ASADAR, CUM A FOST CU PUTINTA?

Un camarad, aproximativ de aceeasi vârsta cu mine, mai norocos însa, întrucât periplul lui carceral a fost de mai scurta durata si fara situatii limita, citind una din cartile privind "reeducarea", ma întreaba într-o buna zi, oarecum confidential: "A fost chiar asa?" "Cum adica, socotesti ca autorul ar putea sa exagereze?" Tacerea de o clipa s-a asternut ca o" confirmare a unui asemenea gând nerostit. "Ei bine, afla ca ceea ce a fost depaseste, cu mult, ceea ce efectiv se rosteste. S-au petrecut lucruri ce nu încap în cuvinte." "Sa zicem. Dar cum a fost cu putinta? Daca tot era vorba de moarte, as fi murit cu ei de gât sau m-as fi sinucis. "Simpla neîntelegere? Poate. Oricum, o neîntelegere des­tul de raspândita, nu lipsita de conotatii incriminatorii; ce merita efortul unei încercari de clarificare.

Pentru început, câteva precizari. Cum a fost cu putinta, ce? Evident, fenomenul. Caracterul complex, plurideterminat al acestuia, con­fera si întrebarii plurivalente. E vorba, prin urmare, de mai multe între­bari si de cel putin tot atâtea raspunsuri, subsumabile, eventual, unui numar oarecare de categorii, sa zicem, doua: conditii de desfasurare, pe de o parte, ontologia fenomenului, pe de alta.

Preluând o anume sintagma din "Republica" lui Platon, John Stuart Mill definea democratia drept o "tiranie a majoritatii". Recent, într-un articol publicat în "Komsomolskaîa Pravda" din 18 sept. 1990, reprodus în nr. 2 al revistei MEMORIA, Aleksandr I. Soljenitîn, citându-1 pe V. V. Dozanov, exprima un alt punct de vedere: "Democratia este o metoda cu ajutorul careia o minoritate bine organizata, conduce (a se citi subordoneaza, nu importa cum) o majoritate neorganizata". Initiatorii ca si protagonistii reeducarii de la Pitesti, în dorinta lor de a salva aparentele, în consens cu ce se petrecea la nivelul întregii tari, mimând cu grija "democratia", constituiau, de fapt, acea minoritate organizata, în plin exercitiu de terorizare a majoritatii celei neorganizate, în fiecare din camerele în cate aveau loc demascari, functiona un "co­mitet de camera", în frunte cu un sef, adevarat satrap. Membrii, simple unelte, simple papusi, dupa cum, sefii comitetelor, la rândul lor, ca mem­brii ai comitetului pe închisoare, tot papusi erau în raport cu tiranul Turcanu. Caracterul organizat al acestei minoritati, i-a permis, printre altele, sa realizeze, în actiune, elementul surpriza: "deslantuirea terorii, isbucnirea, asemeni unei furtuni din senin, uneori în chiar miezul noptii", de unde lipsa de riposta imediata a "banditilor". Si totusi, la început, au fost si riposte si înca hotarâte. În ziua de 6 decembrie, dupa altii, de 10, în camera 4 spital, agresatii (majoritari), s-au regasit repede, au ri­postat dezarmându-i si ar fi reusit sa domine situatia, daca, la un semnal convenit, nu ar fi intervenit Administratia, cu oamenii ei. Aceasta interventie bestiala, a conferit situatiei o dimensiune noua. În mod fulgeratori confruntarea nu mai era între grupuri de detinuti, cu orientari diferite, într-o problema oarecare, ci între Administratie, având alaturi o minoritate de detinuti, bine organizati si majoritatea detinutilor etichetati banditi si huligani, o confruntare inegala, paralizanta, în cele din urma efectiv strivitoare fizic. Capitularea astfel obtinuta, trebuia exploatata imediat. Era ea însa, reala? Paralizanta, da. Era limpede, în pofida cumplitei buimaceli, "cu tortionarii de gât, nu se mai putea muri". Nu erau cunos­cute, apoi, nici metodele în totalitatea lor. Ce va mai urma? Cât va mai dura? De unde, un numar de calcule instantanee: nu voi accepta nici un fel de compromis; nu voi vorbi; ma voi lasa ucis; ma voi ucide sau: voi spune ceva, fara importanta; ma voi face frate cu Dracul, pâna trec puntea. Toate aceste alternative au fost încercate. Putine au reusit: Nedelcu Nicolae Ristel, Gafencu Valeriu, Cantemir loan, Limberea Paul, au murit în timpul demascarilor, Serban Gheorghe s-a sinucis, aruncându-se în golul dintre scari -nu e singurul- Pop Cornel, unul dintre cei mai remarcabili studenti ai Clujului, dupa 6 saptamâni de tortura cumplita, cedeaza, devenind el însusi tortionar. Exemplele sunt nume­roase. Practic, fiecare caz, în felul sau, e unic, si toate, împreuna, atesta concluzia ca exista o limita a rezistentei omului la tortura, care, odata depasita, îl scoate în afara propriei conditii si, implicit, în afara responsa­bilitatii, situându-1 diricolo de bine si de rau, altfel de cum întelegea acest lucru, Nietzsche.

În "Arhipelagul GULAG", acelasi Soljenitîn, face remarca urmatoare: "Ca sa faca raul -or, la Pitesti si Gherla s-a savârsit raul absolut- omul trebuie mai întâi sa considere acest rau drept un bine, sa si-1 motiveze logic si sa si-1 faca înteles ca atare. Caci natura omului este, din pacate, asa fel alcatuita, încât orice om simte nevoia sa-si jus­tifice actele." Apoi: "Ideologia! Ea este cea care aduce ticalosiei justi­ficarea cautata, ea întareste îndelungata fermitate necesara ticalosilor ca sa actiorteze". Turcanu si o parte din colaboratorii sai initiali au intrat în închisoare fiind membrii ai U.N.S.R.-ului, unii, altii chiar membrii de partid, îndoctrinati deci. Altii, dintre cei ce au aderat la proiect, de buna voie, se vor îndoctrina pe parcurs, lucru relativ simplu, data fiind putinatatea principiilor ce se cereau însusite, în ultima instanta unul sin­gur, formulat de Lenin astfel: "Tot ce se exercita în numele prole­tariatului, nu poate fi decât moral". În momentul arestarii lui, era Tur­canu un ticalos? Nu voi risca un raspuns. E greu de spus daca exista oameni funciar ticalosi sau virtuosi funciar. E greu de apreciat în ce ma­sura optiunea unui om, a lui Turcanu în speta, pentru comunism, se explica prin seductie ideologica sau prin oportunism, prin dorinta de parvenire. E sigur în schimb, ca în luarea deciziei de a initia si realiza "reeducarea", un rol de prima marime 1-a avut si factorul emotional, resentimentul. Hipertrofiatul eu al acestui om, orgoliul lui ranit ca ur­mare a unei ascensiuni barate, s-au transformat în ura patologica, factor determinant al actiunii în mai mare masura decât ideologia însasi, ra­masa ca un fel de anestezic cu eficienta discutabila. Confruntarea cu propria constiinta trebuia, pe cât posibil, evitata. Mai mult intuita decât gândita, starea aceasta s-a transformat într-o nesfârsita si progresiva tensiune. Odata declansata, actiunea nu se mai putea opri cu de la sine putere. Dimpotriva, tendinta fireasca era de continua ambalare, de neîntrerupta amplificare, dupa modelul bulgarelui de zapada. Ragazul ar fi fost periculos. In fapt, tortionarii acestia nu numai ca urmareau o hi­mera, fugeau si de ei însisi, de propria lor constiinta, stare reala, nu numai pentru categoria tortionarilor de buna voie, ci si pentru cei pro­veniti din rândul victimelor. La început ezitanti, s-au obisnuit cu oroarea treptat, pentru ca, în cele din urma, asemeni drogatilor, sa devina dependenti, sa depinda de ea. Sinistrul joc al "reeducarii", placerea de a tortura, devenise necesitate, ratiunea de a fi. Asa se explica de ce, Gherla, prin abjectie si numar de morti, a depasit Pitestiul.

