În perioada anilor 1949-1952, în doua închisori din România, Pitesti si Gherla, s-a desfasurat o actiune-experiment, fara egal în analele ororilor penitenciare, de la noi si de aiurea, cunoscuta, azi, sub numele de REEDUCARE.
Actiunea a avut un caracter conspirativ, strict secret. Pentru calai, conspirativitatea era o conditie sine qua non a reusitei, chiar daca nu singura. Pentru victime, un corolar al fricii. Si totusi, într-un timp relativ scurt, conspirativitatea aceasta s-a dovedita fi permeabila. Nu toate victimele au tacut. Nu toti înspaimântatii si-au oblojit spaimele. Asa ca, au prins sa circule zvonuri, la început prin închisori, apoi în afara, în afara închisorilor si chiar în afara tarii, privind oroarea.

O prima marturie referitoare la "Infernul Pitesti", din câte stiu, e cartea "PITESTI, CENTRU DE REEDUCARE STUDENTEAS­CA", scrisa de Dumitru Bacu, în limba româna, si publicata în strainatate, în anul 1963 (ulterior ea a fost tradusa în limba engleza si publicata în Statele Unite). Dumitru Bacu a fost el însusi detinut politic. Nu a trecut însa prin Pitesti. Informatiile i-au fost oferite, pe la începutul anului 1954, dupa sistarea reeducarii si scoaterea deti­nutilor politici din productie, la Gherla, de catre Tomuta Octavian si Brânzei Emilian, martori la procesul Turcanu.

A doua carte, consacrata cazului, e lucrarea lui Virgil Ierunca: "FENOMENUL PITESTI". Prima editie a aparut în colectia "Limite", Paris, 1981. A doua, la Editura Humanitas, Bucuresti, 1990. Frag­mente largi din lucrare au fost citite la Radio Europa Libera, în anii 1975 -1976. Alcatuita pe baza unui dosar adus din tara, banuiesc, de Ovidiu Cotrus, lucrarea are meritul de a fi onesta, ca si    pe   acela  de   a   încerca   o  prezentare cât de cât sintetica, globala. Caracterul aproximativ al unor detalii nu e de natura sa altereze esenta. Virgil Ierunca a receptionat corect "fenomenul" si l-a redat ca atare. Afirm aceasta în cunostinta decauza, ca unul care a trecut prin "Infern".

Marturia lui G. Dumitrescu, altul decât directorul închisorii de trist renume, "DEMASCAREA", aparuta în Occident, în anul 1978, nu îmi este cunoscuta. Am citit, în schimb, "PATIMILE DUPA PITESTI" de Paul Goma si "MARTURISIRI DIN MLASTINA DISPERARITde Dumitru Gh. Bordeianu. Aceasta din urma, publicata în Editura Miscarii Legionare, Paris, 1992, mi se pare cea mai completa si mai autentica marturisire privind "Fenomenul": descrierile sunt detaliate, analizele, pertinente, revolta victimei regasite, stapânita cu greu, dar stapânita. Nici una din cartile scrise ulterior, nu o depasesc.

Ca fenomen asadar, reeducarea e, relativ, cunoscuta. Desi înca putine, exista marturii, unele directe, altele indirecte, exista izvoare la în­demâna cercetatorului. Cele mai multe fragmentare, prin forta lucrurilor. Unele, literaturizate. Altele, fruste si, implicit, subiective, ceea ce nu înseamna, neaparat, ca sunt si lipsite de obiectivitate. Nu! Atâta doar ca nu sunt împietrite, nu sunt conceptualizate, sunt doar adevarate, sunt vii. Dovada faptul ca toate aceste marturii, în cele esentiale, converg, ofera adica informatii incontestabile asupra a ceea ce a fost, prin relatarea evenimentelor, prin nominalizarea personajelor, prin relevarea ororii si chiar a unor motivatii. Ceea ce lipseste acestor marturii e perspectiva globala, sondajul prospectiv si, mai ales, punctul de vedere al autoritatii, punctul de vedere al principalului vinovat. Sa nu uitam, "Fenomenul Pitesti" a fost nu doar un fenomen, ci si un act vindicativ, resentimentar, un atentat asupra viitorului unui neam, asemenea Katinului, dupa cum a fost si un abominabil experiment vizând determinarea limitelor rezis­tentei umane, fizice si morale, la tortura. Complexitatea lui obliga la o abordare pe masura, abordare de care suntem înca departe. Un pas, înca un pas, s-a mai facut, totusi. Editura "Vremea", Bucuresti, 1995, colectivul de redactie fiind alcatuit din Silviu Colfescu, Nicolae Henegariu, Angela Dumitru si Cristina Cantacuzino, publica un volum de 926 pagini, intitulat "MEMORIALUL ORORII", cuprinzând "DOCUMENTE ALE PROCESULUI REEDUCARII DIN ÎNCHISORILE PITESTI SI GHERLA". Precizarile Editurii, sub forma de "Cuvânt înainte", extrem de concise, ne releva, de la bun început, atât meritele cât si limitele întreprinderii.  Printre merite, cel mai de seama ramâne, indiscutabil, publicarea în sine a documentelor, cu tot ce incumba unui asemenea demers: obtinerea aprobarilor legale, colaborarea, surprinzator, fructuoasa, cu membrii S.R.I., munca imensa de selectare, efortul de a fi impartial. La capitolul limite, respectiv lipsuri, lipsuri ce nu trebuie puse, nea­parat, pe seama colectivului de redactare, se pot aminti: absenta unei puneri în tema si a unui aparat critic, menite sa faciliteze întelegerea corecta a celor întâmplate. Documentele nu sunt comentate. Interogatoriile, în fata
Instantei de Judecata, lipsesc. La fel, depozitiile martorilor, pledoariile apararii, ultimul cuvânt al acuzatilor, documente importante într-un proces. Culegerea(...) se doreste a fi doar un izvor de informatie nuda, instrument de luau (grevat si acela de unilateralitate întrucât...) aver­tizam cititorul ca aceste documente sunt emanatia autoritatilor comuniste si, ca atare, reprezinta strict punctul de vedere al acestora. Ramâne în sarcina cititorului sa cântareasca adevarul care transpare printre rânduri si sa "acorde locul cuvenit victimelor si calailor". Dramuirea nu e usoara.
Cum sa discerni ceva ce nu încape în limitele întelegerii normale? Cum sa apreciezi o realitate de a carei existenta pur si simplu te îndoiesti, pe considerentul ca nu e cu putinta? Se poate presupune ca documentele omise ar fi oferit sansa unei întelegeri mult mai adecvate a fenomenului.
Ceea ce lipseste e punctul de vedere al uneia dintre parti, a celei incriminate. Numai ca, pentru cine cunoaste mecanismele si modul de lucru ale justitiei socialismului real, documentele acelea îsi pierd relevanta. Instrumentarea unui proces simulacru, cum au fost coplesitoarea majoritate a proceselor politice, începe cu ancheta si sfârseste cu pronuntarea sentintelor. Completele nu judeca, ele vegheaza ca grotescul spectacol sa se desfasoare potrivit caietului regizoral. Când procesul se desfasoara si cu usile închise, acesta fiind cazul procesului Turcanu, supozitia capata o confirmare în plus.   

Pentru a facilita depasirea impactului negativ previzibil, redactia a adaugat celor trei capitole propriu zise ale cartii, Cap. I, "Primele cercetari",Cap.II, "Ancheta", Cap.III, "Procesul", înca Unul, Cap.IV, "Dupa 40 de ani", cuprinzând marturiile a patru fosti detinuti politici si martori în proces: Voinea Octavian, coinculpat, condamnat la moarte, caruia i s-a comutat pedeapsa, Tomuta Octavian, Itul Nicolae si Taja Constantin, oferite recent, în conditii de libertate. I s-a solicitat si lui Popa Alexandru o asemenea marturie. A refuzat orice raspuns. Initiativa acestui capitol IV, o consider binevenita: Insuficienta, totusi, motiv pentrucare voi încerca, în cele ce urmeaza, sa starui asupra documen­telor publicate, ca si asupra reeducarii în sine, prevalându-ma de faptul, am  mai spus-o, ca am trecut si eu prin demascarile de la Pitesti si Gherla, si ca am cunoscut, nemijlocit, o buna parte dintre protagonistii incriminati.

