E onest sa recunoastem ca o cercetare teoretica sa­vanta a fenomenului - lucrare temerara - ne depaseste, iar cei care nu l-au cunoscut pe propria piele, oricît de mari analisti ar fi, risca mereu, cum s-a vazut, sa divagheze.

Experimentul Pitesti a fost aproape unic în lume si tine de istoria tragica a românilor în ultima jumatate de veac. A fost unic prin metodele de constrîngere (violenta maxima, martiriu, tortura neîntrerupta) care au dus la transformarea oamenilor în monstri (procesul tragic al uciderii personalitatii si al mutilarii sufletesti cînd unele victime ajung calai). Fenomenul ramîne uluitor si inexpli­cabil, ca o ecuatie foarte abstracta, nu numai pentru restul detinutilor politici, dar la drept vorbind chiar si pentru victime.

Daca "somnul ratiunii naste monstri", ce altceva ar putea sa produca utopiile? Daca ideea reeducarii de­lincventilor prin ei însisi, sustinuta de sovieticul Makarenco, ramîne o vorba în vînt pentru "reeducatii" de la Pitesti, stranie apare asemanarea cu metodele chinezesti, aplicate în aceesi perioada cu "demascarile" de la Pitesti. Ramîne o enigma cine a nascocit reteta, dar, se stie, cultivarea monstruosului, a tenebrelor si a desconsiderarii omului apartin spiritualitatii asiatice. Reteta a fost aplicata la noi cu supradoze extranocive de catre creierele diabolice ale unor indivizi, în majoritate alogeni, calificati la Moscova si co­cotati în fruntea Securitatii române de atunci.

Ei si-au gasit si instrumentul dorit în persoana lui Eugen Turcanu, pe care apoi l-au sacrificat, fara scrupule. Permanenta maniera comunista de a rezolva problemele mai delicate prin dispozitii verbale si cu mîna altora, deci fara urme concrete privind initiatorii si-a spus si aici cuvîntul. Turcanu recunoaste însa în declaratiile sale ca a avut "legaturi confidentiale" cu superiori din M.A.I., ca inspec­torul Nemes, colonelul Sepeanu si altii. Nemes Iosif con­dusese serviciul inspectii al M.A.I. cînd au început vio­lentele la Pitesti, iar în perioada mai 1950-mail951 serviciul a fost preluat de la Nemes de catre colonelul Sepeanu Theodor. Superiorul lui Sepeanu, adjunctul M.A.I., Pintilie Gheorghe, a cunoscut si aprobat demascarile, dînd chiar indicatia "sa nu se aleaga metodele, ci numai scopul sa fie realizat". E fara îndoiala ca actiunea a fost aprobata la cel mai înalt nivel, în CC. al P.M.R., dar secretul originar tre­buia pastrat si asa cred ca trebuie înteleasa si "sinuciderea" de prin 1952, într-un cimitir, a colonelului Czeller, care dirija toate miscarile detinutilor din închisori, dar si "condamnarea" lui Dulgheru, poate si îndepartarea mai tîr-zie a lui Nicolski.

De altfel, la sedinta Biroului Politic al CC. al P.M.R. din 3-5 si 12 apr. 1956, Miron Constantinescu arata limpede ca a aflat de la Gheorghe Gheorghiu-Dej despre faptul ca acesta stia de "schingiuirile care au avut loc în închisori" în anii 1950-1952. "Conducerea Ministerului de Interne a avut legatura (în Biroul Politic - n.n.) pe tov. Gheorghiu-Dej". "Tov. Gheorghiu-Dej nu a atras colectivul Biroului Politic în controlul activitatii Ministerului Afacerilor Interne. Aproape toti ministrii au fost chemati pe rînd la raport la Biroul Politic (...), dar nu-mi amintesc ca vreodata sa se fi analizat în Biroul Politic activitatea generala a Ministerului de Interne". "Nu are nici un rost sa ascundem lucrurile, pentru ca cu timpul ele tot apar". Înseamna, concluzionam noi, ori ca Dej (si compania) recunostea în Securitatea condusa de Pantiusa Bodnarenco, alias Pintilie, un organ decizional independent în fond de partid si procuratura (cam cum a si fost în acei «ani), sub­ordonat mai degraba KGB-ului, ori ca a fost de acord cu schingiuirile, ori si una si alta.

Tot scenariul a fost minutios elaborat de sus, înca din vara anului 1948 cînd a fost hotarît Pitestiul ca închi­soare de executare a pedepsei pentru studenti. Asa cum s-a mai remarcat, penitenciarul acesta a fost ales, pentru sinis­trul experiment, fiind asezat în afara orasului, de unde nici un tipat nu s-ar fi putut auzi în exterior.

În esenta, cum se desfasurau "demascarile"? Un grup de novici era introdus într-o camera, unde gaseau alti studenti, care îi primeau camaradereste si... îi trageau, mai mult sau mai putin, de limba. Dupa o zi sau mai multe zile, la un semnal al lui Turcanu sau al unuia dintre adjunctii sai, cei care le aratasera prietenie noilor veniti, adepti ai re­educarii de la Suceava dar si foste victime din serii ante­rioare, sareau pur si simplu asupra celor care le acordasera pîna atunci încredere. Erau dotati de administratie cu bete, ciomege, curele etc. (dar si cu calimari, condeie, hîrtie).

Socul era produs de surpriza inimaginabila si victimele ramîneau psihologic blocate. Era deci o actiune violenta si organizata, declansata tot de detinuti, printre care prieteni de încredere si fosti sefi. Acestia ascultau acum orbeste de Turcanu si discipolii sai. Se proceda la o izolare completa a fiecaruia, ziua si noaptea. Urmau bataile la pielea goala, în­tins pe masa sau alergînd în jurul camerei. Cine îsi începea "demascarea", dînd în scris date si nume nedeclarate la ancheta oficiala, ca stimulent, era lasat sa stea la orizontala, ca sa-si poata aminti "mai bine" de alte lucruri ascunse. Pentru fiecare devenea clar ca totul se face cu încuviintarea sau chiar din ordinul conducerii, de vreme ce toti gardienii dispareau sau se distrau privind prin gaurile din vopseaua de la geamul usii. Adesea se delectau si ofiterul politic si di­rectorul. Asistai astfel zi si noapte la schingiuirea fiecaruia, ceea ce psihologic e într-un fel mai greu de suportat decît propria ta bataie, asteptînd bineînteles sa-ti vina si tie din nou rîndul.

Era de-ajuns sa-ti dea fiecare numai cîte un pumn! La Siguranta aveai un singur anchetator, maximum doi. Te puteau plesni din cel mult doua parti. Dar sa sara 20-30 de oameni dintr-o data pe tine!... Si cine? Tocmai camarazii tai de suferinta si de idei, care n-o faceau pentru ca asta le era meseria si trebuia sa le mearga salariul, ci o faceau cu osîrdie, ca sa-1 convinga pe Turcanu si sa se convinga unul pe altul ca o fac cu ura, din convingere, cu hotarîrea de "a termina cu trecutul".

