18 ani de detentie în închisorile comuniste din România cer sute de pagini pentru ca, dupa îndemnul unuia dintre martirii acestor închisori, Dragodan, sa poata fi zugravita pentru contemporaneitate si viitorime a mia parte din ceea ce a fost.

 Suceava, Târgsor, Gherla, Aiud, Canal, Jilava, Periprava, Salcia, iata numai câteva locuri unde martiri tineri si maturi si-au dat sanatatea si chiar viata, nu atât pentru ei, cât pentru urmasii lor.

Dar nici un loc de detentie nu a fost atât de cumplit ca închisoarea din Pitesti. Sunt unul dintre putinii supravietuitori din acel iad. Genocidul de la Pitesti, proliferat apoi si în alte penitenciare, a fost mistificat atât de cei care l-au creat si condus, cât si de cei de peste hotare, care, neîntelegând nimic, au scos vinovate victimele. Cine va putea crede ca masacrele de la Pitesti, Târgsor, Gherla, Canal, Salcia au fost facute de catre victime, nationalisti condamnati la ani grei de detentie, si nu de comunisti si slugile lor ?

Toate soiurile de adversari ai nationalismului n'au scapat si nu scapa prilejul de a acuza mai vârtos pe cei carora li s'a scos limba si care n'aveau dreptul sa se apere nici macar prin gesturi! "Calomniati, calomniati mereu! Ceva tot va ramâne!" "Acuzati, acuzati într'una. Ceva tot va ramâne!".

Asa a trecut în uitare genocidul, asa s'au lichidat supra­vietuitorii si s'au sters urmele, s'au facut simulacre de procese, comedii regizate prost, dar cu o insistenta si perseverenta demne de cauze mai bune. Asa se face ca minciuna a triumfat odata în plus, ucigând tocmai pe aceia care aratau cu degetul pe ucigasi.

S'a scris, poate, destul despte fenomenul Pitesti, fara ca Românii tineri sa afle despre adevarata fata a acestui loc de martirizare a neamului lor. Vor fi fost oameni mai priceputi decât mine, care vor fi avut posibilitatea sa studieze, sa cerceteze, sa verifice, sa se documenteze.

Eu îmi dau doar parerea sincera despre acest fenomen unic în istoria României si a omenirii, relatând doar ceea ce am trait, vazut si simtit eu însumi, în cei câtiva ani ai acestui apocalips.

Voi cauta sa descriu desfasurarea genocidului pornit din temnita Pitestiului, sub marele nume de "demascare".

Când am fost arestat pentru a doua oara, în noaptea de 14-15 Mai 1948, eram cunoscut prin 12 ani de munca silnica, la care fusesem condamnat, si din care executasem trei. Eram pe­dagog la Liceul internat din Iasi, iar, cu doua zile înainte, ab­solvisem Facultatea de Drept. Noua insi au dat buzna în ca­mera mea, la ora 12 noaptea. Intre ei, era si directorul liceului. Iata-ma la miezul noptii, împreuna cu vreo suta de intelectuali, printre care douazeci de studente si eleve, zvârliti cu totii în trei camioane, unul peste altul, pe patru rânduri, sub faruri si pis­toale, cu soldati în picioare peste noi. Soldatii erau cu baione­tele îndreptate în jos, spre trupurile noastre. Am pornit în rac­nete si înjuraturi, cu lovituri de cisme în cap; nu stiam încotro, credeam ca spre Rusia. Când au ajuns în dreptul Cimitirului Galata, masinile n'au mai putut urca. Ploua si era mult noroi. Ne-au dat jos din camioane sub racnete, sudalme si ghionturi, apoi am fost aliniati lânga cimitir. Farurile ne luminau; fiecare dintre noi simtea în ceafa teava pistolului unui politist. Eram convinsi ca ne executa acolo, caci se mai facusera de-alde astea în Tara Româneasca. Dar nu ne-au executat. Ne-au comandat "la dreapta", si am fost bagati în închisoarea Galata. Când am intrat în închisoare, am rasuflat usurati, de parca am fi ajuns acasa. La vreo saptamâna, ne-au pus în niste dube speciale si ne-au dus la închisoarea Suceava, care era mai mare, facuta tot pentru Români, de catre Austrieci, pe vremuri. Ne-am adunat câteva sute mai întâi. Apoi, dupa ce au început anchetele, ne­am facut mai mult de o mie. Crima care ni se punea în sarcina era aceea de a fi avut idei nationaliste, anticomuniste, de a fi vorbit cu cineva despre asa ceva, de a fi cântat cântece românesti, de a fi ajutat vreun detinut.

