Nu pot face abstractie de faptul ca despre aceasta temnita si cele petrecute între zidurile ei s-a scris, dupa unele victime, îndeajuns, dupa altele, mult prea putin, nu pot face abstractie deci, si ma simt îndemnat sa evit repetarea.
Faptul ca atest, alaturi de atâtia altii, ca ceea ce s-a scris e  adevarat, ca nu e vorba de nici un fel de exagerare, e de ajuns. Dealtfel, amploarea ororilor face imposibila exagerarea, chiar daca ai vrea-o. Intervin o mie si una de retineri launtrice. Ca victima, îti este greu sa te complaci, pâna si în a-ti aminti, daramite în a exhiba si reproduce. Cei putin în ce ma priveste, lucrurile stau asa. În consecinta, în cele ce urmeaza, descrierea ororilor si referirile la tortionari vor fi minime, adica atât cât sa faca inteligibila reflectia.

Am ajuns seara. La coborârea din duba, inevitabilul cor­don de militieni si soldati, sub comanda renumitilor primgardieni Mândruta si Ciobanu, ramasi din alte vremi. O fi fost si comandantul Dumitrescu, ofiterul politic Marina? Probabil. Ope­ratia debarcarii decurgând fara incidente, eu nu i-am remar­cat. Drumul pâna la penitenciar, destul de lung, a fost parcurs în coloana, prin plin centru. Orasul, patriarhal, cu vile remarca­bile si multe gradini, la ora aceea era linistit si primitor. Semne de bun augur, mi-am zis. Sarmane iluzii...

Despre închisoare, în sens de constructie, stiam câte ceva de la Barcuteanu Moise, fost condamnat, ca si mine, si în timpul lui Antonescu. Ridicata în ultimii ani ai dictaturii regale, la initiativa lui Armând Calinescu, destinata, de la bun început, frângerii cerbiciei tineretului legionar, ea se afla în partea de nord-vest a orasului, oarecum în afara lui, izolata, în mijlocul unui peisaj de o deosebita frumusete: spre nord, panorama dealurilor subcarpatice, la doar câteva sute de metri, Valea Argesului, cu linia serpuita a caii ferate, spre vest. Parcul Trivale si cam tot într-acolo, satul Gavana. Un adevarat picior de plai, nu însa si gura de rai. Privind retrospectiv, îmi este peste putinta sa înteleg cum poate omul sa spurce cu fapta, ceea ce Dumnezeu a zidit atât de frumos. Penitenciarul, asemeni celui de la Aiud, avea forma literei T, era construit în panta, si era încercuit de câteva constructii administrative si ziduri înalte. În maruntaiele închisorii se gaseau de toate: celu­le individuale, camere comune, camere mari, gândite sa fie ateliere, un salon de spital, capele religioase. Nu lipseau nici subteranele, rezultate, dealtfel, din necesitati constructive. Nu stiu daca proiectantul le-a gândit si ca spatii de tortura. Ca au fost utilizate ca atare, stiu.

Perioada de carantina obligatorie am petrecut-o în camera ce va deveni celebra, 4 spital, aripa vestica a T-ului. Mare, luminoasa, prielnica intercomunicarii. Nu ma saturam privind prin ferestrele mari, e drept, cu gratii, dar fara obloane, înca, peisajul de un verde tonic, de un albastru melancolizant. Nu e atât de negru Dracul, cum se spune. Dovada? Iat-o! Nici macar hainele nu ni le-au schimbat. Cât priveste hrana, nu am apucat sa remarcam cât e de slaba. Aveam înca rezerve, rezerve si sperante mari, fapt ce nu a scapat observatiilor celor vreo câtiva studenti ieseni, întâlniti în camera: Negura, Chebac, Onisor. La Suceava, unde au fost anchetati, regimul a fost, spun ei, mult mai sever. Nu vorbesc totusi de torturi, nu amintesc de reeducare si nici nu lasa sa para a fi interesati de ce mai e nou în lumea din afara. O anume timorare e vizibila. În conse­cinta, am evitat discutiile politice. M-am lasat, în schimb, antre­nat în discutii cu oarecare iz filosofic, de genul creationism-evolutionism temperate si acestea de oarecari suspiciuni. Godea, mai ales, ma tot tragea de mâneca si, dupa cum avea sa se demonstreze ceva mai târziu, nu fara temei, prezenta su­cevenilor printre noi nefiind, câtusi de putin, întâmplatoare.

Dupa aproximativ zece zile, am fost repartizati pe celular. Am nimerit într-o celula, pe coada T-ului, partea de vest, împreuna cu Godea Ioan, Marcuteanu Moise si Neamtu Ilie. Criteriul, mi-am zis, cuantumul si natura pedepsei: toti eram condamnati la câte 10 ani m.s. Faptul ca ne cunosteam era un bun câstigat. Celula, în schimb, nu mai era primitoare. Pe o suprafata de 4 x 3 m, patru paturi metalice, de felul celor ce se construiau la Aiud, câte doua suprapuse, doua tinete, una

pentru necesitati, alta pentru apa, si nimic altceva, nici saltele nici rogojini, nici paturi, nici scânduri macar. Ne chinuiam pe plasa aceea din fâsii de tabla, si rece si incomoda, si ziua si noaptea, ca de dormit era greu. Cu fiecare zi, silnicia îsi intra în drepturi, în vreme ce optimismul nostru prindea rugina.

 

Dupa câteva zile, o noua pritoceala. Suntem risipiti. Ajung într-o alta celula, pe aceeasi parte, a aceluiasi etaj, cu oameni noi: Tufeanu Mihai (Mimi), student la Facultatea de Petrol si Mine, Bucuresti, originar din Bucuresti. E ceva mai în vârsta, a mai facut puscarie. Originea, modesta. Orfan de tata, si-a lasat mama deznadajduita. Hoinic Dragos, student întârziat, probabil la litere. Mama, refugiata din Bucovina de Nord, învatatoare la Timisoara. Tatal, decedat. El, dupa lovitura din  ianuarie 1941, s-a refugiat în Germania. S-a reîntors în tara dupa 1945. Poarta ochelari si e blond. Ispas Constantin (Tica), student la Facultatea de Constructii, Bucuresti, originar din chiar orasul Pitesti. Toti eram legionari, toti aveam condamnarea de la 10 ani m.s. În sus.

Celula, desi la fel ca toate celelalte, mi s-a parut ceva mai primitoare. Paturile aveau câte un pres din zdrente împle­tite si câte o patura veche si rara, patura totusi. Gamelele si lingurile erau asupra noastra. În schimb, cu fiecare zi, regimul devine mai sever, restrictiile, mai numeroase: sa nu vorbim cu vecinii, sa nu privim pe fereastra, sa pastram curatenia, sa nu distrugem bunurile statului, sa nu cârtim si asa mai departe. Vizeta se deschidea frecvent, militienii purtau pâslari, ca sa nu li se auda pasii, pedepsele nu se lasau asteptate. Zelul paz­nicilor îmbraca forme aberante. Foamea îsi arata si ea coltii si se apropia si iarna.