Si, cum s-a spus, la anchetele politienesti, dupa bataie, te trimiteau în celula, unde ceilalti te mai re­confortau.

Spaima care îi facea sa declare aparea nu numai pentru ca bataile se desfasurau în fata ochilor tai. Nu numai pentru ca fiecare se gîndea ca un prieten ar fi putut declara înaintea ta o anumita chestiune despre tine si atunci Turcanu te stîlcea mai întîi în bataie, pe motivul ca ai vrut sa ascunzi, si erai condamnat sa reiei demascarea de la capat. Dar spaima crestea poate, mai ales, pentru alt motiv: într-o ancheta obisnuita a Securitatii, daca ai rezistat, reusind sa treci sub tacere anumite lucruri timp de o saptamîna, timp de o luna - asa ramînea, iar tu ai scapat, caci ancheta nu dureaza mai mult. Or, aici, era limpede ca starea aceasta, torturile se vor mentine nu luni de zile ci ani în sir, pîna-si termina fiecare pedeapsa, dar mai ales pîna cînd fiecare spune tot ce are ascuns. Calculul acesta si nervii care nu le puteau rezista la infinit îi facea pîna la urma pe toti sa cedeze.

Se luau de asemenea toate masurile ca sa nu te poti sinucide si orice gest care contravenea regimului strict, fixat de tortionari, trebuia demascat de vecini, iar daca n-o faceau erau zdrobiti în batai si acestia.

În camera se creau diverse categorii si fiecare cate­gorie avea regimul ei special. Cei în care Turcanu n-avea nici un fel de încredere, chiar daca mai declarasera si ei cîte ceva, chiar daca nu erau batuti prea des, ca sa nu se deprinda cu bataia, erau în schimb chinuiti în fel si chip si izolati, ca niste ciumati, de rest. Dar nici la extrema cealalta situatia nu era prea grozava, caci atmosfera era de suspiciune perma­nenta si generala, iar Turcanu n-avea încredere deplina nici în cei mai apropiati si mai zelosi "colaboratori", pe care, datorita noilor informatii, se întîmpla sa-i demaste iarasi si sa-i ia din nou la bataie. Dupa cum, cu siguranta, nici se-curistii locali nu aveau încredere deplina în Turcanu, dupa cum nici altii, mai de sus, nu aveau încredere în acestia si asa mai departe... pîna la Dej si pîna la Stalin. Un imperiu al suspiciunii, al delatorilor, al urii!

Daca cineva raporta, administratia nu lua nici o masura, în schimb respectivul era torturat groaznic pentru ca a îndraznit sa raporteze. Pentru asigurarea conspirativitatii, toti erau amenintati cu moartea daca vor spune cuiva, fie si în viitor, ce li s-a întîmplat.

Tot timpul se actiona nu numai în camera 4-spital, ci în mai multe locuri, concomitent, de catre adjunctii lui Turcanu, care îi raportau totul. Iar sanitarul Cioltan lucra mîna în mîna cu ei.

Dupa ce criterii si în ce ordine îsi alcatuia Turcanu "seriile"? Unii memorialisti sustin ca cei mai "grei" au fost "trecuti" prin demascari în primele serii, altii, dimpotriva, ca au fost lasati pentru ultimele. Nici una din afirmatii nu co­respunde de fapt realitatii. Cert este ca a fost necesar, pentru Turcanu, sa forteze de la început, pentru influenta ulterioara asupra fostilor subalterni, darîmarea fizica si morala a unor sefi influenti ca Oprisan Costache, Patrâscanu Nuti, Pop Cornel, Bogdanovici Alexandru, Balaniscu Chiriaca etc. Cu ultimii doi n-a mai apucat sa finalizeze actiunea, ei au murit în timpul "demascarilor". Cîteva lucruri sînt sigure si logice: trebuiau sa-si faca demascarea, în primul rînd, cei cu con­damnari mai mici (mai ales din sectiile corectional, lagaristi, frontieristi) pentru a putea fi trimisi la Canal. Acesta e, cre­dem, motivul principal pentru care majoritatea celor de la munca silnica si temnita grea a fost lasata la urma; însa bineînteles ca si pentru acumularea de experienta a tortio­narilor si perfectionarea metodelor. Dar seriile nu puteau si nu trebuiau sa fie omogene. Pentru reusita fiecarei actiuni, o serie" trebuia sa cuprinda studenti de toate "calibrele", ca rezistenta si ca prestigiu. în plus, era inclus de urgenta cel implicat în chestiuni mai grave, despre care "vorbise" cineva dintr-o serie anterioara (cum s-a întîmplat cu Nita Cornel). De asemenea, loturile sosite de curînd au fost imediat introduse în demascari, (cazul timisorenilor si clujenilor, în decembrie 1949 etc).

Evolutia fenomenului înregistreaza o îmbogatire treptata a mijloacelor de tortura, explicabila prin amplifi­carea starii de alienare a tortionarilor, a sadismului lor, dar si prin încercarea de a diminua procentul de cazuri mortale, care puteau crea probleme autoritatilor.

Mutatis mutandis, Turcanu îsi dadea aerele unui personaj istoric si ale unui fel de strateg "militar" si politic. Asa cum bolsevismul visase la "revolutia mondiala", el si cei care-1 dirijau planuisera extinderea actiunii de la Pitesti în toate penitenciarele. Dar, neputîndu-se pastra secretul actiunii si al mijloacelor, lucrurile rasuflînd si dincolo de granitele tarii, conducerea Ministerului de Interne a trebuit sa ia masuri. în vara lui 1951, Turcanu era deja preocupat, teoretic, de diminuarea schingiuirilor fizice si a cazurilor mortale si de inventarea altor mijloace ("diversiunea"), intensificînd metoda socurilor psihologice, care grabea si procesul "demascarilor".

Dar, prin octombrie-noiembrie 1951, dupa ce toti studentii ramasi la Pitesti, în frunte cu Turcanu, sînt tran­sferati, cum se stie, la Gherla (probabil pentru ca sa dispara orice urma a Pitestiului ca centru de "reeducare", în even­tualitatea unei descinderi din partea unor organisme inter­nationale), se înregistreaza o reînviere a terorii si se batea adesea, cum s-a spus, numai de dragul de a bate. "Ma, eu va omor pe toti si nimeni nu-mi face nimic!", ameninta el acum, dînd de fapt în vileag, daca mai era nevoie, ca lucru­rile erau dirijate foarte de sus. Acum si nu numai acum, noaptea, Turcanu visa urît, avea cosmaruri si urla prin somn. Odata, treaz fiind, spuse chiar celor din jur, divulgîndu-si involuntar temeri launtrice: "Orice ar fi, înapoi nu mai putem da..." Nu erau desigur mustrari de constiinta, ci con­secinta unor discutii din cadrul Ministerului de Interne (poate chiar al CC), de care el nu era total strain si care-1 contrariau, pentru ca se contura si posibilitatea sacrifi­carii sale.