ÎNCEPÂND CU NOAPTEA DE 14 SPRE 15 MAI 1948, pe întreg teritoriul României, s-a declansat una dintre cele mai mari operatiuni  politienesti  cunoscuta vreodata. Au fost arestati un numar de aproximativ l5000 de legionari: elevi, studenti, tarani, muncitori, intelectuali, barbati si femei. Reusita a fost de proportii. "Urmare a modului stiintific în care am procedat" se infatua comandantul Securitatii din Arad, maiorul Rafila. Explicatia, relativ simpla. Structurile represive ale regimurilor carlist si antoneescian nu erau înca lichidate. Stiindu-se amenintate,  au socotit util, pentru ele, sa se puna la dispozitia noului stapân, cu tot ce cunosteau. Si s-au pus, aducând informatiile, profesionalismul, asa cum era el înteles în vremea aceea si, nu în ultimul rând, excesul de zel. Marea majoritate a anchetatorilor erau cadre vechi, coordonate ierarhic si flancate orizontal de comunisti, preponderent alogeni: maghiari, sârbi, lipoveni, evrei, îndeosebi evrei. În cadrul unui interviu luat colonelului Craciun, de doamna Lucia Hossu, pentru "Memorialul Durerii", acesta marturiseste deschis: "Directia Generala a Securitatii Poporului, ca si toate Directiile Regionale ale Securitatii, începând cu anul 1948, anul înfiintarii lor, cu o singura exceptie, daca nu ma însel, Sibiul, unde director era el, au fost conduse de evrei". Vechi si verificate le erau si metodele: delati­unea, santajul, foamea, frigul, epuizarea fizica, tortura. Presedintii com­pletelor de judecata, de asemenea, erau cadre vechi, dispuse la orice, ca sa-si salveze pielea. În temeiul aceluiasi Cod Penal, ieri, au condamnat la ani grei si chiar la moarte, militanti comunisti. Despre legionari, nu mai vorbesc.Azi, condamna partizani anticomunisti. Consecventi se dovedese a fi doar în ura netarmurita fata de legionari. Cum conciliaza constiinta lor o asemenea duplicitate, nu stiu. Colonelul magistrat Petre­scu Alexandru -între timp general maior- în timpul lui Antonescu, gestioneaza, în calitate de Director General, penitenciarele de pe întreg cuprinsul tarii; în anul 1947, prezideaza procesul, judeca si-1 condamna pe Iuliu Maniu; în 1954, trimite în fata plutonului de executie, 22 de umbre, coinculpati în procesul Turcanu. Nu este singurul. Este, totusi, printre putinii "fosti" care a rezistat o perioada atât de lunga. Cei mai multi, dupa ce si-au facut ignobila datorie, au fost, la rândul lor, judecati si condamnati, sub diferite învinuiri.

Nu e aceasta singura explicatie a reusitei. Un aport substantial si-au adus consilierii sovietici. E si lipsa noastra de experienta apoi. Nu ne-am cunoscut adversarul. La 23 august, 1944, armatele invadatoare au gasit închisorile pline de legionari. Eliberarea lor, câta a fost, a însemnat si o luare în evidenta. Intrarea în legalitate a celor veniti din Germania, cu misiuni de lupta, deasemenea. Oricum, surpriza a fost mare si urmata, în mod firesc, de deruta. Va izbucni sau nu va izbucni o noua confla­gratie? De cele hotarâte la Yalta nu stiam nimic, dupa cum nu cunos­team nici faptul, istoric confirmat, ca o generatie care a purtat povara unui razboi, nu o va face a doua oara. Prin urmare, ce se va întâmpla cu noi? Ne vor interna în lagare? Ne vor judeca? Ne vor livra, mâna de lucru, sovieticilor? Se va varsa iarasi sânge? Absorbiti de ideea luptei de eliberare sau de himera unui Ierusalim ceresc, asemeni cruciatilor, la înfrângere noi nu ne-am gândit si, cei mai multi, nu întelegeam sa o facem nici în circumstantele date. Înca speram. Mai credeam înca în dumne­zeiasca minune sau refuzam, pur si simplu, confruntarea cu realitatea dura, lasându-ne în voia destinului, în grija Dumnezeului nostru, în grija Lui.

Anchetele care au urmat, au fost bestiale de-a dreptul: înfome­tarea, epuizarea fizica prin alergari si nesomn, ademenirea, santajul, schingiuirile, în cele din urma. Nu se urmarea doar recunoasterea faptelor savârsite. Se urmarea rastalmacirea lor si, nu în ultimul rând, estorcarea de noi informatii. Aceasta, la nivelul întregii tari. Moldovenii, arestati în numar mare, pretind însa ca nicaieri ele, anchetele, nu au fost atât de dure ca la Suceava, unde au fost concentrati si cercetati legionari din întreaga Moldova de mijloc si de nord. A fost, dealtfel, si singurul caz în care procesele ce-au urmat, nu s-au judecat la sediul teritorial al Tribunalului Militar, respectiv la Iasi, ci în incinta închisorii, din ratiuni tehnice, se zice.

Oricum, în aceasta închisoare supraaglomerata, cu multi stu­denti si elevi, dar si cu veterani ai luptei legionare, se afla începuturile acelui monstruos experiment numit "reeducare". Initiativa se considera, îndeobste, ca apartinând studentului mai vârstnic, Bogdanovici Alexandru. Originar din Soroca, a activat în cadrul Fratiilor de Cruce, a cunoscut închisorile antonesciene, dupa 23 august s-a relansat în lupta de rezistenta anticomunista, ca, în toamna anului 1947, sa preia conducerea Grupului Studentesc Legionar al Universitatii Iesene. În aceasta calitate este arestat si anchetat. Ancheta dura. Dar si probleme de constiinta. Se simtea raspunzator moral pentru impasul în care se aflau un numar mare de tineri care, impresionati de trecutul lui de luptator, impresionati de inteli­genta lui,  de fermitatea convingerilorlui, l-au urmat. Considera ca trebuie sa întreprinda ceva pentru a reda tinerilor acestora libertatea, fie si cu pretul propriei compromiteri. Nu a fost singurul care a gândit asa. Cobalas Nicolae, Danes Remus, Gherase Aurel, parintele Pâslaru Nicolae, Oltea Manoliu, Viorica Pomoc vedeau asemanator lucrurile. Dovada faptul ca, la jumatatea lunii august, 1948, cu asentimentul anchetatorilor Ciupagea si Balaceanu, redacteaza un memoriu catre înaltul Prezidiu al Republicii, catre Guvern si catre Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, prin care solicita "redarea lor vietii sociale" în schimbul "abtinerii de la orice activitate politica". Nu a fost singurul memoriu de acest fel. Ca o confirmare a bunei credinte, Bogdanovici Alexandru vine cu o noua initiativa, aceea a autoreeducarii, constând din lecturari de carti de doc­trina comunista, discutii pe marginea acestor lecturi, si cântece "progresiste"cum ar fi "Internationala". Aceasta noua initiativa a creat disensiuni.
Se considera ca se merge prea departe. Una e sa te angajezi ca nu vei mai activa pe tarâm politic si alta e sa te dezici de valorile în numele carorate-ai ridicat, în numele carora ai patimit. Mai mult, era pusa în dis­cutie buna credinta. Cine sa creada în autenticitatea unor asemenea pre­tinse schimbari? "Ma fac frate si cu Dracul, pâna trec puntea" e un prin­cipiu inacceptabil si ineficient, întrucât Dracul cunoaste si el proverbul. Legea onoarei suna altfel: "Mergi numai pe drumul indicat de onoare. Lupta si nu fi misel. Decât sa învingi printr-o miselie, mai bine sa cazi luptând pe drumul onoarei". Bogdanovici stia acest lucru. Si daca perse­vera totusi, înseamna ca avea motive.Unii dintre camarazii care l-au cunoscut mai îndeaproape, cum ar fi Dumitru Gh. Bordeianu, pretind ca, întoamna acelui an, 1948, ar fi avut un vorbitor, strict confidential, cu tatal sau, la acea ora prefect de Botosani., în cursul caruia ar fi fost implorat pur si simplu sa accepte reeducarea ca singura solute de salvare fizica. Suges­tia venea din partea cui? În nici un caz din partea tatalui ci, prin el, de undeva de mai sus. Ce trebuia sa se înteleaga apoi prin reeducare? În discutiile purtate cu Cobalas Nicolae, pe aceasta tema, Bogdanovici nu aminteste nimic de vorbitorul în cauza, îsi asuma initiativa, o circumscrie: "optiune personala, liber consimtita", si o justifica prin referire la un caz asemanator, petrecut la Aiud, în anii 1945-1946, când profesorul Rogojanu si ziaristul Gheorghita, în urma unei actiuni asemanatoare, au obtinut eliberarea câtorva zeci de legionari. E drept, nu pentru prea multa vreme.

