CAMERA 2 SUBSOL - 2

Speranta mea de a pleca de aici fara sa mai vina alte demascari crestea. Dar bucuria nu a tinut decât câteva zile, când, spre surprinderea noastra, Macovei plecatul si-a facut din nou aparitia în camera, dar cu o mina de om dezamagit si speriat. Ce se întâmplase. Se formasera doua dube cu detinutii de la Pitesti. Probabil ca atâtia mai ramasesera aici din cei cu pedepse pâna la 10 ani (cât era plafonul pentru acele locuri de munca). Noi însa nu stiam despre plecarile ce s-au facut. Cel putin eu unul nu stiam si nici nimeni nu mi-a spus. într-o forma sau alta, tot s-ar fi vorbit si aici despre plecarile facute.

Colonelul Zeller probabil ca nu a tinut seama de demascari, el venea de la Lagare si Colonii, a luat „ mâna de lucru" dupa care venise si a plecat.

În dube s-au întâlnit si „reeducati" si „nereeducati" si s-au luat la cearta si chiar la bataie. Ajunsi la sol, reeducatii din prima duba au spus politrucului de acolo, tarasenia. Aceluia probabil ca nu-i trebuiau astfel de situatii, studentii trebuiau sa fie toti una, ca cei sositi aici pâna acum, asa ca i-a îmbarcat la loc si pe cei ajunsi pe pamântul fagaduintei si a trimis amândoua dubele înapoi la Pitesti.

Vreti dovada ca reeducarea nu era condamnata? Iat-o. Studentii trebuiai toti trecuti prin demascari. Reeducati. Robotizati. Cum de au fost aceia trimisi la Canal netrecuti prin demascare? Oare sa fi contribuit si asta la „sinuciderea " lui Zeller, care a urmat la putina vreme? O mai fi avut el si altele pe suflet, dar la Pitesti a încurcat borcanele. Din nepricepere, ori intentionat? Returnarea de detinuti trimisi la Canal s-a petrecut numai cu studentii de la Pitesti. Numai dubele astea cu studenti, astea doua din urma, aveau si detinuti care înca nu trecusera toti prin mâna lui Turcanu. De aceea politrucul le-a refuzat, sunt convins ca nu de - capul lui, ca doar nu-1 putea contrazice pe Colonel, ci aparatul politic a facut-o. Avea un grad si putere mai mare.

Bietul Mircea Macovei, returnatul, avea de ce sa fie îngrijorat, caci aflase câte se întâmplasera prin închisoarea noastra ("cea de toate zilele", vorba cronicarului Ion Ioanid). El a povestit în camera, cu discretie, caci intrase frica în el, despre întâmplarea celor doua dube. în orice caz, dupa ce a trecut si el prin demascari, la putina vreme, avea sa faca o stare depresiva destul de grava. Statea turceste pe prici cu mâinile sprijinite pe genunchi (pozitia „de gândire") nu mai spunea nimanui nimic, dar lacrimile îi curgeau nesecate. N-o fi avut de ce plânge. Vai!

Viata în Camera 2 Subsol continua dar încet-încet, se înstapânea neîncrederea reciproca. Cele câteva luni traite împreuna facusera sa se mai risipeasca rezervele cu care ne-am privit unul pe altul când ne-am strâns în aceasta camera. Nimeni nu marturisea nimic, nimeni nu întreba nimic pe celalalt, pe unde a umblat în aceasta închisoare. Numai ne banuiam reciproc.

Pe George (Jorj) Mihut, altfel sociabil si placut interlocutor, îl vedeam adesea ca se plimba îngândurat si am presupus ca la doi ani dupa arestare, nu detentia îl facea asa. Altceva îl framânta. Subiectele abordate de el erau de o totala inocenta politica, pastrata cu abilitate si inteligenta, încât asta m-a facut sa cred ca si el are experienta mea. Dar din alta camera. Când? Caci doar nu auzisem niciodata ca de la sectia de munca silnica sa fi fost plecat. Tacea.

El fusese student în anul IV la Istorie la Iasi si era originar din Cocoreni, sat apartinator Ipotestiului lui Eminescu. De la el am aflat despre casa memoriala a poetului ca nu este cea autentica. Un ciocoi care cumparase imediat dupa primul razboi mondial mosia si casa fostului caminar a darâmat cladirea ca sa-si faca alta mai cuprinzatoare. Scandalul iscat în jurul acestui sacrilegiu a facut ca leaganul Eminovicilor sa fie recladit dupa vechiul tipic, dar fara a mai avea patina vremii, care sa-i acorde girul autenticitatii.

Am avut o banuiala asupra lui Fag Negrescu, un tânar bucurestean condamnat înaintea noastra, pentru o isprava de pomina. împreuna cu alti doi prieteni, fiind înca elevi de liceu în 1947, au încercat sa opreasca tinerea primului congres pe tara al U.A.E.R.-ului (Uniunea Asociatiilor de Elevi din România), organizatie initiata si aflata sub orientarea comunistilor. Congresul urma sa aiba loc la scoala unde învatau si ei Liceul Mihai Viteazul, din Capitala. Cum alta solutie n-au gasit, n-au pregetat sa dea foc salii de festivitati unde urmau sa se desfasoare dezbaterile. Treaba a ramas nedescoperita, dar cel mai mic dintre ei, fiind vizitat de o prietena, când aceasta a dorit sa-si aprinda o tigara cu niste chibrituri gasite în noptiera gazdei, acesta a protestat, sa nu le strice ca sunt chibrituri istorice. Fata fiind curioasa sa afle cum sta chestia asta cu istoria, insistând a aflat, caci baiatul i-a marturisit cum cu un bat dintr-acestea a dat foc salii cu pricina. Si de aici a plecat firul: fata a spus mai departe, ori era anume pusa pe urmele faptasilor. Fag Negrescu, fiind mâna a doua, a luat 18 ani, Miron Petrovan, student anul I, ca sef, a primit 25 de ani de munca silnica, din care a facut 16, pâna la decretul din 1964. Nici incendiatorul Reichstag-ului, Dimitrov, nu a primit de la hitleristi atâta. Congresul respectiv s-a tinut în alta parte, iar cei trei si-au irosit tineretea într-o lupta inutila, izvorâta însa din adânca lor convingere anticomunista. Au crezut ca pot si ei contribui la împiedicarea flagelului în tara noastra.

Era un baiat simpatic, din familia celor doi frati Negrescu, comandori de aviatie celebri în arma respectiva. Avea o fire destul de vesela. Când era întrebat de un gardian care venea cu vreun tabel sa-si spuna numele, iar acela nemaiauzind un astfel de prenume îl întreba sistematic:

- Cum ma, cum zici ca te cheama? La care interogatul, de-acum deprins cu dificultatea de întelegere a paduretului sau prenume, ciocanea în cel mai apropiat obiect de lemn, usa, prici etc. raspunzându-i aproape enervat: Fag, domnule, fag de la lemn. Avusese si el soarta mea si a lui Minut, dar nu mi se parea ca este prea afectat de ceva.