Astfel, dupa o perioada de crestere în intensitate a violentelor si de extindere a fenomenului si în alte închisori prin "export" de tortionari de la Pitesti, urmeaza una de descrestere, pentru ca în toamna lui 1951 sa se intensifice teroarea, dar numai la Gherla. Mai concret, în intervalul noiembrie 1949 - aprilie 1950: teroare; aprilie - decembrie 1950: o relativa acalmie; decembrie 1950 - februarie 1951: teroare; februarie - mai 1951: un descrescendo al de­mascarilor; mai - septembrie 1951: pauza; septembrie -decembrie 1951: teroare intensa.

Faptul ca în cursul anilor 1950 - 1951 dispozitiile de la minister sînt cînd sa se bata, cînd sa înceteze bataile, cînd iar sa înceapa, dovedeste totusi contradictiile care existau în minister (poate si în CC.) privitoare la "demascari".

Dar perioadele de acalmie nu reprezentau numai stopari temporare ordonate de sus, ci constituiau si un interval necesar pentru culegerea de informatii despre cei care urmau sa intre în "demascari". Acestia erau acum antrenati în manifestari legionare de catre agentii lui Turcanu (chiar si în cazurile cînd nu fusesera legionari), pentru ca, odata începute demascarile, sa nu mai poata nega, sa primeasca de la început socul care-i va prabusi.

Paradoxal e ca, în timp ce în septembrie 1951, de la Peninsula (Canal) unii tortionari sînt transferati discipli­nar la Aiud (Bogdanescu Ion, Sobolevschi Maximilian, Prisacaru Adrian), iar altii sînt dusi la Jilava pentru ancheta în legatura cu demascarile de la Pitesti si Gherla (Grama Octavian, Gherman Corolian, Sofrone Constantin, Cojocaru Ion, Laitin Danila, apoi Voin Ion, Cerbu Ion, Popovici Cornel) - în aceeasi perioada (septembrie - decembrie 1951), prin transferarea si a lui Turcanu cu ai lui de la Pitesti la Gherla, creste teroarea la Gherla. Acum apar aici, botezate asa de catre victime, Camera mortii, Camera nebu­nilor, Camera chinezeasca. Cresterea terorii se explica, ce-i drept, si prin rivalitatea Turcanu Eugen - Popa Alexandru, ei întrecîndu-se sa faca demonstratii de fidelitate regimului. Dar de ce au fost lasati sa continue, de vreme ce începuse deja anchetarea? înseamna ca nu era "copt" procesul, cei din minister voiau sa se mai acumuleze faradelegi, sa apara mai multe crime, ca sa-i poata condamna pe mai multi la moarte. Asa cum s-a mai spus, vinovatii reali de cele întîmplate la Pitesti si în alte locuri de detentie sînt, în primul rînd, cei din conducerea Securitatii care au initiat "de­mascarile" si, în al doilea rînd, cei care au constituit primele unelte, fara sa primeasca o palma. Dar în nici un caz nu-i putem pune alaturi pe cei care, torturati, au devenit ei însisi tortionari, ca de pilda Aligo Popescu, un om de o mare puritate morala în libertate, devenit un robot, înnebunit de spaime, sau Cornel Pop, care a rezistat unor torturi incre­dibile, pîna la un punct, cînd s-a prabusit brusc. Si altii ca ei, ajunsi în fata plutonului de executie.

Pentru a circumscrie vina lui Turcanu, ne întrebam, uneori, daca nu era el, Securitatea n-ar fi gasit oare un alt student care sa faca la Pitesti ce a facut el? în principiu, ar fi gasit. Personal însa consider ca nu s-ar mai fi descoperit un al doilea care sa faca ce a facut Turcanu, pentru ca el a fost . un caz unic, fenomenal, de patologie mintala si de aici si gradul sau de culpabilitate. S-ar putea obiecta: dar Popa Alexandru, Livinschi Mihai, Puscasu Vasile si ceilalti coechipieri, cum au actionat, la Gherla, fara Turcanu, ori Bogdanescu Ion si acolitii sai la Canal? Cred ca acestia, ca si ceilalti "adjuncti", odata miscat tavalugul din loc, au con­tinuat violenta în virtutea alienarii si a fricii, a opor­tunismului (avantaje pentru prezentul de atunci si mai ales iluzii pentru viitor) si a impulsului initial pentru terorizare, imprimat de Turcanu. Fara Turcanu, ei n-ar fi procedat, îmi închipui, chiar asa cum au procedat. Mai mult, socot, ca si Octavian Tomuta, ca "fara tenacitatea diabolica a lui Turcanu, care era sa fie linsat în doua rînduri, totul s-ar fi prabusit".

Gradul de implicare a fiecaruia a depins de o serie întreaga de factori: mai întîi, conditiile diferite, norocoase sau nenorocoase, oferite de... soarta. De exemplu, unii n-au stat mult timp într-un loc, altii au trebuit sa fie internati de urgenta, altora nu li s-a cerut sa traga macar o palma în ceilalti, dar, daca ar fi fost obligati, ar fi facut-o. Implicarea a mai depins si de vulnerabilitatea psiho-somatica, de rezis­tenta interioara, îmbinata însa cu diplomatia (abilitatea) si flexibilitatea fiecaruia; de impresia de sinceritate pe care o asigura (prin demascari si participare); de interesul sau dezinteresul (cazul "gugusticilor") pe care ti-1 purta Turcanu sau, respectiv, adjunctul sau, si asta mai cu seama în functie de culoarea politica, legionarii fiind în prim plan (ca di­rectiva primita, dar si din cauza majoritatii si rezistentei lor, iar Turcanu avînd acum posibilitatea sa se razbune pentru distrugerea carierei sale politice); de functia avuta, pentru a putea influenta asupra celorlalti; de disponibilitatea de a participa "activ" la actiunile violente (aici s-au remarcat mai ales cei care dispuneau de forta fizica) sau macar de a nu crea probleme; de siretenia cu care te puteai cîteodata stre­cura printre evenimente; de bagajul de date nedeclarate la ancheta dinainte de condamnare si de gravitatea lor; de gradul de oportunism, deci de gradul de labilitate a carac­terului; de intransigenta rezistentei la teroare, care adesea sfîrsea brusc, spectaculos, prin cedarea totala (cazul tipic al lui Pop Cornel); de firea mai fricoasa sau mai curajoasa a fiecaruia în fata agresiunii fizice în genere; de obisnuinta sau neobisnuinta cu bataia; de instinctul puterii si cel de conservare; de sadism; de protectia de care totusi au mai putut beneficia cîtiva din partea unuia sau altuia din comitetul de camera (mai ales unde lipsea Turcanu) etc, etc. Oricum, în aceasta arena a nebuniei colective, care a fost Pitestiul, fiecare a fost proiectat pe o anumita treapta a infernului dantesc. în jos, se putea lesne aluneca, invers, era mult mai greu de evoluat.