INTRAREA ÎN SCENA A UNUI NOU PERSONAJ, Turcanu Eugen, complica substantial datele problemei. S-a nascut la 8 iulie, 1925, în comuna Paltinis, Câmpulung Moldova. A activat în cadrul Grupului F.D.C. Câmpulung Moldovenesc, o scurta perioada de timp. Dupa terminarea studiilor liceale, se casatoreste cu una din fiicele avocarului Ecrhan, ajutor de comandant legionar, personalitate binecunoscuta prin partpa locului, si se înscrie la Facultatea de Drept a Universitati din Iasi, fara sa frecventeze. L-a cunoscut pe Bogdanovici în anul 1946. Din documentele publi­cate nu rezulta daca a activat sau nu si în cadrul Grupului Studentesc al Facultatii de Drept. Cert e doar faptul ca s-a înscris în U.N.S.R. (Uni­unea Nationala a Studentilor din România, organizatie oficiala, procomunista), s-a remarcat, a ajuns în comitetul de conducere al Uniunii si ca, foarte curând, înscriindu-se în P.M.R, (Partidul Muncitoresc Român), a fost selectat pentru a fi trimis la o scoala de diplomati, se spune, ca urmare atât a meritelor, cât, mai ales, a relatiilor lui amicale cu fratii Bodnaras. Cu privire la promovarea politica a lui Turcanu Eugen, în timp, s-au conturat doua ipoteze. Prima e aceea a unei desprinderi totale de Miscarea Legionara si a unei aderari sincere la ideile si practicile comuniste. Mi se pare cea mai probabila. Hipertrofia eului lui, vointa de putere si parvenire în acelasi timp, învecinate cu patologicul, numai ca membru
al Partidului puteau fi satisfacute. Cea de a doua ipoteza, potrivit careia înscrierea în U.N.S.R. a fost rezultatul unei întelegeri avute cu Bogda­novici, o infiltrare deci, în documente nu-si gaseste confirmarea. Si e putin probabil ca anchetatorii sa nu fi încercat sa smulga o asemenea recu­noastere, daca ar fi fost la mijloc, cât de cât, un sâmburede adevar. Mai mult, cunoscuta fiind disponibilitatea acestui orgolios ranit, de a carui inteligenta, acum, ma îndoiesc, pentru delatiune, ar fi avut el însusi initiativa autodenuntarii.

Arestarea lui Turcanu s-a produs toamna, când anchetele studentilor din C.S.L.I. (Centrul Studentesc legionar Iasi) erau pe terminate. În sinea lui, 1-a considerat vinovat de cadere pe Bpgdanovici. În realitate, cel care i-a pomenit numeleîn timpul anchetei, a fost colegul lui de an, Caciuc Stefan. E de presupus ca si-a apreciat greselile fata de "Clasa Muncitoare" ca fiind minore, semn ca nu avea însusit, îndeajuns de temeinic, modul comunist de a gândi. Le-a recunoscut fara sa ezite si si-a oferit serviciile de informator. O recunoaste singur. Urmare, pâna la judecarea procesului, a fost numit planton, sinojnim cu om al administratiei, pe fata. Fata de actiunea întreprinsa de Bogdanovici, o vreme ramâne în expectativa. Condamnarea, neasteptat de mare, la 7 ani închisoare corectionala, pentru activitatea legionara desfasurata, începând cu anul 1 941 pâna cel mult în iunie 1946, când s-a desolidarizat în mod explicit, îl determina, probabil, sa se implice, la început în discutii, apoi în constituirea O.D.C.C. (Organizata Detinutilor cu Convingeri Comuniste), în foarte scurt timp, preia el conducerea întregii actiuni, fara ca Bogdanovici sa se împotriveasca, imprimând acesteia un caracter mai ferm, mai radical. În fata realitatii date, 7 ani î.c. nu dezarmeaza. Dimpotriva, îsi intensifica zelul, pentru a convinge si pentru a obtine, în cele din urma, gratierea.

Privita retrospectiv, dar si în perspectiva a ceea cea urmat, "reeducarea" de la Suceava nu a fost câtusi de putin întâmplatoare. Ea face parte integrala din nproiectul mare al "reeducarii", ca etapa premergatare, menita sa depisteze disponibilitatile de colabprare, pe de o parte, sa creeze disensiuni în sânul Corpului Studentesc ca urmare a spargerii unitatii, pe de alta. Si trebuie sa recunoastem ca a reusit.

Pe masura ce loturile erau judecate, ele erau si pregatite pentru transfer la închisorile de executare a pedepselor: Târgusor, pentru elevi, Pitesti, pentru studenti, Gherla, pentru muncitori si tarani, Aiud, pentru intelectuali si Mislea, pentru femei. De ce aceasta grupare dupa criterii socio-profesionale si nu dupa cuantumul si natura pedepsei, cum ar fi fost firesc? Întrebarea s-a pus, iar raspunsurile predilecte, probabil induse de specialisti în dezinformare, erau de natura sa întretina sperante: "Ne considera recuperabili. Reeducarea, prin urmare, e de avut în vedere". Deziluziile nu vor întârzia. Turcanu, spun sucevenii, a lipsit din închisoare vreme de o saptamâna si mai bine. Unde a fost dus? În U.R.S.S. pre­supun unii. La Ministerul de Interne, spun altii. Pentru un supliment de ancheta, va spune el, la întoarcere. În drum spre Pitesti, un popas de mai multe zile la Jilava. Din nou Turcanu dispare. Aceleasi supozitii. Docu­mentele publicate, P.V.I., nu aduc, din pacate, nici o clarificare.

Primavara anului 1949. Închisoarea din Pitesti, noua, construita de Armand Calinescu, pentru legionari, în partea de vest a orasului, comparativ cu Suceava, parea primitoare. Un regim mai lejer, hrana ce­va mai consistenta, nu si suficienta, statut juridic cert. Inimile îsi regasesc ritmul, caldura camaradereasca si capacitatea de a crea, în conditii vitrege totusi, o ambianta tonica, frumoasa. Pâna într-o zi. Brusc, hrana se împu­tineaza, regimul carcerar devine sever, ostilitatea pândeste de pretutin­deni, provocarile si pedepsele se tin lant. Se edifica, altfel spus, "conditiile obiective" necesare declansari unui proces, de noi, nebanuit. În pofida tineretii, puterile fizice ale detinutilor se naruie în mod alarmant. Pâna în luna octonibrie, noiembrie, cei mai multi dintre noi suntem adusi în stare de epave. Si cum închisoarea era si ticsita, operatiunea - ce cod o fi având? - putea sa înceapa. Si a început, în cursul lunii decembrie 1949, la camera 4 spital.