Petrica Arapu nu parea sa fi avut necazuri dintr-astea ca noi. Si nici n-a avut. Am povestit cu el mai multe, caci aveam unele cunostinte comune, de la Brasov, unde el fusese student la Academia Comerciala, iar eu îl cunoscusem de acolo pe Gicu Jimboiu, seful lui, când fusesem în curierat în primavara 1948 si pe înca doi colegi ai sai. Jimboiu însa, ca si ceilalti sefi de Centre Studentesti, dupa cum am mai spus-o, nu au mai fost adusi la Pitesti. Arapu era din Botosani, chiar din târg, nu era din familia vestitului boier Arapu, din partile acelea, ci era fiul unui plutonier modest. Facuse mai întâi razboiul - era de vârsta mea - si retin din multele lui povestiri doua care mi s-au parut mai semnificative.

Fusese citat pe Ordinul de zi al unei mari unitati sovietice pentru cucerirea unui pod intact, în Cehoslovacia. Asta era mare lucru, caci îndeobste nemtii distrugeau totul în retragere. Soldatii lui - caci era comandant de pluton - gasisera o pivnita plina, la un gospodar ungur. Bineînteles ca nu au lasat-o sa sece singura. Obiectivul lor militar era un cap de pod, dincolo de apa pazind nemtii celalalt capat al podului. Nu stiu de unde, de prin ograda altui gospodar, se ratacise un godanac de vreo 50 de kile. Era pacat sa se piarda si soldatii destul de înveseliti, împreuna cu comandantul lor, l-au înconjurat. Temându-se de cutit, purcelandrul se îndreapta spre singurul loc unde nu a vazut oameni, spre pod. Arapu cu soldatii sai, dupa el, uitând ca acesta era supravegheat. Când au ajuns la capatul podului cu inamicul, acolo îi astepta o grupa de nemti, cu mâinile ridicate. Nemtii cei mai multi se retrasesera pe furis si ramasese doar grupa asta de câtiva ostasi care tocmai se ocupau cu minarea obiectivului. Auzind acestia tropotele ostasilor care urmareau godanacul, au iesit de sub pod sa se predea, caci au crezut ca ai nostri au dat asalt si astfel au reusit sa ia podul intact, spre marea lor lauda din Ordinul de zi cu pricina. Petrica râdea, caci nu era el chiar asa de bataios.

Povestea cu regret o scena din ultima zi de razboi. Se dase ordinul de încetarea ostilitatilor si mergeau bucurosi, dar înca circumspecti, la curatirea terenului din fata lor, o padure plina pâna atunci de „ vlasovisti" (partizani de-ai generalului ucrainean Vlaslov, care trecuse si lupta de partea nemtilor). Drept în fata i-a iesit o namila de soldat ucrainean, cu mâinile ridicate: predare (chiar daca într-o mâna mai avea pusca), dar cu fata bucuroasa ca acum s-au terminat toate. Lui Petrica însa i-a fost totusi frica si a descarcat automatul, soldatului inamic împietrindu-i zâmbetul pe buze. îsi facea acum reprosuri inutile caci pe toti vlasovistii i-au strâns rusii si i-au executat fara mila pentru tradare, desi acestia luptasera pentru renasterea patriei lor, Ucraina.

Arapu avea o delicatete usor feminina, crescut fiind între doua surori. Era marcat de razboiul din care supravietuise si-mi spunea ca mergând dupa demobilizare, cu tatal sau prin Botosani, s-a trântit odata în mijlocul caldarâmului, spre stupefactia tatalui, strigând: Avion inamic!. Dar nu era nimic, numai obsesia clipelor de primejdie pe care le-a strabatut.

Între lucrurile sale de acasa, mai pastra o bucata de sapun parfumat casnic cu rozmarin de coana Arapu. între izurile în care traiam, sapunul acesta mi s-a parut o oaza de odaie moldoveneasca, din caminurile pe care le-am parasit. Si Petrica îl mirosea adesea, aducându-i desigur aminte de mama si surorile sale.

Dintre componentii camerei mai amintesc pe Liviu Barutia, originar de la Vascau, fost student pe timpul lui Antonescu la Teologia din Timisoara si bagat în închisoare înca de pe atunci de ilustrul general. Contra comunistilor nu apucase sa intreprinda nimic, dar crezuse împotriva lor si asta era suficient ca sa fi ramas închis si dupa 23 august. Nu stiu daca fusese slab din fire, ori daca s-a uscat între timp, de ajunsese în gradul de slabire în care era. Nu prea vorbea multe. Nici nu mai stia multe din lumea de afara, dar asta nu 1-a împiedicat de a fi trecut si el prin demascari. Caci stia lucruri din interior, nu? Si apoi trebuia "cutremurat" sufleteste si zdruncinat.

Si Constantin Bucur, un bacauan, era ramas mostenire în închisoare tot de la raposatul regim antonescian, ca si Barutia. Si Bucur era retras, desi nu-i era firea asa, câteodata intervenind chiar cu glume, pe care le facea cu finete si bun simt. Tot din icoana bizantina parea si el desprins, asa era de uscativ si de decolorat.

Dintre componentii camerei mai tin sa amintesc pe doi, mai deosebiti: Dan Dumitrescu, un om înalt, robust, dârz, vestit pentru rezistenta si duritatea sa. Era student la Iasi, dar cazuse în închisoare cu bucurestenii.

Cel de al doilea, era Alexandru (Puiu) Chivulescu. Acesta nu mai era de mult student: adica fusese pâna a nu pleca în armata. A fost ofiter si a cazut prizonier la rusi. în lagar a avut o atitudine neta antibolsevica, a combatut atitudinea tradatoare a lui Cambrea, colonelul care acceptase propunerile Anei Pauker si formase Divizia Tudor Vladimirescu. Chivulescu a grupat în jurul sau rezistenta tinerilor ofiteri români. Politrucul lagarului 1-a dibuit ca el este o capetenie a rezistentei si 1-a separat. De la Oranki a fost dus la Liublianka, închisoarea N.K. V.D. (apoi K.G.B.) din Moscova. L-au anchetat mult timp si nu i-au dat drumul odata cu grupul prizonierilor în 1948, ci abia prin 1949 (ori'50?). De la Sighet, (pâna unde venea atunci ecartamentul sovietic) l-au dus la Bucuresti si l-au judecat pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale (acelasi articol ca si noi). Numai ca el nu fusese în tara dupa înstapânirea noii ordini si eventualele lui abateri, de rezistenta la tradare si de atitudine declarata anticomunista, nu le-a savârsit în România ci în U.R.S.S. Era tot una. Se recunoaste implicit apartenenta României la U.R.S.S. Si în justitie figurând în continuare principiul autoritatii locului faptei (al comiterii infractiunii). Pentru o fapta savârsita împotriva tovarasilor lor sovietici, în tara acelora, niste judecatori din Republica Populara Româna l-au condamnat la 15 ani de mutica silnica. Si astfel a ajuns la Pitesti, lânga studentii de care îl despartise istoria în urma cu 10 ani.