Pe frontispiciul închisorii Pitesti era scris: "Pentru dusmanii poporului nu exista nici mila, nici îndurare".

Pitestiul a fost o insula a terorii absolute. Supliciile "reeducatorilor" erau infernale, conform dispozitiilor minutioase date de ofiterii politici lui Turcanu, dar pe care unii schin­giuitori le-au amplificat si diversificat. Astfel:

Te obligau sa manînci pîinea din trei înghitituri sau, dimpotriva, sa stai cu pîinea în gura zile întregi; sa manînci stînd într-un picior; sa guiti ca porcii si sa manînci din "treuca" mîncarea fierbinte, cu mîinile la spate, deci fara ajutorul lor; pe burta sau în genunchi, aplecat deasupra ga­melei, ti se dadea cîte o lovitura scurta cu bocancul, arzîndu-ti fata cu arpacasul fierbinte si mozolindu-te; ti se adaugau cantitati exagerate de sare în mîncare (metoda Grama), dupa care, timp de cîteva zile, nu ti se dadea apa, apoi îti dadeau apa cu foarte multa sare în ea.

În afara de faptul ca organismul era extrem de slabit, dupa luni si ani de înfometare, tortionarii inventau pozitiile cele mai chinuitoare: sa intri si sa iesi de sub prici, la "serparie", în zece secunde, dar ore în sir, la comanda; sa stai în sezut nemiscat, pe scîndura priciului, cu privirea fixata la degetul mare de la picioare sau cu mîinile întinse la vîrful picioarelor, cîte 16 ore pe zi, timp de cîteva saptamîni, ceea ce-ti crea o stare dementiala, ajungînd sa misti in­tentionat cîte un deget, ca ei sa te loveasca iar tu sa profiti pentru a-ti schimba cît de cît pozitia (metoda Neculai Popa); sa faci sute de genuflexiuni, fandari, culcari, tumbe pe ci­ment, sarituri ca broasca; sa stai cîte o saptamîna într-un picior, cu ochii la bec sau cu mîinile în sus, supravegheat de plantoane; sa stai în picioare, cu mîinile în sus si bagaj în spate, cîte doua zile si doua nopti; sa fii pus sa te îmbraci cu tot ce ai si apoi sa ti se lege, de mîini si în spate, bagaje si greutati de 20-40 kg, timp de 4-5 ore, pîna lesinai; sa freci mozaicul ore întregi, pîna la epuizare, înaintînd ca broasca, fara sa-1 atingi cu genunchii sau sa freci pe jos în timp ce altii te calareau; sa salti ca mingea si sa mergi în patru labe pîna la tineta; sa ti se acorde la WC doar 20 secunde de om; sa ti se interzica sa dormi noaptea sau sa te trezeasca brusc din somn, la mici intervale de timp; sa te trînteasca de la înaltime pe mozaic; sa te asfixieze cu patura în cap sau sa te culci pe burta si 5-10 oameni sa se tot urce unul peste altul deasupra ta, pîna cînd simteai ca esti strivit si sa te acopere cu patura ca sa te sufoci; sa stai într-un picior pe hîrdau, cu mîinile în sus, cîte 24 de ore, pîna cînd cadeai lesinat; sa stai cîteva nopti cu picioarele în sus, uitîndu-te la bec.

Bataile erau si ele înfioratoare: te bateau la palme pîna se învineteau; te puneau sa te bati unul cu altul; se ur­cau si jucau cu picioarele pe tine, te loveau cu bocancii sau cu ciomege, în cap si în coaste; te dezbracau complet, dupa care erai obligat sa alergi printre "furcile caudine", adica, tortionarii asezati pe margini, în cerc, te loveau unde ni­mereau, cu bete si curele, pîna ce cadeai jos în nesimtire sau, în alta varianta, te învîrteai în jurul unei cozi de matura, în timp ce ei te loveau (metoda Romanescu); te "crucificau", adica, urcat dezbracat pe o masa, cu servet sau ciorap în gura, erai tinut de mîini si de picioare si batut peste spate, fese si la talpi de catre doi dintre ei, care, se schimbau cînd oboseau, cu altii doi, asezati de o parte si de alta a mesei, cu nuiele, bete, pari, picioare de la caprele priciurilor, cozi de matura, bucati de scîndura, cabluri, curele împletite, vîna de bou. Dupa bataia la talpi, te puneau sa joci pe cîrpe ude, pentru ca talpile sa se mai dezumfle si sa poata continua bataia. Dupa ce te tocau pe tot corpul pîna cadeai în ne­simtire, erai înfasurat în cearsafuri ude si urma bataia pe rani deschise, peste plagile mai vechi.

Erau provocate cu predilectie durerile violente: te obligau sa te bati cap în cap cu altul sau sa te izbesti singur cu capul de pereti, pîna se umfla capul; îti fracturau coastele; te bateau la vîrful degetelor si la fluierele picioare­lor; te loveau cu vîrful pantofului în ficat (lovitura Diaca); te strîngeau de gît si jucau cu genunchii pe pieptul tau (metoda Turcanu) sau te sugrumau, legat la ochi, dar si de mîini si picioare; îti strîngeau mîinile cu usa; îti scoteau dintii si maselele cu pumnii sau cu bocancul (metoda Turcanu); îti smulgeau mustatile; îti smulgeau parul din cap cu ajutorul unui nasture prins de o ata; îti striveau pe rînd fiecare fa­langa a degetelor de la mîini si de la picioare cu un cleste de lemn, îti ardeau cu tigara parti ale corpului, mai ales fesele.

Era înjosita, batjocorita demnitatea umana: erai vopsit pe fata cu pasta de dinti sau crema de ghete, ti se punea un colac de WC în gît si erai obligat sa reciti poezii de autobatjocorire; daca aveai deranjat stomacul, cînd stateai pe tineta, erai admonestat ca esti un nesimtit, ca ai stricat aerul; te obligau sa lingi closetul; erai tinut fortat ("botezat") cu capul în hîrdaul cu urina si excremente, pîna la sufocare; erai pus sa te tragi cu altul de organele genitale sau unul din ei îti baga în gura penisul sau; daca te scapai pe tine în timpul bataii, erai obligat sa-ti manînci fecalele si sa lingi izmenele murdarite sau sa manînci fecalele altuia din propria-ti gamela pentru mîncare, fara sa ti se permita apoi s-o speli; erai constrîns sa te saruti reciproc, cu altii în fund; erai silit sa urinezi unul în gura celuilalt; cînd cereai apa, ti se dadea urina de la tineta sau se urinau în gura ta, sau erau pusi ceilalti sa te scuipe în gura; erai obligat sa te scuipi re­ciproc cu altul în fund si apoi sa te lingi acolo unul pe altul; te ungeau pe la gura si în gura cu un bat uns la WC în ma­terii fecale; erai silit sa-ti bagi degetul în fund si apoi sa-1 sugi.

