unde s-au dat pedepse cu caracter exemplar, de intimidarea studentimii române. Asta însa nu ne-a împiedicat sa executam toata condamnarea, caci detinerea noastra în continuare, tot caracter de exemplu avea, era pielea ursului cu care erau speriati ceilalti români. M-am bucurat pentru Nicu. Am retrait împreuna aici niste amintiri de la manastirea Sâmbata, din Fagaras, din vara lui 1947.

Eu mersesem acolo în pelerinaj si reculegere, adus de fratele meu, care stia lacasul de la o fagaraseanca din Cincu, ce-i vorbise mult de frumusetea locului si mai ales de atractia unui mare duhovnic de acolo, parintele Arsenie Boca.

Acesta era un om învatat si pe lânga darul duhovnicesc era înzestrat de o fire de artist care sfinteste locul. Manastirea cea veche, a lui Brâncoveanu, fusese paraginita, si din initiativa Mitropolitului Nicolaie Balan se restaurase. Parintele Arsenie, chiar el, daca îmi amintesc eu bine si n-oi gresi, pictase în pronaos chipurile în picioare ale noilor ctitori, de-o parte Mitropolitul, de cealalta Regele Mihai. Din pârâul Sâmbata erau trase niste pârâiase mici prin gradina cu chiliile calugarilor si cu resedinta de vara a mitropolitului. Fiecare podet, fiecare banca din aceasta gradina plina de pomi încarcati de roade, erau altfel facute, dupa imaginatia si cu munca personala a parintelui pomenit, ba din crengi de mesteacan, ori de stejar, ori din pietre pravalite din munte, toate lucrate cu un gust artistic desavârsit. Livada era atât de frumoasa, cu pomii în pârga si cu împodobirile facute, încât Nicu Eseanu, care venise si el singur aici, sa petreaca o parte din vacanta si sa se reculeaga, mi-a zis odata încântat:

- Ioane, daca o fi Rai pe lumea ailalta, eu cred ca asa trebuie sa fie, ca aici.

În apropierea manastirii erau doua cabane, una - Casa Fratilor- unde se adaposteau membrii Oastei Domnului, când veneau în pelerinaj si cealalta Casa închinatorilor pentru cei veniti ocazional, ca noi.

Era venita aici multime mare de oameni, de peste tot din tara, ca noi din fundul Banatului ori ca altii, din Bucuresti, ori din Moldova. Se apropiase praznicul Sfintei Marii, venise si mitropolitul si un profesor universitar de la Academia Andreiana din Sibiu, Nicolaie Mladin, pe care îl mai auzisem predicând din amvonul Catedralei mitropolitane si îmi placuse sa-1 ascult. Acum venise aici în rugaciune si profunda meditatie, caci aveam sa asist aici la slujba de intrarea sa în viata monahala. Noul calugar, cu fata si trupul de ascet, dar cu verbul raspicat si înaripat, fost mai în urma cu anii instructor legionar, a ajuns dupa savârsirea din viata a Mitropolitului Nicolaie, sa tina el cârja de mare pastor. Tot atunci si aici mai erau alti doi teologi, cu faima în urmatorii ani, Leonida Plamadeala, iarasi viitor mitropolit, si Silviu Iovan, viitorul renumit parinte Ioan, de la Vladimirestii Tecuciului.

Biserica manastirii era mica si neîncapatoare. Se facuse un altar frumos printre arborii din paduricea ce înconjura manastirea si aici se faceau slujbele, mai ales cea de seara, vecernia. Sub bolta copacilor mi se parea atmosfera mai coplesitoare. La meditatii vorbea când staretul, un alt învatat cu studii desavârsite prin strainatati, când parintele Arsenie. Acesta ne acorda si lamuriri la diferitele teme ridicate de ascultatori. Avea o figura de ascet si vorba lui mi se parea luminata de o puternica flacara interioara.

Am auzit mai târziu ca a fost batjocorit, umilit si zvârlit în temnita. Dar nu facuse nimanui rau, lumina însa prea puternic si trebuia sa se înstapâneasca întunericul peste tara.

Cu Nicu nu le-am mai vorbit pe toate cum le stiam pe cele de mai sus, dar amintindu-ni-le ne-am mai limpezit sufletele, de pâcla noilor vremi.

Lânga Nicu Eseanu statea Ion (Nelu) Popescu. Acesta nimerise printre studenti dintr-o greseala. Nu mi-a spus niciodata ca nu are decât 7 clase primare, dar nici eu nu am observat. Vorbea numai ce stia, adica nu se baga în alte subiecte, în general vorbea putin. Era tare la literatura româna, cunostea clasicii nostri si îi placea sa spuna versuri din Cosbuc si Eminescu. Era retras, nu lega vorba cu multi. Bunul lui simt taranesc 1-a calauzit si în situatia în care se gasea, nu mi-a vorbit nici el niciodata despre faptul ca trecuse prin demascari, dar atasarea lui de Eseanu si de Pop, m-a facut sa presupun ca au avut aceeasi soarta.