Anchetatorii-calai si-au început curând lucrul. Am fost dez­bracati, facuti ciorchine, atârnati cu picioarele în sus si ni se aplicau sute de lovituri de par la talpi, palme, sezut, peste tot. Pe parii cu care eram batuti era scris, cu litere mari, rosii: "Calea adevarului". Am avut parte de socuri cu curent electric pâna la lesin, de "pisica", de ace pe sub unghii, de testicule batute cu creionul; nu mai amintesc palmele, suturile, ghionturile, înjuraturile. Pe fete le batjocoreau. Iata dar chinurile de care am avut parte timp de aproape un an, zi de zi, la Suceava. Gemeau parca si zidurile închisorii, anchetatorii-calai nu mai pridideau, oamenii în oras începeau sa-si dea seama de grozaviile ce se petreceau în închisoare.

Asa au fost fabricati, de catre vajnicii calai comunisti, o se­rie de "criminali" printre care se afla si unul Turcanu Eugen, din Dorna, student în anul III la Facultatea de Drept din Iasi. La numai câteva zile de la arestare, Turcanu a fost ridicat la demnitatea de planton pe sala si polonicar. Era un om solid, de statura potrivita, foarte rau. Mocnea de ura. In ultimul timp, intrase în cârdasie, la facultate, cu o securista care pretindea ca vine din lagarele fasciste; conduceau împreuna U.N.S.R. din Facultatea de Drept - o asociatie procomunista de pe vremea aceea.

Vina lui Turcanu era ca se casatorise cu fata unui nationalist si avusese, prin 1945, câtiva prieteni "reactionari".

Dupa aceste anchete îngrozitoare, au adus o sectie mobila a Tribunalului Militar din Iasi, care, cu usile închise, sub catuse, cu doi aparatori din oficiu ce ne acuzau mai rau decât procu­rorii, a început împartirea "darurilor" : sute si sute de mii de ani de munca silnica. Mie mi-au dat 12+10+8+10+5, pentru diferite infractiuni imaginate de articolul 209 din Codul penal.

Moara lucra bine si cum ne "aranjau", cum ne trimiteau pe dube: elevii la Târgsor, studentii si absolventii fara diplome de licenta la Pitesti, seniorii la Aiud. Si curgeau miile si sutele de mii în toate închisorile.

In timpul sederii la Suceava, am cunoscut un student în anul I de la Facultatea de Drept din Iasi, pe nume Bogdanovici Alexandru. Era un om destept si cult care, îndemnat si sprijinit de un colonel de securitate si de alte oficialitati, a initiat o actiune de "reeducare" a noastra, a celor închisi pe nedrept. I se garantase, chipurile, ca guvernul nu are de gând sa nenoro­ceasca tineretul intelectual al tarii, atât cât a mai ramas dupa razboi, ca vrea numai sa-i recupereze pe tineri — cu conditia însa ca acestia sa-si faca mea culpa, sa-si schimbe ideologia, "demascându-si" faptele din trecut si "reeducându-se".

Acesti candidati la "reeducare" si la "autodemascare" si-au început "lucrul" în camere special amenajate pentru ei, unde se împarteau suplimentele de mâncare de catre polonicarul-planton Turcanu. Nenorocitii erau incitati sa cânte toate cântecele comuniste, sa despice firul în patru pe marginea teoriilor marxiste, sa faca pe ateii, pe dusmanii "reactiunii". Directia închisorii îi sustinea si încuraja; cât despre noi, grosul detinutilor, noi nu i-am luat în serios.

Curând, detinutii "reeducati" au plecat la închisoarea Pitesti, o puscarie noua, construita de Carol al II - lea si inau­gurata de Antonescu, tot cu tineret anticomunist, în 1942. Ceva mai târziu, am fost dusi si noi tot la închisoarea Pitesti. La venirea noastra am gasit în închisoare cam vreo patru-cinci sute de studenti, dintre care numai câtiva erau condamnati pen­tru activitate de asa zis spionaj, foarte putini erau liberali si taranisti.