Frigul, frica si foamea, dar mai ales foamea ... În timpul anchetei, desi hrana zilnica era de doar 400 g pâine, pâine si apa, din cauza tensiunii nervoase, nu-i simteam coltii de soarece launtric. Prevala frica. În timpul procesului si dupa, cât timp am stat la închisoarea Militara din Timisoara, de foame nu putea fi vorba. De abia aici si acum începe sa ma roada. 250g pâine, si aceasta de o calitate mai mult decât îndoielnica, pâi­ne ruseasca, neagra, amara, turnata cu polonicul si coapta în forme, coapta e un fel de a zice, ca era mai mult trânta, si un polonic de apa fiarta, tulbure si fara nici un gust, e totusi prea putin. Semnele casexizarii devin, cu fiecare zi, mai evidente: edeme, descuamari, ameteli, stare de epuizare generala. O suferinta fizica, acuta, nu ma încerca. Ma bântuiau, în schimb, 4 obsesii si vise ciudate, stânjenitoare. Visam fel si fel de ospete, cu pâine si bucate comune, dar când sa servesc, lipseau, ba farfuria, ba lingura, ba scaunul, ba coltul de masa. Alergam, cautam, imploram, dar pâna sa gasesc, disparea castronul cu bucate, disparea pâinea, dispareau toate, ca sa ma trezesc, efectiv, cu o durere ca de cutit înfipt în stomac. Încercam sa uit, încercam sa readorm. Slaba nadejde. Între timp se da destep­tarea si reîncepe o noua zi, cu aceleasi si aceleasi reflexe: programul, asteptarea terciului, asteptarea pâinii, asteptarea fierturii aceleia amare. În realitate, bucata de pâine sau de turtoi, erau singurele alimente, cât de cat semnificative, fapt pentru care, distribuirea ratiilor între noi devenise un ritual, dupa unii detinuti, dezumanizant. Se alegea prin rotatie, se  cântarea cu ochiul, se cântarea cu mâna se cântarea cu ba­lante farmaceutice improvizate, ca, prin egalizare sau compen­sare, pe parcurs, echitatea sa fie deplina. Hazardul era o solu­tie de neacceptat. Am observat însa repede ca toate aceste masuri de corectie erau derizorii. Nici în plan concret, nici în plan psihic, nu si-au dovedit eficienta Dimpotriva. Gândul ca nu cumva sa ma însel în alegere genera, de fiecare data, dupa consumarea gestului, impresia ca m-am înselat, ca nu am ales bucata cea mai mare, bucata care mi s-ar fi cuvenit, buca­ta cea mai fara de cusur. Când sunt ultimul la ales, bucatile sunt atât de inegale; când aleg primul, sunt de o egalitate uimitoare. Cel prigonit de soarta, ramâne prigonit si se pare ca, de fiecare data, acela sunt chiar eu. Starea de nemultumire era permanenta, era a tuturor si în certa contradictie cu morala suferintei neconditionat asumate, în contradictie cu standardul minim de demnitate obligatoriu. Starea de nemultumire perma­nenta, starea de înrobire a sufletului de catre trup, comporta apoi si riscul alienarii morale. Lupta cea buna, prin urmare, era necesar sa fie si ea permanenta, permanenta si purtata, pe cât posibil, nu doar de unul singur, ci de toti. Când omul e singur, lupta lui e doar cu propria lui foame. În grup, situatia, întrucât­va, se schimba. Ispitit sa priveasca, e drept, pe furis, în gamela celuilalt, risca sa se vada prins, fie de invidie, fie de reversul ei, sentimentul persecutiei funciare. El, celalalt, e operativ, pers­picace, eu, indecis, natâng. Primejdia e mare, întrucât se trece de la alterarea echilibrului interior, de la alterarea vietuirii, la alterarea simultana si a echilibrului exterior, la alterarea convietuirii. Si care sa fie remediile? Alungarea gândurilor printr-un program de distragere, dar si de zidire. Si cum ne cunosteam acum îndeajuns de bine, suspiciuni nu existau, am trecut la fapte: curs intensiv de limba germana, cu Dragos Hoinic, curs lejer de istorie a filosofiei, sustinut pretentios spus, de mine. Hoinic cunostea foarte bine limba germana si avea un remarcabil tact pedagogic. Eu, improvizam si timpul trecea, dar nu neaparat lin.

 

6 decembrie, 1949, Sfântul Nicolae. E frig. Frig, dar nu de nesuportat. Caloriferele erau dezmortite, geamurile destul de etanse, noi, multi. Printre noi, nici un Nicolae. Cu vecinii nu aveam nici un fel de contact. Sarbatoarea e totusi sarbatoare si se cuvine sa fie resimtita ca atare. Numai ca atentiei noastre, în curând, i se va impune un alt fapt. Sergentul Dina, el era de serviciu, pare mult mai vigilent ca de obicei. Pasii i se aud încontinuu, vizeta se deschide frecvent, se deschide si usa. "Ce faci acolo, banditule?" I se adreseaza lui Mimi Tufeanu care, cum sedea pe unul din paturile de sus, îsi balanganea picioa­rele. "Nimic, domnule sergent." "Cum nimic? Da ce, nu te-am vazut eu cum priveai pe fereastra? Si voi, voi ce faceati?" Nici un raspuns, las ca va arat eu voua!" Si ne trânteste usa. Mimi Tufeanu coboara. Într-adevar, se uitase pe fereastra si nu întâmplator. Se vedeau de la noi ferestrele camerei 4 spital. "Acolo, ne spune el, se petrece ceva cu totul neobisnuit. Se agita oameni, se aud zgomote, se aud tipete chiar." Noi auzisem lucruri vagi, despre reeducarea începuta la Suceava, ne asteptam ca ea sa continue aici, nu ne-o puteam însa închipui ca facându-se cu ciomagul. Cu multa precautie, cu Tica Ispas paza la usa. Tufeanu încearca o noua scrutare. Semnele, aceleasi. Dar si o noua deschidere precipitata a usii. În pervaz, Dina. "Dezbracati-va puloverele, încaltati-va bocancii si haideti!" Ne supunem, fara sa întrebam unde, de ce? Georgescu obisnuia sa scoata din celule detinuti, pretextând te miri ce si sa-i bata, dar nu în grup. Pe Dina nu l-am surprins ba­tând. Banuim ca e vorba de izolare. Încercam sa cerem o expli­catie. El ne reteaza elanul. "Nici un cuvânt!" Parasim etajul, apoi coborâm, coborâm, coborâm si iata-ne la "cazinca", termen de împrumut pentru un spatiu subteran, fara nici un fel de aerisire, rezultat din necesitati de fundare. Sa fi avut 3 x 2 m, adica 6mp. Pardoseala, complet inundata: apa si urina. Doua scân­duri aruncate fara nici o noima, ofereau un refugiu derizoriu, în rest, nimic. Dina, fara sa mai spuna ceva, zavoraste usa si pleaca. În urma, întuneric total.