Era - sau fusese - frumos, de statura potrivita, tare stirb, la cei vreo 32 de ani cât sa fi avut acum, fara a spune însa niciodata unde a pierdut dantura, în batai ori de mizerie, ca floarea soarelui din Rapsodia lui Topârceanu. Caci era slab si palid din cale-afara. Povestea ca în lagarul rusesc avusese edeme carentiale, era tot umflat si pentru a fi prezentat în fata unei comisii i-a dat doctorul lagarului 4 tablete de aspirina si 1-a bagat într-o etuva de despaduchere. A transpirat toata noaptea si a doua zi a fost înfatisat autoritatilor fara edeme - slab ca acuma.

Sfântul Nicolae, cel care i-a urnit falca lui Arie, ereticul de la Niceea, era poreclit pentru aceasta drept patron al mardeiasilor. Si Ion Creanga, care fusese diac, stia biografia sfântului si a poreclit curelusele îndreptatoare de pacatosi din scoala Humulestilor, cu numele marelui arhiereu. Se spunea ca si lancierii lui A.C. Cuza aveau acelasi patron.

Nu stiu de ce Turcanu îsi alesese tocmai aceasta zi pentru declansarea ciomagelilor. Dupa câte am aflat mai târziu, la 6 decembrie trecut (1949) a început ciomageala de la 4 Spital.

Acum exact în aceeasi zi, 6 decembrie 1950, îsi face aparitia în camera noastra de la subsol (apoi am aflat ca în toate cele 6 camere de la parter si subsol s-a petrecut acelasi lucru în aceeasi zi).

Cum îi era obiceiul, a intrat fara gardian, pentru noi prin surprindere. Am înghetat, când l-am vazut; credeam ca o fi plecat cumva si el împreuna cu cei cu pedepse mici, la Canal, ca ceilalti cu demascarea terminata. Dar de unde!                                                                           

Nu lasa el lucrarea neterminata, tocmai cu „banditii", cei mari, osânditii la munca silnica si temnita grea. Mi-am mai facut odata rugaciunea în gând, desi am început sa ma îndoiesc de eficacitatea ei. Ramâneam singur, cu slabiciunile mele. Dar singur ca toti cei care trecuseram prin mâna calailor, fratii nostri, oamenii si camarazii de pâna mai ieri.

Nu mai stiu daca odata cu Turcanu a venit si Titus Leonida, ori venise putin mai înainte, sigur este însa ca se gasea aici. Turcanu s-a asezat pe priciul din stânga usii, unde statuse Leonida si a început sa cheme la el pe cei din camera, unul câte unul. Nu stiu cum i-a chemat, prin intermediar ori 1-a strigat pe fiecare. Nici nu mai stiu daca i-a chemat chiar pe toti.

Dar cei chemati se duceau si el vorbea cu ei ceva soptit. Când a intrat în camera, luase o masca joviala, ca de vechi cunoscut, cum de altfel era cu moldovenii. Nici nu stiu ce a vorbit cu fiecare. Se facuse în camera o tacere glaciala si nimeni nu spunea vecinilor ce a vorbit cu noul venit.

A chemat amestecat si din cei banuiti de mine ca trecuti prin demascari, precum si pe ceilalti, netrecuti. Când mi-a venit rândul, m-a întrebat daca îmi mentin atitudinea adoptata la 3 Parter si la raspunsul meu afirmativ a spus ca a venit timpul sa dovedesc aceasta. Trebuieste facuta demascarea tuturor, sa merg deocamdata la loc iar când el îsi pune sapca jos (nu mai retin daca sapca ori boneta, dupa cum nu mai retin nici daca ne îmbracase ori nu în straie de ocnasi) sa sar la bataie pe cei de pe priciul opus, caci aceia sunt toti „ banditii": Sângeap, Paunescu, Sestac, Ignatescu, Macovei, Hutuleac.

E greu de spus starea sufleteasca din acel moment. Ma rugasem atâtea luni de zile sa nu vina clipa asta si cum a întârziat aproape jumatate de an, începusem sa sper ca nici nu va veni. Dupa întoarcerea celor trimisi la Canal, iar mai trecuse o vreme, dar Turcanu nu se grabea, el stia ca nu mai exista nici o scapare pentru nici unul, toti trebuie sa-si faca demascarea. Numai eu mai sperasem ca totusi minunea sa se faca.

Era clar, odata cu revenirea acelora, ca nu intereseaza numai bratele de munca, poate asta cel mai putin, ci anihilarea morala si politica a studentilor, vârful de lance a luptei adversarilor regimului de afara, precum si transformarea lor în unelte docile de dominare a celorlalti detinuti, în închisori si lagare de munca.

Turcanu a spus ca momentul actiunii îl va decide el si sa fim atenti când îsi pune sapca pe prici. Când a terminat cu.con vorbirile, s-a adresat întregii camere cu glas tare, spunând cam acelasi lucru cu Max Sobolevski, ciracul sau pe care am avut neplacerea sa-1 cunosc la 3 Parter: Lupta contra Miscarii Legionare si a tuturor banditilor, reeducarea si a încheiat exact ca Sobolevski : Sa va faceti demascarea, banditilor. Dupa care si-a scos sapca si a pus-o pe prici.

În camera s-a produs o busculada, au început sa sara la bataie unii împotriva altora si nu tin minte sa fi fost o bataie reciproca, mai mult unii dadeau iar altii se eschivau. Nici astazi, dupa atâtia ani, nu-mi explic ce s-a întâmplat în sufletele oamenilor de le-a înfrânt rezistenta înca de la început. Pe mine m-a coplesit atunci (la 3 Parter) gramada, o camera întreaga de 70 de oameni care a sarit pe noi 5 care intrasem în camera în ziua aia. Dar acum agresorii eram o treime, zece, iar ceilalti 20 de oameni...

Cum de n-au opus rezistenta? Ce i-a paralizat? Dan Dumitrescu, Lungianu, Scutaru, Paunescu, erau înalti si voinici, cu exceptia lui Macovei, care era scund, ceilalti erau toti de aceeasi forta fizica cu cei zece agresori, iar ei fiind 20. Nimeni n-a tipat, bataie ca între barbati, cu icnete, dar fara un tipat. De altfel ar fi fost inutil, caci gardienii parca nici nu erau pe Sectie si nici nu s-ar fi amestecat, iar daca ar fi facut-o, ca în urma cu un an la 4 Spital, când bataia au început-o ei, în frunte cu directorul Dumitrescu, înstapânindu-1 astfel pe factorul Turcanu.