Sistarea reeducarii a survenit ca un soc. Vrând, nevrând, ra­gazul necesar confruntarilor cu propria constiinta, s-a instituit. Actiunea, ca drog, nu mai era cu putinta. Pentru justificari, ramânea doar ideo­logia. Sansele, slabe. Încremeniti în proiect, au mai ramas putini studenti. Cei multi, indiferent cât de adânca le-a fost caderea, s-au regasit treptat, nu fara sechele, validând astfel esecul cumplitului experiment. Supo­zitiile initiatorilor au fost, în mod succesiv, infirmate. S-a spus: "Din Infernul Pitesti si Gherla nimeni nu a putut iesi cu mâinile curate". Un adevar relativ. Aufost detinuti, multi, putini, nu importa, care au trecut prin demascari fara. sa se dezica în vreun fel si, mai ales, fara sa lo­veasca. Gradul de dezumanizare a fost diferit, de la om, la om. Daca e vorba de vreun merit sau numai de o sansa, e alta problema. De fost însa, au fost. S-a spus de asemenea ca "în clipa în care cel tor­turat tortureaza la rândul lui, calitatea lui de victima dispare. Nimeni nu va marturisi, pentru ca au fost legati între ei prin tortura". Situatia e dostoievschiana: Vorkoveski-Stavroghin. Ei bine, nu. Pop Cornel, tortionarul provenit din victima a ramas si a murit ca victima. Nici o clipa nu a fost altceva, în lipsa "liberului arbitru" anihilat prin tortura, el nemai fiind el. Munteanu Ion, student la medicina clujeana si el, apropiat al tragicului personaj, marturiseste într-un volum de memorii, nepublicat înca, o întâmplare, pe cât de neluata în seama, pe atât de semnificativa. S-a întâlnit cu Pop Cornel, dupa îngenuncherea acestuia, în loc de orice alta discutie -în conditiile acelea, de neimaginat- spre marea lui surpriza, acesta i-a recitat, abia stapânindu-si lacrimile, ba­lada poetului Stefan Aug. Doinas, "Mistretul cu colt de argint", "o trista spovedanie - remarca Munteanu Ion- alegoria poeziei acoperindu-o pe cea a propriei sale vieti". Din câte stia, a ales-o, nu fara spaime, doar pe aceasta. Pop Cornel, ca atâtia altii, un Print din Levant, sfâsiat de propriul sau ideal... Avea, prin urmare, perceptia exacta a starii în care se gasea. în timpul procesului, ca ultim cuvânt, si-a cerut con­damnarea la moarte. A fost condamnat la moarte si executat, împreuna cu Turcanu. Numai ca aceasta condamnare, pentru el nu a fost o pe­deapsa, a fost o eliberare, a fost, îndraznesc sa afirm, un deznodamânt fericit, o renastere a "fratelui de cruce", o biruinta â Printului. De vorbit apoi, "cei legati între ei prin tortura", iata, au vorbit. Turcanu avea obi­ceiul sa repete -citez din Virgil Ierunca, ceea ce eu însumi am auzit-:  "Daca v-am fi spus: Care dintre voi vrea sa moara?', s-ar fi gasit destui nebuni, cu educatia voastra exaltata, care ar fi raspuns: Moar­tea, numai moartea legionara, si am fi dat nastere altor Nicadori si altor Decemviri, cum au facut partidele istorice când v-au ucis. Noi facem altceva, noi facem mai bine: va ucidem moral, sa va fie scârba de voi însiva, sa nu mai puteti astepta nimic, sa nu mai puteti astepta biruinta legionara. Cine dintre voi sa doreasca? Pop Cornel? Mai poate el dori biruinta legionara? Ca sa vina legionarii din strainatate si sa-i spuna tradatorule?" Zilele au trecut, sentimentul acela de sila de sine, cât a fost, s-a risipit, s-a instalat un altul, cel al întelegerii reciproce, iar printre legionarii din strainatate nu s-a gasit nici unul care sa arunce anatema asupra tradatorilor.

Prin forta lucrurilor, genocidul biologic e ireversibil. Genocidul moral nu neaparat. Mai mult, în cazul studentilor îmi îngadui sa afirm ca a fost chiar un esec. Toti prigonitorii Miscarii Legionare l-au ur­marit, si nu au fost putini: Regele Carol al II-lea, Generalul Antonescu, comunistii, prin Turcanu, în mod declarat. Dupa nici 10 ani, col. Craciun 1-a urmarit si el, în mod prioritar. În timpul reeducarii de la Aiud, 1962-1964, nu se mai estorcau informatii, se distorsiona adevarul, se falsificau imagini, se sfarâmau caractere, se surpau respectabilitati, se perfecta acelasi genocid moral ca la Pitesti si Gherla. Ciudata obsesie, neabandonata înca, în pofida faptului ca cei vizati sunt departe de a mai constitui o primejdie pentru fortele angajate în actualele jocuri po­litice, încercarea de santajare cu publicarea de fragmente din "Cartea alba" scrisa de legionari, la Aiud, e inoperanta, pentru simplul fapt ca eventualii vizati, chiar daca ar vrea-o, nu mai au cum sa se gân­deasca la functii si scaune. În fata implacabilului timp, au învatat sa pretuiasca modestia.