Se primeau pachete si se trimitea câte o carte postala pe luna; ne scoteau la plimbare afara, cu alte cuvinte era un regim bun. Ministru de interne era Teohari Georgescu, adjunct era Sepeanu, director general era Dulberger, iar director al închi­sorii era Dumitrescu. La doua zile dupa ce am fost adusi aici, au început restrictii dupa restrictii: ni s'au interzis legaturile cu familiile, gardienii si-au schimbat atitudinea, eram mereu vi­zitati si cercetati, ca niste cobai, de catre diferite figuri, tot mai ostile si mai pornite contra noastra. Prin Iulie s'a dat ordin sa predam tot ce aveam pe noi si ne-au lasat în celula în pielea goala. Gardienii au început cu înjuraturile si au continuat cu bataia pentru toate nimicurile. Pentru motive din cele mai ima­ginare, eram crunt batuti, atât în celule cât si pe culoare. Când ne duceau la baie, odata pe luna, eram însirati în pielea goala pe culoarele celularelor, iar paznicii, pe doua coloane, cu bâte, ne croiau din rasputeri si ne goneau pe scari. Unii bateau niste toace, altii în fiarele caloriferelor de pe coridoare, iar noi cu ze­ghile pe cap, nu cumva sa vedem ceva si sa stricam secretul. In timp ce ne aflam sub dus, gardienii continuau sa ne pândeasca; daca vreunul din noi ridica ochii din pamânt, atunci ne scoteau pe toti imediat afara si, în ghioage, ne bagau într'un fel de beci cu apa amestecata cu murdarie de om de la canalizare; ne tineau acolo în frig si cu apa murdara pâna la glezne. Mâncarea a de­venit simbolica, bataia zilnica, pentru toate motivele inventate de acesti primi "educatori". Totul era un iad. Se dadeau câte 100 grame de pâine pe zi, sau un turtoi de mamaliga de 150 grame. Când dadeau fasole, greu puteai numara în gamela noua sau zece boabe, iar în arpacas, care era aproape zilnic, daca gaseai 40 - 60 de boabe. Alta data dadeau varza acrita în niste haznale enorme, încalzita în cazane de catre bucatarii de drept comun - hoti si criminali - si aruncata în gamelele noastre de dupa usa, cu un fel de polonic din tinichea de conserva.

In aceasta închisoare se aplica zilnic tot ce putea scorni iadul mai dracesc, mai dur, mai sistematic, urmarindu-se acumularile lente pentru "saltul calitativ", disperarea, sinuciderea sau "reeducarea" (delatiune+perversitate+crima). Aceste metode practicate de catre oficialitati, adica de gardieni, oricât de groaznice erau, le întelegeam într'o oarecare masura, gândind ca se razbuna pe noi la ordinul comunistilor — macar ca nu aveau pentru ce se razbuna, caci nu pierise nici unul de mâna noastra. Nici macar, o palma nu primisera de la noi: se razbunau pe o idee, pe ideea iubirii de tara, ideea nationalista.

De la o vreme, ziua ca si noaptea, la anumite ore, am început sa auzim gemete prelungi si permanente, zgomote sacadate, ritmice, de buseli. Credeam ca gardienii chinuiesc pe unii dintre noi în beciuri sau cazinci si ca e ceva trecator. Treptat, treptat, teroarea a ajuns la paroxism. In celularul de la munca silnica eram permanent la "dospit" cam 150 de insi, toti fosti studenti, unii proaspat absolventi. La ultimul etaj erau cei în depozit ai Serviciului Secret de Informatii, în general oameni în vârsta, care detinusera functii foarte mari si nu fusesera condamnati. La parter, în camere comune, erau cei condamnati la temnita grea, circa trei sute de insi, tot studenti. Pe aripa "T" a celularului erau cei condamnati la închisoare corectionala, în general cu pedepse mai mici. In diverse camere comune se aflau alte câteva sute de studenti din toata tara. Dintre acestia se faceau recrutari pentru canal, în anumite perioade.

Într'o zi a venit o comisie si ne-a prospectat si pe noi, cei de la munca silnica. Ne-au pus sa alergam pe culoar, în pielea goala. Ei stateau pe scaune si ne priveau, unul ne apuca de fese. Nu au putut însa recruta nimic, pentru ca nici unul dintre noi nu mai avea fese. Eram pur si simplu piele si os, niste ara­tari galbene si bolnave.

In 1950 ajunsese la Pitesti un tânar de circa 25 - 30 de ani, blond, cu ochi albastri, îmbracat civil, pe nume Marina — dupa cum îl strigau gardienii. Venea în control prin celule, nu scotea nici o vorba. Pândea prin vizetele celulelor, umbla cu papuci de cârpa pe culoare. Mai târziu am aflat ca este utecist, trimis special, responsabil cu problema "demascarilor", adica distrugerea creierului si a spiritului celor care erau potrivnici comunismului, în primul rând a tineretului intelectual.

Auziseram ca în Sectia "închisoare corectionala", unde erau cei mai inveterati si îndoctrinati "revolutionari", polonicar era Turcanu, acela care venise cu noi de la Suceava. Noi stiam ca acesta este un informator, ca ne uraste de moarte, ca are un caracter bestial, criminal, o conformatie lombroziana. Era solid, lat în spate, paros, fruntea îngusta si creata, mâinile foarte lungi si puternice.

Începând cu iarna lui 1950, auzeam gardienii pe sala stri­gând: "Fata la perete! Trece pasarea rara!" La început, nu stiam ce se întâmpla, pâna când, într'o zi, prin gaurelele ce le
faceam în usi si le camuflam, la culcare, cu mici botoloci de pâine, am vazut pe unul cu zeghea pe cap, ca sa nu i se vada fata nici de catre gardieni, trecând dintr'un celular în altul; ne-am gândit ca e unul de-ai nostri, care are o putere asa de mare în lagarul acesta al mortii, de se sperie si se întorc cu fata la perete si gardienii.