Primele 24 de ore au trecut cum au trecut. De pasit, pentru a învinge frigul, nu putea fi vorba, din cauza apei, din cauza întunericului, din cauza înaltimii reduse a încaperii. De dormit, la fel. Urmatoarele ore, din ce în ce mai chinuitoare. Pentru a nu întepeni cu totul, încercam sa facem genoflexiuni, una, doua, la intervale mari. Nici spor la vorba nu avem si parca ne era blocat pâna si gândul. De s-ar sfârsi odata! Era pentru prima data când disperarea scurma atât de adânc. Sa se sfârseasca, ce? Desigur chinul. Sa se sfârseasca, da, dar cum? Prin istovire? Prin violenta? Oricum? Sa tac mai bine, sa tac, sa tac. Si asa urletul nu ar folosi la nimic. De la o adâncime de 5, 6 metri sub pamânt si beton, cine sa te auda? Cine sa te auda si cine sa urle, ca noi, cu toata tineretea noastra, nu mai eram în stare. Situatia apoi, vom realiza aceasta nu peste multa vreme, nu era chiar atât de dramatica. Trei zile de izolare. Nu e chiar moarte de om. E doar un început.

Am fost scosi dupa 72 de ore. Viata de ocnas si-a reluat cursul, îngreunata cu o noua întrebare: Ce s-a întâmplat, ce se întâmpla în camera, pâna mai ieri, de carantina, 4 spital?

25-26 decembrie, Craciunul. Colinzi soptite, amintiri. La masa de prânz, surpriza. Gamela, plina, ca niciodata, cu varza, varza fara zeama, varza calita. Oamenii nu sunt chiar fara Dumnezeu. Numai ca, dupa ce usa s-a închis si ne-am asezat pe marginea patului pentru a ne bucura, de sarbatoare, în tihna, o alta surpriza : varza noastra era atât de sarata ca mai mult de doua linguri mi-a fost imposibil sa înghit. Întrebare po­litica: ce e de facut? Sa batem în usa, sa fortam nota, sa solici­tam prezenta comandantului? La ce bun? Protestele singulare au fost din totdeauna sortite esecului, cele de masa, reprimate brutal. Suferinta în plus, asa ca am optat pentru solutia lasa a aruncarii verzei în tineta, motivând ca totul nu a fost decât un accident.

La zece ani interval, am povestit întâmplarea unui prieten, Cornel Luca. De la el am aflat ca era vorba de o tehnica de schingiuire. Jurcanu o aplica frecvent. I s-a întâmplat chiar lui. Avea statut de bandit, calarit zi si noapte si a fost obligat sa înghita o mare cantitate de sare (saramura) si împiedicat sa bea apa. Reactiile anatomo-fiziologice au fost cumplite. Întrea­ga mucoasa bucala i-a devenit o rana. Setea e mult mai chi­nuitoare decât foamea, e de-a dreptul înebunitoare. Fortat sa bea urina, a facut-o cu greu. Ar fi facut-o, acum, din proprie initiativa, dar nu-1 lasa nimeni în timp ce spala tineta, la W.C., a supt apa din cârpa. A fost vazut, a fost demascat, a fost batut crunt si obligat sa înghita înca o cantitate de saramura asa, ca sa se învete minte.

Primavara anului 1950 aduce cu sine o noua schimbare. Suntem adunati de prin celule si coborâti la subsol, subsol e un fel de a zice. Camerele erau relativ spatioase, pardoseala, de mozaic, ferestrele, desfasurate pe orizontala. În camera 1, unde am nimerit, zumzet mare. Soseau detinutii, unii dupa altii, se agitau în preajma priciurilor amplasate în jurul a trei, din cei patru pereti ai camerei si nu era nimeni care sa încerce sa impuna reguli, sa faca ordine. Ne-am asezat, care pe unde, grupati totusi, pe criterii de cunostinte: moldovenii de o parte, bucurestenii, de alta, timisorenii, la fel. Se pare ca eram si cei mai putini, doar patru. Numar total, în jur de treizeci, toti având condamnari mari, marea majoritate, fosti sefi de loturi. Printre ei: Costache Oprisan, scund, astenic, având privirile neastâm­parate, sef al Fratiilor de Cruce pe tara, student la filosofie -profesorul meu, D.D. Rosca, 1-a avut, pentru o scurta perioada, elev si îi pastra o amintire deosebita ; Florica Dumitrescu, înalt, delicat, aproape transparent, adjunct al lui Oprisan, student la medicina; Vasile Patrascu, moldovean,avea o mâna accidenta­ta; Dinu Mateescu, constructor bucurestean, George Chivulescu, bucurestean, ramas în închisoare din vremea Iui Antonescu; Nicolae Chivulescu, profesor de matematica, muntean, repatriat din lagarul de prizonieri de razboi Vorkuta, întrucât a refuzat sa se înscrie în divizia Tudor Vladimirescu - nu mai avea dinti în gura, îsi mesteca hrana cu greu si îndelung, pâna si noap­tea ; Dr. Ionita Nicolae, proaspat absolvent al medicinii iesene, sef al unui grup F.D.C. dizident; Munteanu Alexandru, student la Teologia din Sibiu; Gherasim Ioan, student la Agronomia din Cluj; Dan Dumitrescu, printre cei mai vârstnici, fugar prin Muntii Vrancei; Vasiliu, politehnician din Bucuresti, implicat într-o actiune controversata, jefuirea caseriei centrale C.F.R. si multi altii. Mi-au retinut atentia un grup de trei tineri, Blagescu, Marculescu si Stanescu, primii moldoveni, al treilea bucurestean, prin aceea ca erau abia în primul an de facultate si aveau pedepse mici, sub cinci ani, în contrast flagrant cu noi, toti ceilalti. O simpla întâmplare? În închisoare nimic nu e întâmplator.

In decursul a doua, trei zile, viata noastra s-a reasezat. S-au creat grupuri, s-au înfiripat discutii, se prefigura un program. Sunt totusi precaut, si nu numai eu. Ascult pe oricine, doar ascult, si nu numai din prudenta. În fond, sunt un timid. Nu-mi lipsesc nici complexele. Am încercat totusi sa ma apropii de Costache Oprisan. Consideram ca asa e firesc. Nu realizam înca un fapt esential: în socialismul real, comportarea fireasca, normalitatea, e cel mai frecvent cap de acuza adus zecilor de mii de împricinati. Oprisan mi-a fost sef. Ma interesau si cuno­stintele lui filosofice si eventualele relatari despre viata din la­garele nemtesti, prin care a trecut. Din ratiuni pe care, atunci, nu le banuiam, nu s-a lasat convins. A ocolit cu grija provo­carile. E prudent, mi-am zis. Stie el de ce, asa ca, eu, unul, nu am mai insistat. M-am retras în mine, asemeni melcului în propria-i cochilie, complacându-ma în reverii. Din când în când, masuram camera, în lung, cu pasii. Mâncarea, între timp, s-a îmbunatatit brusc, s-a revenit la pâinea româneasca, fiertura era ceva mai consistenta, aproape zilnic ni se dadea salam si nu doar simbolic. Concluzia? Ne pregatesc de munca. Erau printre noi studenti constructori, carora proiectul canalului Dunare - Marea Neagra le era cunoscut. Li se vorbise de el în scoala si erau convinsi, mai ales ca adevaratul initiator al proiectului apartinea lumii interbelice, ca realizarea lui ar fi o treaba buna. Prin urmare, sunt semne ca vom merge la Canal sau, cine stie? Poate pe un alt santier, la munca în orice caz. Vom merge, fie si împotriva vointei noastre? De ce nu? Robul nu are posibilitatea de a alege. Ei ne vor întreba totusi, asa, de ochii lumii, iar noi vom zice da, în speranta ca ne va fi mai bine decât între acesti patru pereti.