Noua fata a "Reeducarii" va purta numele de "Demascare". Nu se vor mai citi carti, nu se vor mai purta discutii, nu se va mai cânta, cel putin deocamdata, se vor estorca informatii. Caracterul facultativ al actiunii de la Suceava, va fi înlocuit, aici, cu violenta constrângatoare. De data aceasta, pregatit minutios, de singurele organe în masura sa o poata face, cele ale Ministerului de Interne, procesul e reluat metodic, progresiv, potrivit unui plan minutios întocmit, vizând obiective precise: stoarcerea tuturor informatiilor socotite a fi de un interes oarecare pentru Securitate (nume de oameni, depozite de armament, cazuri de manifestari dusmanoase, tainuiri, ajutoare legionare, carti interzise, detinere de aur, sabotaje, spionaj etc). Altfel spus, sunt reluate, de la zero, anchetele de dinaintea proceselor, de data aceasta fara graba, cu aceleasi mijloace verificate, cu alti tortionari, în conditii întrucâtva schimbate. Vor actiona grupuri constituite de tortionari de buna voie sau reeducati, împotriva altor grupe de "banditi" refractari, luate prin surprindere. Pâna la constituirea grupurilor de tortionari si rodarea lor, meseria dc calau trebuind a fi îhvatata, Administratia penitenciarului, prin lt.maj. M. A.I. Dumitrescu Alexandru, director sau comandant, lt. Marina Ion, referent, si un numar de gardieni sau militieni aflati în subordine, actioneaza chiar ea, deschizând seria bestialitatilor ce vor continua, amplificându-se, pâna în vara anului 1951, când Turcanu si ultimii studenti, trecuti prin demascari, sunt transferati, de la Pitesti la Gherla. Teroarea e neîntrerupta, tortionarii sunt alaturi mereu. Simpla prezenta, simpla asistare la schingiuire altuia e resimtita ca schingiuirea proprie, la fel de dureroasa. Opereaza un fel de simpatie, un fel de solidaritate înfrigurata, Vointa se topeste, frica viscerala ce i se substituie devenind singura realitate. Limitele rezistentei umane sunt de­pasite si oamenii cedeaza, unul câte unul, transformându-se, vai, multi, foarte multi, din victime, în calai, din oameni, cât de cât liberi, unii, în demonizati, altii, în simple papusi, actionate de la distanta, în temeiul unor reflexeconditionate.

Obtinerea de informatii incriminatorii nu era însa singurul scop ai ororii. Trebuia lichidata rezistenta morala â adversarului politic,a tinere­tului intelectual, îndeosebi, trebuia sfarâmata demnitatealui, trebuia sa-i fie desfigurata imaginea, cu orice pret, întrucât reprezenta viitorul. Si cum acest tineret era, în coplesitoarea lui majoritate, legionar, lichidarea Miscarii Legionare, fizic si moral, a fost declarata, pe fata, obiecti vpriori-tar. Fizic, demersuhiu comporta probleme deosebite. Fizic, oamenii pot fi usor suprimati. Suprimarea morala, se pare, e mai dificila, ea ne putând fi obtinuta prin violenta. Dezinformarea, respectiv calomnierea, da rezultate, nu însa si asupra subiectilor vizati, nu si asupra legionarilor. Loviturile trebuiau sa survina din interior, ca anihilare a oricaror urme de respec­tabilitate, prin denigrare si autodenigrare. La capatul demascarilor - în fapt demascarile erau considerate ca având caracter continuu - la Pitesti se considera ca nu mai exista fiinte umane, toti patimitorii fiind constrânsi sa se recunoasca, public, fie si formal, drept criminali, perversi, putrezi. Mizându-se pe faptul ca recunoasterea, fie si formala, duce, în cele din urma, la o schimbare afectiva a însasi personalitatii victimei, era avuta în vedere, dupa toate probabilitatile, si recompunerea unei alte identitati, caz tipic de mancrutizare. Vizat era, în mod deosebit, sacrul. Totul tre­buia pângarit. Nimic sfânt sa nu mai existe.

La Gherla, Turcanu întâlneste actiunea de reeducare, respectiv, demascare, în plina desfasurare,  sub conducerea  unui emul,  usor stânjenitor, studentul si colaboratorul dealtfel, PopaAlexandru, zisTanu. Ucenicul tinea, cu orice pret, sa-si depaseasca maestrul. Tensiunea este tinuta totusi sub control, iar lucrurile se desfasoara dupa regulile deacum cunoscute, cu unele adaptari impuse de faptul ca o buna parte dintre  detinuti lucrau în fabrica, pâna în luna decembrie, 1951, când, un grup de tortionari, în frunte cu Turcanu, este ridicat si dus, nu se stie unde, nu se stie pentru ce. Circumstantele ridicarii erau prielnice acreditarii de zvonuri contradictorii: ba ca vor fi eliberati si promovati în functii de raspundere, în cadrul Securitatii, pentru serviciile aduse, ba ca vor fi anchetati si judecati, pentru crimele savârsite. Cert ramâne, deocamdata, faptul ca reeducarea prinde sa agonizeze, pentru ca în 1952 sa i se puna capat. Reeducarea Turcanu, întrucât, sub o alta forma, cu alte mijloace de constrângere, mai putin violente, la fel de pustiitoare, ea va fi reluata, la Aiud, zece ani mai târziu, sub directa coordonarea colonelului Craciun, si va dura pâna în vara anului 1964, când detinutii politici sunt pusi în libertate.

E bine sa se retina faptul ca încercari de extindere a reeducarii s-au facut si la închisoarea Târgsor, printr-un grup de elevi veniti de la Suceava, în frunte cu Stoian Ioan. Datorita atitudinii ferme, de respin­gere, a unui alt grup de detinuti, unii ramasi de pe vremea lui Antonescu, ma gândesc la Virgil Maxim, iar dintre cei noi, la Obreja Aurel, ca si opozitiei manifestate de administratie, actiunea nu a reusit. La fel s-au petrecut lucrurile si la Târgu-Oeha. Pe Canal, în colonia Peninsula, sansele au fost altele, cele doua brigazi studentesti, 13 si 14, Conduse de Bogdanescu, student la Facultatea de Medicina din Cluj, regalist, respectiv Enachescu, student la Facultatea de Medicina din Bucuresti, liberal tatarascian, bucurându-se de întreg concursul administratiei, pentru ca reeducarea sa continue, aidoma aproape, ca la Pitesti. Cazul profesorului universitar Dr. Simionescu le va încununa opera. Se pare însa ca acest caz de fortare a sinuciderii, devenit public, va precipita sfârsitul reeducarii Turcanu.
Faptul mi se pare cu atât mai probabil, cu cât, în P.V.I. din 20 martie 1954, (p. 101) Turcanu vorbeste despre acest caz, fara ca el sa fi fost efectiv implicat.

Întreruperea "Fenomenului Pitesti" - ca sa preiau sintagma d-lui Virgil Ierunca-trebuie sa aiba o explicatie. Care anume, e greu de pre­cizat. Se presupune ca, urmare a dispersiei, conspirativitatea nu i-a mai putut fi asigurata. La Canal, repet, Doctorul Simionescu, lider al generatiei '22, personalitate de prima marime a medicinei românesti, este asasinat. Posturi de radio, straine, difuzeaza stirea. Ororile ajung sa fie cunoscute de opinia publica, din tara si din strainatate. Din ratiuni politice deci, fenomenul trebuia oprit, dar si explicat într-un fel. De unde ideea cinica, obisnuita dealtfel în lumea politica, fie ca e vorba de comunisti sau necomunisti, a unui proces cu tapi ispasitori.   

La capatul a doi ani si mai bine de anchete, adica în noiembrie
1954, procesul reeducarii, procesul Turcanu are loc. Vor urma, procesul
Patrascu-Vica Negulescu, la o data ce nu îmi este cunoscuta si procesul
unor cadre din M.A.I., în aprilie 1957, în frunte cu lt.col. Sepeanu Tudor.