Apostaziile si blasfemiile erau la ordinea zilei. Erai fortat sa-ti renegi conceptiile prin relatari mincinoase despre sefii politici, despre comandantii legionari, despre rege, despre mosieri, preoti, parinti (la Gherla, fiul a fost pus sa-si bata tatal si invers); sa defaimezi figurile sfinte ale crestinatatii si ale familiei tale, inventînd autobiografii aberante, monstruoase, denigratoare pîna la absurd; sa minti c-ai avut relatii sexuale cu sora sau cu mama ta, cu diverse animale. Mai ales de sarbatori, dar nu numai, erau regizate procesiuni religioase, conduse de teologi cîntînd melodii bisericesti, în timp ce faceai onanie în public, închinîndu-te si sarutînd un falus din sapun care semnifica pe Iisus Hristos sau un sex de femeie care ziceau ca e Maica Domnului si erai silit sa bei "aghiazma" din urina si sa te împartasesti cu "anafura" din excremente.

În esenta, ce se urmarea prin întreaga actiune? Pe plan individual, mutilarea, distrugerea sufletului, prabusirea si anihilarea personalitatii, dezumanizarea totala, roboti­zarea. Criminalii devin educatori iar victimele sînt con­siderate criminali, banditi.

Pe plan social-politic se realizau cel putin trei obiective:

I se facea cadou Securitatii un enorm material in­formativ, pentru întarirea regimului comunist, prin divulgarea persoanelor, depozitelor de armament etc. nedeclarate la ancheta initiala dinainte de condamnare, urmînd, bine­înteles, sute, poate chiar mii, de noi arestari.

Se mai realiza zdrobirea, anularea celui mai redu­tabil dusman al regimului, pentru prezentul de atunci, dar mai ales pentru viitor: tineretul, studentii, avîndu-se în vedere ca maturii probabil vor iesi bolnavi si batrîni (daca vor mai iesi!) si nu mai au nici sansa de a prinde o eventuala schimbare la fata a României.

Dar, "demascarile" reprezentau, în primul rînd poate, un diabolic laborator de formare a delatorilor, recru­tati acum tocmai din crema viitoarei intelighente române, care ar fi trebuit sa mentina treaza în jur constiinta nationala si respectul valorilor perene. Pitestiul a constituit si un esantion al laboratorului comunisto-securist, care oferea retete si concluzii la scara nationala. în întreaga societate, la drept vorbind, trebuia creat "omul nou". A fost deci si un experiment cu aplicabilitate generala, pentru a constata ce se poate obtine prin teroare continua, în vederea îngenuncherii totale, a transformarii oamenilor în roboti.

Pentru întelegerea "fenomenului", a mutilarii su­fletesti, a transformarii victimelor în calai s-au dat variate explicatii, în principiu valabile toate pîna la un punct:

Unii, simplificînd, reduc procesul la instincte si re­flexe. Dupa aplicarea unui regim penitenciar dur începînd din vara lui 1949, peste circa jumatate de an sînt declansa­te "demascarile". Slabiti cumplit, ca niste umbre, în medie 38-45 kg fiecare, nu numai rezistenta fizica dar si cea morala au fost reduse la minimum. Omul, în genere, cînd este adus într-o situatie limita, fizica si morala, face orice ca sa supravietuiasca. Aducerea la o treapta de animalizare cvasitotala înseamna de fapt reducerea la primatul instinctu­lui de conservare si al reflexelor conditionate. Principiile, conceptiile, sentimentele se clatina sau chiar sînt anulate.

Si instinctul puterii, exacerbarea dorintei de a iesi în fata, de a domina si-a spus cîteodata cuvîntul. La Turcanu era chiar o trasatura esentiala. Instinctul de conservare combinat cu instinctul puterii a creat la cîtiva un egoism atroce, concluzionînd ca, decît sa-i terorizeze altii pe ei, mai bine sa-i bata ei pe altii (cazul probabil al lui Nuti Patrascanu, Cori Gherman s.a.)

Dar si reflexele conditionate si-au spus cuvîntul: aparitia lui Turcanu paraliza; era de-ajuns sa-i fie pomenit numele sau numai sa-ti aduci aminte de el, ca sa te cuprinda spaima. Daca în camera, sa-i zicem X (la Gherla), se auzeau alaturi tropaiturile celui care trecea prin "furcile caudine", se întîmpla ca unii de dincoace sa sara brusc în picioare, gata sa înceapa manejul si aici. Daca în celula din Casimca Jilavei unde era Aligo Popescu cineva încalca regulamentul cît de putin, el batea în usa ca sa-1 "demaste", invocîndu-1 pe Turcanu (care murise de patru ani). Si exemplele ar putea continua. De fapt, reflexele conditionate s-au manifestat în lant neîntrerupt la fiecare. în fond, demascarile si turnatori­ile au avut la baza reflexele conditionate.

Consideram însa ca cele mai firesti si mai nu­meroase explicatii sînt de ordin psihologic, pentru ca cele mai grave mutatii s-au produs în sufletul victimelor.

Detinutii se vad lipsiti de orice reazem în consoli­darea rezistentei interioare, realitatea era atroce, domnia ororii se arata fara sfîrsit, iar un sentiment de disperare si neputinta punea stapînire pe ei. Oameni care n-au divulgat mai nimic în cercetarile Sigurantei, aici au spus totul. în anchetele propriu-zise, arestatul era schingiuit de un calau oficial, din tabara adversa, dar, revenind în celula, beneficia de o pauza, era oblojit si încurajat de camarazii sai. La Pitesti, tortura era neîntrerupta, calaii dormeau cu tine, îti supravegheau fiecare miscare, si somnul, si erau dintre fostii tai prieteni si camarazi de lupta, care se repezeau în haita asupra ta. Desi au existat numeroase tentative, sinuciderea era aproape imposibila, caci tortionarii luau toate masurile de precautie.

Faptul ca asistai permanent la schingiuirea altora era mai greu de suportat decît propria ta schingiuire. "Asistarea la spectacol" crea o psihoza de masa, psihoza care începuse de fapt cu mult înainte, din momentul în care s-a perceput clar ca se petrec lucruri stranii în închisoare, de vreme ce se auzeau tipete. Ele au produs un blocaj psihologic si o accep­tare fatalista a situatiei.

În acelasi scop, cînd cineva avea ceva mai deosebit sa "demaste", era obligat mai întîi s-o spuna în auzul tu­turora, pentru ca efectele psihice generale pe care Turcanu sconta sa fie maxime.

În principiu, dupa trecerea unei serii de studenti prin demascari, Turcanu obliga pe unii dintre acestia ca, la seria urmatoare, sa secundeze echipa sa de batausi. Cei deveniti "tortionari", de nevoie, erau astfel supusi unei probe mai sigure: ei nu trebuiau sa ramîna pasivi, ci sa contribuie activ, prin violenta si influenta morala, la procesul demascarilor si sa se compromita definitiv.