Îmi povestea cu mult drag despre un nepotel al lui, din spre o sora. (despre sine mi-a marturisit ca înca nu si-a închegat o familie, fusese la razboi, era ceva mai batrân decât noi, apoi dupa razboi vremurile înca nu s-au limpezit si am mai aflat mai târziu de la altii ca Nelu Popescu fusese un devotat al luptei noastre, trecând peste interesele sale personale, ocupându-se mult de regionala Oltenia). Retin despre înfocarea oltenasului - era de pe lânga Craiova - dupa un meci de fotbal pe care l-au pierdut cei din satul lor, iar nepotelul îi zise:

- Neica, stii de ce pierdura ai nostri? .

 -Decerna?

-  Fiindca nu stiura sa se bage orbeste. La fotbal totu-i sa te bagi orbeste.

Stia el puiul de craiovean ca acolo trebuie sa lupti si probabil ca din de-al de el au iesit fotbalistii de azi din Banie. Nu se baga orbeste, caci au crescut, dar cu tot sufletul.

Si tot asa îmi amintesc alta vorba a precocelui nepot. într-o seara a venit la casa bunicii, unde statea si unchiul Nelu. Dupa ce i-au dat de cinat, a zis ca el vrea sa se culce la ei. L-au mirosit ca a facut o pozna si l-au întrebat ce anume:

- O batui pe Mili (sora sa mai mica).

- Pai de ce-o batusi, ma calaule?

- Asa. Ce cauta ea, fata, acum seara pe ulita. Olteanul avea 6 ani, iar sora lui numai 4 ani si fratele veghea la bunele purtari ale sorei. Ascultam bucuros astfel de. povestiri, caci stiam ca dintr-astea nu poate iesi nimic rau. Cautam anecdota si fiindca ea se potrivea firii mele.

Mircea Bârsan era student în anul III la Medicina ieseana, originar din partile Botosanilor, de altfel ca sapte baieti din aceasta camera: Lungeanu, Scutaru, Vasiliu, Mihai si Ion Danila, Petru Arapu. Avea si el un umor moldovenesc, rustic si sanatos. Parea bine pregatit si îi placea sa mai întrebe pe medicinistii mai mari chestiuni de-ale noastre, profesionale, doar eram aici 9 învatacei de-ai lui Aesculap. Din glumele povestite de Mircea tin minte o întâmplare cu un vecin Haralambie. Când a umblat popa satului cu Icoana de Nasterea Domnului pe la casele credinciosilor, vecinul Haralambie tocmai taia porcul. Popa, lasator, zice:

-  Stii, Haralambie, eu nu am taiat înca porcul. N-ai vrea sa-mi împrumuti si mie un cârnate? Gospodarul s-a simtit si i-a trimis preotului printr-un copil, pofta. A trecut vremea si împrumutul nu mai venea înapoi. Taranul, ori sugubat din fire, ori ca sa-1 puna la încercare, ori pagubos si-i parea rau de cârnat, destul ca a trimis iar pruncul, dar de data asta ca sa ceara „împrumutul" înapoi, dar nu la capatat. La prima întâlnire cu preotul, tot acesta a deschis vorba:

- Stii, Haralambie, s-a împu[it cantatele ala care mi l-ai dat tu.

Am retinut anecdota pentru ca, atunci când au început si în aceasta camera demascarile, am avut rautatea sa-i spun lui Mircea ca „s-a împutit cantatele".

George Chivulescu facea puscarie de pe timpul lui Antonescu. Era un om de statura potrivita, fusese robust si se mai cunostea înca alura sportiva pe care a avut-o la arestarea de acum 8-9 ani, când, tânar student la Drept în Bucuresti, înfruntase ambitia Generalului (ajuns apoi maresal). Pe George îl rodea însa foamea. Doar mai târziu, când m-am mai învechit si eu între ziduri, am înteles ca detinutul se culca întotdeauna cu gândul la eliberare si la masa urmatoare. Amândoua erau expresia sperantei si ale instinctului de conservare. Bietul George, de când nu s-o mai fi saturat?

Se începuse o practica în camera asta. Seara, dupa închidere, se deschide o adevarata bursa de schimb a meselor. Cei mai multi ar fi mâncat mai mult decât portia ce ni se da si atunci adunau una sau mai multe portii de la cei care se în voiau sa rabde într-o zi, caci si asa daca-si mâncau portia, tot flamânzi ramâneau. Dar macar stiau ca odata mâncau pe saturate. Numai eu si cu Jorj Mihut nu am facut niciodata schimbul, pastrându-mi bioritmul.