Pe celularul nostru, la munca silnica, era sef de sectie gardianul-sergent Georgescu; la temnita grea era sef de sectie Dina Florea; la corectionala era un alt Florea, Dumitrascu parca; toti erau fara studii, prosti si rai, slugi bune si incons­tiente, care daca la început au dansat dansul crimei de buna voie, nestiind pâna unde se poate merge, acum dansau de nevoie: fiind prea naclaiti în sânge de Român, nu mai puteau da înapoi.

Zgomote, buseli înfundate si gemete auzeam mereu, dar nu stiam ce se întâmpla. Abia în ziua de Pasti 1950, parca a fost pe 9 Aprilie, am deslusit taina, am avut revelatia întregului apocalips.

Dimineata a venit gardianul Georgescu sa împarta cele 100 de grame de terci. Când am întins gamela, mi-a spus, mai mult în soapta, sa-mi fac bagajul. Cu o jumatate de ora mai înainte, Liviu Barutea, teolog din Vascau, care facea puscarie din 1941, de pe vremea lui Antonescu, si care era cu mine în celula, îmi povestise de ce tipase în somn în acea noapte: avusese un cosmar, visase ca venise gardianul, ca m'a luat pe mine si m'a batut groaznic, sa ma omoare. Mai fuseseram noi de multe ori ciomagiti de gardieni: ba în celula, ba pe sali, ba la apa, la W.C — în general însa nu era vorba de bataie pe moarte. Mi-am facut bagajul, asa cum îmi ordonase gardianul. Tot bagajul meu era un stergar si niste izmene rupte. Stateam gata, lânga usa. A deschis usa usor, mi-a facut semn sa-mi pun zeghea pe cap, a încuiat usa în urma mea, mi-a soptit sa-mi iau în mâna bocancii (ambii erau pentru piciorul stâng, unul mai mare, altul mai mic; îi primisem aruncati în celula, plini de sânge, adunati de la mortii de pe front) împreuna cu o jumatate de patura de pus sub saua cailor, toata naclaita în sânge, groaznic de murdara si mirosind a sudoare de cal. Asta o aveam dupa ani în care nu mi se daduse nimic de acoperit, caci dormeam pe jos, nu se punea problema unui pat. Deci mi-am luat bocancii în mâna si am fost dus la etajul III, la depozitul Serviciului Secret de Informatii, în ultima celula. Pe culoar 1-am întâlnit (l-am vazut printro gaura a zeghei) pe Marina. Credeam ca vor sa ma izoleze, ca asa aveau obiceiul de sarbatori, si ale lor si ale noastre; cine stie ce era în capul lor! Gardianul a deschis celula si când mi-am ridicat zeghea de pe cap si Georgescu a încuiat si a plecat, auzindu-i-se pasii pe sala, "ochiul" vizetei s'a ridicat, s'a umplut; deci era cineva acolo. In celula se afla Turcanu cu Viorel Negrila din Sibiu, fiu de plutonier major, student în anul I la Facultatea de Drept din Cluj, condamnat cam pe degeaba la trei ani de corectionala. La început nu am priceput, credeam ca m'au bagat la "tras de limba". Dar Turcanu, care ma cunostea, îmi zise ca e curios cum de-am nimerit amândoi în aceeasi celula, ca doar n'am fost prieteni. Apoi ma invita sa ma dezbrac. Eu tot n'am priceput. Nu m'am dezbracat, spunând ca mi-e frig. In clipa aceea, bestia, care' avea cam 90 -100 de kilograme (puse pe el din "grosul" pe care-1 mânca din hârdaiele noastre; eu nu stiu daca aveam mai mult de 35 de kilograme, doar greutatea oase­lor si a pielii) mi-a tras puternic o palma, de am cazut sub oblonul ferestruicii, si mi-am spart timpanul; apoi m'au dez­bracat, mi-au bagat în gura, cu coada lingurii, obielele murdare, umplându-ma de sânge, mi-au legat cu o funie mâinile la spate si cu alta funie picioarele.