În perspectiva, o anume primejdie subzista totusi. Când mar­torii nu vor mai fi, si ziua aceea nu e atât de departe, istoricii nepre­veniti s-ar putea sa considere adevarate afirmatii facute în circumstante cu totul si cu totul nefiresti. Despre figurile emblematice ale unor martiri ai rezistentei la genocidul moral ca George Mânu sau Printul Ghica, cine va mai fi sa vorbeasca? În felul acesta, "Lucrarea" ar putea fi so-cotita chiar desavârsita. Miscarea Legionara, învinsa definitiv. Numai ca, între timp, s-a-mai si scris câte ceva, preocuparea aceasta neîncetat-concertata de a lovi, greu de întelesi va trezi suspiciuni, presiunile de ocultare si manipulare a informatiilor vor mai slabi si adevarul va iesi la suprafata, ca uleiul deasupra apei, bun înteles, daca nu se va declansa întte timp, sub cine stie ce pretexte, o noua prigoana. Ma întreb totusi, împotriva cui? Poate, împotriva spectrelor, împotriva celor ce nu mai sunt, împotriva urmasilor lor, daca au urmasi, cine mai stie?

În efortul de întelegere cât- de cât a "Fenomenului Pitesti", s-a recurs si la ipoteze mai putin logice: Turcanu, calfele si ucenicii lui au fost oameni stapâniti de demoni, niste posedati. Comunizarea în sine a societatii a fost considerata, de multi legionari, proces de satanizare. Or, daca lucrurile stau asa, teza poate fi luata în seama. Eu însa nu o voi face, întrucât mi se pare ca explorarea motivatiilor sau explicatiilor ce tin de contingent nu a fost epuizata înca.

"Reeducarea", respectiv spalarea creierelor, sfarâmarea perso­nalitatii, recompunerea unei alte personalitati îa temeiul unor alte valori, cum ar fi cele ale luptei de clasa, departe de a fi fost singurul scop, cum se pretinde, a fost, mai degraba, justificarea aberanta a terorii generalizate, a terorii neîntrerupte, la nivelul subiectului (victima-bandit), la nivelul obiectului (tortionar-victima devenita tortionar), la nivelul martorului (victima sau tortionar în asteptare), în scopul obtinerii de informatii. Nu cred sa fi existat în intentia conducerii partidului, ca ini­tiator al reeducarii, recuperarea detinutilor politici, a celor condamnati la munca silnica îndeosebi. Ceea ce s-a urmarit, a fost, în mod cert, com­pleta lor anihilare, fizica si morala, prin ei însisi, nu înainte însa de a le fi smuls si ultima informatie presupus utila. Recursul la asa zisele metode pedagogice ale lui Makarenco e, oricum, discutabil. Teroarea nici chiar la Makarenco nu e un mijloc de a face educatie, e, în schimb, o metoda de guvernare specifica regimurilor nelegitime, cum a fost si cel de la noi.. Motiv pentru care ea escaladeaza gardurile de sârma ghimpata, zidurile închisorilor; forteaza intimitatea, pentru a putea fi gasita, în tara, pretutindeni.

Potrivit lui Turcanu, am mai spus-o, "reeducareair e un proces lasat la latitudinea celor vizati, demascarile, nu. "Daca nu întelegeti sa o faceti de buna voie, va vom obliga noi, pe toti, pe atbsolut toti". Amestec de adevar si minciunia, de suficienta de sine si oportunism. El stie foarte bine ca administratia penitenciarului, sf nu numai ea, e profund implicata si ca noi, detinutii, stim acest lucru. Era Constient si de faptul ca joaca un joc periculos. Resentimentele antilegionare si frustarea, pe de o parte, speranta nemarturisita:cu glas tare, reala totusi, ca va fi, în cele din urmar rasplatit pentru serviciile aduse, pe de alta; si, nu în ul­timul rând, convingerea ca are spatele asigurat (americanii nu au venit si nu vor mai veni, biruitori fiind sovieticii) îi explica, în mare masura, si orbirea si comportamentul aberant. In pofida unei inteligente, zice-se, diabolice, s-a dovedit a fi si el o victima, evident vinovata, un manipulat împreuna cu cvasitotalitatea apropiatilor lui. Procesul din 1954 si condamnarile la moarte, deloc formale, nu lasa, în aceasta privinta, loc nici celui mai neînsemnat dubiu. Manipulare, de altfel, nu e sinonimul determinarii, e doar o directionare insidioasa a propriilor impulsuri, de unde iluzia ca obiectul manipularii e subiect ce lucreaza din proprie initiativa, hranit de orgolii sau spaime, o actiune motivata deci -cum anume nu are importanta- si, ca urmare, purtatoare de responsabilitati categorice.  Turcanu a primit si a acceptat o sarcina. I s-au dat, indiscutabil, si instructiuni. I s-au dat lectii de felul cum sa schingiuiasca si ce sa faca în cazurile când victimele vor sucomba. Modul de îndeplinire, ororile si încrâncenarea de a nu lasa nimic nepângarit, nimic nestrivit de ura, de vina si dezgust, îi apartin: Un anume exces de zel, de imaginatie si supralicitare, le era caracteristic  tuturor tortionarilor. Reluarea reeducarii, dupa un deceniu, la Aiud, s-ar parea ca ma dezice. Simpla parere. Nici . col. Craciun nu urmarea reeducarea, respectiv recuperarea dusmanului, ci nimicirea lui, distrugerea lui morala, acum, din ratiuni politice, conjuncturale. Precizari importante, întrucât pun între paranteze doua din concluziile vehiculate în legatura cu "Fenomenul Pitesti": unicitatea experimentului si caracterul lui strain firii si gândirii neamului românesc. Sa fie, asadar, "Fenomenul Pitesti" un experiment unic? Si da, si nu. Ca aglomerare de mijloace violente, ca durata si intensitate a suferintei pricinuite, poate; ca proiect, nu, schema lui fiind usor dece­labila în mecanica întregului proces de guvernare comunista: îngenuncherea oamenilor prin ei însisi, respectiv prin aducerea lor în stare de disperare, prin sugerarea linei posibile iesiri conditionate, prin sugera­rea invulnerabilitatilor si, în cele din urma, prin inculcarea unui alibi justificator. Relevarea faptului mi-a fost facilitata de multimea proceselor de demascare muncitoreasca din întreprinderi, ca si din lumea literara, de cazuri de obtinere a colaborarii unor scriitori, ca Tudor Arghezi, de "mineriade", acelea din iunie, 1990, îndeosebi. Secventele cu minerii deslantuiti pe strazile Capitalei, cu molestarea bestiala a unor semeni fara aparare, luati prin surprindere, încuviintarea dement-zgomotoasa a agresiunii de pe margini, seamana prea mult cu scenele de început ale "reeducarii" ca sa ma mai pot îndoi de faptul ca se desfasurau dupa unul si acelasi scenariu, adaptat circumstantelor: Disperarea nu mai trebuia creata. Conditiile de viata si munca ale mi­nerilor -minoritatea organizata- ca ale întregului popor dealtfel -majo­ritatea neorganizata- erau de ajuns. Iesirea din tunel era si ea sugerata de asa-zisa reacordare a unor drepturi avute, în fapt de acordarea unor privilegii tovarasesti -polonicul de supliment- fapt ce obliga. Li se cere sa vina si sa se dezlantuie? Foarte bine. Legal sau nu, de vreme ce o cere Puterea, Statul, de ce si de cine sa se teama? Mai mult, pentru a nu avea nici un fel de reticenta, li se inculca si ideea ca, prin ceea ce fac, apara cuceririle Revolutiei -la care nu au participat- si propriile lor drepturi, drepturi nu privilegii. Victime prin excelenta, minerii, prin manipulare, devin calai, nu altfel decât studentii, unii dintre ei pe parcursul reeducarii.