Asa s-a facut ca într-o zi Chivulescu a adunat 26 de portii de terci, de câte 250 de grame fiecare, din care o componenta era de 200 gr. de apa si 50 grame de malai fiert, plus 6 portii de fasole (si aici apa era partea precumpanitoare, boabele reprezentând o parte înspaimântator de mica). Bietul om! Ce destin! Am auzit ca dupa eliberare nu a primit servici decât la un santier de constructii din Capitala. Odinioara era în anul IV la Drept. A murit accidentat de o greutate cazuta de la schela. Oare accident sa fi fost? Caci exista si o astfel de metoda pentru îndepartarea indezirabililor. Probabil ca i-a jenat în vreun fel. George Chivulescu a fost un om integru, tare în credinta lui si curajos.

Tot ros de foame, mai mult decât altii, era Fanica Sângeap. Acesta la arestare era student la Drept la Iasi. în timpul razboiului fusese la o scoala de ofiteri activi în Germania si acolo 1-a prins sfârsitul ostilitatilor.

A ramas o vreme în tara straina, pe lânga Hamburg, împreuna cu alt român, fost camarad de scoala. S-au aciuit la ferma unui neamt, care avea tot felul de utilaje agricole. De la el am auzit eu mai întâi cum este o ferma nemteasca. Si mai avea gospodarul si doua fete. Românii erau sportivi, jucau fotbal amândoi într-o echipa mai mica din Hamburg. Fusesera ofiteri, erau feciori harnici, de la tara, deprinsi cu munca agricola si gazda s-ar fi bucurat sa-i ia de gineri, caci si asa nemtii tineri se rarisera, risipiti în morminte semanate de-a lungul si de-a latul Europei si Germaniei.

Dar Fanica avea acasa pe Leana lui, o fata care acum începuse sa-i scrie, era deja si ea studenta, la Iasi. A lasat nemtii si nemtoaicele cu toate ale lor si s-a întors spre casa, furisându-se printre americani si rusi. Niste peripetii care ar forma numai acestea un subiect de bogat reportaj. A venit la Leana si s-a înscris si el la facultate. Acum era cu noi, având o condamnare de 7 ani. Si el fire robusta, cu un corp mai bine cladit, era chinuit de foame, dar parca mai în alt fel decât Chivulescu, la care foamea devenise organica. Pe Fanica îl chinuia si gândul foamei.

El a dorit sa aiba numai pentru sine o pâine întreaga. Asa mare lucru? Uite ca omul nostru ar fi fost fericit sa aiba o pâine. În ce consta si fericirea? Pe la ora 11 ni se dadea pentru ziua întreaga - pâinea. Erau pâini de 2 kilograme si pe atunci trebuiau împartite fiecare la 8 oameni. Cu riscul de a li se confisca la perchezitii, unii îsi ascuteau coada lingurii, încât aveau cu ce taia. Se facusera si niste balante, dintr-un bat adus de la baie, unde se facea focul cu lemne si niste ate (desirate din ciorapi vechi si rasucite), cautându-se ca portiile sa fie cât mai apropiate una de alta. Pâinile intrate în camera se alegeau pe rând de catre grupele de 8 carora le reveneau. Când a fost rândul grupei lui Sângeap sa aleaga prima pâine din cele patru, a ales-o el pe cea mai rumena si cu coaja mai multa, caci doar la greutate egala coaja are mai multe calorii decât miezul. Sunt ridicole si par meschine aceste calcule, dar omul e om, spera ca si astfel poate supravietui. N-am sa uit satisfactia din ochii lui, în sfârsit avea o pâine. S-a dus la locul sau pe prici, a pus-o pe prosop lânga gamela, în asteptarea mesei si se uita din când în când la pâinea lui. Ceilalti 7 din grupa renuntasera în ziua aceea sa manânce cu pâine, urmând ca fiecare pe rând sa-si primeasca în zilele urmatoare datoria.

Credeti ca Fanica a mâncat-o toata în ziua aia, precum Chivulescu? As! A mâncat o coaja retinuta din ziua precedenta cu ochii însa pe rumena din fata, apoi dupa mâncare a taiat-o felii - felii si a însirat-o pe o sfoara, atârnând-o la fereastra sa se usuce. Doar 7 zile pâna restituia datoria celorlalti nu mai primea nimic, si trebuia si atunci sa manânce, nu? A dorit numai sa aiba o pâine întreaga si si-a saturat numai gândul.

Fireste ca cele de mai sus nu constituie nota caracteristica, dominanta, a oamenilor si zilelor de aici, ilustreaza poate numai deformarea la care a fost supusa biata fire omeneasca.