Ce a urmat nu se poate descrie. Nimeni nu ar putea crede, oricine ar spune ca e de domeniul fantasticului: bataie în cap, pentru îndobitocire; bataie în fata, pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub coaste, în plex, la talpi. Zeci de lesinuri si iar de la capat, ore întregi, iar ochiul de la vizeta veghea, ve­ghea mereu. Mi-au zdrobit coastele, plamânii, ficatul, jucau în­caltati pe oasele mele, pe rinichii mei. Dupa-prima tura de câteva ore, Turcanu mi-a zis: "Cât Dumnezeul ma-tii vrei sa mai stau eu în puscarie din cauza ta, ma ? Ori îti faci demasca­rea, ori, daca nu, te duci îngeras, dupa altii de-alde tine" Si a început a doua tura. Am lesinat. Ceva mai era viu în mine, caci stiu ca mi-am zis: "sunt mort si probabil asa e pe lumea cea­lalta". Era un fel de euforie. M'am trezit udat cu apa si legat de teava caloriferului, care era acolo de forma. "Dumnezeul ma-tii, dar esti ostru!". Turcanu era impresionat ca nu murisem înca. Aveam pe atunci 28 spre 29 de ani. In zilele precedente ne daduseram seama ca de pe celularul nostru disparusera o serie de oameni, si numai dintre cei care aveau nume marcante. Astfel disparusera Costache Oprisan, apoi Popa Aurel, Virgil Ionescu si Nicolae Nedelcu. Abia acum mi-am dat seama ce se petrece în închisoare. Prima tura de bataie durase cam sase ore. In timpul celei de-a doua ture, spre seara, a venit si gardianul Georgescu în celula. Si, ca sa se arate zelos fata de acesti detinuti, pe care nu-i întelegea, dar de care se temea, a luat parul si mi-a dat si el vreo 40 - 50 de lovituri. Insa, ori dadea cu mila, ori nu avea ura si puterea lui Turcanu: loviturile lui mi-au parut mângâieri pe lânga celelalte. Talpile mi se umflasera bute, mâinile la fel, muschii erau rupti si negri, obra­zul si capul total desfigurate. De altfel, aceasta era prima figura a lui Turcanu: te desfigura complet, rânjind de placere, si pe urma îsi punea în functie celelalte metode. Eram complet negru, nu se mai gasea macar un locsor pe trupul meu care sa nu fie negru. Noaptea, pe la ora noua sau zece, gardianul Georgescu a adus pe doctorul închisorii, care avea în mâna o siringa cu ceva lichid si niste pastile. Turcanu s'a uitat foarte urât la gardian si 1-a înjurat printre dinti, pentru ca a adus doctorul. Doctorul era civil si i-a spus încet lui Turcanu: "Câti vor mai fi de acestia ? Pâna acum sunt 40 de morti!" La care Turcanu a raspuns: "Pâna vor disparea toti".

Doctorul a plecat asa cum a venit; nu mi-a facut nici o in­jectie, caci nu avea unde, întru cât eram tot numai un buboi ne­gru. M'au legat, pentru a dormi ei linistiti. Eu am lesinat iar, sau am murit..., nu stiu.

A doua zi, au început alte torturi si ancheta. Mi-au dat niste felii subtiri de sapun si un vârf ascutit de lemn, sa-mi notez tot ce am de demascat, adica tot ce nu am spus la ancheta Securitatii din Suceava. Crezând ca mai am de spus multe, la fiecare punct recunoscut ma chinuiau si tot nu ma credeau. A trebuit sa spun si sa exagerez fel de fel de lucruri. Mi-am acu­zat parintii, logodnica, prietenii, pentru lucruri mici, bine înteles, despre care îmi dadeam seama sigur ca nu au caracter penal, dar pentru constiinta mea aceasta era o grozavie!

"Reeducatorii" erau precis informati de o serie de lucruri, pe care le mai cunosteam eu, pentru ca trecusera pâna atunci sute de tineri prin "moara lui Satan" si toti au fost obligati sa demaste tot ce stiau si tot ce li se paruse.

Dupa aceea, m'au luat iar la judecat si la batut: de ce am învatat carte, eu, fecior de taran; de ce nu m-am facut munci­tor ? "Ai vrut sa te faci prefect, ma ?" Si da-i, si da-i!

Dupa ce-au crezut ei ca despre altii nu as mai avea mare lu­cru de demascat, a urmat "demascarea personala". Trebuia sa ma autobatjocoresc, sa spun ca am fost un prefacut, un hot, un escroc, ca i-am mintit pe altii. Mi-am dat seama ce vor si m'am scuipat singur cât au vrut ei.

Eram foarte bolnav. De zece zile urinam sânge, rinichii mi-erau stricati, ficatul zdrobit, ranile începusera sa puroieze.

Intr'o zi m'au dus la agentul sanitar, caci aveam febra mare. Se facuse un flegmon pe rupturile feselor, mare cât pumnul, si prinsese o coaja groasa si tare. Agentul sanitar mi-a pus un pumn de praf galben, m'a înfasat si, dupa vreo luna de chin, mi-a trecut. Bucati de carne lipsesc din fese, lucru ce se poate constata si astazi.