Deci nu forta fizica a fost hotarâtoare în impactul suferit de agresati. La mine, când am intrat în demascari am spus ca a contat foarte mult faptul ca ma bateau ai mei, detinuti ca mine si prietenii de ieri, de-avalma cu ceilalti. Multi, toti. Probabil ca strategul demascarilor asta a urmarit, prabusirea sufleteasca din acest moment, care sa te faca sa capitulezi. O convietuire de 6 luni de zile a creat anumite legaturi sufletesti între oameni, iar acum dintr-odata, cel cu care te-ai înteles, ai povestit cu el, marturisindu-va unul altuia viata cu bucuriile si necazurile ei, acesta sare la bataie si afli ca este omul lui Turcanu. Ti-a ascuns asta atâta vreme si de multe ori i-ai oferit toata încrederea ta, fiind descoperit cu atâtea lucruri fata de el. Pe unde am fost eu, la Camera 3 Parter, cei mai multi fusesera cu pedepse mici, destul de eterogeni, dar aici, erau greii închisorii, oameni presupusi cu un anumit grad de pregatire morala si politica. în ambele tabere ale beligerantilor de aici, erau aceleasi calibre de oameni. Nu te asteptai nici ca unii sa atace, nici ca ceilalti sa cedeze, ei fiind în superioritate numerica.

Turcanu si Leonida treceau de la grup la grup si dadeau mai cu foc si cu îmbarbatari. Când a crezut ca momentul de vârf a trecut, a strigat precum facuse si Sobolevschi: Ho, ma, mama voastra, ca-i omorâti/ Atunci ramasesem eu tare mirat despre relatiile dintre cei care ma bateau si seful lor si nu întelegeam cum de te înjura un om pe care îl asculti, cum de nu mai ai nici o personalitate. Acum ajunsesem si eu ca aceia, eram sluga lui Turcanu, faceam cum spunea el, iar el ma înjura.

Dar asta nu mai conta, conta numai rusinea mea fata de oamenii în care dadusem. Nu pot spune ca i-am batut, i-am lovit totusi, ei au ripostat foarte putin si în momentul acela nu stiau de ce am facut-o. Mai mult ca sigur credeau ca am trecut de partea lui Turcanu, dar cei mai multi de aici nu cunoscusera împrejurarile în care capitulasem fiecare dintre noi. Aveau sa devina si ei unelte, ultimii din închisoare , netrecuti prin demascari... Aveau sa fie pusi sa dea unul în altul, nu la gramada, ci fata în fata, ca sa-1 convinga pe celalalt sa-si faca demascarea. Si cât doare lovitura de frate! Ori aveau sa fie pusi sa toarne pe altii, când vor merge în alta parte. Si toti s-au supus.

A urmat trecerea pe priciuri, ca la 2 Parter, scoaterea sapunurilor, pozitia de Buda, pentru aducerea aminte a celor ce trebuiesc demascate; toate prin care trecusem si eu, numai ca eu eram „planton", îi supravegheam împreuna cu Costache Oprisan, Cornel Pop, Nicu Esianu, Ion (Nelu) Popescu, Fag Negrescu, Gheorghe Minut, Mihai Danila, Gheorghe Marculescu, Valentin Blagescu, Alexandru Tetler, pe „banditii" care trebuiau sa-si faca demascarea. Va sa zica acestia erau care trecusera deja de faza care acum începea pentru ceilalti din camera, dar care nu lasasera nici unul sa se vada ce a fost si ce este cu ei.

La plecarea din camera Turcanu ne-a spus însa si noua pe un ton destul de amenintator:

- Si voi, ma, si voi sunteti banditi, mai aveti multe de spus. Luati-va sapunul, ca mai aveti multe de demascat, si din afara si din interior. Asta însemna, vorba nu mai stiu carui sef de comitet de demascare, ca aceasta (demascarea) este un proces continuu: mereu îti mai reamintesti câte ceva, toata viata. Fie ca într-adevar nu ti-ai amintit de la început, fie ca nu ai fost hotarât sa spui tot din capul locului, mereu mai ai ceva de adaugat, chiar daca numai fleacuri, numai sa fii sincer si sa vrei. Afara voi afla ca asta face parte din spalarea creierului, metoda pe care nu o cunosteam, dar careia i-a fost supusa toata studentimea româna din închisori, din acei ani.

Seful comitetului de demascare ramasese aici Titus Leonida la Camera 1 a fost A. Martinus, fostul sef de grup legionar de la Drept, de la Iasi, iar la Camera 3, Gheorghe Zaharia, un medicinist timisorean, din grupul Matarânga - Soare - Anghelescu, fost coleg de an cu ei. Dar despre acestia doi am aflat mai târziu. în comitetul din camera noastra au mai intrat Mihai Danila, Marculescu si Blagescu, doi studenti nemteni (parca erau de pe la Pângarati) din anul I de la Drept, de la Iasi (poate ma însel asupra facultatii).

Când am fost dus apoi din nou la Camera de scris (fosta baie) de la Sectia Spital), împreuna cu altii, caci îi spusesem lui Leonida ca mai am ceva de declarat, l-am întâlnit acolo iar pe Turcanu, care m-a luat repede:

- Mai banditule, de ce ai avut tu asa slaba activitate în camera?

Se referea la faptul ca nu aflasem mai nimic de la ceilalti în cele 6 luni. I-am spus, speriat ca o sa ma bage iar în demascare, discutia avuta cu Voinea în primele zile, cum mi-a spus acesta ca ma simt cu spatele acoperit de-asta vorbesc atâtea, încât m-am temut sa nu ma dau de gol, asa ca nu am mai insistat. Probabil ca stia asta de la Voinea, care fusese luat în vara din camera, dupa cum am mai spus. Asa ca s-a multumit cu cele ce aveam de completat la propriul meu dosar.

Metoda aplicata acum la demascari se perfectionase, fata de cea prin care trecusem eu în urma cu aproape un an. „Banditii" nu aveau voie sa doarma decât cu fata în sus si cu mâinile pe patura. E drept ca la 3 Parter nu avusesem loc pe presuri decât culcati în dunga. „Domnii" care faceau de planton supravegheau ca nu cumva sa se sinucida careva, de aceea mâinile se tineau la vedere. Când am mers la scris, urcând de la subsol la etajul I (nu mai fusesem de peste 6 luni pe acolo), am observat ca în jurul casei scarilor s-a pus o plasa de sârma. Un disperat, al carui nume nu l-am retinut niciodata, s-a aruncat cu capul în jos si a murit strivit de mozaicul subsolului. Iar administratia nu a luat masuri sa îndeparteze cauza disperarii, bataile, ci a îngradit scarile, sa nu mai poata nimeni sa se sustraga „reeducarii". Unde sunt cei care zic ca la Pitesti s-au batut doar studentii între ei? De conditiile astea materiale, asigurate de administratia comunista ori de Securitate, n-au auzit nimic?