Am mai spus ca în camera se povestea pe grupuri de prietenii ori preocupari apropiate ori comune. Eu însa nu ma mai implicam si în discutii de alt gen. Mi-era frica sa aud lucruri pe care la o alta demascare sa fiu nevoit sa le spun. Timpul trecea si se parea ca nimic nu ne mai tulbura existenta. Si seara, când închideam ferestrele dinspre sat si ramâneam numai cu mine însumi, ma rugam si ma rugam, poate-poate o da Dumnezeu si sa trecem peste alt pahar, fara a-i mai sorbi amaraciunea. Eram slab si coplesit de înfrângerea si neputinta mea. Prin vara 1-a luat si pe Octavian Voinea de aici. Am presupus ca 1-a dus Turcanu la el, caci si din camera vecina a luat tot atunci pe unul. Usile camerelor de la sectia asta, ca si cele de la Parter, aveau geam vopsit pe dinafara cu alb. Cele doua sectii aveau în conceptia constructorului alta functionalitate, camera de lectura, de paraclis, de mese, de magazie, dar acum devenisera spatii de locuit. Usile erau obisnuite, nu speciale, groase, ca cele de puscarie si erau prevazute cu geamuri transparente, despre care am scris mai sus ca acum erau vopsite. Când am iesit la program, careva zgâriase „ vopseaua " la un colt de geam si se puteau vedea astfel miscarile de pe sala. Fireste ca asta n-am facut-o noi, cei „ reeducati", caci stiam ca nimicul acesta se talmaceste ca o actiune dusmanoasa contra regimului si etichetata ca act de "banditism". Vazusem asta la 3 Parter. Dar profitam si noi de cele aflate de altii, având mai multe elemente de interpretare. Asadar, a plecat întâi Virgil Bordeianu si câte unul, din cele doua camere. Acum iar au plecat din fiecare camera câte unul, de data asta dintre cei netrecuti prin demascari. Si nu unul oarecare, Voinea, prin functia care a avut-o în organizatie a avut acces la mai multe secrete, apoi fiind element de vârf si devotat, era de presupus ca daca vreunul dintre cei trecuti prin demascari ar fi facut vreo confidenta, apoi de buna seama ca unuia ca el i-ar fi facut-o. Cel care a fost luat din camera vecina era de calibru asemanator, Turcanu desigur ca verifica prin sondaje dinainte calculate atmosfera din camerele noastre. Juca simultan cu cele sase camere, câte îi mai ramasesera de cucerit, în actiunea lui. Juca singur? Nu se vedea nimeni altul, dar am deslusit din celelalte miscari pe care le-am redat, ca nu este de capul lui, are mentori si colaboratori externi.

Sar peste câteva luni si spun ca - fiindca vorbeam de Voinea -, atunci când 1-a readus în camera, se începuse deja demascarea si aici. Voinea se întorcea de la Securitate, unde fusese dus în urma celor demascate de el sau de altii. Dupa el a intrat în camera Turcanu si 1-a luat la bataie într-un mod îngrozitor:

- Banditule, de ce ai spus la Securitate ce se întâmpla aici si de ce ai declarat ca tot ce ai spus, ai spus si ai declarat sub bataie?

Pentru mine era clar ca Voinea a trecut prin demascari în alta camera asa cum banuisem ca se va întâmpla, de cum 1-a luat dintre noi si ca apoi a fost dus la Securitate ca si Costache Oprisan, caci prea stia lucruri importante. Stapânii, Securitatea, nemultumiti ca detinutul spune cauza declaratiilor - teroarea lui Turcanu - i-a facut observatii acestuia cum de nu si-a zdrobit omul, încât sa aiba frica a mai spune câte i s-au întâmplat, în orice caz, se vedea clar legatura dintre ei, caci Turcanu nu a patit nimic pentru câte le facea, continuându-si actiunea. Vor trece ani de la aceasta întâmplare pâna când Securitatea îsi va lua mâna de deasupra lui si îl va judeca, dar n-au facut-o atunci când au aflat ca terorizeaza pe alti detinuti, ci când cârdasia lor a devenit prea compromitatoare.

Cu detinutii din alte camere, de la alte caturi, se lua legatura cu „cioara". Asa i se spunea unei sfori cu ajutorul careia se transmiteau în camerele de pe verticala obiecte sau înscrisuri facute cu bruma de capete de creion, bucatele de hârtie, cine stie cum ramase dupa perchezitiile destul de dese care ni se faceau. Ca sa coboare o sfoara trebuia atârnata o greutate la capat. Ca sa faca zgomot la atingerea betonului din curte, camera noastra având un geam la nivelul solului, cei de deasupra noastra au legat de sfoara o periuta de dinti. Cei din Camera 4 Spital aveau si ei ferestre catre aceasta curte, dar perpendicular pe zidul nostru. încât cred ca numai lor li se datoreste faptul ca, la una din perchezitiile uzuale, am ramas foarte surprins ca ni se confisca toate periutele de dinti din camera, ca de altfel si din restul închisorii. Unii însa presupuneau ca se gaseau printre noi talente artistice, care cu migala, cu ajutorul unei daltite facuta dintr-un ac frânt si apoi ascutit pe mozaic, au reusit sa realizeze frumoase cruciulite din cozile periutelor. Indiferent care a fost motivul real, am ramas pâna la capatul puscariei fara periute de dinti. Acestea ni s-au confiscat aici, pachete nu am mai primit, în urmatorii 13 ani de detentie, încât lipsa de igiena dentara, suprapusa peste carentele alimentare, a facut ca la eliberare sa fiu un flacau de 40 de ani stirb, cu 14 dinti lipsa, din aparatul meu masticator.