Crezând ca, în mare, m'au epuizat, într'o zi m'au mutat în camera de alaturi, unde am dat peste Popa Aurel, fostul secre­tar al lui Patrascu. Aurel era si el galben-vânat, începuse sa se dezumfle. Ne-au lasat câteva ceasuri singuri, în ideea ca poate vorbim sau punem ceva la cale. Dar noi ne lamurisem deja de tot sistemul lor de crima si teroare comunista din penitenciare. El, "Popicul", mi-a spus doar atât: ca în prima zi, când m'au adus alaturi, el a numarat 980 de lovituri cu parul, dar pumnii, palmele si dansul pe organele mele nu le-a mai putut înregistra cu aceiasi precizie, fiind de altfel si el aproape "mort". Pe urma ne-au bagat în celula doi reeducatori de la Roman, Sofronie si Giurconiu, fosti în tineretul taranist, care trecusera si ei prin reeducare, dar ca voluntari si initiatori, adepti al lui Turcanu. De la acestia am înteles ca Bogdanovici, care fusese seful reeducarii la Suceava si care încercase sa continue si la Pitesti, a fost "demascat" ca "oportunist" de catre Turcanu, în "Camera 4 - Spital"; "demascarea" aceasta a fost defini­tiva, caci Turcanu si-a ucis victima în cele mai groaznice chinuri, în fata a 50 - 60 de coechipieri- "reeducatori" sau detinuti ce-si asteptau rândul la tortura.

Prin "Camera 4 - Spital" trecusera deja mai multe serii de "reeducare". Pe Costache Oprisan l-au chinuit ca pe Cristos, saptamâni de-a rândul, obligându-i pe toti cei care au fost cândva în subordinea sa si care îl divinizau, caci el chiar merita aceasta, sa-l bata, sa-1 scuipe, sa-1 chinuie si sa-1 oblige sa spuna minciuni despre el, sa se dezica, sa-si denigreze ideile si sa declare ca a fost un farsor. L-am vazut odata, când ne-au scos la aer. Îsi daduse camasa jos si spinarea lui toata era zebrata în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, rastignit, stie Dumnezeu!

Turcanu îsi facuse planul cum sa-i ucida pe toti si cum sa declanseze actiunea în toate penitenciarele, bine înteles sub obladuirea si conducerea din umbra a Securitatii comuniste.

Înainte de a ma baga în "Moara dracilor", a venit un adjunct de ministru de interne, pe nume Sepeanu, care m'a chemat la cancelarie. Cu ochelari negri la ochi, ca sa impresioneze si sa înspaimânte, adjunctul s'a facut ca vrea sa stea de vorba cu mine, amical. Siretenie de comunist! Ca a auzit ca sunt un om destept si cinstit, ca ar trebui sa ma schimb, sa-mi însusesc ideologia comunista si celelalte... I-am raspuns ca si eu sunt de parere ca noi patriotii-nationalisti nu mai avem nici o sansa, dar ca aceasta nu constituie un motiv sa devin un "altul", sa ma dezic de tot ce am iubit si apreciat în viata, sa îmbratisez ideologia lor. S 'a facut ca ma felicita ca sunt cinstit si a adaugat ca daca as fi vorbit altfel, nu m'ar fi crezut. I-a spus gardianului sa ma duca înpoi în celula, dar am observat ca i-a facut cu ochiul. Am fost dus la "Neagra", unde am fost tinut în bezna si cu apa la picioare timp de zece zile; ratia în acest timp era de 100 de grame de pâine si o cana cu apa la doua zile. In sfârsit, când m'au readus în celula, a fost pentru a ma baga direct în tarbaca "demascarilor".

Dupa mine, în camera lui Turcanu au fost dusi Virgil Ionescu, o somitate în cultura, si Nicolae Nedelcu (Ristel), cel care strigase la Tribunalul Militar din Bucuresti, când a fost ju­decat pentru crima de înalta tradare, fiindca fusese sef la Facultatea de Drept: "Sa fiu condamnat oricât, însa cer sa mi se schimbe calificarea, din "înalta tradare" în "înalta si patimasa iubire de tara !". Ristel, fiind probabil mai plapând, nu a rezi­stat în "atelierele" lui Turcanu : dupa câteva zile, l-am auzit racnind ca nebunii, pe când ducea tineta ca s'o desarte. Acum eram cinci în celula, doi "reeducatori" si trei"banditi", sub supravegherea lui Turcanu, bine înteles, care se afla alaturi.

La un moment dat, a venit în Penitenciarul din Pitesti o echipa de doctori, colonei si procurori. Turcanu a disparut din celula alaturata, împreuna cu Negrila, si au facut, la "corectionala", o selectie de oameni pentru Canalul Dunare -Marea Neagra. Au trimis câteva dube, dintre cei deja trecuti prin "demascari", astfel ca celularul Sectiei corectionale a ra­mas aproape gol. In închisoare mai ramaseseram noi, cei de la "munca silnica", cu condamnari mari, cei de la "temnita grea", un numar mic dintre cei de la "corectionala" si ceva noi veniti.