Extinderea cazului explica, în mare masura, si sensul celei de a doua asertiuni. Supozitia ca "reeducarea" apartine ca initiativa si conceptie unei mentalitati straine, se sprijina pe date indubitabile. Generalul Pantiusa, a fost rus. Sa fi fost sovieticii straini de cele ce se petre­ceau în închisorile românesti? Ma îndoiesc. Ana Pauker, Teohari Georgescu, generalul Nicolski, colonelul Zeller, Dulgheru, Sepeanu, Koller, Capitanul Tiberiu Lazar, ca sa citez doar câtiva dintre cei implicati, au fost evrei. Dumitrescu Alexandru, directorul închisorii Pitesti, Goiciu si Gheorghiu, comandanti la Gherla, ofiterii politici Mircea Mhai, Iagaru Marin, Avadanei Constantin, Sucigan Gheorghe, gardienii Mândruta, Ciobanu, Georgescu, Dina si multi altii, au fost români. Turcanu, Popa, Martinus, Zaharia, Leonida, Livinschi s.a.m.d., deasemenea. Rek Ste­fan, a fost maghiar. Fucs si Staier, evrei. O evaluare a contributiei fie­carei grupe e posibila, dar fara o prea mare relevanta. E oare mai vinovat initiatorul decât realizatorul? S-ar putea. Nu avem însa nici dreptul, nici interesul ca, la adapostul acestui fapt, sa ne minimalizam propriile neajunsuri, propriile pacate, socotind ca procedând asa ne dovedim a fi mai buni români. Faptele sunt fapte si daca vrem cu adevarat un raspuns la întrebarea "cum a fost cu putinta?", este nece­sar sa pornim de la recunoasterea lor ca atare si, implicit, de la recu­noasterea propriilor noastre slabiciuni. Juridic vorbind, colectivitatile nu pot fi incriminate. Vinovati sunt doar insii. Insii apartin însa, prin forta lucrurilor, unor comunitati. Interdependenta individ-societate e o reali­tate de care nu se poate face abstractie. Colectivitatile nu pot culpabilizate, este adevarat. În schimb, pot fi, este necesar chiar sa fie, constientizate, pentru a nu se hrani cu iluzia ca sunt altcum si altceva decât ceea ce sunt. Si aceasta cu atât mai mult, cu cât istoria, care este si ea o instanta de judecata, cea mai severa si incoruptibila, poate, nu tine seama de principiul individualist al neincriminarii colec­tive. Istoria, ne place sau nu, judeca si condamna colectivitati.

Înca o data asadar, "Cum a fost cu putinta"? Rostita cu nedi­simulata durere de Mihai Sora, în urma mineriadei din iunie 1990, întrebarea e reluata de Gabriel Liiceanu si extrapolata în spatiu si timp. Cum au fost cu putinta Auschwitz-ul, Katin-ul, Vorkuta? Pitestiul, Gherla, Canalul si atâtea alte orori, înainte si dupa, cum au fost cu pu­tinta? Exceptia, cazul unic, iata, nu mai e câtusi de putin unic. Civilizatia camerelor de gazare si a gropilor comune, inumanitatea ei, acoperind un întreg secol, confera problemei dimensiuni filozofice. Raspunsul, prin urmare, nu poate fi nici el circumstantial, ci adecvat. Un asemenea ras­puns propune, recent, si Andre Glucksmann, cu a sa "A unsprezecea porunca". "Nimic din ceea ce este inuman sa nu ne ramâna strain"! Pâna nu demult, în spatiul nostru cultural, neoameni erau so­cotiti doar nazistii, desi, în U.R.S.S., la data când la Nurenberg avea loc procesul, numarul victimelor era considerabil mai mare decât în spatiul de influenta german, iar moartea pin înfometare, prin frig, prin extenuare fizica, prin schingiuire si glont, cu nimic mai usoara, cu nimic mai umana decât prin gazare. Nici motivatiile nu erau esential diferite. Desi cunoscuta, starea aceasta de lucruri a fost ignorata cu buna stiinta. Dreptul învingatorilor a prevalat asupra dreptului pur si simplu, de unde duplicitatea demersului nurenbergez, daca nu cumva, imoralitatea lui monstruoasa. În timp, analogia s-a impus. Chiar daca nu întru totul justificata, în cele din urma, între "zvastica" si "secera cu ciocanul" a fost pus semnul egalitatii. Istoric si moral, comunismul a fost sanctionat. Sa zicem. Nu însa si democratiile occidentale, a caror delimitare de rau si asumare de vina e departe de a se fi produs, ca si cum indiferenta, concesiile pe seama altora si târgul cu ucigasii, fie ei si biruitori, pot fi nesocotite. În treacat fie spus, nu altfel stau lucrurile cu democratia noastra interbelica, sublima, dar inexistenta. Se uita prea usor faptul ca, frauda electorala, demagogia, încalcarea flagranta a legii, subterfugiile juridice, violenta si asasinatul politic nu i-au fost straine. Recunoasterea, da. "Zeci de milioane de oameni -scrie Eugen Ionescu- au suferit groaz­nic în universul sovietic. Crima intelectualilor din Occident este de a nu fi vrut sa ia cunostinta de acest fapt". Au ocultat, altfel spus, seg­mente din întregul unei realitati, distorsionând prin aceasta datele problemei. Efectele nu s-au lasat asteptate. Raul, nu numai ca nu a fost  curmat, el s-a extins si agravat în mod monstruos, la adapostul unei discriminari profund imorale. Sute de mii de oameni, iertata fie-mi parafraza, au suferit cumplit în universul concentrationar al României. Mii, poate zeci de mii, au fost ucisi. Printre ei, e cazul sa o spunem raspicat, si multi, foarte multi legionari. O posibila vina a intelectualilor nostrii este pierderea din vedere a acestui ultim fapt, evaluarea discri­minatorie a suferintei; a martiriului, în fond, nesocotirea criteriului moral, unic, în timp, cu urmari la fel de nefaste. Asadar, "Nimic din ceea ce este inuman sa nu ne ramâna strain"! "Homo sum et humani nihil a me alienum puto". La un prim excurs, diferenta dintre sentinta lui Glucksmann si versul lui Terentius - pare a fi doar formala. Aceeasi asumare a conditiei umane, aceeasi solidarizare cu specia, în si nu dincolo de bine si de rau. Formala, dar nu si deplina. Întelegator, doar întelegator, Terentius constata, ridica din umeri, se complace în a fi ceea ce e. Glucksmann, dimpotriva, se situeaza într-un univers moral, tensionat, a unsprezecea porunca fiind o consecinta, un paradox. I se cere omului sa fie, ceea ce de faptei este, adica neom. Un nonsens, se pare, încarcat de sensuri, pentru ca a-ti asuma propria conditie, a fi constient de faptul ca esti neom (în termeni teologici, zamislit în si din pacat), a nu nesocoti raul, a-1 accepta ca realitate ce se cere depasita, e semn de omenie. Maniheismul implicit al acestei antropologii e greu de eludat. Potrivit lui, în acelasi timp, si  buna si rea, natura omului e funciar tragica, nu doar funciar rea. Nu altfel întelegea lucrurile Max Scheler,. "Tragicul ineluctabil din lume -scrie el- consta în legatura necesara dintre bine si rau, ba chiar dintre bine si rau în firea omeneasca". Omul si neomul, victima si calaul se întrepatrund, se interconditioneaza. Si s-ar putea ca în acest fapt sa rezide explicatia, nu si justificarea, a cel putin doua caracteristici de natura sa intrige, ale "reeducarii": convertirea victimelor în calai, pe de o parte, tacerea victimelor, pe de alta. Radicalizarea naturii tragice, în primul caz, întelegerea compatimitoare, în cel de-al doilea. Fara sa absolutizam însa. Ce anume simteau calaii în timp ce-si executau vic­timele, nu stiu. Ce au simtit majoritatea victimelor fata de proprii calai, în timpul schingiuirilor si, mai ales, dupa, pot presupune. Au intuit în ei victimele si ijau iertat, pe unii cel putin: Puterea de a-i si absolvi de  vina, nu au avut-o, dupa cum nu au avat nici dreptul. Iertarea, ca ur­mare a compasiunii, e un fapt nedeliberat, strict personal. Iert, în nu­mele meu, pe cel vinovat fata de mine, pentru ca nu pot face altfel, pentru ca, pur si simplu, nu sunt capabil de ura. În numele altora, în numele mortilor, în numele legii, moral, nu o pot face si, cu atât mai mult, nu o pot face juridic. Solidaritatea cu omenescul ca existenta tragica, nu numai ca nu exclude responsabilitatea, o presupune, con­ditia sine qua hon a exorcizarii inumanului fiind asumarea lui. De aici caracterul general uman al celei de a unsprezecea porunci. Dar si îngrijorarea sumbra, vazând cât de putini sunt calaii, unii înca în viata, dispusi sau capabili sa se caiasca public. Din grupul Turcanu, unul sin­gur, Martinus, s-a sinucis în timpul anchetei. Motivatia reala a gestului nu mai poate fi cunoscuta. Un tragic proces de constiinta în schimb, de umanizare as zice, se poate presupune. În descendenta raului fundamental uman, optimismul e si el o porunca. O porunca dificil de îndeplinit. E suficient de pus fata în fata situatii si întâmplari aparti­nând unor perioade istorice diferite, nu prea îndepartate în timp, pentru a realiza dificultatea.