Cei înzestrati cu talent de plastician îsi mai încercau si îsi desavârseau talentul pe alte materii prime, brute, cum erau oasele de vaca ce se nimereau în mâncare când primeam carne. Cu multa rabdare se freca osul, dupa ce era spart, pâna ramânea placuta. Crucifixe miniaturale si iconite în basorelief, adevarate bijuterii artistice, care se ascundeau în sapun. Asta pâna la noul "cutremur", când aveau sa fie scoase toate, batjocorite si aruncate de apostati în tinetele cu dejecte. Iar pentru sculptori nu a fost numai durerea pierderii obiectelor migalite pentru cei dragi de acasa, sa întareasca momentul revederii, ci si durerea fizica, pentru obiectele acestea subversive fiind prevazute de asemenea canoane sub forma de ciomag (doara arta are canoanele ei).

Când am trecut în revista efectivul camerei, mi-am amintit de doi macedoromâni care erau cu noi. Ca o scuza pentru memoria aceasta care îmi face feste, ma explic totusi ca efectivul s-a mai schimbat în timpul cât am stat în aceasta camera, mai ales dupa începerea demascarilor, când interesele actiunii l-au facut pe Turcanu sa ne mai amestece.

Gheorghe (Gula) Cucoli din Constanta, mai vârstnic decât noi, întârziat în facultate (fusese înscris la Drept) din motive de razboi, lagare si închisori. Gula era tacut, nu prea lega vorba cu multi, intrase în colimatorul lui Cornel Pop. O fi fost urmarit anume, caci la arestarea acestuia Securitatea nu a prins multe fire de la el, dar dupa începerea demascarilor a fost luat repede la Turcanu, si apoi dus din închisoare, destul ca macedonenii arestati mai târziu sa-i reproseze atitudinea, fara sa stie macinarea de oase care 1-a facut cârpa.

Cel de al doilea aromân a venit în tara dupa razboi, prin 1945. Era student la Drept la Bucuresti si îl chema Anagnoste (Tega) Stere (toti macedoneni au diminutive deosebite de ale noastre). El statuse în timpul ocupatiei italiene, la Atena, nu din motive de colaborationism ci din motive nationale. Grecii îi asuprisera pe românii macedoneni. La Salonic, capitala Macedoniei grecesti, fusese prefect un colonel, Zervas, care era si capetenia antaritilor, cum se chemau trupele de luptatori munteni alcatuite din greci. Lor li se opuneau haiducii aromâni, numiti armatoli. Fireste ca sprijinul prefectului era hotarâtor în lupta de supunere a vlahilor nostri. Grecii voiau sa faca loc în Thesalia si în Macedonia pentru cei un milion de conationali de-ai lor alungati din Anatolia în urma razboiului ce l-au avut cu turcii, la încheierea primului razboi mondial. Românii macedoneni acolo locuiau si locurile lor trebuiau ocupate de cei alunga\i de Atatiirk. Deci vlahii nostri erau în legitima aparare si pentru asta s-ar fi aliat cu oricare dusman al dusmanilor lor. Deci si cu italienii.

Ei ne mai reprosau, celor din Dacia, ca i-am tradat începând cu Pacea de la Bucuresti, care a încheiat razboiul balcanic din 1913, purtat pentru Macedonia de catre tarile balcanice. România a declarat atunci ca nu are probleme teritoriale în Balcani, multumindu-se sa ia Cadrilaterul, unde ar fi loc sa aduca Fârserotii si Gramostenii, cum se chemau doua ramuri mari ale românilor macedoneni. Colonizarea asta s-a facut în parte pâna în preajma celui de al doilea razboi, noii colonisti fiind macelariti în Cadrilater de catre bandele de comitagii bulgari, venite adesea de peste frontiera. Si aromânii ne reprosau acum, cu ce drept am venit noi si fara sa-i întrebam, am negociat patria lor strabuna, în care s-au format ca popor, pe care au aparat-o un mileniu si jumatate, si pe care n-ar fi parasit-o de buna voie niciodata. Am vândut ce nu ne apartinea si pentru care nici nu ne dase nimeni mandat, ni l-am arogat singuri.