Pe de alta parte, schingiuitorii erau totusi constienti, în intimitatea lor, de salbaticia metodelor folosite si de gravitatea faptelor savîrsite, motiv în plus pentru ei ca ni­meni sa nu fie lasat imaculat, necompromis. Cînd si o parte dintre "reeducati" ajungeau în postura de reeducatori, gîndeau, în aceasta privinta, ca si tortionarii dinainte si astfel verigile se legau într-un lant care se voia continuu, pentru ca responsabilitatea sa devina chipurile generala si colectiva. Desi, la drept vorbind, studentii nu erau decît simple instrumente si simpli cobai ai unui cumplit experiment, dirijat pe deasupra capului lor.

Din punct de vedere moral si psihologic, greu era pîna dadeai o palma cuiva la ordinul lor. Paradoxal era ca cei noi doreau ei însisi sa poata face pasul acesta, fiindca, în momentul cînd dadeau o palma, simteau ca s-au compromis atît în ochii celorlalti, cît mai ales fata de ei, fata de propria lor constiinta, ca au pierdut definitiv partida si sînt liberi sa faca orice. Erau acum, concomitent, vinovati si victime, începea atunci sa se creeze în ei un nou echilibru psihic, în descumpanirea totala a tuturora si a fiecaruia în parte, în haosul interior si în spaima de moarte, care cresteau zi de zi, o data cu alienarea constienta sau inconstienta a fiintei lor. în fapt, nimic nu mai conta. Nu mai actiona decît instinctul de conservare individual. însasi ratiunea era pusa în slujba acestui instinct si obligata sa lucreze cu randament maxim, pentru productia în serie a argumentelor oportune.

Trebuia ucis tot trecutul de gînduri si sentimente (inclusiv credinta în Dumnezeu) si pentru fiecare din ele sa gaseasca un contraargument, iar daca uneori contraargumentele scîrtîiau prea tare, sa-si refuleze ce n-a putut distru­ge cu ajutorul... ratiunii.

Fiind tineri si idealisti, din cauza terorii continue, fara capat, multi au capitulat - chipurile rational, în realitate de frica - în fata a ceea ce parea generos, cel putin ca intentie, în teoria marxist-leninista.

Minciuna si adevarul se amestecau în eul launtric într-o sarabanda draceasca, iar în actul demascarii adesea oamenii inventau orice numai sa scape: despre sine, despre orgii în familie, organizatii, depozite de armament etc.

Atmosfera, produsa prin schingiuirea neîntrerupta, apocaliptica, inimaginabila, era atît de terifianta încît ajun­sesem sa nu mai înregistram multe din cele ce se petreceau în jur, uneori chiar cu vecinul de alaturi. Doar ochiul inte­rior, afectiv, mai recepta cînd si cînd cîte o secventa. Era o atmosfera de ospiciu si de cosmar permanent, care urmarea, între altele, aneantizarea eului, încît nu ramîneai constient si pluteai într-un fel de imponderabilitate morala si într-un fel de prostratie, prin desprinderea de orice valori stabile: cre­dinta, patrie, convingeri politice, parinti, frati, prieteni. Ca sa ajungi la gradul de manipulare totala, un simplu robot. Odata traumatizat psihicul victimei, ea era modelata dupa voie de calau. Ti se cerea nu numai sa ponegresti izvoarele vietii tale, dar te sileau ca tu sa lovesti întîi pe cei mai buni prieteni si camarazi de pîna atunci. Oricum, sa ramîi com­promis în proprii tai ochi, fata de propria ta constiinta si fata de camarazii de lupta anticomunista de dinainte. Sa nu mai poti tine vreodata capul sus. Ba, teroarea interioara trebuia sa atinga neaparat punctul maxim: sa-ti fie frica permanent de propriile tale gînduri, sa devii o cîrpa si sa-ti recon­struiesti de frica (dar sa te autosugestionezi ca din convin­gere) un alt univers de "valori", cele ale utopiilor comuniste. Vrînd-nevrînd, asa ajungeau victimele sa se solidarizeze cu proprii lor calai.

Se sconta pe pastrarea secretului nu numai prin amenintarea cu moartea, ci si pentru ca toti se compromise-sera, mai mult sau mai putin, iar unii participasera împreuna cu tortionarii dintîi la schingiuiri si chiar crime.

Amoralitatea si violentele si-au creat un limbaj pe masura. Duritatea lui, cu vulgaritati si înjuraturi, s-a transmis, partial, în timp, de la reeducatori la reeducati, în contrast izbitor cu decenta exprimarii (si comportarii) lor de pîna atunci.

Între multele paradoxuri ale perioadei de doi ani cît au durat "demascarile" este si urmatorul: reîntîlnirea cu un mai vechi camarad sau prieten nu numai ca nu-ti mai dadea vreo tresarire de ordin afectiv, dar se întîmpla adesea ca nici nu-i mai remarcai prezenta, era ca si cum te-ai fi întîlnit cu un om strain, pe care nu l-ai mai cunoscut. Si asta nu din prudenta, din frica, ci pentru ca memoria afectiva nu mai functiona, sentimentul prieteniei disparuse, iar prin "spalarea creierului" fiecare nou întîlnit reprezenta un strain, un necunoscut. Intervenisera parca modificari structurale...

Nu mai exista notiunea timpului. Timpul murise. Nu mai exista trecut, nu mai exista viitor. Totul se reducea la prezentul terifiant. Gîndirea era blocata, iar dupa aceea autocenzurata. Acolo, cel mult, apareau frînturi de gînduri. De aceea ni se par false acele pasaje memorialistice, care, din ratiuni estetice, în timp ce personajul era terorizat sau asista la torturarea altora, el reconstituie fapte si gînduri din trecut. Asemenea dedublari au putut exista doar ca exceptii.

În fine, altii sustin ca "fenomenul Pitesti" e de do­meniul metafizicii si al misticii: "Numai Satana, atotcunoscatorul sufletului omenesc, descoperindu-1 în toate fisurile-i posibile, ca sa-1 subjuge, se putea încumeta sa puna per­soana umana la o asemenea încercare", afirma Dumitru Bacu (desi cartea sa face o analiza psihologica detaliata, sistematica si pertinenta a fenomenului). Preotul Gheorghe Calciu sustine ca "nici logica, nici rationamentul, nici macar faptele concrete nu au semnificatia de aici, de jos" si ca fenomenul "este suprauman, un razboi al infernului împo­triva lui Dumnezeu, lupta diavolilor împotriva îngerilor". "Acolo a fost ceva care depaseste puterea umana de întele­gere, pentru ca a fost razboiul a doua tabere supraumane; acolo a fost spatiul în care, privit dinafara, razboiul a fost cîstigat de Satana". "Întelepciunea si martirajul spiritual al supravietuitorilor, ca si vibratia imensa a duhului este prea subtila pentru sensibilitatea tocita a estetilor, prea mistica pentru puterea de perceptie a psihologului ca si pentru orice fiinta umana care nu a trait în nebunie ci doar în limitele bunului simt comun." "Nici noi nu întelegem tot, noi care am trait tot." Pentru a întelege fenomenul, continua preotul Gheorghe Calciu "avem nevoie de o sensibilitate apocalip­tica". "Orice s-ar scrie despre aceste lucruri este fad pentru noi, cei care am trecut pe acolo", el încercînd sa explice "ceea ce nu se poate explica, ceea ce nici nu trebuie expli­cat". Dumitru Bordeianu relateaza momentul revenirii Ia normal, scapînd de "nebunia metafizica", dupa patru ani, ca pe o autoexorcizare (cu tremur, zvîrcolire si lesin), în urma unei rugaciuni fierbinti, în noaptea învierii, la Gherla.