La 10.11.1954, Tribunalul Militar pentru Unitatile M.A.I. pronunta sentinta în asa zisul proces Turcanu sau al Reeducarii. 22 de tineri sunt condamnati la moarte. Parcurgând documentele care au stat la baza sentintei în cauza, irepresibila întrebare "Cum a fost cu putinta? sau "Cum este posibil?" revine multiplicându-se.

Din P.V.I. rezulta clar ca Rek Stefan, Staier, Fucs, Zaharia Ghe., Leonida Titus, Gherman Coriolan, Bogdanescu s.a.m.d., au fost sefi de comitete de camera, ca au terorizat în grup, ca au schingiuit si ucis, unii cu propria lor mâna (cazul lui Ionica Pintilie, ucis de Zaharia Ni-colae, în camera 3 subsol, de Anul Nou 1951). Nu a fost incriminat nici unul. Schingiuirile, în cazul legionarilor, erau socotite activitate legionara. În cazul celor amintiti, în ce fel de activitate se constituiau? Prin urmare, cum a fost cu putinta?

Cum e cu putinta sa pui pe acelasi plan de vinovatie, oameni care au acceptat de buna voie rolul de tortionari, cu cei care au fost obligati, prin teroare inimaginabila, sa o faca? Pe Popa Tanu, spre exemplu, alaturi de Pop Cornel?

Cum a fost cu putinta sa condamni la moarte un om - e vorba de Cobajes Nicolae- care nu a trecut nici prin Pitesti, nici prin Gherla, pentru simplul fapt ca, în timpul unei discutii avute cu Bogdanovici, la Suceava, s-a declarat de acord cu un anume gen de reeducare, ca si cu întocmirea unui "Memoriu" adresat stapânirii?

Cum e cu putinta sa iei de bune declaratii luate sub presiune, confuze si contradictorii?

Cum e cu putinta ca ceea ce tu însuti organizezi, sa pui în
sarcina altora si sa numesti schingiuirile legionarilor, activitate legionara
desfasurata din ordin legionar?                 

Aceeasi discriminare scandaloasa, în cadrul celui de al doilea proces, sa-i zicem Sepeanu. Implicati sunt doar câtiva tapi ispasitori, dar si acestia sunt condamnati, nu pentru ceea ce au facut, ci pentru o presupusa favorizare. De procesul Patrascu-Vica Negulescu nu mai vorbesc. E limpede, procesele au fost simple formalitati lugubre, desfasurari de scenarii autoacuzatoare. Si înca un amanunt. Presedinte al completului, în procesul Turcanu, a fost general maior de justitie Petrescu Alexandru, provenit din magistratura antonesciana, când a îndeplinit functia de Director General al Penitenciarelor. E calaul care a introdus, în penitenciare, pentru legionari, doar pentru legionari, pedeapsa corporala (25 de lovituri), acelasi care a prezidat si "lucra­rile" procesului intentat lui Iuliu Maniu. Justitie? Constiinta? Demnitate umana? Sa nu mai vorbim.

În perioada 23-25 mai, 1938, în fata Tribunalului Militar al Corpului II de Armata, s-a judecat procesul Comeliu Zelea Codreanu. Presedinte de complet, Col. Mg. Dumitru Constantin. Recent (1994) Kurt W. Jreptow si Gheorghe Buzatu, publica, la Iasi sub titlul "Cor-neliu Zelea Codreanu în fata istoriei", documentele acestui proces, nu cele cuprinse în cele 20 de "Dosare", rezultat al anchetelor, ci cele ale procesului propriu zis, declaratiile inculpatului, în fata instanta, interventiile avocatilor apararii, depozitiile martorilor, rechizitoriul, sen­tinta. Comparativ, documentele acestui proces probeaza o incomparabil mai mare grija pentru salvarea aparentelor procedurale. Numai ca, sen­tinta, nesocotind evidenta si documentele, în total dispret fata de ade­var si dreptate, condamna inculpatul la 10 ani m.s., pentru crima de înalta tradare. Cum a fost cu putinta ca omul care întruchipa onoarea, patriotismul, spiritul de jertfa a unui întreg tineret, sa fie condamnat pen­tru înalta tradare? Cvasitotalitatea elitei intelectuale, militare, bisericesti si chiar politice, l-au socotit nevinovat. Justitia, nu. Cum a fost cu putinta?