Drept aceea, acum când le-a venit ocazia cu italienii, unii dintre ei au început sa sustina ca nu sunt ramura a poporului român, ci a celui italian, caci doar de acolo ne rupsesem cu totii, de la Roma. Italienilor le convenea sa aiba sprijin local si s-au format chiar doua organizatii recunoscute de ei: Lupoanea (cum înca mai zic si banatenii la Lupoaica) si Legiunea a V-a Macedonica, dupa numele primilor luptatori si coloni romani de pe plaiurile lor stravechi. Fireste ca dupa alungarea italienilor, care pentru românii macedoneni nu fusesera fascisti cifrati de sânge, indiferent de culoarea lor politica, s-a terminat si cu visul de libertate al vlahilor. Cine îsi mai aduce aminte de rascoala comunista a generalului Marcos, din 1947-1948, nu poate sa fi uitat si figura sinistra pentru romani a generalului Zervas - aceeasi persoana cu fostul colonel prefect de Salonic. Acesta acum a potolit rascoala comunistilor, dar luptele s-au dus în muntii Gramos si Rodopi, unde erau si statele cu dusmanii etnici ai lui Zervas. Si s-a rafuit sub alt pretext. Anagnoste (Tega) Stere suferea pentru neamul lui cel urgisit, dar care a dat multi oameni mari tarilor în care traiau. Macedonenii povesteau ca odata Nicolae Iorga a mers în calitate oficiala la Atena si i-a spus primului ministru de acolo ca este mândru ca poarta nume si are pe de departe sânge grecesc în vine, la care grecul i-a raspuns nu cu mai putina emfaza ca el este mândru ca în vinele lui curge sânge românesc (caci la origine era aromân). Nu stiu câta autenticitate are întâmplarea, poate ca este numai o gasconada de-a fratilor de acolo, dar se cunosc atâtia oameni pe care i-a pierdut etnia noastra ca sa nu-1 citez decât pe „grecul" Averoff.

Astea mi-au venit în minte, legate de micul, dar pe atunci devotatul aromân Anagnoste Stere, de discutiile purtate pe un prici de închisoare româneasca (de cea greceasca el scapase). Iar soarta vlahilor ademeniti la noi a fost mult mai ingrata: când s-a cedat Cadrilaterul, în 1940, au fost dusi în Ialomita. De aici au fost dusi în Basarabia, unde li s-a dat pamânt - numai nemtii plecasera de acolo în jur de 100.000; de acolo s-au refugiat în Banat, tot în locul nemtilor, iar de aici, aveam sa aflu dupa ce m-am eliberat, dusi iar în Baragan, de data asta ca deportati.

Antecedentele lui Anagnoste Stere erau cunoscute si marturisirile lui nu l-au inculpat înca o data. Colaborarea lui cu italienii era o culpa mai mica decât uneltirea împotriva ordinii sociale de la noi, pentru care a fost condamnat acum la 25 de ani. Dupa demascari nu l-am mai întâlnit pe acest macedonean, dar am auzit despre el ca nu s-a mai remontat. A gasit noi stapâni cu care a colaborat ca si cu italienii, de asta data însa fara a mai avea motivatia nationala...

Avându-se în vedere ca românul e nascut poet, noi fiind suta la suta români, iata deci înca o preocupare care ne umplea timpul.

Am pomenit ca se gasea printre noi un student din Arad, de la Teologia de acolo, Gheorghita Viorel. Acesta era înscris si la Cluj, la Litere si Filozofie, fiind apreciat de D.D. Rosea si de Lucian Blaga, la ale caror seminarii se distinsese. Avea si talent literar pe care 1-a transpus în câteva poezii. în închisoare poeziile se scriu în minte, hârtie nu ne-a dat nimeni decât pentru scrierea demascarilor". Desi viata de claustrare la care eram supusi ar fi presupus mai degraba abordarea lirismului, majoritatea celor care si-au încercat muza au recurs la epic, balada fiind o specie la care se apela adesea pentru manifestarea sentimentelor. în eroii alesi se transpunea de multe ori firea poetului si uneori idealurile nerealizate.

Gheorghita mi-a recitat câteva realizari de acest fel: Ciuta, Brâncoveanu s. a. Tin minte ca la o remarca facuta de mine asupra faptului ca eroii lui - în balada aceea {Fata din Turn), niste nordici - nu realizeaza nimic, el mi-a raspuns ca tocmai asta a vrut el sa exprime, eterna dorinta de care trebuie sa fie cuprins sufletul omenesc. Scria în versuri scurte, în metrica populara a Luceafarului si abunda în metafore, ca Radu Gyr. Se realiza în forma clasica, respectând ritmul, rima si masura, majoritatea poetilor din închisoare ramânând la aceasta modalitate de exprimare. Avea talent remarcabil si am regretat, dupa eliberare, ca nu l-am regasit publicat. Merita. Pâna la data când scriu, nici nu am mai auzit daca mai traieste.

Pe Cornel Pop nu l-am cunoscut ca având preocupari literare. De aceea am ramas surprins când odata mi-a recitat, nu mai stiu daca numai pentru mine, Balada mistretului cu coltii de argint, a lui Stefan Augustin Doinas (colegul meu din primii doi ani de Medicina). Pâna atunci eu nu cunosteam aceasta alegorie a printului din Levant, care cade rapus de propriul sau ideal. M-au încântat gradatiile folosite de poet pentru exprimarea ascensiunii în goana dupa „eterna dorinta" (vorba lui Gheorghita de mai înainte). Si m-a multumit finalul ambiguu, cu ultima porunca a printului: „Mai bine ia cornul si sufla într-una/ Sa suni pâna mor, catre cerul senin ". Ce-o fi vrut sa zica însângeratul print? Ca lupta lui continua, la chemarea neogoita a cornului? Ori vrea sa spuna cerului biruinta sa, caci a ajuns chiar sfârtecat sa-si vada idealul, pe care omul de rând, sluga, nici macar nu-1 întrezarea. ,, Atunci asfintea peste crestete luna/si cornu-a sunat, însa foarte putin". Apus de luna, apoteoza de erou, care putin si-a vazut idealul, iar omul de rând, sluga sa nu i-a înteles niciodata lupta, dar s-o mai continue...