O vara linistita. La intervale mici, unii dintre noi erau scosi, sub diverse pretexte, ba la grefa, ba la un supliment de ancheta, ba la cabinetul medical, pe care eu, si ca mine multi altii, nu l-am vazut niciodata, poate si la ofiterul politic, fapt ce, evident nu se recunostea, se putea, cel mult, banui. Cu ce consecinte? Aparent cu absolut nici una, felul nostru de a fi, felul de a ne comporta si de a vorbi, pe termen lung, ramânând acelasi.

Mai spre toamna, un eveniment deosebit. Este introdus în camera Alexandru Martinus, student iesean, nu stiu la ce facul­tate, originar din Basarabia, dupa alte surse, ceangau. Cunos­team câte ceva despre activitatea lui; în închisoarea Suceava, despre prietenia lui cu Turcanu, despre O.D.C.C. (Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste). Parea mai vârstnic decât noi. Înalt, brunet, bine legat, nu purta, ca noi, semnele privatiu­nilor de tot felul. Muschii, puternici, tenul, bronzat, miscarile, sigure, tradau mai degraba sanatate si o conditie fizica de invidiat în contrast izbitor cu starea noastra de distrofici. De faptul ca aducerea sau coborârea lui printre noi însemna apropierea zilei fatale, nu se mai îndoia nimeni, dupa cum nu se îndoia nimeni nici de faptul ca cele ce vor urma aveau bi­necuvântarea Administratiei. Odata cu Martinus au fost aduse si doua paturi metalice suprapuse, aduse si asezate în preajma usii, izolate adica, pentru a fi ocupate, fara îndoiala, de el. De ce doua? Pentru a-si putea improviza un fel de baldachin, în vederea unor discutii confidentiale. Vom realiza aceasta ceva mai târziu. Deocamdata omul s-a prezentat în mod civilizat, si-a declinat calitatea de detinut cu convingeri comuniste, precum si disponibilitatea de a discuta, cu oricare dintre noi, adica dintre  cei dispusi sa discute atari probleme.

Câteva zile nu 1-a deranjat nimeni. Noi ne-am vazut de ale noastre, el de ale lui. Nu se amesteca în discutii, multumindu-se sa priveasca, pâna într-o zi, când unul dintre noi, Blagescu sau Marculescu, a spart gheata. Au urmat apoi altii, nu multi. Avea, în sfârsit cu ce sa-si umple zilele. Dupa o alta perioada de timp, a mai facut un pas. Iesind din izolare, a început sa provoace discutii publice: "Ce avem de gând? Ne facem iluzii sperând ca o sa vina americanii. Schimbarile ce au loc în tara sunt ireversibile. Dreptatea e a celor ce muncesc, e a celor ce nu vor sa se mai lase exploatati. Am fost mintiti de sefii nostri, asa dupa cum, noi însine i-am mintit pe cei ce au facut greseala sa ne asculte si pe care, iata unde i-am adus. Avem, prin urmare, datoria sa . . ." Reactiile au fost sub astep­tari. Nu s-a gasit nimeni sa-1 aprobe, nu a încercat sa-1 comba­ta nimeni. A fost lasat sa clameze în pustiu. Intre timp, câte unii dintre noi erau scosi de gardian, ca si pâna acum, si dusi, pen­tru o ora sau doua, nu se stie unde. O data, de doua ori, a fost scos si Martinus. Cu privire la rostul acestor chemari, nu încapeau dubii; dar nici reactii fatise nu se înregistrau, nici din partea noastra, nici din partea Administratiei. Un singur lucru era cert, acela ca ni se pregateste ceva.

Decembrie, 1950. Aparent, o zi ca toate celelalte. În jurul orei 10, usa se deschide într-o maniera vadit ostentativa. Gar­dianul se retrage. În pervaz, Turcanu. Îl vedeam pentru prima oara. Asemanarea cu Martinus, în ce priveste trupul, era izbi­toare: puternic, bine hranit scrutator. Dupa ce, în urma lui, usa se închide, face câtiva pasi, ne masoara dispretuitor cu privirea, pe toti si pe fiecare, apoi începe: "Noi, un grup de detinuti cu convingeri comuniste, nu mai putem tolera printre noi banditi. (Se murmura). Nu murmurati, suntem hotarâti sa smulgem raul din radacina. Miscarea Legionara, aceasta adunatura de criminali si degenerati, a fost înfiintata de un bucovinean. Ea va fi distrusa definitiv, tot de un bucovinean. Ridicându-va împotriva comunismului, v-ati ridicat împotriva clasei munci­toare, în generozitatea ei, clasa muncitoare v-a condamnat la închisoare. Ar fi trebuit sa va împuste pe toti. Nu a facut-o. Aveti, prin urmare, obligatia morala sa va reconsiderati atitudi­nea fata de aceasta clasa muncitoare, nu pentru a beneficia de clementa, ci pentru a deveni din banditi, oameni, aveti obligatia sa va faceti reeducarea. E bine sa stiti ca, acceptând reeducarea, nu veti beneficia nici de hrana mai buna, nici de legaturi cu familia, nici de alt regim decât cel de pâna acum si, cu atât mai putin, de reduceri de pedepse. Sa nu va faceti, prin urmare, calcule oportuniste. Si iarasi, trebuie sa stiti ca reeducarea presupune ruperea tuturor legaturilor cu trecutul vostru criminal. Nu puteti deveni oameni, înainte de a va lepada de credinta voastra, de faptele voastre, de oamenii alaturi de care le-ati savârsit, de oamenii care v-au ajutat sa le savârsiti. Reeducarea nu poate fi conceputa fara sa va faceti demascarea, adica fara sa dezvaluiti tot ceea ce stiti despre voi, tot ceea ce stiti despre ceilalti dusmani ai poporului, indiferent daca va sunt apropiati sau rude. Tot ce nu ati marturisit în timpul anchetei, va trebui sa marturisiti acum. Anchetatorii nu au avut timp sa astepte. Noi avem. Nu va fi usor. Noi, care am trecut prin acest proces, stim aceasta. Totul , e sa doriti sa va eliberati de povara crimelor savârsite.  Reeducarea, de altfel, e problema de constiinta. Daca vreti, o faceti, daca nu, nu. Demascarea, în schimb, vreti, nu vreti, va trebui sa o faceti. Va obligam noi!" Si asa, deodata, are loc o învalmaseala pe care nu o întrevazusem. De unde au aparut ciomegele, vanele de bou, bucatile de scândura si cablurile, nu stiu. Cum si când si-au ales tortionarii victimele, de aseme­nea nu stiu. Loviturile cadeau fara menajamente si fara discer­namânt, peste cap, peste fata, de-a lungul spinarii, peste mâi­nile ridicate pentru a-ti proteja ochii, în ritm dracesc, pentru a nu avea ragaz sa vezi cine loveste, de unde curge sângele, ce oase ti-s fracturate. Socul a fost paralizant. Durerea, confuza, un fel de implozie, de prabusire în sine, buimacitoare, fapt ce explica lipsa oricarei împotriviri. Pâna si pe Oprisan l-am vazut lovind. Nu am fost însa în masura sa judec, sa caut explicatii, sa condamn sau sa scuz. Nici vorba. Asteptam loviturile, încercam sa parez, executam comenzile: "Sub prici! Afara! Sub prici! Afara!" Si asta ore în sir, pâna la totala noastra istovire. Godea era lânga mine. Mai bine facut, ma ajuta uneori, câta vreme mai avea pe cine.