În iunie 1941 se judeca procesul membrilor Guvernului Na­tional Legionar si a sefilor legionari, prezenti sau în contumacie. Sfidând cu cinism adevarul, Generalul Ion Antonescu pretinde Tribunalului condamnarea la moarte a unora, daca nu cumva a tuturor împrici­natilor, printre ei si Alexandru Ghica, Seful Sigurantei Statului, pentru crima de inalta tradare. Colonelul Pion, reprezentantul Ministerului Public, stânjenit de lipsa de probe, declara în plina sedinta: "în ce priveste acuzatia de înalta tradare îndreptata împotriva Domnului Ghica, cunoscând înaltul sau patriotism si patriotismul Miscarii Legionare, îmi este imposibil sa o sustin". Si totusi, Alexandru Ghica a fost con­damnat la 25 ani m.s., pentru crima de înalta tradare si a murit în Zar-ca, la Aiud, ca oponent la reeducarea colonelului Craciun.

Trei procese politice asadar, desfasurate în trei momente de rascruce ale istoriei noastre, marcate de una si aceeasi incontestabila infamie, de una si aceeasi sete de putere, de una si aceeasi ura setoasa de sânge, posibile, vai, datorita uneia si aceleiasi slugarnicii. Dincolo de retorica întrebarilor, aceleasi realitati, în 1938, în 1941, în 1954. Asemanarile nu sunt însa simple asemanari. Ele atesta o continuitate si o disponibilitate îngrijoratoare, pentru un rau de substanta, pentru un râu mai adânc, ce se cere recunoscut ca atare. La ce ar folosi eludarea? Sa nu fiu însa înteles gresit. Faptul ca "Fenomenul Pitesti" s-a produs în România, faptul ca protagonistii acestui fenomen, victimele îndeosebi, au fost, în mod precumpanitor, români, faptul ca s-a desfa­surat în descendenta altor asemenea fenomene sau evenimente ale is­toriei noastre contemporane, atestând o anume disponibilitate pentru rau, dar si pentru frumos si bine, faptul ca modelele straine, cele asia­tice, explicite, lipsesc, neexcluzând prin aceasta ingerintele din afara sau implicarea unor forte straine, în ce priveste elaborarea proiectului si luarea deciziilor, în sfârsit, faptul ca recunosc eu însumi, cu destula tristete, caracterul românesc al fenomenului, nu justifica, în nici un fel, considerarea lui drept expresie a specificului românesc, asa cum face dl. H. R. Patapievici într-un eseu, "Încercarile experientei", pu­blicat în revista "22", Nr. 1/5 -11 ianuarie, 1994. Nu! Orori asema­natoare, chiar daca nu si identice, s-au mai petrecut, ma gândesc la Inchizitie, la teroarea instituita de Calvin în Republica sa teocratica, se petrec înca si, probabil, se vor mai petrece pe întinsul acestui pa­mânt. Nici una nu o va echivala însa pe aceea care ne-a marcat pe noi însine. E modul de receptare al victimelor. Calaii, în schimb, vor avea mereu nostalgia unui plus de rafinament. Sufera si ei de angoasa deprecierii artei lor, în plan teoretic. Concret, demersul lor se bucura de aceeasi nedesmintita pretuire.

Sa revenim însa la dl. H. R. Patapievici. Textul domniei sale, un veritabil galimatias, adica pretios si confuz, postuleaza -caracterul specific românesc al "Fenomenului Pitesti". "Atât în spatiul mioritic,cât si în fenomenul Pitesti, ceea ce se manifesta este setea de acelasi. Abia când privim spatiul mioritic ca anticamera a fenomenului Pitesti, gravitatea chestiunii specificului national este cu adevarat pusa". Ce tre­buie sa se înteleaga prin acel "acelasi", nu stiu. Nu stiu, deasemenea, ce trebuie sa se înteleaga prin sintagma "gravitatea chestiunii spe­cificului national". E grav sa constati, pur si simplu, existenta acestui specific sau e grav sa constati ca acest dat fundamental e asa cum este, bun sau rau, si ca vrei sa-1 perpetui? Nu voi încerca acum sa
clarific obscuritatile. Ma voi multumi doar sa reiterez un adevar peste
care suntem ispititi sa trecem cu prea mare usurinta. "Fenomenul Pitesti"
e considerat, si este, o imensa si cutremuratoare oroare, o dezgusta­toare abjectie, de unde dorinta legitima a repudierii lui, de unde încer­carea de contestare a caracterului lui românesc. "Românii sunt buni,
românii sunt blânzi, sunt ospitalieri, sunt toleranti" ni se repeta cu
ostentatie, ca si cum noi nu am fi în masura sa ne cunoastem asa
cum suntem. "În nici un caz românii nu ar fi putut concepe ei ree­ducarea", în consecinta, fata de victime trebuie sa se manifeste o înte­legere compatimitoare: "întrucât noi nu am trecut prin ee au trecut ei, nu
avem caderea morala sa-i judecam". De acord. Mi se pare totusi ciudat
faptul ca ne declinam întelegerea, dar nu remarcam reversul medaliei
celor întâmplate, adica dimensiunea eroica. Nu spun vorbe mari, dar
faptul ca un numar atât de mare de studenti, initial, s-au opus reeducarii,
asumându-si riscurile, e o dovada de eroism. Cât de simplu ar fi fost,
daca ar fi acceptat-o cu totii! Nu ar mai fi fost nevoie de suplicii.
Fenomenul nu s-ar mai fi produs. Amploarea supliciilor, amploarea si
intensitatea ororii, atesta masura rezistentei noastre, eroismul ce tre­buia rapus. Si daca, în cele din urma, a si fost rapus, nu înseamna ca
el, eroismul, si implicit, eroii nu au fost. Eroismul învinsilor nu e cu
nimic mai prejos decât al învingatorilor. E doar mai tragic- întoarce­
rea din Cruciada, pe cai betegi, cu scuturi sparte, cu suflete sfâsiate
pâna în adânc, dincolo de serpuirea jalnica, îsi are maretia ei, maretia tuturor tragediilor. Or, în mod incontestabil, "reeducarea"a fost o mare tragedie. În consecinta, sa nu ramânem pururea cantonati doar în abjectie si în complexele ce, inevitabil, decurg din ea. Sa ne asumam, cu toata onestitatea, si eroismul. "Reeducarea", incalificabilul "Feno­men Pitesti", nu a fost numai oroare, a fost si eroism. Asa ca, daca cineva, asemeni domnului H.R.Patapievici, din cine stie ce imbolduri nemarturisite, nu va avea liniste pâna ce nu va dovedi ca acest feno­men a fost specific românesc; e liber sa o faca, dar si obligat, moral, sa releve, alaturi de lasitate - daca cedarea la tortura poare fi numita lasitate - curajul, alaturi de abjectie, maretia discreta, multa, putina, câta a fost  "FENOMENUL PITESTI -scrie Virgil Ierunca- nu a fost un fenomen tipic legionar. Nu legionarii au fost cei care s-au gospodarit si exterminat între ei. Pitestiul, în anul 1949, era o închisoare rezervata tine­retului, mai precis studentilor care nu-si trecusera înca examenul de licenta. Dintre ei, o buna parte erau legionari, restul apartinând tuturor formalilor politice". Precizarea, de o remarcabila buna credinta, s-a  vrut o punere la punct, un raspuns dat versiunii oficiale, ca si a acelora oficioase, cum ar fi cea proferata, cu rea credinta, de Ion Lacranjan, în romanul "Caloianul". Este adevarat, "Fenomenul Pitesti" nu a fost un fenomen tipic legionar, întrucât nici calaii, nici victimele, nu au fost în exclusivitate legionari. În expresie matematica, absoluta, si într-o parte si în cealalta, legionarii au fost cei mai numerosi. În expresie re­lativa, lucrurile stau altfel. Nu toti legionarii au devenit calai. Studentii evrei, socialisti si comunisti, în schimb, toti si fara constrângere. Expli­catia e cât se poate de simpla, întreaga actiune era îndreptata împo­triva legionarilor. Ei erau cei vizati. Ei erau chintesenta raului social, dusmanul numarul 1. Disponibilitatea coalizarii cu Turcanu, respectiv cu Puterea, împotriva legionarilor, prin urmare, pare sa tina de firesc. Se continua o stare de lucruri mai veche. Nici penau calai, nici pentru victime nu existau dubii în aceasta privinta. Faptul ca prin "demascari" si "reeducare" au fost trecuti si nelegionari, la Gherla si Canal îndeo­sebi, nu schimba cu nimic datele problemei, mai ales ca, în vederile Securitatii, a fi legionar nu înseamna, neaparat, a apartine Miscarii Legionare, ci a fi DUSMANUL regimului comunist, cel mai decis, cel mai înversunat