În ancheta pentru primul proces al reeducarii, ceilalti acuzati de torturi au acceptat (prin constrîngeri si promisiuni) varianta dictata de Securitate: "demascarile" au constituit o actiune legionara. Turcanu, cel putin la început, a negat-o. El însa a fost condus cu abilitate si constrîngeri spre raspunsuri dorite si anume ca: actiunea începuta de Bogdanovici Alexandru la Suceava era fara aprobarea or­ganelor de stat si deci ilegala; fiind mare sef legionar, actiunea lui nu putea fi cinstita; Turcanu intra în actiunea condusa de Bogdanovici, care apoi i se subordoneaza, pentru ca Turcanu fusese membru al P.C.R. si nu mai acti­vase ca legionar. În fine, Turcanu recunoaste ca prin actiu­nea de reeducare de la Suceava, fara aprobarea organelor de stat, a încalcat regulamentele penitenciarului; ca prin con­damnarea sa la 7 ani interdictie nu mai avea drepturi civile si politice, deci nu avea dreptul sa organizeze si sa conduca oameni lipsiti si ei de drepturi politice si civile, asadar a uneltit împotriva statului. Deoarece a luat conducerea ree­ducarii la Suceava, subordonîndu-si-1 pe Bogdanovici, a fost acuzat ca facea parte din comandamentul legionar de aici si ca vîrfurile legionare din penitenciar conduceau din umbra actiunea de reeducare. Si asa mai departe.

Ca si în procesul Lucretiu Patrascanu, ca si în alte faimoase procese comuniste, de la noi sau de aiurea, si în procesele reeducarii s-a plecat de la o serie de fapte reale, care însa nu numai ca au fost grosolan rastalmacite, dar li s-a dat chiar o interpretare de-a-ndoaselea, dupa schema pre­stabilita de Securitate, pentru ca Partidul Comunist si orga­nele sale sa apara nevinovate. Astfel:

A fost o realitate ca Nuti Patrascanu 1-a întrebat la Jilava pe Vica Negulescu ce atitudine e de luat în cazul unor eventuale actiuni de reeducare venite din partea administra­tiei si Negulescu i-ar fi raspuns ca, de nu se va putea altfel, "n-o sa va puneti si voi de-a batul". Dar la proces s-a sustinut ca "demascarile" au reprezentat dispozitia transmisa de Horia Sima, pentru a compromite regimul comunist. Ba, în procesul al II-lea, s-a mai adaugat minciuna ca dispozitia s-a transmis la Pitesti pe un petec cusut pe fundul izmenelor lui losif V. Iosif(!!)

E adevarat ca reeducatorii au organizat retele de in­formatori în penitenciare. Dar a fost o aberatie acuzatia ca informatiile cele mai importante erau pastrate pentru a fi scoase din închisoare si puse la dispozitia organizatiei le­gionare care sa le transmita serviciilor de informatii impe­rialiste si numai cele nereale sau neesentiale au fost predate Securitatii, pentru a o dezinforma. Dupa cum s-a mai afir­mat ca activitatea de informatori dusa de "reeducati" pre­gatea noi cadre pe linie informativa si de diversiune pentru legionari, cei eliberati urmînd sa se strecoare ca informatori în cadrul aparatului de stat.

Este exact ca, din ordinul lui Turcanu si al colabora­torilor sai (dar conform ordinului si indicatiilor colonelului Sepeanu din M.A.I.), o serie de fosti sefi legionari trecuti prin demascari, deci subordonati reeducatorilor, au condus asa-zise activitati legionare (cu sedinte, cîntece, rugaciuni, posturi, pregatirea unor nelegionari) în diferite camere, cu cei înca netrecuti prin torturi, pentru ca acestia apoi sa poata fi demascati cu fapte concrete. Dar în proces s-a retinut doar activitatea legionara în sine, nu si de unde a venit indicatia si nici ce se urmarea. Asa s-a putut afirma ca Turcanu si ci­racii sai conduceau pe sefii legionari si activitatea legiona­ra din penitenciarele Pitesti si apoi Gherla. Si exemplele ar putea continua.

Dupa cum o serie de acuzatii nu pleaca de la nimic real, sînt în întregime minciuni sfruntate. De exemplu acuzatia ca studentii "reeducati" ar fi sabotat productia de la atelierele Gherla. Dimpotriva, au muncit excesiv, marind normele. îmi amintesc astfel de doi colegi de brigada de la Peninsula, "fosti pitesteni", care s-au comportat aberant, demential, cerînd sa lucreze cîte unul la vagonet, în timp ce restul eram în echipa de trei. Ba, dupa o vreme, au solicitat sa munceasca în ambele schimburi (dar în a doua varianta n-au mai rezistat).

Reeducarea prin violenta fiind considerata o actiune legionara, cei implicati în proces trebuiau sa fie numai le­gionari. ("Alegerea n-a fost întîmplatoare, fiindca se stia ca legionarii erau adversarii cei mai de temut ai regimului co­munist si ei nu se bucurau nici de simpatia marilor demo­cratii din Occident" - considera Banu Radulescu, fost "pitestean", fara de partid, în revista "Memoria", nr. 15.) De aceea au fost lasati deoparte acei conducatori ai "reeducarii" care aveau alta coloratura politica: taranisti, regalisti, sio-nisti, etc, desi au fost tot atît de sadici ca si cei condamnati, ba unii chiar mai sadici.

În cele doua procese cu detinuti, au fost implicati si oameni care n-au avut nici un amestec în "reeducarea" de la Pitesti, ca sa iasa "pasientele" Securitatii: Nicolae Cobîlas (condamnat la moarte în primul proces, al lui Turcanu, si executat) si Vica Negulescu condamnat la pedeapsa capitala într-un al doilea proces. Acum Gheorghe Calciu rastoarna, prin interventia sa în instanta, diabolica înscenare dupa care Securitatea n-ar fi fost amestecata, deoarece ordinul de a dezlantui teroarea de la Pitesti ar fi venit chipurile de la Horia Sima; idee mai mult decît absurda: seful legionarilor ar fi poruncit adeptilor sai din Pitesti sa se extermine între ei, ca sa compromita Partidul Comunist, sa induca în eroare "organele" si sa fie eliberati sefii... Desi era limpede ca nu se putea face nici cea mai simpla miscare în închisori fara stirea administratiei si a Ministerului de Interne, desi ad­ministratia a sprijinit efectiv "demascarile", iar Turcanu a declarat ca a primit dispozitii si de la reprezentantii mi­nisterului.