Într-un târziu, grindina a încetat. Am fost culesi de pe unde eram, ni s-a facut o perchezitie la sânge, ni s-a indicat, fiecaruia dintre cei batuti, locul pe prici, ni s-a indicat pozitia; în sezut, picioarele întinse, ochii atintiti asupra degetului mare. Nici o miscare, alta decât cea comandata. Au fost rânduiti supraveghetori. Orice abatere e adusa la cunostinta comitetu­lui de reeducare pe camera, compus, în cazul nostru, din: Ivlârtinus, Blagescu, Marculescu si Stanescu, deci, adus la cunostinta si drastic sanctionat. Cuvântul de ordine: sa se gândeasca fiecare la ceea ce a ascuns. Când se va hotara sa vorbeasca, sa ridice doua degete.

Turcanu parasise între timp încaperea. Operatiunea fusese declansata, în aceeasi zi, în mai multe camere, toate la subsol, si-i urmarea desfasurarea. Comanda era acum la Martinus. Prima lui precizare: "Atentie, banditi! Sa tineti bine minte! Reeducarea; ca si demascarea, sunt initiative ale noastre, ale detinutilor. Administratia închisorii nu are nici un amestec. Sa nu care cumva sa încercati a o implica. Cine  încearca va plati cu viata!" Amenintarea, reluata pe parcurs si de Turcanu, dovedea exact contrariul.

A trecut mai bine de o saptamâna de când stau în pozi­tie. Scândura e tare, oasele, tepene, durerea continua. Mai greu de suportat decât durerea e însa încordarea nervoasa, rezultata din dorinta continua de a te supune, de a te stapâni, de a nu le da prilej tortionarilor, în fond propriilor tai camarazi, sa te loveasca, sa te supuna la munci, prilej pe care, dealtfel, ei îl gaseau ori de câte ori o doreau. Chiar fara bataie, întreaga ta existenta trebuia sa fie un chin. Chin, masa, pe care trebuia sa o îngurgitezi, fie prea fierbinte, fie prea repede, fie în pozitie de animal în patru labe; chin, somnul, pe o parte, cu schimbari la comanda, si mâinile la vedere; chin, necesitatile fiziologice care, fie ca îti erau interzise, fie ca trebuiau facute pe jumatate ori în pozitii cu totul nefiresti; chin, pâna si respi­ratia când, culcat pe spate, trebuia sa-ti tii capul ridicat, pâna ce, din cauza efortului, transpirai pâna la a deveni leoarca. Soldurile îmi erau o rana, spatele, vânat, desi nu mai fusesem batut. Nu mai vorbesc de alte suplicii imaginate pentru banditi, la gramada. Ti se cerea sa te culci pe burta. Peste tine trebuia sa se culce altul si altul pâna când simteai ca esti strivit ca un vierme sub calcâi. Peste îngramadirea aceasta de trupuri schiloade aruncau apoi paturi, multe paturi, asa fel ca respi­ratia sa devina cvasi-imposibila. Si eram tinuti asa, în starea aceasta de sufocare, pâna se ajungea la lesin. La securitate, în timpul anchetelor, ti se împutina somnul, erai adus în stare de epuizare fizica prin manej, erai obligat sa alergi în jurul pere­tilor unei camere goale, neîntrerupt, zi si noapte, sub ameninta­rea biciului sau a câinilor dresati, pâna te prabuseai, cazând, pur si simplu, în nesimtire. Aici nu era loc pentru manej. A fost gasita, în schimb, o alta solutie. Ore întregi, uneori zi si noapte, erai obligat sa freci mozaicul, efectele fiind aceleasi. Frecatul devenise chiar un fel de semnal. Cel pus sa frece mozaicul, urma sa treaca pe la patul lui Martinus, pentru demascarea efectiva.

Câteva zile nu s-a gasit nimeni care, sa ceara el, sa-si faca demascarea. Au urmat noi amenintari, noi presiuni. Au urmat apoi provocari individuale. Am fost chemat, am fost somat, am fost înjurat. De obicei aceste chemari se încheiau cu palme peste obraz, pumni în stomac, sau ficat, cu batai la talpi, sau la spate, si nu se încheiau cu propriile-ti suplicii. Obligat sa asisti la torturarea camaradului tau, participai alaturi de cel stâlcit, la întreaga lui suferinta. Când esti torturat tu, reactiile sunt ale trupului, tin de fiziologie. Când torturatul e altul, reactiile sunt psihologice, durerea e imaginara si e mult amplifi­cata de propria-ti sensibilitate specifica, atât ca durata, cât si ca intensitate. Torturile pe care eu le-am îndurat au fost uitate. Bataia pe care a suportat-o Chivulescu Gheorghe, nu am reusit sa o uit, iata, nici dupa mai bine de patruzeci de ani. Chivulescu Gheorghe era în închisoare din timpul lui Antonescu. Trup sanatos, minte sanatoasa, nervi sanatosi. Nu vorbea, realmente, decât foarte putin si numai când era necesar. Nu se interesa de politica, nu-si elabora planuri, nu-i astepta pe americani si parca se ferea sa-si faca simtita pâna si prezenta. Îsi facuse rost de niste andrele de sârma si tricota cât era ziua de mare, cu o îndemânare iesita din comun. Desfacea si refacea pulovere, ciorapi, fulare, pentru a le reface sau pentru a face stiu si eu ce alte lucruri utile, genunchere îndeosebi. Îsi umplea în felul acesta si timpul, evadând într-un anume fel. De demascat, ce sa demaste un om ca el? Si totusi, comitetul a decis sa fie torturat, ca nu cumva tinuta lui, pe cât de discreta, pe atât de demna, sa se transforme în mit. L-au  întins, prin urmare, chiar în fata mea, l-au imobilizat si au început sa-1 bata metodic, la talpi. De lovit, lovea doar Martinus, cu o fosta coada de matura, bandajata la unul din capete, ca sa nu-i alunece din mâna, rar, calculat, alegând cu grija degetele, adica locurile cele mai dureroase. Urletele îl lasau rece. Nu parea a fi o fire pasionala. Dupa un numar, oarecare de lovituri, carnea dintre doua degete s-a rupt pur si simplu. Rana sângera. Martinus continua sa loveasca, rar, calm, cautând locurile cele mai dureroase.