Înca o data, asadar, pentru ce vizati, cu precadere, au fost legionarii?

Un prim raspunsa si fost dat: "Pentru ca Miscarea Legionara s-a nascut si si-a justificat existenta, în viata acestui neam, nu doar ca reactie anticomunista, ci si ca destin. Dintru început, aceasta i-a fost menirea. Anticomunismul tuturor celorlalti detinuti politici a fost, mai mult sau mai putin, conjunctura! Spun aceasta fara a minimaliza aportul nelegionarilor la lupta de rezistenta anticomunista, lupta care a fost, mai putin a oamenilor politici, si mai mult a românilor de rând. Antico­munismul Miscarii Legionare a fost funciar, i-a fost însasi ratiunea de a fi. Materialisti si atei, comunistii nu cred, sau pretind ca nu cred, în destin. Existenta Miscarii Legionare parea sa-i dezica. Si nu au ezitat sa o considere ca atare, adica, în mod indirect, sa-i recunoasca dimen­siunea metafizica, calificând-o, din motive ideologice, drept "fanatica". Asa se si explica de ce obsesia Uciderii morale a Miscarii Legionare a fost constanta. Reeducarea întreprinsa de colonelul Craciun, la Aiud, asa se explica. Plecând de.la doctrina, respectiv sub-pretextul noci­vitatii acesteia, e de presupus, apoi, implicarea unor forte si din afara tarii: Uniunea Sovietica, pe de o parte, Occidentul, cu organizatiile masonice si evreiesti, pe de alta. De buna seama, dovada materiala, indubitabila, a acestei implicari eu nu o pot face, motiv pentru care nu acuz explicit, o pot presupune doar, în temeiul atitudinii manifestate, dealungul timpului, nu doar fata de "Fenomenul Pitesti" ca atare, cât fata de Miscarea Legionara, ca realitate istorica. Pentru U.R.S.S., religiozitatea si nationalismul Miscarii Legionare, intransigenta ei în problema integritatii si independentei nationale, nu avea cum sa nu irite: era atee, Basarabia era încorporata Uniunii, tara întreaga, practic, era ocupata. în Securitate, Pantiusa si Nicolschi -cetateni sovietici- erau factotum. Implicarea lor în actiunea de "reeducare" e mai mult decât dovedita. Prin ei, N.K. V.D.-ul sa nu fi avut nici un cuvânt? Gândind, în perspectiva, expansiunea înspre Polonia, au conceput si realizat K atinui. Pitestiul poate fi, foarte bine, gândit ca actiune vizând o extindere asemanatoare peste o buna parte a pamântului românesc. In ce pri­veste Occidentul, lucrurile se cer nuantate.-în Occident au putut sa apara carti referitoare la subiect. Radio Europa Libera 1-a facut public. în procesul de instrumentare-mediatizare a razboiului rece, difuzarea, de catre Virgil Ierunca, a largi fragmente din lucrarea amintita mai la în­ceput, si-o fi avut un rost, benefic, oricum, si pentru noi, românii. Ul­terior, atitudinea antinationala si antilegionara s-a radicalizat, devenind amenintatoare prin exces si imoralitate. În 1975, în conditii dificile pri­vind documentarea, despre "Fenomenul Pitesti" s-a putut vorbi. în 1995, când posibilitatea documentarii e cât de cât alta, a disparut, în mod .surprinzator, interesul, nu doar fata de crimele savârsite împotriva Mis­carii Legionare, la Pitesti si Gherla, ci si fata de crimele împotriva uma­nitatii în-general, savârsite în Est. Explicatii se vor gasi desigur. Interesul Comunitatii Internationale Evreiesti de a nu fi adusi în instantele opi­niei publice, criminali proveniti din rândul conationalilor lor, s-ar putea sa fie printre ele. Germania si-a anatemizat vinovatii pentru atari crime inprescriptibile. Într-o anumita masura, au facut-o si sovieticii, asumându-si Katin-ul. Americanii, englezii, evreii, nu, si nu pentru ca nu ar avea si ei criminalii lor, ci pentru ca nu au dorit-o, nu o doresc si au posibilitatea, ca învingatori, sa se opuna.