În legatura cu procesul Patrascu-Vica Negulescu nu s-a publicat nici un fel de document. Singura marturie pe care o cunosc, e aceea din memoriile lui Marcel Petrisor, "Fortul 13", "Convorbiri din detentie", o marturie cutremuratoare si relevanta în acelasi timp. Publicarea docu­mentelor si ale acestui proces este mai mult decât necesara, este obliga­torie. Cât priveste procesul Sepeanu, în volumul de documente amintit, se afla publicata doar sentinta, ceea ce, evident, e prea putin.

PRIN SENTINTA nr. 32din 10 noiembrie 1954, pronuntata de Tribunalul Militar pentru Unitatile M. A.I., instanta de fond, prezidata de general maior de justitie PETRESCU ALEXANDRU, TURCANU EUGEN împreuna cu înca 21 de coinculpati, sunt condamnati la moarte, în temeiul art.l, lit. d, din Decretul 199/950, art.6, al.2, comb.cu art.l din acelasi Decret, pentru crima de acte de teroare în grup si crima de acte de pregatire la crima de uneltire contra securitatii interne a R.P.R. Din numarul de 22 condamnati la moarte, 18 au fost executati, pentru 4 pe­deapsa fiind comutata, din capitala, în munca silnica pe viata. Explicatia? Folosirea lor ca martori ai acuzarii în procesul Patrascu-Vica Negulescu. În cele din urma, doi din cei patru, dupa îndeplinirea sarcinii, vor fi ucisi si ei, în "cazinca" Jilavei. La o  privire sumara, încadrarea juri­dica a faptelor savârsite pare sa fie corecta. La Pitesti, la Gherla, în co­lonia de munca de la Peninsula, s-au petrecut lucruri ce pot fi calificate, fara dubiu, acte de teroare (de terorizare) în grup, soldate, potrivit rechizi­toriului si sentintei, cu schingiuirea, în perioada 1949-1952, a peste 780 dedetinuti, la Pitesti, alte sute de detinuti la Gherla, peste 70 de detinuti la Târgsor, 7-8 detinuti în Orasul Stalin, 5-6 detinuti la Tg.Ocna, si alte sute de detinuti în coloniile de munca de la "Canal Dunare-Marea Neagra". Au fost ucisi peste 30 de detinuti. Peste 100 din cei torturati au ramas cu infirmitati grave. Câtiva au înebunit. S-au înregistrat si câteva cazuri de sinucidere. Acestea sunt faptele si nimeni nu le con­testa. Adevarata problema e însa alta. Cine anume a initiat "teroarea în grup", prin cine a fost ea exercitata, cu ce mijloace, în ce circumstan­te si în ce scop, mai ales? Cine poarta raspunderea?                                                                     

Raspunsurile oferite de anchetatori si retinute de instanta pot fi condensate în unul singur. Initiativa a avut-o Miscarea Legionara, prin Horia Sima, care, în anul 1947, transmite loctiitorului sau Patrascu Ni-colae, prin Eugen Teodorescu, ordinul ca întreaga Miscare Legionara sa se organizeze pe linie informativa, sa culeaga informatii din domeniul politic, economic, social si militar (Op.rit.p.698). Întradevar, în anii 1947-1949, se mai spera înca în izbucnirea unei noi conflagratii, se mai astepta înca venirea americanilor. Premisele, prin urmare, pot fi acceptate, nu si gene­ralizate însa. Dar, chiar si asa, ce legatura logica poate sa existe între aceasta activitate de informare si "reeducarea" initiata de Bogdanovici Alexandru la Suceava? Nici una, pentru simplul fapt ca la Suceava, din motive oportuniste sau nu, se citeau carti, se discutau teorii, se scriau memorii, nu se culegeau informatii. De vreme ce detinutii ce accepta­sera reeducarea se declarau în mod deschis dispusi la compromisuri cu Puterea, sa fi vrut si nu ar fi avut cum sa o faca. Demascarea, în schimb, la Pitesti si Gherla, viza în mod expres obtinerea de informatii, cu orice pret, nu pentru Miscarea Legionara si americani însa; ci pentru cei ce guvernau, în mod ilegitim, tara. Întrucât subiectii erau legionari, pentru a oferi informatii Miscarii Legionare, nu era necesara recurgerea la forta, la tortura si asasinat. Povestile cu existenta unui "Comandament al închisorilor" care conduce din umbra totul, ca si aceea a existentei unui "Tribunal" care judeca abaterile si condamna la moarte, sunt simple elu­cubratii. Raspunsul corect e cât se poate de simplu: initiativa, si nu doar initiativa, ci si planul întregii operatiuni - am în vedere, îndeosebi, demascarea- apartin regimului comunist si Securitatii sale. În ce masura aceasta initiativa si acest proiect, asemanator atâtor altora, venea si mai de sus, nu stiu. Presupun doar. În schimb, de faptul ca responsabilitatea pentru ororile savârsite apartine, în principal, regimului comunist, nu ma îndoiesc. Argumentele ce pot fi invocate in acest sens sunt si numeroase si indubitabile, Iata câteva, oferite de chiar documentele publicate:

1. Criteriul de selectare a inculpatilor. Toti sunt legionari, desi din declaratiile si procesele verbale de interogatorii rezulta clar ca la comiterea ororilor au participat si detinuti apartinând altor orientari si
organizatii politice: Titus Leonida, national taranist, Fuchs si Staer, evrei
sionisti, Rek Stefan, maghiar, comunist, Gherman Coriolan, socialist,
Bogdanescu Ion, regalist, Enachescu, liberal tatarascian, Zaharia Nicolae,
cuzist. Unii dintre acestia au pe constiinta vieti omenesti. Altii au fost
de o bestialitate ce depaseste cu mult pe aceea a unor condamnati la moarte, calai ce nu au fost în prealabil victime. Pentru ce au fost
ocoliti? Pentru a nu aduce prejudicii tezei oficiale, pentru a nu aduce
prejudicii monstruoasei lucraturi.

2. Modul de întocmire a dosarelor. Pe parcursul instrumentarii cazului, anchetatorii, diferiti, în centre de ancheta diferite - Ploiesti, Râmnicul Sarat - fac eforturi considerabile de a imprima interogatoriilor aceeasi orientare preconceputa. Nu stiu ce presiuni s-au facut asupra anche­tatilor. Într-un limbaj confuz, distorsionat, agramat, incoerent si impropriu, limbaj ce nu poate fi al interogatilor, cu câteva exceptii, ci al inchizitorilor, se încearca acreditarea absurdului. De altfel, procedeul nu e nou. Menirea Securitatii nu a fost niciodata numai aceea de a obtine informatii corecte, ci si aceea de a dezinforma, de a creea diversiuni, de a fabrica dovezi pentru vini imaginare. Dusmanul de clasa, când nu e, se cere inventat. Cazul în speta prezinta însasi câteva particularitati. Cu exceptia unuia singur, Turcanu, anchetatii, de voie, de nevoie, erau "reeducati", fiinte înmuiate, catarge sfarâmate, usor manipulabili. Dificultatea era în alta parte, în lipsa de coerenta a proiectului. Anchetatul, ne mai având puteri sa se opuna, semneaza orice. Ceea ce i se cere sa semneze, ceea ce efectiv a semnat, chiar fara sa citeasca, nu are însa sens, tine de dome­niul irationalul ui. Un singur exernplu, din zeci,  poate, din sute de asemenea
exemple:                                                  

Proces Verbal  de Interogatoriu (dactilograma)

 Interogat: VOIN ION, 10 august, 1953, Râmnicu Sarat (Op.cit. p.566)

Întrebare: în interesul cui ai comis dumneata crime în penitenciarul Gherla?           

Raspuns: În penitenciarul Gherla am comis crime în interesul actiunii legionare ce se desfasura acolo, deci în interesul legionar.

Întrebare: La ce serveau legionarilor, crimele?     

Raspuns: Crimele serveau legionarilor pentru cunoasterea legionarilor aflati afara, nearestati. (Sa-i aresteze, probabil, ei, legionarii)

Întrebare: Dupa ce l-ai omorât (e vorba fie de Cristea Ion, fie
de Tâmpa Ion, ambii ucisi în camera 102, unde oficia si Voin Ion) ti-a dat legionarii de afara?