Turcanu s'a instalat în camera mare ("Camera 4 - Spital", care avea cam 60 de paturi) unde i-a adunat pe toti cei ramasi dintre cei trecuti prin "demascari", precum si o parte dintre cei mai temuti batausi ai sai. Ceilalti batausi plecasera la Canalul Dunare-Marea Neagra, organizati pe brigazi, cu "comitete de demascare-reeducare", cu oameni înnebuniti, demonizati, zdrobiti sufleteste, dar bine încadrati. Celor adunati în Camera 4-Spitai, ni s'a dat pat si saltea de paie. Erau acolo niste carti marxiste, date de ofiterii politici, si a început "reeducarea". Zilnic se faceau lectii de marxism, seminarii; cine nu stia ceva sau spunea vreun cuvânt "gresit", era ime­diat "demascat ca bandit" si zdrobit în picioare de toti ceilalti, pâna recunostea ca a facut-o "intentionat". Apoi iar începea "lectia" si asa, fara sfârsit. Zilnic se cântau în cor cântece co­muniste, ca Internationala, se prelucra istoria Partidului Comunist-Bolsevic, materialismul dialectic si istoric precum si pedagogia lui Macarenco. Atunci am înteles noi cine a fost acest "mare pedagog" care i-a depasit si pe Rousseau si pe Pestalozzi. Macarenco nu fusese decât un înainte mergator al lui Turcanu, un Turcanu mai vechi! "Marele pedagog" folosise exact aceleasi metode de reeducare si aceleasi procedee ca si Turcanu; se întelege cum fusesera obtinute succesele sale miraculoase. Pacientii lui Macarenco, dupa numai câteva zile de contact în celule cu "reeducatorii", veneau de buna voie la el si cereau sa li se ofere prilejul de "demascare" si de "reeducare".

Dupa o luna de "scolire"în "Camera 4-Spital", sub pre­siune si chinuri zilnice, cu sufletele într'o vesnica minciuna, cu gândul concentrat sa nu gresim vreo bolboroseala de-a lui Marx sau Lenin, ne-au spus ca ne vor risipi în camere mari, cu "banditi", adica cu detinuti netrecuti înca prin tortura "demascarilor" si prin dezumanizarea "reeducarilor". Ni s'a spus ca noi trebuie sa fim atenti la tot ce vor face, la tot ce vor zice detinutii cu care urma sa fim pusi în contact. Noi trebuia, de altfel, sa-i provocam si mai apoi sa organizam "reeducarea" lor, fara sa le povestim nimic din grozaviile prin care trecuseram, sa ne facem ca suntem tot cei pe care ei, eventual, îi cunosteau deja, dar ca am fost batuti de gardieni si ca de aceea avem rani si vânatai peste tot. Detinutii de la Sectia de "munca silnica" au fost îngramadiri la subsol, în trei camere, iar cei de la "temnita grea" au fost adusi la parter. In total, eram cam trei sute de prizonieri în tot penitenciarul, ceilalti plecasera la Canalul Dunare - Marea Neagra.

Turcanu, cu tot comandamentul lui (Martinus, Levinski, Stoian, doi tineri de la Academia de studii Economice din Bucuresti, de loc din Piatra Neamt, un student în anul V de la Medicina, din Timisoara, taranistul Juberian si viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa) ramasese în celularul Sectiei "corectionale", din ce în ce mai ocupat cu torturarea si zdro­birea noilor veniti, pe care apoi îi trimitea în "zacatori", cu aceleasi instructiuni ca si pe noi.

La un moment dat, directorul penitenciarului, capitanul Dumitrescu, îsi facuse obiceiul sa asiste la "reeducarera" din Camera 4-Spital; venea tot mai des, mereu însotit de niste sublocotenenti de securitate, zisi "politici", si de enigmaticul Marina, care vesnic tacea, fie pentru ca era prea cretin, fie pen­tru ca voia sa impresioneze. Suferinta noastra avea parca darul de a inspira capitanului Dumitrescu si însotitorilor sai cea mai buna dispozitie.

Am stat în "zacatoarea" asta câteva luni, pâna aproape de Craciun. Ne cam obisnuiseram. Mâncarea se mai îmbunatatise putin, gardienii nu mai bateau pentru toate fleacurile, nici nu mai cautau nod în papura. Pâna într'o zi, când Turcanu, însotit de patru insi din "comitetul sau", a patruns în camera. Ne-a tinut un discurs dur, ne-a cerut la toti sa ne "reeducam", ne-a avertizat ca daca nu vrem de buna voie, o va face cu forta. Oamenii, nestiind ce-i asteapta, au ramas stupefiati. Totusi, în amenintarea lui Turcanu unii intuisera parca "ceva", mai ales ca Turcanu îsi tinuse discursul sau sub supravegherea unui politruc. Apoi Turcanu ne-a mutat pe toti într'o parte a camerei, iar el, lungit pe un prici, ne-a chemat pe toti la el, rând pe rând, tot lungiti pe prici, vorbindu-ne în soapta. Pe cei netrecuti prin "tarbaca" se facea ca-i sfatuieste sa-si faca "demascarea", iar celor trecuti (cam o treime, poate ceva mai mult), ne-a spus ca, la un semn al sau, dupa ce va tine un nou discurs, fiecare sa-1 luam la bataie pe prietenul cel mai bun, pe care de altfel ni-1 desemna el.