De buna seama, întrebarea comporta si alte raspunsuri po­sibile: ponderea legionarilor, în închisori, a fost, de departe, cea mai mare; Miscarea Legionara a fost singura organizatie anticomunista cu structuri organizatorice pe întreg teritoriul national, în toate straturile societatii, disciplinata, activa, motivata ideologic; în rândurile ei puteau fi gasite mari personalitati culturale; viitorul îi era asigurat de un corp masiv de tineri, elevi si studenti,,cu totul si cu totul remarcabili; com­portarea lor demna în lagare si închisori, nu e nici ea de neglijat; grupul de peste hotare, cu toate ca dizidenta, reala sau pusa Ia cale, nu a lipsit, era si el activ. Modul de receptare a pericolului legionar de catre Puterea Comunista, prin urmare, nu a fost întâmplator, dupa cum nu a fost întâmplator nimic din cele câte li s:au întâmplat legionarilor. Proiectul anihilarii, prin reeducare, a fost gândit în perspectiva. Vizat, prin legionari, a fost, în ultima instanta, viitorul neamului acestuia, aflat în calea tuturor rautatilor. Numarul jertfelor si suferinta au fost de neimaginat, mari si cutremuratoare. Au fost pe masura a ceea ce Miscarea Legionara însasi a fost. E concluzia ce se cere retinuta.

In cursul anului 1995, Premierul României, Nicolae Vacaroiu, întreprinde o vizita oficiala la Paris. Din suita face parte, în calitate de ziarist si poetul Grigore Vieru. Revenit în tara, acesta publica, într-una din revistele bucurestene, impresii de calatorie, relatând, printre altele, si despre o vizita facuta, într-una din dupaamieze, unui grup de "români inimosi", în casa domnului George Danescu Piscoci, vizita în cursul ca­reia s-a degustat, s-a cântat, s-au recitat poezii, s-au purtat discutii antimonarhice. Preluând informatia, anosta în fond, domnul Mircea Iorgulescu, la Radio Europa Libera, se deslantuie, la început ironic, apoi insidios, acuzator în cele din urma: "Spune improvizatul reporter si recentul academician ca au purtat discutii antimonarhice. Uita, în schimb, sa spuna ca romanul inimos Piscoci e un legionar notoriu, care are o librarie într-unui din cartierele Parisului, profilata pe literatura legio-nar-nationalista..." (citat din memorie). Ascultând, am simtit în lungul sirei spinarii un fior rece. Ochii apoi mi s-au închis si am vazut sau
revazut scene de care as fi vrut sa nu-mi mai aduc aminte: Sa zicem,
camera 4 spital. În prezidiu, Turcanu si ai lui. Stând pe priciuri, banditii aflati în diferite stadii de dezumanizare. La mijloc, palid, înspaimântat, Victima serii, acum el, poetul basarabean, Vieru, de care nu ma leaga nimic, îsi face autodemascarea, se flageleaza, vorbind încet, incoerent, pierdut. Deodata, de undeva, din gloata, cineva în chip de Mircea Iorgulescu, se agita, sare de pe prici, se ridica în vârful picioa­relor, ridica si o mâna, si doua degete, ca la scoala, se opinteste si striga: "Minte, domnule Turcanu, minte! A ramas bandit! S-a ferit sa spuna ca Danescu Piscoci, Danescu acela era legionar!" ,Un moment, tacerea generala sufoca, aduce a lipsa de aer. Urmeaza apoi traznetul: "Asa e, banditule? Îti acoperi camarazii? Mars în pozitie!" ceea ce însemna reluarea întregului ciclu al torturilor cunoscute. Am fost martor -mi s-a întâmplat si mie- la multe asemenea scene. Si iata, dupa cinci decenii aproape, redescopar DELATIUNEA si DELATORUL ORIGINAR; delatorul nascut, nu facut, delatorul de serviciu, pe cel ce nu are nici macar spuza spaimei, delatorul cu simbrie si, pe deasupra, si mincinos, întrucât domnul George Danescu Piscoci nu a fost membru al Miscarii-Legionare. Simpatizant, poate.

Nu e singura întâmplare de acest fel, pe care o cunosc sau la care mi-a fost dat sa particip. Mai anul trecut, cu prilejul unui sim­pozion organizat la Oradea, de redactia revistei "Familia", ceva ase­manator ca semnificatie, mi s-a întâmplat chiar mie. Protagonisti, de data aceasta, o romanciera, redactor sef al unei reviste cu iz politic si un romancier. Aceeasi maniera de punere la zid. Despre mineriade, nu mai vorbesc deocamdata. Oricum, revolutia din decembrie 1989 nu a curmat acea realitate obscura, fara determinari sesizabile, din care s-a nascut si se naste mereu. OROAREA.

E adevarat, acuzarea unei continuitati a "fenomenului ree­ducarii"  pare hazardata.  Hazardata, daca se au în vedere doar circumstantele si modalitatile de fiintare. Nu însa daca ne referim la principalul scop urmarit, inculcarea sentimentului de vinovatie: vina de a fi fost legionar, adica ticalos, pervers, ucigas, mai ales ucigas, produs al unei "crime originare". Ei bine, în pofida unor eventuale declaratii   smulse, se stie bine cum, nici Turcanu, nici colonelul Craciun, nu au reusit o atare performanta, la nivelul constiintei. Au instrumentat tragedii, sub povara muntilor de suferinta si orori, au strivit consti­inte, au mutilat trupuri si suflete, dar nu au reusit sa convinga pe vreu­nui dintre cei vizati - si vizati au fost mii- ca mobilul luptei lor a fost altul decât cel care a fost: credinta în Dumnezeu, iubirea de neam si de tara, compasiunea pentru cel obidit, admiratia fata de exemplul de viata, de lupta si jertfa al înaintasilor.

Azi nu mai suntem violentati fizic, nu suntem pusi în lanturi, târâti prin tribunale, aruncati îndaratul zabrelelor. Subzista doar amenintarile, atmosfera de dinaintea furtunii, cultivata cu insistenta. Subzista violentarea informationala, insinuarile, etichetarile, minciuna, calomnia, ramase aceleasi, exercitate, vai, si din partea cui nu te astepti. Sunt resuscitate spaimele, spaimele si vina, în temeiul unei logici apa­rent corecte. De vreme ce Miscarea Legionara e expresia istorica a unui "fenomen originar", a unei "crime originare", cum clameaza, de la înaltimea prestigiului sau, domnul Gabriel Liiceanu, vina nu poate sa fie decât eterna. Vinovati înainte chiar de a ne fi nascut. Vinovati! Vinovati! Vinovati! Arhivele totalitarismului, revistele "22", Dilema, România Literara, posturile nationale de radio si televiziune, mijloacele mass-media straine -si lista pare fara de sfârsit- denigreaza, denigreaza, denigreaza. Se perpetueaza astfel un genocid moral, asemanator celui de la Pitesti, Gherla si Aiud, ce se vrea fara sfârsit. Ce nu au reusit par­tidele politice interbelice, ce nu a reusit Carol al II-lea si camarila lui, ce nu au reusit Maresalul Ion Antonescu si, mai apoi, comunistii, vreme de sapte decenii, spera sa reuseasca continuatorii lor actuali. Se straduiesc, oricum. Pentru noi nu exista alternativa. Suntem vinovati si, în consecinta, condamnati, în eternitate, pentru credinta   în Dumnezeu,  pentru iubirea de neam si de tara, pentru cutezanta sau crima de a fi încercat, oameni fiind, sa devenim mai  mult decât oameni.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com