Raspuns: Legionarii ramasi afara mi i-a dat înainte de a muri.

Întrebare: Si atunci de ce l-ai omorât?

Raspuns: L-am omorât deoarece numai în telul acesta îl  puteam face sa ne spuna ceea ce ne interesa pe noi, legionarii.

Fata de asemenea esantioane orice comentariu mi se pare de peisos.

3. Convergenta aberatiilor declarate, semn al masluirii ordonate. Doua lucruri se vroiau acreditate cu orice pret: caracterul legionar, pre­meditat al actiunii si neimplicarea administratiei penitenciarelor. În abso­lut toate documentele demascarea e numita, fara nici un pic de jena si fara nici o justificare factologica, "o noua forma de activitate legionara" sau "continuare a activitatii criminale de dinaintea arestarii si de dupa arestare". Pâna la initierea demascarilor, activitatea legionara, în închi­sori, se confunda cu un anumit stil de viata: rugaciune, instruire în varii domenii, cântece, poezii, întrajutorare, evident, în limitele posibilului si a normalitatii. Dupa, aceasta activitate devine, potrivit anchetatorilor, torturarea neîntrerupta, în grup în scopul obtinerii de informatii. Informatii utile cui? Miscarii Legionare, pretind ei, întrucât ele, informatiile obtinute, erau triate: o parte, cele fara relevanta, erau predate Administratiei, cele semnificative erau stocate, ascunse prin poduri, în vederea scoaterii lor din închisori si predarii lor unor legionari (spioni) nearestati, ascunsi, potrivit unor declaratii, în chiar incinta ambasadei S.U.A. Spionajul devine leitmotivul întregii uverturi. În mod normal, pentru a condamna un om, sunt necesare probe ale vinovatiei lui, probe materiale, nu afirmatii. Exista asemenea probe? Trei ani de zile cât au durat demascarile, s-au tot adunat  informatii. Unde sunt? Cîte au ajuns în mâinile agentilor externi si câte au fost gasiteca urmare a cercetarilor, prin podurile Gherlei? Nici una. În schimb, pot depune marturie sute de detinuti arestati ca urmare a acestor demascari. Ridicolul e deplin. Din pacate e deplina si tragedia.

 4. Reaua credinta sau concluzionarile siluite. "Fapta cea mai grava care reiese din dezbaterile procesului -se spune în sentinta-este aceea ca principalii acuzati au prezentat în fata detinutilor aceasta actiune criminala huliganica si tâlhareasca, drept o actiune a regimului de Democratie Populara, iar metodele de tortura folosite, (...) drept metode de ancheta ale organelor de stat, aceasta în scopul de a discredita si defai­ma conducerea partidului si statului de DemocratiePopulara". (Op.cit.. p. 696) Minciuna e sfruntata. Afirmatiile nu se sustin prin nimic. Nicioda­ta Turcanu si ai lui nu au prezentat reeducarea si demascarile ca actiuni initiate de regim. Dimpotriva. În pofida faptului ca toti cei ce ne aflam , în situatia de "banditi" cunosteam adevarul, Turcanu, sfidând evidenta, si-a asumat resposabilitatea actiunii, e drept, nu de unul singur. Traiam în comunism. E clar ca avea dispozitii în acest sens, dupa cum tot atât
de clar e si faptul ca procesul Turcanu, ca si cele care i-au urmat, nu
a fost un proces de elucidare, ci unul de disculpare si de stergere a
urmelor, fapt care îl transforma în argument indubitabil al vinovatiei celor ce l-au ordonat si l-au pus la cale.   

E adevarat, la început, înainte ca actiunile violente sa fi demarrat, Turcanu încerca sa câstige aderenti uzând de urmatorul rationament: "Suntem tineri si nu avem de gând sa putrezim în închisori. Pentru a obtine gratierea, e necesar sa ne reeducam". "Foarte bine! Cine va opreste?" e replica refractarilor. "Cine? Voi! Regimul nu concepe jumatati de masura: Sau toti sau nici unul. Motiv pentru care va vom  constrânge". Ulterior renunta la acest slogan, pretinzând ca tot ceea ce face, face în interesul nostru, al victimelor, sub imperiul propriei constiinte. In camera 1, subsol, când a declansat procesul, discursul inaugural suna cu totul altfel: "Reeducarea e o problema de constiinta. V-o faceti sau nu. V-o faceti, e treaba voastra. Demascarea în schimb, vreti, nu vreti, o sa vi-o faceti. Va vom obliga noi. Sa nu va faceti iluzii. Ca urmare a reeducarii, respectiv a demascarilor, nu veti beneficia de nici o favoare, nu veti fi gratiati, nu vi se va schimba regimul de detentie, pentru simplul fapt, si asta sa va intre bine în cap, ca ceea ce între­prindem noi nu are nimic de-a face cu administratia închisorii. Sa nu încercati a o implica în vreun fel, ca veti plati-o scump". Avertismentul  era cu atât mai necesar, dar si mai absurd, cu cât, pentru unii dintre noi, era cunoscut faptul ca primele violente au apartinut Administratiei: La 6 decembrie, 1949, dupa unii martori, câteva zile mai târziu, dupa altii, confruntarea din camera 4 spital a fost determinata de Turcanu si oamenii lui, din ordinul directorului Dumitrescu, pentru a oferi acestuia , pretextul unei interventii în forta. Pe parcursul anchetei, Turcanu con-firma faptul. Reactia intransigentilor, marturiseste Luca Cornel, prezent la eveniment, a fost neasteptata. Turcanu cu ai lui ar fi fost redusi la tacere daca, la un semn convenit, nu ar fi intervenit directorul în persoana, cu militienii lui. Nu stiu daca s-au tras si focuri de arma, cum pretind unii pitesteni. Oricum, interventia a fost crunta. Directorul Dumitrescu a batut el însusi, în mod barbar, în mod demonstrativ, si nu doar ca pedeapsa pentru incidentele dincamera, ci si pentru a obtine informatii din exterior, ca la orice ancheta. Snopitilor, desfiguratilor, li s-a cerut chiar atunci sa-si faca demascarea. Primele declaratii au fost scrise, nu în fata lui Turcanu, ci la grefa, sub supravegherea directorului, asa, ca sa nu existe nici un dubiu cu privire la initiatori, executori si vinovati. Retragerea Adminis­tratiei în culisele afacerii a survenit dupa un oarecare timp, adica dupa ce Turcanu a reusit sa-si alcatuiasca si sa-si rodeze echipa de calai, potri­vit unor instructiuni precise. În acest sens, iata câteva citate din P.V.J. din 19 aprilie, 1954: "începând din a doua jumatate a lunii noiembrie 1949, am primit ordin de la Dumitrescu Alexandru de a bate elementele ce erau puse în demascare, ordin ce a ramas valabil pâna la plecarea mea din penit. Pitesti, adica în august 1951". (Op.cit.p.109). În legatura cu lt. Marina, Turcanu face apoi urmatoarea precizare semnificativa: "...pe baza ordinelor aratate mai sus (adica de a bate), îmi arata mai în ama­nunt cum sa le pun în practica în anumite împrejurari", (p. 109). Alte citate: "Dela (ortografia apartine anchetatorului) dl. Sepeanu am primit urmatoarele ordine: sa organizez restul detinutilor din penitenciarul Pitesti care nu trecusera prin demascari în vederea intrarii lor în demascari aratându-mi..." si urmeaza o serie întreaga de precizari tehnice privind modul cumva trebui sa procedeze. Acesta e si momentul când (iun. 1950) i se cere lui Turcanu sa rupa treptat legaturile cu Dumitrescu, pentru a continua actiunea sub îndrumarea slt Mircea. "De la dl. Mircea si Iagaru am primit ordin de a începe demascarile la 5 decembrie 1950 (e vorba de demascarile de la parter si subsol, ultimele serii) si în cadrul acestor demascari am primit ordinele cerute de diferite împre­jurari) cum sa-i organizez în camera, cum sa-i scot la scris, cum sa aplic bataia)" (Op.cit pag. 110) Asemenea dovezi ale implicarii Administratiei si prin ea a Partidului în comiterea ororilor "reeducarii" sunt nenu­marate si provin nu doar din declaratiile lui Turcanu, ci si din cele ale altor coinculpati: Popa Alexandru, Livinschis.a.m.d, asa ca nu mai insist, întrucât nu cred ca este om  de buna credinta care, parcurgând "documentele", asa incomplete, distorsionate, absurde cum sunt, sa  nu,sesizeze adevarul si vinovatii mici si mari.