Asa cum nu l-am înteles nici eu atunci, de ce mi-a spus balada aceasta. Am crezut ca doar supus de frumusetea ei. Abia mai târziu am înteles ca a ales alegoria, ca sa-mi spuna propria lui durere. Altfel nu mai avea curajul. Nu cred ca a fost o întâmplare si ca era singura poezie care o stia, caci alta nu mi-a mai spus. Numai ca mistretul care 1-a rapus era un porc de rând, adevaratul mistret gonind mai departe prin codrii de arama. Când am ajuns sa citesc poeziile lui Doinas, am zabovit adesea la balada aceasta, pâna am învatat-o, tot recitind-o. Si a îndragit-o si fiica mea, careia i-am talmacit continutul alegoric. Ea i-a facut o melodie, pe care mi-o cânta uneori la chitara, aducându-mi în minte tânarul print, ca un simbol al tineretii noastre sfâsiate.

Cu Alexandru (Sandu) Ghica am avut multe discutii pe teme profesionale. Era si el medicinist, cu un an mai mic decât mine. Era bine pregatit profesional. Se cunostea, pe atitudinea si vorba lui, educatia aleasa care a primit-o, fiind dintr-una din ramurile fostei familii domnitoare. Certificat de origine era si fizionomia lui, cu un nas putin acvilin, de rasa dinarica, asa ca la „arnauti" (stiut fiind ca la origine familia Ghica a fost albaneza, fapt care nu i-a împiedicat sa se sacrifice pentru neamul nostru - vezi pe Grigore Ghica-Voda). Sandu era un baiat fin, se retragea elegant din discutiile care nu-i conveneau, mentinându-si punctul de vedere fara sa jigneasca pe altul. Tatal sau fusese colonel si prefect al Politiei Capitalei pe timpul lui Radescu. Nu facea niciodata caz de ascendenta sa. Un gentilom.

Era bun prieten în camera cu un alt medicinist bucurestean. Ion Paunescu. Si acesta cauta sa nu uite profesia întrerupta, angajând dese discutii pe teme medicale. îmi conveneau. Tatal sau era preot în Daia-Giurgiu. Ion fusese sportiv, participant la nationalele de bob. de unde s-a ales cu o fractura de baza de craniu, gata sa-1 coste viata. A ramas cu usoare sechele pseudo-comitiale (Facea scurte crize de absenta, ca la o epilepsie).

Era un om linistit, rar se exterioriza. Odata însa nu si-a mai putut retine sentimentele, se apropiase ziua nuntii lui. Fusese casatorit când îl arestase si acum aniversa fericirea sa întrerupta si pierduta. Voia sa dea un curs festiv aniversarii. A pregatit pentru asta si o masa din m'ai multe feluri. Ei, veti zice, cum se putea alcatui asa ceva în închisoare? Ion a gasit cum. Terciul de dimineata (am mai spus, cele 50 de grame de malai fierte în 250 gr. apa) tinut pâna la prânz în gamela se îngrosa, devenea oarecum gelatinos si daca rasturnai gamela, pastra forma acesteia. Constituia desertul. Felul unic de la prânz, prin decantare dadea o ciorba - e drept, cam chioara - iar rezidu-ul solid, daca era de fasole se preta la prelucrare: cu un pisalog de lemn, ori cu lingura - de altfel singurul tacâm al detinutului - se zdrobea, rezultând o pasta, din care rezulta o parte pentru tartine si alta pentru amestecarea cu pâine farâmitata. Timp era, imaginatie, de asemenea, si la alcatuirea meniului si la îngurgitarea lui. Asa ca bietul Paunescu a întins la prânz, pe prosopul asternut pe prici, drept masa tot felul de „bunatati" din cele de mai sus, pe care însa le-a mâncat în tacere, probabil coplesit de aducerile aminte ale caminului sau drag. Deh, aveam si noi detinutii felul nostru de a ne închipui, ne mai traiam viata, pe deasupra atâtor regrete nemarturisite.