Totul fiind cusut cu ata alba, si ca s-o mai cîrpeasca, conducerea de la Bucuresti a organizat si un al treilea pro­ces, în care vor fi judecati si cîtiva ofiteri din administratia închisorilor Pitesti si Gherla, afirmîndu-se ca acestia au slabit vigilenta si s-au lasat indusi în eroare de studentii care au dirijat reeducarea.

Încercînd sa tragem cîteva concluzii finale, revenim la ceea ce a reprezentat Pitestiul în cadrul reeducarilor. "Pitestiul a fost o Golgota cu semnificatii general umane, un Munte al Maslinilor, unde, cei care am trecut pe acolo am baut pîna la fund paharul disperarii, al abandonarii si al lepadarilor" (preot Gheorghe Calciu, Prefata la volumul lui D. Bacu), demascarile de aici constituind "tot ce a putut patimi mai grav si mai trist un detinut politic în tara noastra" (Mihai Radulescu, Casa lacrimilor neplînse). "... omenirea a aflat de metodele naziste de exterminare. Dar una e sa mori în cursul a cîtorva minute si alta e sa fii chinuit zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipa, pîna cînd devii o masa de carne si de oase zdrobite. Ar fi bine ca atunci cînd trecem prin orasul Pitesti sau pe la Gherla sa ne aducem aminte ca nicaieri pe metru patrat al acestei tari nu s-a suferit mai mult iar suferinta în cor nu s-a ridicat mai sus." (Radu Ciuceanu, Temnita Pitesti sau Apocalipsa poporului român, revista  "Lumea româneasca acum", anul II, 12, 1997). Fata de tra­gedia cumplita pe care am trait-o, noi nu cerem compasiune, dar nici nu admitem jigniri si rastalmaciri, spunea cu in­dignare Traian Popescu. A devenit o axioma ca "despre Pitesti n-au dreptul sa vorbeasca decît pitestenii" (Paul Goma). De aceea, comentatorii de pe margine mai bine ar multumi Providentei, cum a facut Remus Radina: "Eu, care nu am avut nici un organ al corpului care sa fi scapat de tortura, voi spune: Doamne Iisuse Cristoase, care ai îndurat moartea pe cruce pentru noi, îti multumesc ca nu m-ai trecut prin iadul de la Pitesti!" (revista "Vatra", Freiburg), caci "la aceasta închisoare trebuia sa alegi fie moartea trupului, fie moartea sufletului. Nu exista o alta posibilitate" (Remus Radina, Testamentul din morga). Dar "caderea celor mai multi, spectaculoasa sau nu, poarta în adîncul ei un sîmbure de jertfa tainuita. Cine va putea desparti suferinta anilor de supliciu, de prabusirea, cîta a fost, din final?" Caci "fiecare certificat de deces moral incrimineaza un asasin si releva un mucenic" (Viorel Gheorghita, Et ego).

Ca teribila soarta pentru elita unei întregi generatii din România, în a doua jumatate a secolului al XX-lea, fusese minutios pregatita în laboratoarele comuniste, a de­clarat-o ritos, cu cinism, chiar unul dintre calai, anchetatorul lui Octavian Voinea: "Pitestiul noi l-am imaginat cu mult înainte de arestarea voastra si a iesit cum noi am dorit" (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii române). A iesit într-adevar cum ei au dorit-o, însa mai mult aparent si doar temporar, am mai adauga noi acum. Teza întretinuta mai tîrziu de oficialitatile penitenciare, dar chiar si de altii, potrivit careia, prin generalizarea culpabilitatii, toti cei trecuti prin reeducare se fac vinovati de ea, ("s-au ucis unii pe altii") a fost, evident, nu numai eronata, dar lansata si cu intentii perfide, de demoralizare si de dezinformare. Se poate estima astazi, semnaleaza Mihai Scutaru, ca doar vreo opt la suta au pus trup si suflet în demascari si cam jumatate dintre victime a avut "o atitudine corecta, chiar demna, iar cei care au avut caderi, cu întelepciune si curaj, au revenit la normalitate".

Însa drama pitestenilor a fost mult mai lunga si mai complicata decît s-a scris si se stie. Mai întîi ca teroarea in­trata în oase la Pitesti n-a mai iesit din noi ani si ani. Drama traita la Pitesti nu s-a încheiat acolo si nici la Gherla. De­mascarile au încetat, dar spectrul reînceperii lor a terorizat victimele în continuare o buna bucata de vreme. în peni­tenta, majoritatea celorlalti ne-a ocolit, ne-a izolat, putini au avut curajul sa se apropie sufleteste, cu tact, de noi, cei schiloditi fizic, mintal si moral.

Iesind în libertate, ne-am izolat singuri, iar pe unii, cu remanente adînci, îi stapîneste o frica maladiva si acum. Procesul de revenire la normal s-a dovedit, într-un fel, mai greu, pentru multi, decît cel al demascarilor. Ranirea su­fletului e de obicei brusca, dar cicatrizarile cer timp.

Cu constiinta culpabilitatii, lingîndu-ne fiecare ra­nile sufletesti în singuratate, complexati ca ne-am com­promis, debusolati, priviti si tratati cu intoleranta suspiciune bolsevica, eram stigmatizati pe viata. Dar aveam de obtinut sau de mentinut un serviciu, de întretinut o familie si pu­team fi oricînd rearestati (cum s-a si întîmplat cu multi în 1956-1958). Am fost supusi unui tir continuu de persecutii, presiuni si santaje. Fiecare a trait framîntari pe care nu le încape hîrtia, caci Securitatea aflase în noi un teren mai mult sau mai putin vulnerabil si voia sa ne mentina în continuare ca delatori. Cum a procedat fiecare si pîna cînd - a variat de la caz la caz. Oricum, tragedia Pitestiului s-a prelungit, prin consecintele ei, ani si decenii.

Acei dintre noi înca timorati, si nu numai cei trecuti prin sindromul Pitesti, de obicei tac si-si refuleaza aminti­rile. Din punct de vedere psihologic e cea mai proasta so­lutie. Ei ar trebui sa povesteasca, sa faca marturii macar prietenilor intimi sau duhovnicului, expulzînd astfel tot in­fernul acumulat în suflet. Spovedania are un miraculos efect purificator.

Important este totusi ca, în finalul finalului, experi­mentul Pitesti, pentru cei care nu s-au dereglat grav, a esuat. Treptat, mai devreme sau mai tîrziu, cu infime exceptii, fostii "reeducati" si-au regasit echilibrul, verticalitatea.

sursa: http://www.procesulcomunismului.com