Cine mergea la tineta trebuia sa-si ceara voie si sa se miste numai supravegheat. Depindea de planton daca primea imediat permisiunea ori trebuia sa se retina si sa rabde.

Mizeria prin care trecusem si eu, cu lustruitul pardoselii, ore în sir, în patru labe, pe intervale si pe sub priciuri se practica si aici. De multe ori un firicel imaginar de praf trebuia lins cu limba. în sprijinul comitetului amintit mai sus a fost adus din alta camera unul Stanescu (si nu-i mai retin prenumele), caruia îi placea, cum vazusem si la 3 Parter, sa încalece pe cel ce lustruia.

Mâncarea o împartea un polonicar reeducat - Danila - si câteodata îl chinuia pe câte unul pe care îl stia ca-i mai fomist, dându-i o portie de speriat, numai zeama. A fost cazul lui Voicu Andreescu, altfel un om tenace, dar care îndura greu foamea. Linsul gamelelor în loc de spalarea lor dupa masa, s-a introdus mai târziu si nu a fost decât trecator. Tot asa, câte unul care nu mergea bine cu „demascarea", treaba pe care o stia comitetul din confruntarea cu Turcanu, era pus sa manânce de sub prici, culcat pe burta si lingând mâncarea, precum câinii. Nu pot nominaliza, nici victime nici calai. Nu mai retin.

În toate cele 6 camere mari de care am vorbit, a început deodata demascarea, la 6 decembrie ('50). Metodele aplicate au fost aceleasi. Dar nu-mi dau seama unde s-au pus la punct, caci în primavara, noua nu ni s-a facut chiar asa. în orice caz, comitetul, dar mai ales seful comitetului, care circula între sectia noastra si Sectia Spital, venea cu completarile la metoda. Se cauta pe orice cale sa se faca viata imposibila, ca omul sa doreasca sa fie considerat iarasi om. Caci acestea nu erau conditii omenesti si nu ti se oferea decât o singura cale de a scapa de ele, „demascarea". Si îmbarbatarea venea mereu, de la cei care cunosteau mersul: Sa-ti faci demascarea, banditule.

Portiile de mâncare, care ramâneau în hârdau, asa numitele „suplimente", erau împartite numai la „domni". Am mai spus ca cei aflati în demascari trebuiau sa se adreseze celorlalti cu „domnule", ei fiind „banditi".

Iata-ma, asadar, mâncând fara sa vreau si eu portia altora. Aste. mi s-a parut mai oribil decât pumnii care i-am dat la gramada, în. ziua inaugurala. Nu mi-am scuzat-o, dar am dat dreptate proverbului „ când esti lup, urlii ca lupul" desi mi-am dat seama ca metoda are 3 explicatii: una, lacomia puternicilor zilei, carora nu le pasa de unde iau - doar asa începuse si la Suceava, Turcanu, din câte îmi povestisera cei care au trecut pe acolo; a doua, prin solidarizarea reeducatilor, a treia, ca momeala pentru oropsiti, scontându-se odata mai mult pe instinctul lor de conservare, ca odata demascarea terminata, vor primi mâncare mai multa (propriu-zis nu mai multa, ci mult-putinul ce li se cuvenea).

Demascarea era sistematizata, ca sa zic asa. Fiecare om trebuia sa declare ce nu spusesa la Securitate, sau auzise de la altii, fapte care interesau (Securitatea): era demascarea exterioara. Se punea un accent deosebit pe oameni, pe armament si pe materiale subversive - carti. Apoi demascarea din interior, fapte petrecute, în care ai fost implicat ori le-ai vazut ori auzit, atitudini fata de administratie, ori fata de alti detinuti. Faptele de solidaritate umana erau considerate ca manifestari politice ostile regimului si taxate ca ajutor legionar.

Si când nu mai ramânea nici o legatura, când nu mai detineai nici un secret al altuia, în faza ultima a demascarilor de la Pitesti, cea de care scriu acum, a aparut demascarea intima. În aceasta trebuiau marturisite toate intimitatile, cu sublinierea perversiunilor, daca au existat, ori cu inventarea lor, pentru a da dovada de sinceritate totala si ultima. Aberatii sexuale, de la zoofilie pâna la raporturi incestuoase mama-fiu, frate-sora, au fost inventate, ori introduse în mod silit în repertoriul demascarilor intime ale multora, cu scopul de a-i coborî în ochii lor proprii si ai altora. Marturisesc ca eu nefiind obligat la acesta autodemascata - intima - când am auzit pe altii ce spun, am crezut la început ca asa o fi fost, mare fiind gradina lui Dumnezeu. Dar vazând ca treaba se generalizeaza, de-abia atunci mi-am dat seama ca este o înscenare menita sa ne faca sa ne si dispretuim reciproc, caci nu se putea ca atâtia oameni pe care i-ai cunoscut atâtia ani ca fiind normali, sa constati deodata ca au fost toti niste psihopati.

Fiecare îsi nota pe sapun cele ce le avea de declarat, apoi citea comitetului cele notate, iar dupa o vreme au fost dusi zilnic câte 5-6 la scris, la camera pomenita. Uneori se întâmpla ca vreunul sa fi fost prins cu lucruri nedeclarate, aflate din „demascarea" altora. Probabil ca Turcanu confrunta toate declaratiile si când gasea câte ceva de acest gen, venea seful de comitet si-1 lua la întrebari pe respectivul, urmând bataia si mizeria ca în primele zile, ori poate si mai mult încât recaderea în faza de  "demascare" era privita cu multa groaza. Efectivul camerei s-a tot modificat, fiind luati unii si adusi altii, ori pentru confruntare ca facând parte din acelasi lot - asa vedeai singur ca ce stii tu poate spune celalalt si nu era bine sa fii prins ca nu ai spus, ori ca un priten sa loveasca în altul care a ramas „bandit" si nu vrea sa spuna, lovitura - palma - prietenului fiind mai zdruncinatoare decât a altora.

În scopul darâmarii modelelor, al „ idolilor", s-au cautat tot felul de fapte negative savârsite de fostii sefi si s-au popularizat. Cei care le-au spus, au fost purtati prin celelalte camere pentru popularizare. Toata fierberea asta a durat 6 luni de zile si mi-e greu acum, dupa 40 de ani, sa reconstitui metodic cele petrecute. Exact în acelasi mod avea sa procedeze, peste 12 - 13 ani la Aiud, colonelul Craciun, care i-a pus pe sefi în fata subalternilor sa povesteasca ce-a crezut el ca e compromitator. Las comentariul pentru alt loc.                              

Costache Oprisan a fost unul dintre acesti plimbati, el având grad de instructor si traind o vreme în lagarele nemtesti, de la Buchenwald si de la Rostok, vazuse si auzise multe, care, interpretate deformat, puteau slabi încrederea pe care multi dintre noi si-o formasera despre elitele noastre.