Ca veni vorba de regrete, iata îmi aduc aminte si de ceva nostim. N-am vorbit pâna acum nimic despre etajul III al Celularului mare. Acolo era un depozit al 5.5./.-ului, în 1949 fiind închisi aici social-democratii independenti ai lui Titel Petrescu, Anton Dumitriu, resitenii lui Eftimie Gherman -Hromatka si Cercega - cu state vechi de lupta socialista. îi pazea un gardian civil. Tapu, care la distribuirea mesei era ajutat de o detinuta - tot din depozitul 5.5./., domnisoara Cartojan, fiica academicianului. La acest etaj au mai fost adusi, tot în depozit, detinuti de-ai Securitatii din Pitesti. Acestia erau scosi la plimbare de unul singur. Pe unul dintre ei l-am vazut de pe fereastra, când urca scara care se facea chiar pe lânga geamul nostru. Era îmbracat într-un pardesiu din a carui stofa era confectionata si sapca proletara pe care o purta pe cap. Probabil ca detinuse vreo functie careia i se potrivea tinuta conformista. Când a ajuns pe platforma din capul scarilor s-a oprit sa admire zavoiul Argesului, care era aproape, se vedea peste zid si ne ispitea si noua privirea si sufletul, si nu si-a putut abtine un oftat, pe care îl redau cu toata vulgaritatea lui, care desigur ne caracterizeaza si personajul si situatia lui:

- Heee, He! Asta-i viata, f...-o 'n c...r. Regrete proletare...

Se auzise ca a început santierul de la Canal si unora ni s-a parut scoaterea la munca drept un liman. Mai ales mie, care ma gândeam la eventualitatea reînceperii demascarilor. Dar si altii vedeau plecarea de aici ca o iesire din situatia nesigura în care ne aflam, caci parca totusi se clocea ceva. Nu stiam ca hidra demascarilor îsi întinsese tentaculele ori unde mergeau studentii plecati de la Pitesti. Apoi celor trecuti prin "foc" si prin "cutremur" ni se fluturase pe la ochi si idea muncii purificatoare. Cultul muncii îl aveam noi, altfel sadit însa, si a fost usor de obtinut deplasarea de obiectiv. Odata demascarea personala terminata, nu ne închipuiam ca ar mai avea cineva ceva cu noi. Mergeam la munca si gata. Vorba gardianului Georgescu: Asta s-o crezi tu, banditule! Avea acela stereotipiile lui, dar uite, ca unele ni s-au potrivit. Apoi, presupuneam coloniile de munca asa ca santierele tineretului si nu ca o metoda stalinista de exterminare a adversarului. De la distanta, de dupa zabrele, fara antecedente cunoscute, pareau, totusi, un liman.

Ne apropiasem de toamna anului 1950, daca nu chiar începuse toamna.

Brusc, se deschide usa camerei si ne trezim cu multime de gardieni în frunte cu directorul, de-acum capitan Dumitrescu si cu un colonel albastru, deci de la militie, dupa câte am aflat ulterior, colonelul Zeller de la Directia Lagare si Colonii. S-a încins o perchezitie, mama, mama, ca de cunoscator, din partea colonelului si cu un zel din partea gardienilor, care se vedeau observati. între altele au gasit o „neagra" care scapase de multe ori. Ce era aceasta? într-o cutie goala de crema de ghete, se aprindea când mergeam la baie, de la focul de acolo, o cârpa de bumbac curat. Când era aproape arsa, se înabusea cu capacul. Aceasta servea de iasca, în loc de amnar se folosea un nasture mai mare de sidef ori de portelan, cum se gaseau pe atunci la indispensabili. Prin doua gauri ale nasturelui se petrecea o sfoara obtinuta prin rasucirea mai multor fire de ata de cusut, legata la capete. Se apuca sfoara între degetele mari ale mâinilor, se dadea nasturele peste cap sucind astfel sfoara de câteva ori, iar când se îndepartau sau se apropiau cele doua degete, nasturele se învârtea când într-o parte, când în alta, cu o viteza ca de polizor. Apropiat de marginea                                                cutiei deschise, care continea cârpa arsa, neagra, scânteile obtinute aprindeau, sub suflul buzelor, cârpa si iata focul bun de aprins eventualele tigari ori chistoace de la care fumatorii patimasi nu se puteau abtine sa nu le ridice daca le gaseau si nu erau observati.

S-a gasit întâi numai nasturele si cu sfoara. Dumitrescu nu mai vazuse dracia si nu i-a dat importanta, dar Zeller, probabil ca a fost detinut, i-a aratat cum functioneaza „polizorul" reprosându-i: Se vede ca nu ai fost -detinut si mi stii ce-i asta (a cobit, caci peste putini ani capitanul a schimbat si el tunica pe zeghe, pentru crimele care le-a patronat aici). Apoi colonelul ne-a cerut si „neagra", doar nu era s-o lase „banditilor", sa se bucure de eventualele chistoace. Doar asta era interzis de regulament, nu?

Dar perchezitia a fost doar un divertisment. Nu pentru asta venise Zeller. Lucrurile s-au legat numai dupa plecarea acestuia, dupa doar câteva zile. într-o seara a venit primul gardian si a citit o lista cu unii dintre noi care aveau pedepse sub zece ani de zile, printre care îi retin pe Macovei si pe Sângeap.

Au plecat la Canal. Totusi.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com