Ca fiecare, stând în pozitie, când în preajma-mi nu se urla, iar Martinus se lasa pentru o ora prada somnului, mi-am facut si eu socotelile: ce am spus la Securitate, ce nu am spus, ce s-ar putea sa stie si altii, din cele nespuse? Cât mai putine nume, deci. Singura zona delicata, în ce ma priveste, e perioa­da cât am stat fugar. Aceasta trebuie evitata. De spus, îmi dau seama ca trebuie, totusi, sa spun ceva, si nu stiu ce, lucruri, oricum, putin relevante, din perioada cât am fost soldat, din perioada detentiei antonesciene, din perioada cât am fost la Sarata. Când sunt chemat, vorbesc. Îmi dau seama ca Martinus nu detine informatii care sa probeze nesinceritatea mea. Nu e însa nici prost, încât sa se multumeasca doar cu ce am dat asa, de buna voie, asa ca trece la masuri mai hotarâte. O prima bataie, sistematica, la spate si un nou timp de gândire, se soldeaza cu acelasi efect, pâna într-o dimineata, înainte de iesirea la program, când, fara nici un aviz prealabil, din câteva lovituri, ma trânteste la pamânt, îsi înfige ghearele în propria-mi beregata si începe sa joace cu genunchii de namila pe cosul pieptului. A fost clipa când am vazut efectiv moartea si când, într-o încordare supraomeneasca, trupul meu s-a zbatut scâncind lamentabil:  Nu vreau sa mor!" Gândul sinuci­derii mi-a trecut prin minte cu saptamâni în urma. Acum însa nu era timp de gândire. Reactia, cum am mai spus, nu era a trestiei care gândeste, ci a unui trup care altceva nu stie, decât sa se opuna neantizarii: "Nu vreau sa mor!" Când m-a slabit din cleste, horcaiam. M-a lovit cu piciorul, sa ma ridic, si, clatinându-ma, am fost dus la W.C. În gura aveam sânge, îi simteam gustul sarat. De-a lungul sirei spinarii mi-au turnat apoi apa rece, era iarna, si m-au readus în camera, vânat complect. De ce aceasta rabufnire, nu stiu. De întrebat, nu m-a întrebat nimic.

Demascarile facute verbal, în fata comitetului, verificate si acceptate de acesta, urmau sa fie trecute pe hârtie. Operatia se facea noaptea, în Camera 4 Spital. Mi-a venit si mie rândul. La masa, nu eram singur, eram multi, veniti din camere diferite. Ni se da hârtie, ni se da toc si cerneala, ni se explica ce si cum sa procedam. Nu încep bine sa scriu, ca în spatele meu se si opreste cineva. Nu întorc privirea. O mâna ma apasa pe umar. "Ridica-te!" Ma ridic si dau cu ochii de Turcanu. "Vino!" îl urmez, nu prea departe. "Descalta-te!" Ma descalt. El îmi înghesuie caciula în gura, ma trânteste pe prici si începe sa ma loveasca, secundat de înca doi catei, pâna se satura. Si iarasi, fara nici o întrebare si nici un repros. "Si acum, mars la scris!" Scena nu a fost singulara. Mi s-a mai întâmplat, exact în aceleasi conditii, la o zi sau doua dupa. De ce? Poate din sadism, poate pentru a mentine vie atmosfera de neîntrerupta teroare. Sa nu care cumva sa credem ca, daca ne-am facut demascarea, s-a si terminat. Modul specific de a exista în noua societate socialista e teroarea. Fara teroare nu se poate, fara ea nu exista socia­lism, incubatorul acestuia fiind închisoarea, coloniile de munca, lagarele de exterminare.

Spuneam, ceva mai înainte, ca am avut-momente când m-am gândit la sinucidere, si nu doar pentru a pune capat su­ferintelor fizice, cât pentru a evita o eventuala cadere, cu con­secinte nedorite pentru altii, pentru oamenii care m-au ajutat, pentru oamenii care au fost alaturi de mine. La ce bun o supravietuire vinovata si, pe deasupra, si incerta? În sinea mea cautam împrejurarea si mijloacele. Cum? Masurile de suprave­ghere erau atât de stricte, încât orice asemenea încercare devenea imposibila. Tentative au fost totusi: taieri de vene, opariri, îngurgitari de sapun, parate în cele din urma. Singur, din câte stiu, studentul Serban Gheorghe, din Murfatlar, sarind în golul de la casa scarii a reusit.  În numarul 3 al revistei MEMORIA, Grigore Dumitrescu prezinta o alta versiune a sinuciderii studentului Gheorghe Serban, prin taierea venelor în Camera 4 Spital. Reeducarea era la început. Acum noi suntem ultima serie. Masurile de prevenire a unor asemenea tentative erau, prin urmare, altele. În ce ma priveste, mai inter­venea un fapt. Sinuciderea e considerata de Biserica pacat împotriva firii. Nu cred totusi ca acest fapt a fost si cel decisiv. Mai mult, drept contrapondere, a trecut prin inima mea si un fel de revolta. Daca exista Dumnezeu, cum de îngaduie încer­cari ce depasesc mult capacitatea omului de a îndura? Pentru ce se lasa batjocorit? Gândul va mai reveni, ca si explicatiile teologale dealtfel. Ciudat e faptul ca tipatul unui schingiuit era de ajuns sa ma trezeasca din aceasta balacareala teologica, insidioasa, sa ma faca sa tremur si sa-mi readuca în suflet murmurul rugaciunii isihaste "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Instinctul de con­servare, pentru ca, în cele din urma, mutatia semnalata era o clara respingere a ideii de sinucidere, îsi gasea, iata, cel mai pretios aliat în mistica unei profunde si continue rugaciuni, rugaciunea inimii, în rugaciunea consubstantiala ritmului batailor ei.