Dragos Hoinic tot fost instructor, ca si Oprisan, desi descusut de acesta, caci doar fusesera prieteni si trecusera prin aceleasi lagare, a cedat cu greu si a fost chinuit mai mult, asteptându-se de la el dezvaluiri senzationale. A fost tinut zile si nopti de-a rândul în picioare, mi-aduc a aminte ca i s-a dat sa bea doua gamele de 3 litri apa, ori poate si mai mult, si apoi nu i s-a dat voie sa urineze. Folosirea verbelor la modul impersonal nu o fac pentru a ma disculpa caci niciodata aceasta nu era initiativa „plantoanelor", ea pornind de la comitete, mai bine zis de la sef. Mai afirm ca în aceasta camera nu a fost nimeni obligat sa-si manânce excrementele, cum am citi apoi astfel de lucruri generalizate. Am spus deci ca în camera asta se asteptau de la Hoinic cele mai multe destainuiri. Se stia ca a fost implicat în actiuni de spionaj. Când a fost pus sa faca public demascarea unor astfel de actiuni în scopul de a ni se dovedi punerea Miscarii Legionare („banda", cum trebuia spus, evitându-se numele organizatiei) în slujba americanilor, am retinut din cele povestite de el un amanunt.

În toamna anului 1948, în timpul procesului cel mare în care a fost implicat Nicolae Petrascu, comnadantul din tara al Miscarii, eram la Pitesti, în depozit si am primit voie sa ne cumparam ziare. Dar numai în acel timp. Hoinic a depus ca martor, declarând ca i-a adus o misiva de la Salzburg, unde el avea legatura cu 2 oameni de-ai lor, Malnet si Auner. Acum a povestit cum, odata ajuns la frontiera ungaro-româna, a vazut la punctele de trecere, pe unde mai intrase si alta data în tara, paza întarita. Insistând sa treaca, era absolut urgent, a fost prins. Granicerii, pe care altadata îi putuse mitui, acum i-au spus ca nu pot sa-1 lase sa treaca, având ordin expres de supraveghere, caci urmeaza sa vina cineva important pe aici. Nici ei si nici el nu stiau ca era vorba chiar de persoana lui. L-au dus la Budapesta, pe 7 mai 1948, de unde l-au trimis la Bucuresti. Nu mai retin data, dar curând s-au declansat arestarile de la 15 mai. N-am facut legatura dintre arestarea lui si declansarea arestarilor din tara, caci de buna seama ca simultaneitatea acelora presupune existenta unui plan prealabil, dar e posibil sa fi grabit momentul declansarii. Concluzia principala pentru mine a fost ca la Salzburg printre ai nostri erau si "de-ai lor" care stiau de plecarea lui Hoinic spre tara, de importanta curieratului si de locul trecerii. Daca nu chiar jocul dublu al serviciului respectiv, care a vrut prin curier sa dea în mâna rusilor organizatia.

Costache Vasiliu, vietas, a fost pus sa povesteasca si el pentru ce a primit o astfel de condamnare. El nu fusese membru al organizatiei studentilor bucuresteni, dar era prieten bun cu doi dintre acestia, Nelu Jijie si Puiu Obreja (i-am retinut cu diminutivele prenumelor) politehnisti si ei, originari de prin Nordul Moldovei, daca nu chiar de pe la Botosani, de unde era si el. Dupa arestarile de la 15 mai, cei doi intrasera în ilegalitate, împreuna cu altii. Bani însa nu aveau pentru întretinerea lor si nici aprovizionarea cu cele necesare numarului tot mai mare de fugari care au început sa se adune prin munti ori traiau pe la diferite adrese clandestine, fara servicii. Cei doi au pus la cale procurarea celor necesare, chiar de la dusman, de la o institutie a statului comunist.

Prin doi functionari ai Directiei Generale a CF.R.-ului, au aflat cum se poate ajunge la seiful central. Vasiliu a primit oferta de participare si împreuna cu un al patrulea, tot coleg cu ei, Gelu Gheorghiu, originar din Constanta, au intrat în subsolul cladirii - Palatul CER. - unde era seiful, în timpul schimbarii garzii militare, dimineata. Au asteptat pâna la ora 13, când trebuia sa vina casierul central, cu o functionara sa ridice bani pentru plati, caci numai acesta stia cifrul. Dupa ce casierul a descuiat usa - ei fiind ascunsi pâna atunci - s-au repezit, i-au imobilizat pe cei doi, si au luat în cele patru serviete cu care venisera, câte 4 teancuri de un milion de lei fiecare. Au iesit apoi împreuna cu functionarii care plecau de la serviciu. Cu banii acestia a plecat Angliei Avram, despre care am vorbit, sa cumpere alimente pentru cei de la Muntele Mare. Au mai cumparat o mica ferma în preajma Capitalei, pentru gazduirea fugarilor. Când a fost arestat în seful organizatiei, Puiu Florescu, au gasit la el o multime de bani, peste 13 milioane. Anchetatorii au jubilat ca atâta banet musai ca este de la americani, încât pâna la urma, cei prinsi au preferat sa fie facuti hoti, decât vânduti strainilor si au recunoscut fapta de mai sus. Cum ramâne cu legea onoarei ,, Mai bine sa cazi mergând pe caile onoarei, decât sa biruiesti printr-o infamie"? Costache Vasiliu, am spus ca era antrenat în actiune, luat de pe strada, ca sa zic asa, nu fusese încadrat în nici o unitate unde sa fi primit o pregatire ideologica, n-avea nici cum si nici cui sa explice actiunea aceasta. Fapta bruta trebuia povestita ca o tâlharie si el asta era pus sa o faca. Mai târziu, Obreja si Jijie au fost condamnati la moarte, iar cel de al patrulea participant, Gelu Gheorghiu, mi-a povestit apoi la Gherla ca la ancheta, un colonel i-a spus ca a batut pe toti spargatorii de case de bani cunoscuti de ei, dar n-au aflat nimic. De unde sa stim noi - zicea acela - ca fapta au facut-o studentii nostri? Studentii nostri luasera banii pentru lupta ilegala, la ancheta au justificat pâna la ultimul leu, toate sumele cheltuite. Nu iesea însa un milion, anchetatorii sustinând ca lipsesc 17 milioane, iar studentii au recunoscut numai 16. Pâna la urma s-au lamurit lucrurile: ajutoarea casierului, care se dezmeticise prima, bagase si ea un milion în sân, caci tot era un chilipir si nu a vrut sa-1 scape. Desigur ca cele povestite de Vasiliu nu semanau cu ce învatasem noi în atâtia ani petrecuti în Legiune, ani de ilegalitate si de prigoana. Lupta însa acum era cu alti dusmani, care la rândul lor uzau de metode care nu aveau nimic comun cu onoarea. Era greu totusi sa împaci ce-ai crezut cu ce aflai.