5. Recunoasterea partiala a unor anume vinovatii. Aceiasi anche­tatori care impun recunoasterea caracterului legionar al fenomenului, contrazicându-se, conced, respectiv accepta, ca anchetatii sa implice si oameni din rândul Administratiei, dar numai anumiti oameni, dintr-un anume esalon.Turcanu îndeosebi,dar nu numai el,precizeaza:

   Proces Verbal din 19 Aprilie 1954, Pitesti:

Întrebare:Vorbeste d-ta despre activitatea pe care ai desfasu­rat-o în penit. Pitesti, activitate ce contravine legilor în vigoare.

Raspuns: In penitenciarul Pitesti nu am dus nici un fel de activitate contra legilor.

Întrebare: Dar ce ai facut d-ta în acel penitenciar?

Raspuns. In acel penitenciar am desfasurat o anumita activitate din ordinul anumitor persoane ce aveau sarcini de conducere în acea institutie.

Întrebare: Cîte au fost acele persoane care aveau sarcini de conducere în acel penitenciar si care ti-au dat ordine pentru desfasu­rarea acelei "anumite activitati"?

Raspuns: Acele persoane au fost: dl. Alex. Dumitrescu, direc­torul penitenciarului; dl. Marina, referent;dl. Iosif Nemes, inspector g-ral din M.A.I.;dl.col. Sepeanu Octav, inspector g-ral din M.A.I.;dl.lt.Mircea Mihai, seful biroului inspectii din penitenciar, si dl. slt. Iagaru Marin, care era ajutorul d-lui lt Mircea. (Op. cjt. p. 108)

Urmeaza precizari cu privire la natura ordinelor primite, respectiv cu privire la scopul urmarit: obtinerea de informatii, modalitati de a le obtine, infiltrarea grupurilor de detinuti cu informatori, organizarea de încaierari între grupuri, pretexte de interventie a Administratiei, bataia. În P.V.I. din 4 mai, 1954, Turcanu, dupa ce reitereaza numele deja specificate, adaugând înca unul, inspector g-ral Raileanu, precizeaza pâna si data când a primit ordinul de a recurge la violenta: 21 noiem­brie 1949. Apoi: "în ianuarie 1950-deci dupa 6 decembrie, data marelui cutremur din camera 4 spital - am mai primit de la dl. Dumitrescu Alex. si Marina Ion ordin ca nu-i intereseaza câti ochi sar si peste vreo ora mi-a repetat acelasi ordin prin care eu am înteles ca am voie sa bat de­tinutii, daca e nevoie, ca nu-i intereseaza câti ochi sar, adica ce se va alege de ei"(Op.cit. p.124) Nu e singura precizare de acest fel. "Ai fost papusa-îi va spune Sepeanu- vei fi papusar", (P.V.I.din 17 mai, 1954, p. 126) Referindu-se la aceeasi problema, Popa Alexandru, în declaratia din 25.08.1953, relateaza: "Turcanu mi-a spus ca înainte de a începe aceasta actiune în penitenciarul Pitesti, el a discutat despre aceasta cu dl.col. Th. Sepeanu, în penit. Pitesti, care i-a spus textual: Nu conteaza nici mâna nici picior, nici chiar capul ...informatii sa iasa", (p. 203-204). Popa Alexandru dealtfel, denunta si el cu o surprinzatoare vigoare o seama de marimi din aparatul Securitatii, începând cu directorul Dumi­trescu, urcând spre inspectorii Nemes, Sepeanu, Marin Constantinescu, si sfârsind cu Marin Jianu, ministru, si un oarecare "Subdirector General" ce vorbea cu accent rusesc, probabil Nicolschi. In legatura cu impli­carea lui Marin Jianu, merita retinut faptul ca el este cel care returneaza, de la Canal, pe data de 26 martie, J 950, doua dube de studenti, circa 200, sositi abia de o zi, în vederea demascarii. (P. V.Ldin 13 august, 1953, Voinlon, Op.cit. p.556)

Transferat la Gherla, Popa Alexandru initiaza si în aceasta închi­soare, demascari. Nu trece însa la violenta pâna nu obtine dezlegare din partea Administratiei. "Stiu -scrie Popa în "declaratia" din 13 august 1953-de la Grama Octav, ca la început dl. lt. SUCIGAN nu a fost de acord cu aceasta metoda (e vorba de bataie) si ca a dat aprobarea folosirii acestei metode dupa ce el însusi a obtinut aceasta aprobare din partea forurilor sale superioare de la Bucuresti". (Op.cit. p.150) în luna iunie 1950, însusi ministrul MARIN JIANU, însotit fiind de lt col. TEODOR SEPEANU, aflati în inspectie, se pronunta, în camera nr. 107, astfel: "Veti putea continua si aici, ceea ce ati început la Pitesti (e vorba de demascari), însa sa aveti grija "sa pastrati conspirativitatea acestei ac­tiuni". (Op.cit. p. 150) Daca la cele spuse se mai adauga faptul ca, în cele din urma, prin SENTINTA Nr. 101, din 16 aprilie, 1957, la trei ani dupa procesul Turcanu) TRIBUNALUL MILITAR AL REGIUNII AII-A MILITARE, condamna pe SEPEANU TUDOR (în documente apare când Octav, când Tudor), DUMITRESCU ALEXANDRU, SUCIGAN GHEORGHE, AVADANEI CONSTANTIN si BARBOSUL VIOREL, în temeiul aceluiasi DECRET 199/1950, la pedepse privative de liber­tate, variind între 5 ani t.g. si 8 ani m.s., dovada vinovatiei REGIMU­LUI COMUNIST pentru ororile reeducarii, devine peremptorie.

Publicarea DOSARULUI privind procesul Sepeanu, ar fi fost, de buna seama, necesara. E de presupus ca Turcanu, care pe parcursul anchetei nu s-a dovedit a fi timorat, asemeni celorlalti coinculpati, ci cât de cât ferm, nu a marturisit nici el chiar totul. Si-a asumat, pâna la un punct, raspunderea, nu a implicat, în mod absurd, Miscarea Legionara, dimpotriva, respinge acuza de a-1 fi ucis pe Bogdanovici Alexandru, desi a facut-o, si indica zona dinspre care veneau deciziile; zona, nu centrul. Dincolo de Nemes Iosif si Sepeanu Tudor el nu a trecut, sau nu i s-a permis sa treaca. La Pitesti, printre studenti, circula zvonul ca, în timpul popasului de la Jilava, Turcanu s-ar fi întâlnit cu Nicolschi si ca împre­una cu acesta ar fi pus la punct proiectul actiunii. În ancheta, acest lu­cru nu e confirmat. In schimb, într-un RAPORT privind activitatea globala a lui Sepeanu Teodor, un fel de FISA, întocmit de Securitate dupa ares­tarea acestuia, publicat în nr.13 al revistei MEMORIA, se poate citi: "Actiunea de demascare a detinutilor legionari din penitenciare (e de re­tinut aceasta precizare) a fost dusa sub controlul si îndrumarea directa a Serviciului Inspectii din Directia Generala a Penitenciarelor. SEPEANU TUDOR si predecesorul sau (NEMES IOSIF) au primit instructiuni despre modul de lucru în problema penitenciarelor si deci si demascarile între legionari de la superiorii lor, în frunte cu fostul adjunct al M.A.I. PINTILIE GHEORGHE, caruia îi erau trimise si informatiile obtinute prin sus amintita metoda". O precizare mai clara, în ascendenta celor declarate de Turcanu, nici ca se putea. Importanta ar fi fost apoi si publicarea documentelor privind procesul Vica Negulescu, prin inter­mediul caruia, se spune, a fost transmis ordinul de organizare a unor actiuni de reeducare, în închisori, a declaratiilor facute, în instanta, de Calciu Dumitreasa si Costache Oprisan, îndeosebi. Importanta, dar nu decisiva. Atâtea câte sunt, asa cum sunt, documentele publicate facili­teaza, îndeajuns, daca sunt cercetate cu atentie si buna credinta, descoperirea adevarului.