Se apropia primavara. Semnele nu ajungeau pâna în infernul nostru. Le presimteam totusi. Demascarea propriu-zisa fiind oarecum încheiata, în realitate ea nu se va încheia niciodata, regimul de teroare îsi mai slabise corzile. Se batea mai rar, în schimb, se batjocorea mai mult. Se derula, în fond, cea de a doua faza a reeducarii, zdruncinarea personalitatii prin negarea explicita a tuturor valorilor ce-i stau la temelie: familie, comunitate religioasa, comunitate nationala, cultura. Nimic, dar absolut nimic din ceea ce înseamna trecut nu trebu­ie sa ramâna neîntinat, nici viata intima, nici viata spirituala cu valorile ei. Se urmarea insinuarea ideii ca fiecare dintre noi este un criminal real ori în devenire. Demolarea trebuia sa înceapa cu sfarâmarea miturilor: al Capitanului, Al Comandantului, al comandantilor, al tuturor legionarilor care aveau un nume, si se recurgea pentru aceasta, la ce altceva daca nu la marturisiri publice. "Spune Ionescule, ce stii despre familia Codreanu?" "Stiu domnule Martinus -despre sursa de informatie nici un cuvânt- stiu ca nu avea nici un strop de sân­ge românesc (omul nu realiza ca savârseste delictul de discrimi­nare rasiala), ca dupa tata, e polonez, dupa mama, e neamt si ca aceasta familie a fost o familie de criminali. Bunicul a fost padurar si a ucis, cu toporul, pe nu stiu cine. Tatal a fost pro­fesor si a tradat, în nu stiu ce împrejurare, tara, Codreanu 1-a împuscat pe Manciu. Asasinatul, prin urmare, le era în sânge si l-au impus, ca metoda de lupta, întregii Miscari Legionare. Dovada, cazurile Vernichescu, I.G. Duca,  Stelescu, Armând Calinescu, Iorga, Madgearu si înca a multor altora." O singura marturie nu este însa de ajuns. Banditii, toti trebuie sa stie câte ceva, toti trebuie sa vorbeasca. Si oamenii vorbesc, unii chiar supraliciteaza. "Generalul Cantacuzino? Un grecotei înfumurat. Ca orice boier, a exploatat taranul român, pe care îl silea la munci, cu biciul, iar în timpul culesului de struguri, îi punea botnita la gura, ca nu cumva sa guste si el din roada. Ca ofiter al Regimentului de Garda, a fost amantul Reginei Maria. Se spune ca tatal Regelui Carol al Il-lea ar fi el, nu Regele Ferdinand. La Jilava, dupa asasinarea lui I.G. Duca, legionarii îi purtau din mâna în mâna tucalul." "Dar pe mosiile voastre, printule, cum era?" Cel vizat, adica Sandu Ghica, reia si el povestea cu taranii exploatati si cu botnita, adaugând: "Viata noastra era o ipocrizie fara margini. Mergeam cu bunica, la biserica, sarutam icoanele, îngenuncheam cu taranii, de ochii taranilor, pentru ca de crezut nu credeam, nici noi copiii, si nici parintii nostri. Era în Vinerea  Mare. Slugile trebuiau sa retina ca boierul posteste. La masa, ciorba de fasole uscata. În realitate, claponareasa trecuse pe la conac, iar noi ne înfrup­tam din obolul cocosilor." "Despre Regele Mihai - intervenea un altul - stiu ca era de o zgârcenie inimaginabila. Însemna, cu un creion, nivelul sifonului din sticla, pentru a vedea daca nu cumva servitorii îl fura." "Dumitrescule, - e vorba de Dumitrescu Dan - tu nu erai zgârcit. Taiai vitelul, te înfruptai si mai lasai si altora, ca nu era al tau vitelul. Al cui era?" "Al poporului, al cui sa fie. Luptam pentru popor si era firesc si drept ca el sa ne hraneasca." Cei din comitet râd. Râd si reeducatii; râs mânzesc. În ziua urmatoare se ia în derâdere credinta. E rândul teolo­gilor si al feciorilor de preoti sâ vorbeasca: Danila Mihai, Pau-nescu Ioan, Munteanu Alexandru. "Tata, desi preot, era ateu. Nu s-a sfiit sa-si posede amanta de ocazie, pe Masa Sfântului Altar." "Ce sfânt, mai, ce sfânt?" "A, da, pe masa altarului, vreau sa zic. Post, rugaciune? În casa noastra nici vorba de asa ceva. Îmi dadea bani si ma trimitea la curve." Un altul, zice-se mai cult: "Ati vazut Cina cea de taina, fresca lui Leonardo da Vinci? Cel mai tânar dintre apostoli sta cu mâna pe inima lui Hristos. Pentru ce? Simplu, pentru ca erau homosexuali." Si alte asemenea aberatii erau debitate, de unii dintre noi, în sila, de altii, aparent cel putin, cu zel. Batjocorirea a tot ce e sacru, nu se rezuma însa, doar la atât. Propria-ti nimicnicie trebuia si ea exhibata. Unul pretinde ca a trait cu propria lui sora, e, prin ur­mare, un incestuos. Altul, ca s-a împreunat cu nu stiu ce animal din gospodarie. Perversiuni, violuri, orgii. Despre ce curatenie sufleteasca mai poate fi vorba? Si ca tabloul înjosirilor sa fie deplin, s-au conceput si scenete, evident, obscene. Autor si regizor... fiind vorba de o presupunere, nu-i amintesc nume­le. Interpret principal, un student în teologie, astazi, poate, preot si nu dintre cei de circumstanta. În genunchi, de o parte si de cealalta a lui, doisprezece apostoli. Se rosteste o rugaciu­ne, în sens de blasfemie, se raspunde în cor, cu vulgaritati gretoase, se saruta aripa Sfântului Duh, sub forma de falus mo­delat din sapun. Cum a fost cu putinta? E o întrebare pe care, atunci, nimeni nu si-a pus-o. Desi îi neg rostul, o percep ca având un usor iz satanic. Ce au simtit, în clipele acelea, protagonistii? E  o întrebare, zic eu, mai legitima. S-au lepadat efec­tiv de credinta? Ma îndoiesc. Cei a caror credinta, în trecut, a fost doar conventionala, au avut de luptat mai mult cu greata, o senzatie ce, în cele din urma, se poate învinge. În situatii extreme, oamenii au reusit sa manânce si sobolani si lacuste. Cei ce au crezut efectiv, aceia s-au înspaimântat realizând cât de slaba le este vointa, cât de mare teama de moarte, cât de adânca nimicnicia si, în sinea lor, au devenit mai credinciosi, dobândind constiinta necesitatii harului. Oricum, apostaziile acestea si blasfemiile rostite în conditii de silnicie, nu au fost luate de nimeni în seama, nici de tortionari, nici de victime. Ca nu am fost la înaltimea martirilor Bisericii Crestine, este adeva­rat. Am fost oameni, nu sfinti si ne-am comportat ca atare, fie­care pe masura harului (puterilor) primite de la Dumnezeu. Am fost slabi? Se poate. Ticalosi însa, cu oarecari exceptii, n-am fost, or, acest lucru ramâne esential. Blasfemia, dealtfel, era însotita, de obicei, de murmurul concomitent al unei rugaciuni profunde: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul", taina neînteleasa de victima, nebanuita de tortionari.

 

O prejudecata - prejudecata pentru tortionari - ce trebu­ia cu orice pret distrusa era aceea a luptei dezinteresate. În camera 1 subsol, banditii, în marea lor majoritate, erau fosti sefi de lot, oameni cu initiative, oameni care au organizat, oameni care au condus si care, de la sine înteles, i-au mintit pe cei aflati în subordine. Fostii subordonati erau pusi, sau aveau acum posibilitatea, de a ne cere socoteala, noua, pentru propria lor suferinta. Numai ca aceia, acum, cu una sau doua exceptii, nu mai eram noi. Unii se eliberasera, cei mai multi erau la Canal. Asa stând lucrurile, socoteala ne-o cerea Comi­tetul. "Constructie de oase moi -asa ma batjocorea Martinus- ia vino tu mai aproape, (Ceilalti sedeau pe marginea patului. Unii râdeau, altii se sileau sa râda) si spune-ne ce functie ai avut tu în organizatie?" "Am fost sef de grup F.D.C." "Bun. Si ce ai urma­rit prin organizarea acestui grup?" "Ce sa urmaresc? Un ideal educativ." Doua perechi de palme îmi zguduie creierul. "Auziti! Auziti ce spune banditul? Si asta dupa luni de reeducare! Sa nu îl calci în picioare? A urmarit un ideal de educatie. Mai are, iata, curajul sa ne minta cu nerusinare. Pana când sa-1 mai rabdam printre noi?" Si, ca la un semn, fratii sar de pe prici sa-si manifeste indignarea, cu pumnii, cu picioarele, la grama­da, care pe unde apuca. "Destul! Si zici, banditule, ca nu te-ai visat prefect?" La orice m-as fi putut gândi, numai la asa ceva nu. Sa zic da? Sa zic nu? Mai bine tac. "Dar sef al judetului te-ai visat? Ba bine ca nu. Functia de prefect era prea mica pentru camaradul Gheorghita." Alte huiduieli, alte înjuraturi, alta indignare colectiva. "Sef de judet, da? Vorbeste!" în sinea mea, îmi zic: Daca asa doriti, asa sa fie. Apoi, cu voce tare: "Da!"