Apoi Costache Vasiliu a fost plimbat, ca si Costache Oprisan, pe la alte camere de „demascari", sa povesteasca .,mârsaviile bandei" cautându-se, cum am spus mai sus, contradictiile dintre ideologie si fapte. As fi putut trece peste rândurile de mai sus, peste întâmplari ca acelea, dar trebuieste înteleasa pe de-a-ntregul starea sufleteasca a victimelor, „demascatorilor", care dupa ce au fost zdrobite fizic erau supuse acum la tot felul de zdruncinaturi sufletesti. Cine vrea sa judece „pitestenii",  „studentii rataciti de la Pitesti" cum zic altii despre noi, sa traiasca toate starile sufletesti prin care au trecut ei si daca poate sa o faca, apoi sa o faca situându-se în epoca (nu cu privirea de acum, când s-au deschis alte orizonturi).

Seful Comitetului de demascare, Titus Leonida, nu a stat mult în camera asta, vreo doua luni, cât a fost focul mai mare, plecând apoi precum venise. Un alt membru din comitet, Gh.Marculescu s-a întors într-o zi de la sediul lui Turcanu si ne-a spus „ reeducatilor" ca el o sa fie seful. Mai limbut din fire, a spus si conditiile care trebuie sa le îndeplineasca un sef de reeducare: persoana aleasa sa nu fie fost legionar; daca totusi a fost atunci sa fie tânar, sa nu fi avut nici o functie în organizatie si sa nu fi avut rude apropiate persoane cu notorietate legionara. Marculescu era un om mic de stat, cu o fata de copil, cu figura blajina, deschisa, nu ma asteptam la el sa fie un om hotarât, capabil de duritati. O fi avut el meritele sale, pe unde o fi umblat în închisoarea asta, de 1-a promovat Turcanu.

Greul demascarilor trecuse, declaratiile din exterior s-au dat. Se mai faceau completari în declaratii, caci acum oamenii încercau sa dovedeasca noua „ sinceritate ", chipurile, îsi mai amintesc câte ceva, caci demascarea este un proces continuu, asa s-a definit doar. Marculescu mergea zilnic, sau aproape zilnic la Turcanu.

Unul câte unul, cei cu fapte mai putine, au fost scosi din starea de gândire, din pozitia de Buda, sezând cu picioarele încrucisate, cu mâinile pe genunchi si lasati sa umble liber prin camera precum si sa ia parte la împartirea suplimentelor. Dar ramasesera destui cu demascarea neterminata. Asta o hotara Turcanu, cel putin asa am crezut, caci numai el avea ansamblul problemelor.

Am mai spus ca efectivul camerei s-a mai schimbat. Plecasera unii, ca Oprisan si Vasiliu si Hoinic si venisera altii, dintre care îl retin pe Sergiu Mandinescu. Acesta era un student mai tânar, de pe la Craiova, si parea înzestrat cu talent literar. Nu fusese legionar, era dintr-alta organizatie. El ne-a povestit, celor cu demascarea terminata, continutul Poemului Pedagogic, al lui Makarenko, si am avut impresia ca-1 citise de curând, în camera din care venise, caci prea stia cartea în amanunt. Nu sunt sigur de aceasta, dar asa am presupus atunci, ca vine dintr-o camera unde exista carti, altfel nu-mi închipuiam sa fi retinut atâtea dintr-o lectura veche.

În preajma Pastilor, Mandinescu a lipsit câteva zile din camera. Când a revenit cunostea scenariul de blasfemii în care avea sa se desfasoare sarbatoarea. Si din celalelte camere au lipsit câte unul tot atunci. Gheorghita Viorel, fost si student teolog, a primit rolul lui Iisus Hristos. Ca într-o Liturghie neagra, i-au atârnat de gât niste organe genitale, confectionate din sapun la Camera 4 Spital. A fost suit pe hârdaul cu dejecte si tinut acolo poate întreaga zi, iar în jurul sau au fost siliti sa topaie pe melodie de cotiga, dar cu cuvinte de blasfemie, cei câtiva care mai ramasesera în "demascari". Retin numai figura trista si disperata a lui Ion Scutaru, care era cel mai înalt din camera. Gheorghita avea un chip atât de descompus încât nu cred sa i-1 fi dat suferinta fizica, ci marea lui durere interioara. în cadrul reeducarii lui Turcanu, blasfamia era la mare cinste. Toti cei ajunsi pe mâna lui erau pusi sa înjure, sa dovedeasca prin vorbe ca au renuntat la trairea lor sufleteasca, aceasta traire fiind considerata de factura legionara. Eu pâna la reeducare nu am pomenit nici numele dracului si nici n-am înjurat, asa ma învatase în copilarie mama si asa ne purtam cei care am pretins ca suntem crestini practicanti. Când am înjurat prima data, am facut-o de frica, sa dovedesc ca nu as mai fi eu si sa fiu lasat în pace. Pe masura ce treceau lunile, m-am gasit tot mai slab în valul întâmplarilor. Capitulasem. Am dat în alta fire, Dumnezeu nu m-a ascultat, sa treaca de la mine aceste clipe, nici pe camarazii mei nu i-a ferit de orori. Poate ca daca nu ar fi durat atât, as fi baut paharul. Dar asa, încet, încet, am ajuns la convingerea ca Dumnezeu nu se ocupa de creaturile lui si ca rugaciunea mea nu o asculta nimeni, viata se desfasoara sub domnia întâmplarii. Dumnezeu este mare, dar acolo sus, aici lasa si pe cei buni si pe cei rai sa traiasca, fara ca el sa mai intervina în evenimente. Si nu m-am m-ai rugat, nu de suparare, ci de disperare, în mod paradoxal. Normal, în disperare te rogi. Ma rugasem sa fac în viata voia Domnului, dar nu credeam ca aceasta este voia sa. Caci daca ar fi fost voia Lui, ar fi fost dreapta. Si ce mi s-a întâmplat mie si fratilor mei nu mi se parea ca este drept.

N-am înteles. Dar de la toate astea si pâna la a privi cele ce se întâmplau la acesti Pasti, era mare diferenta. Nu am putut întelege niciodata abjectia. Aici era mai mult decât atât. Batjocorirea sufletelor, care se facea, am gasit-o fara nici un sens, decât poate dorinta intima a lui Turcanu de a afirma atotputernicia raului, sfidând oamenii, caci lui Dumnezeu îi nega de mult existenta. Logic, daca ceva nu exista, nu te lupti cu acel ceva. Dar el lupta cu sufletele oamenilor, pe acestea voia sa le nimiceasca. Am privit cu mila si cu groaza, desi pe fete toti „reeducatii" se faceau ca gusta spectacolul (poate ca unii chiar sa-1 fi gustat, sa fi devenit asemeni Tartorului cel mare).