Am mai spus-o, capitolul IV al cartii, intitulat "Dupa 40 de ani", în afara unei corespondente cu Popa Alexandru, ramasa fara raspuns, cuprinde 4 marturii depuse în conditii de libertate. Voinea Octavian recunoaste ca, sub imperiul fricii, al anormalitatii, a semnat tot ce i s-a pus în fata, fara ca el sa fi scris ceva cu mâna lui. Din marturie nu rezulta daca, la proces, a retractat sau nu. Tomuta Octavian si Taja Constantin reitereaza întâmplari semnificative, în mare parte cunoscute. Din amintirile lui Itul Nicolae, retin un fapt deosebit: în cursul lunii mai, 1955, în trecere prin Jilava, spune ca a auzit o voce "venind de departe", a auzit-o el si cei ce se aflau cu el în curte, la plimbare, "Aici e Tur­canu, sunt condamnat la moarte, spuneti tuturor carora le-am gresit, sa ma ierte". Informatia aceasta se vrea coroborata cu o alta, a unui preot, mentionat de Octavian Tomuta, care pretinde ca a stat cu Turcanu în aceeasi celula, fara sa precizeze daca, înainte sau dupa condamnarea lui la moarte. Sa se fi petrecut cu el o minune? Daca nu i-as fi citit Procesele Verbale de la interogatorii, m-as fi îndoit. Era în prea mare masura stapânit de demoni. Dupa, consider faptul posibil. Posibil, dar nu cert. Daca el e adevarat, e singura revelatie a acestor documente, singurul lucru pe care nu l-as fi putut anticipa: Turcanu onest, Turcanu cerându-si iertare. În ce ma priveste, l-am iertat de mult. Si fara conditie. Subliniez, nu am certitudinea caintei lui. Mai mult, analizând mai atent circumstantele, am chiar temei de îndoiala. Itul specifica luna mai, 1955, drept data a neasteptatului eveniment. Or, potrivit Procesului Verbal de Executie, Turcanu, împreuna cu înca 15 coinculpati, a fost împuscat în dimineata zilei de 17 decembrie, 1954. E limpede ca, sau Itul nu-si aminteste data exacta sau vocea celui ce striga în desert nu era vocea lui Turcanu. Prin închisori a mai circulat apoi si zvonul ca Turcanu a fost condamnat la moarte, fara sa fi fost si executat. Supozitia mi se pare fara temei.

Timeo Danaos et dona ferentes. Parafrazând, "Ma tem de dl. Virgil Magureanu-nu de persoana, de institutia Virgil Magureanu- chiar si atunci când pare binevoitoare". "Memorialul ororii" apare cam în ace­easi perioada în care saptamânalul "Timpul", publica un fel de serial foiletonistic: "Legionarii despre Legiune", extrase din "Cartea Alba" scrisa la Aiud de "reeducatii" colonelului Craciun. Despre valoarea acestei "opere", despre autorii si circumstantele în care ea a fost scrisa, despre cantitatea de adevar si neadevar pe care ea o cuprinde nu se poate vorbi înca, neavând la dispozitie "întregul". Nu putem însa pierde din vedere faptul ca acest serial se publica prin încalcarea Legii 14/1992, potrivit careia "Fondurile de Arhiva ale fostului Departament al Securitatii Statului, ce privesc Siguranta Nationala nu pot deveni publice decât dupa 40 de ani de la promulgarea Legii, adica prin anul 2032.  Din doua, una: sau aceasta "Carte" priveste Siguranta Nationala si atunci publi­carea ei, fie si fragmentara sau, mai ales, fragmentara, constituie o încal­care a Legii 14/1992, sau ea nu priveste Siguranta Nationala si atunci  nu are ce cauta în arhiva fostului Departament. Situatia e asemanatoare si în cazul "Memorialului ororii". Dealtfel, "Serviciul Român de Infor­matii", Biroul Scrisori-Audiente, cu adresa nr. 37999 din 11.11.1992, raspunzând Editurii Vremea, respinge cererea, referindu-se, printre altele, la art.45, al.2 al amintitei Legi. La insistentele Editurii, S.R.I., cu adresa nr. 7043 din 16.02.1993, revine asupra refuzului anterior, si-si da acordul. Cum se explica faptul? În loc de raspuns, ne multumim sa constatam coincidenta, deloc întâmplatoare. Data fiind natura documentelor publi­cate, ca si sorgintea lor, e greu sa nu presupui ca e vorba de o actiune concertata, de discreditare dusa împotriva Miscarii Legionare. De unde si pâna unde atâta bunavointa fata de legionari?

O explicatie trebuie sa fie totusi. Poate, chiar mai multe. Gestul ar putea fi socotit o dovada a departajarii S.R.I.-ului.de astazi, de Secu­ritatea de ieri. E foarte probabil apoi, sa se fi mizat pe impactul negativ al revelatiilorasupra cititorului neavizat, intoxicat în schimb, de departe cel mai numeros, privind Miscarea Legionara. Fragmentul din Sentinta Nr. 32/10 martie 1954, cu valoare de concluzie a instantei, publicat pe coperta a patra a cartii, confirma, se pare, asertiunea, constituindu-se în pret al bunavointei. E reiterata, în acest fragment, "activitatea criminala dusa în penitenciare", sunt enumerate victimele, numarul mortilor e specificat, asijderea autorii: "toti legionari". Se încearca a fi inculcate cititorului întâmplator, cel putin trei idei:

1. În închisori, în închisorile comuniste precizam noi, s-au petrecut crime abominabile.

2. Savârsirea acestor crime a fost posibila datorita.lipsei de vigilenta, datorita neglijentei unbr organe administrative.

3. Acuzatii, lasând sa se înteleaga autorii, sunt toti legionari.

Prima afirmatie e cât se poate de exacta. Cea de a doua e pro­fund neadevarata. Administratia nu a fost lipsita de vigilenta, nu a fost neglijenta, a fost implicata, în sensul ca a initiat si condus demascarile, participând efectiv la savârsirea crimelor. Nici cea de a treia afirmare nu e adevarata. Inculpatii au fost "toti legionari". Autorii ororilor, nu. Mai mult, inculpatii, în momentul savârsirii atrocitatilor, nu mai erau legionari, erau DETINUTI CU CONVINGERI COMUNISTE, liber consimtitesau impuse cu ranga, nu are importanta; MORALA în numele careia savârseau, ceea ce savârseau, era MORALA PROLETARA, morala LUPTEI DE CLASA. Au schingiuit si ucis în numele COMUNIS­MULUI, în numele CLASEI MUNCITOARE. Legionarii erau cei schingiuiti. Ucisi erau legionarii, ca unii care nu vroiau sa se despnnda de trecut, sa se renege.

Evident, raspunsurile sunt departe de a fi exhaustive. Am inte­rogat doar faptele. Dimensiunea ontologica -instinctele primare, frica ancestrala, radacinile comportamentale, educatia- nu au fost nici macar amintite. Cel putin înca trei întrebari fundamentale îsi asteapta raspunsul:,

1.  Cum a fost cu putinta?
2.  Pentru ce vizati au fost, cu precadere, legionarii?
3.  În ce masura, într-o alta forma, nu întotdeauna îndeajuns de disi­mulata, cu alti protagonisti,de toate culorile, "Fenomenul Pitesti continua?

sursa: http://www.procesulcomunismului.com