La rând, au urmat apoi altii. Trebuia, de acum sa devin si eu indignat. Pentru a nu ma expune am încercat sa simulez si eu revolta. Degeaba. Gura îmi ramânea înclestata, bratele, tepene, ca într-o paralizie generalizata. Faptul nu a ramas neobservat. Se pare însa ca timpul presa, lucrurile urmând sa se clarifice cu un alt prilej.

Mai, 1950. Pe coridoare, pasi suspecti. Militieni? Detinuti? Usa se deschide. Cineva comanda : Drepti! Mândruta nu are timp de fasoane. "Atentie! Fiecare îsi aduna bagajul, se încolo­neaza, iese pe sala si se aseaza cu fata la perete! S-a înteles?

Executarea! Surpriza e totala. De aproape un an, nu mai vazu­sem militieni. Turcanu si ai lui erau totul. Un grup de militieni patrunde în camera, un altul ne controleaza bagajele si execu­ta perchezitia corporala. Ceva mai la o parte, supraveghetor de rang înalt, colonelul Zeller, cel care, nu dupa mult timp, se va sinucide, împuscându-se lânga mormântul fiului lui. Oamenii îsi fac meseria profesional si fara bruscarile obisnuite. Se aduna, din camera, placute de sapun, unele scrise, ace, sârme ciomege. Nu se stabilesc apartenente. Se arunca totul la gramada, într-un colt. Pret de o ora, treaba a fost facuta, iar noi suntem, din nou, în camera, dar fara Martinus. Când a dispa­rut? Unde? De buna seama e la raport. La raportul cui? Era limpede ca Zeller, cel ce a asistat reeducarea, din partea Securitatii, de la bun început participarea lui la aceasta perchezitie fiind o dovada, a venit de la Bucuresti cu ordine clare. Ceva deosebit se întâmpla, dar ce?

În aceeasi zi, am fost mutati prin alte camere. Am nimerit la parter, întâlnind acolo putini cunoscuti. Printre ei, Seful medicinistilor de la Cluj, Munteanu Ioan, Suciu Silviu, student la drept, originar din judetul Arad. Cu fratele lui Ioan Munteanu am stat în celula, la Arad, cu prilejul primei mele condamnari. De la el stiam câte ceva despre Ioan. Pe Silviu l-am cunoscut la Cluj. Comitetul de reeducare nu lipsea nici aici. Presedinte, Munteanu. Printre adjuncti, Silviu. Nu se mai faceau însa demascari sistematice, se purtau doar discutii, la care ascultam cu totii, de participat, participau doar unii, cei evoluati. A inter­venit apoi o schimbare si în ce priveste regimul, alimentatia. Capitanul Dumitrescu, în persoana, a coborât printre noi, ne-a vorbit mieros, ne-a întrebat daca vrem ca masa de prânz sa fie alcatuita din doua feluri de mîncare, sau doar din unul, consis­tent si mult. Am ramas la un fel, gamela plina, alcatuita din cartilagii, copite de vita sau deseuri presate, numite jumari. Era sa uit ciorba de burta. O masa, oricum, mai buna, dar nu mai buna ca aceea, cu salam, ce a premers reeducarea abia încheiata. Surprinzator era apoi faptul ca, pentru prima oara de la venirea noastra la Pitesti, eram scosi în curte si lasati sa ne tolanim la soare timp îndelungat. Curtea era pavata, în lungul rosturilor dintre dalele de beton, iarba era verde, iar din loc în loc se rasfatau, e drept cam strâmtorate, fire de papadie înflorita. Pe zid ciripeau vrabii, pe cer se dezlânau nori. Natura, desi claustrata si ea, pentru privirile noastre flamânde, era înca mirifica, si vai, nespus de reconfortanta. Închideam ochii si mi se parea ca plutesc. Simteam, ca nu mai am trup. Ma simteam liber, derobat de tot ce e îngândurare lumeasca, în curs de spiritualizare, si asta în timp ce mi se propovaduia, nu mai vorbesc de maniera, materialismul cel mai vulgar. Se pare ca în cazul nostru, al celor din Camera 1 Subsol, tortura nu a fost dusa pâna la capat . Martinus, fire mai impulsiva, si-a rezervat, în exclusivitate, dreptul de a tortura, de a bate. Si a facut-o cu metoda, avea experienta bogata, fara sa depaseasca o anumita limita, numai de el stiuta. Cert e faptul ca teama, chiar daca a ajuns sa fie viscerala, nu a ajuns sa se si substituie fiintei. Mi-e teama de oameni, trecutul imediat ma înspaimânta, mi-e teama de necunoscut, de viitor, dar nu si de propriile mele gânduri. Inima mai zvâcneste înca, în ritm de rugaciune nerostita. Mai sunt înca om; si, lucru deosebit de important, pentru mine, simt înca Providenta. Ea m-a ferit de o prabusire fara întoarcere.

Cât am stat la Pitesti, am primit o singura scrisoare, o carte postala, pentru a cere familiei lenjerie de corp. În scurt timp dupa, pachetele au început sa soseasca. Ni s-a dat lenjeria. Alimentele, medicamentele, scrisorile, daca au fost, nu. Aceasta s-a întâmplat de mult. E acum momentul prielnic, si-au zis unii dintre noi, sa încercam As fi dorit, de buna seama, sa aflu vesti de la ai mei.„Ei însisi ar fi dorit sa stie, sunt sigur, daca mai traiesc sau nu. Speranta revederilor apropiate era acum risipita. În fata, mai erau multi ani de temnita, iar pentru a supravietui, ajutorul celor de acasa s-ar fi putut sa aiba un rost hotarâtor. Asadar, cerem pachete cu alimente si scrisori, potrivit regulamentului care, juridic vorbind, nu putea sa fie diferit de cel ce se aplica detinutilor de drept comun. "În ce ma priveste, - îl aud pe Munteanu - eu ma opun. Dupa ce am pricinuit parintilor mei atâtea necazuri, sa le iau acum si pâinea de la gura? Tatal meu e, daca mai e, un mic functionar, în Orsova. Stiu câte sacrificii a trebuit sa faca pentru ca eu si fratele meu sa putem studia. Amândoi suntem în închisoare. Din ce sa ne trimita pachet? Din salariul lui? Nu e drept si nu e  moral." Gândeam la fel, si, în sinea mea, eram împacat cu aceasta masura discriminatorie. Sarmana mama, bietul meu tata! De s-ar putea sa ma uite, ce bine ar fi! Necazuri, sunt sigur, au destule. La ce sa li se adauge si ale mele? Ma gân­deam adesea la ei, la caznele zilnice, la suferinta lor mocnita, la dumnezeiasca lor resemnare. Niste sfinti. Nu, nu e un cuvânt necugetat, nu e o extravaganta, e convingerea mea intima: au fost niste sfinti.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com