Bietii oameni dansau despuiati conga, în jurul lui Hristos, Viorel Gheorghita, teologul. Sufletul lui Gheorghita mai fusese zdruncinat când un prieten mai mare, caruia i se închina si pe care îl stima, hai sa zicem ca 1-a lovit, la gramada, caci asa era piesa, dar ce l-o fi îndemnat pe acela ca la demascarea publica, din limbric filozofic sa nu-1 scoata. Cine l-o fi obligat pe acel fost sef direct sa-1 batjocoreasca, persiflându-i pregatirea filozofica si râzând totodata de fizicul lui de om slab, lung si încovoiat? Pe Gheorghita sunt sigur ca 1-a iertat Dumnezeu pentru ca nu a reusit sa nu-1 batjocoreasca. A fost un om si nu a putut mai mult.

Caci prea putini au ales moartea ca mijloc de scapare. Cunosc cazul celui care a sarit din capul scarilor, dar asa ceva acum nu mai era posibil. Eram noi, plantoanele, care vegheam sa nu se mai sinucida nimeni.

Ristel Nedelcu, un student de la facultatea de Drept din Bucuresti, mai facuse închisoare si sub Antonescu, era o fire blânda, vesela, cu fata inundata de zâmbet. Nu cred ca a înnebunit în batai. Când a fost batut, a tipat tare, de s-a auzit în întreaga închisoare ce se întâmpla cu el. Sa afle si ceilalti, care eventual înca nu stiau. A fost batut în continuare si a disparut de la Pitesti, n-a mai ajuns nici la Gherla, nici la Aiud ori la mine, locuri unde aveau sa fie trimisi ceilalti cu pedepse mari (Ristel avea de facut 15 ani), dupa terminarea demascarilor. Pe Ristel parca 1-a înghitit pamântul. Si strigatul lui, fireste ca nu 1-a auzit nici administratia nici Securitatea.

Chirica Balaniscu, prietenul nostru de la Cluj, a încercat în alt mod sa lupte cu situatia. I-a spus unui prieten ce se întâmpla. N-avea voie sa faca asta, asa cum am mai spus, iar cel informat 1-a turnat si Chirica a platit cu viata dovada prieteniei si a încrederii în oameni. A murit din batai.

Desi pâna aici am redat numai cele traite ori vazute de mine direct, nu m-am putut abtine sa redau cele trei cazuri auzite de la altii. Numarul mortilor a fost mai mare, am auzit si de Paul Limberea, un student argesean, dar nu stiu altceva despre moartea lui. Cazurile mele, cele trei, reprezinta pe cei care si-au sacrificat viata ca sa împiedice demascarea.

Acestea s-au terminat pe la începutul verii 1951, dar camera era împartita tot în doua, .,domni" si „banditi", caci comitetul era cu noi. Reeducatii continuau cu reeducarea, exersând destul de ridicol, ca si Camera 3 Parter, prin care trecusem, aplicarea logicii dialectice, cele patru legi ale ei, la diferite fenomene, cu precadere la cele istorice. Nu-mi aduc aminte daca si aici s-a mai cântat ca acolo. Mâncarea parca s-a mai îmbunatatit, dar oricum ar fi fost nu se facea nici un comentariu asupra ei, cele negative am mai spus ca erau taxate de acte de ostilitate contra regimului, ori acum nu mai era cazul. Toata lumea era pentru.

Pe la mijlocul verii, într-o buna zi a plecat întregul comitet, plus altii care se distinsesera în demascari, printre care si Cornel Pop. Am auzit apoi ca si din celelalte camere au fost luati aceiasi oameni si ca au fost dusi toti la Camera 4 Spital, de unde plecasera la munca cei cu pedepse mici. La cei strânsi acolo, s-a zvonit ca li se dau carti si mâncare suplimentara, ca la începutul reeducarii, la Suceava.

Cei ramasi, într-o zi-doua, am renuntat la separare, începând cu drepturile fratesti la mâncare, care au început sa se dea prin rotatie la fiecare ca înainte de "cutremur" si am continuat „reeducarea" verbala a exercitiilor dialectice.

Dar de cele petrecute nu sufla unul o vorba. Nici un repros, nici o scuza, nici o aluzie. Parca nu s-ar fi întâmplat nimic cu noi. Ne-am reeducat, teama pusese stapânire deplina pe sufletele noastre. Teama si neîncrederea în oameni. Asteptam sa fim trimisi undeva la munca, sperând ca oriunde va fi mai bine decât a fost aici, desi nimeni nu vorbea de asta ci numai de dorinta de a munci. Vedeti ca a reusit reeducarea. Am devenit ca oamenii pe care îi vom gasi afara, când ne vom elibera, oameni care s-au educat de buna voie, stapâniti de teama, rosi de neîncredere unul în altul si alergând dupa o pâine mai buna.

Dintre cei din camera asta mai amintesc pe unul care a venit, Silviu Suciu, un student din anul I de la Drept, tot de la Cluj, originar din podgoria Aradului, de la Maderat. Ma împrietenisem cu el si ne povesteam reciproc despre Clujul nostru si despre cei de acasa. Era un baiat sensibil, îi placea muzica, afara cântase la vioara. A venit în Camera 2 Subsol din alta camera unde a „beneficiat de reeducare", cam în toiul demascarilor de la noi.

În schimb Alexandru Munteanu, de pe la Alba Iulia si mi se pare ca a fost teolog, a fost de la început cu noi. Seara îsi facea rugaciunea nu în gând ca altii ci în atitudinea crestina, cu mâinile împreunate si cu capul plecat, timp mai îndelungat. Când au început demascarile bineînteles ca aceasta a fost un motiv de batjocura si de chin. Mi se pare ca a fost dus destul de timpuriu în alta camera.

Am mai uitat un lucru minor, în aparenta. De la inspectia buclucasa a lui Zeller nu a mai venit prin camere picior din conducerea închisorii ori a Ministerului. Gardienii veneau cu masa, ne scoteau la baie, primii-gardieni - Ciobanu si Mândruta - veneau cu închiderea si cu deschiderea si ciocaneau gratiile, la numarul de seara si de dimineata. Dar n-a mai fost nici o perchezitie, nu ne mai spionau la usi, aveau încredere în Turcanu, ca nu-i face de rusine.

Numai faptul ca s-au prefacut ca nu stiau nimic dovedeste ca stiau totul. Cel putin din cele petrecute de mine.

Post Scriptum

Nu am scris decât ce s-a petrecut în camerele prin care am trecut eu. Prezentele rânduri nu sunt despre Pitesti, ci despre mine la Pitesti. Ce s-a petrecut în alte camere stiu cei care au trecut prin ele si doar prin analogie, stiind ca a fost o actiune simultana, se pot imagina dramele petrecute. în drame eroii mor. Acolo n-au murit fizic decât prea putini. Dar moral s-au stins atâtea caractere si persoane, care fara îndoiala ca daca nu era acel "cutremur", ar fi fost si ei ca ceilalti oameni. Nu deveneau „studentii rataciti de la Pitesti". Aveau ce povesti despre închisorile lor. Asa multi tac ori trec peste acest capitol din viata lor, care a fost Pitestiul.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com