Efectul astfel obtinut era dublu : noi ne compromiteam total, aparând drept niste tradatori, în ochii celor pe care trebuia sa-i luam la bataie; la rândul lor, acestia ramâneau buimaciti si total dezorientati de capcana diabolica în care se trezeau. Asa s'a si întâmplat. Mie mi-a revenit sarcina sa-1 lovesc pe Mihai Tufeanu, cel mai apropiat prieten al meu, student la Politehnica, în Bucuresti. Deja sub Antonescu facuseram împreuna trei ani de închisoare; fusesem în casa lui, ma iubea si îl iubeam, dar el nu stia ce este în sufletul meu. Dupa trei luni, când am putut sa vorbim, mi-a spus ca a fost bine pentru el ca m'au pus pe mine sa-1 lovesc, ca abia atunci a facut legatura între disparitia mea din celular si ranile ce le dobândisem între timp. Întelesese ca "ceva" se petrece si-si încropise un plan cu privire la propria-i conduita.

S'a încis o bataie îngrozitoare, în care unii dadeau iar ceilalti se aparau, dându-si într'o clipa seama ce însemnau gemetele si bufniturile acelea pe care le auzisera pâna atunci. Turcanu, ca un taur înspumat, mutila pe cei care-i cadeau în mâini. Ne-a pus apoi pe toti pe burta, pe ciment. Apoi a dat ordin ca "banditii din reeducare" sa treaca pe priciul mare, lungiti pe spate, unul lânga celalalt, cu mâinile pe piept. Noua, "reeducatorilor-calai" ne-a ordonat sa ne adunam pe celalalt prici, si a trecut la formarea "comitetului de reeducare", dintre oamenii lui cei mai de încredere. La început 1-a pus sef pe Juberian, apoi pe Zaharia din Timisoara, student în medicina si taranist, pe urma pe Pop Cornel, student în anul IV, la Cluj, om de 29 de ani si de o mare capacitate intelectuala. Pentru ca efectul sa fie si mai dezastruos, atât asupra noastra, a "reeducatorilor-calai" cât si asupra "banditilor în reeducare sub tortura", m'a numit si pe mine în "comitet", alaturi de Apavaloaie, din Falticeni, ambii cunoscuti ca patrioti si nationalisti convinsi, oameni de actiune...

De îndata ce si-a constituit "comitetul", Turcanu a dez­lantuit un adevarat iad în camera. Oricât as încerca, nu pot des­crie chinurile oamenilor, perversiunea acestor chinuri, milioa­nele de lovituri, privatiunile de somn, încercarile de sinucidere, parii rupti si schimbati, bataia fiind reluata zilnic, permanent si sub cea mai minutioasa organizare. Nimeni n'a scapat, fiecare batea pe cine trebuia sa bata, toti deodata. "Banditii" aflati în "reeducare" erau obligati sa mearga ca broasca pe ciment, facându-se ca-1 lustruiesc; noi, "reeducatorii-calai" trebuia sa-1 lovim pe fiecare, de îndata ce trecea prin fata noastra. Atâta doar ca loviturile nu erau asa de puternice, deoarece nu erau date cu ura, din contra; în orice caz era ceva ce nu se poate des­crie. Eu cred ca era mai mare suferinta noastra, a celor ce lo­veam, decât a celor loviti. Acestia poate ca mai gaseau o dimi­nuare a suferintei lor, în faptul ca sufereau în comun si egal. Poate ca vreunul din "comitet" sa fi lovit mai cu ura, dar nu-­mi vine sa cred nici asta, pentru ca nu se stie cum au ajuns si acestia în situatia în care se aflau.

Gândeam ca fiecare om este ca un metal. Acestea se topesc cam de la 140 de grade temperatura în sus, iar unele se topesc aproape de 2000 de grade, dar tot se topesc. Asa si oamenii. Unii au cedat imediat, de groaza puscariei; altii la câteva palme, iar unii la mii si zeci de mii de ciomege si alte chinuri, dar tot au cedat. Chiar si moartea este o dovada ca au cedat, orice ar spune oricine! A depins de constitutia fiecaruia si de locul, ca sa zic asa, ce 1-a avut pe scara lui Mendeleev. Esentialul este ca, înainte de a fi fost supusi la aceste torturi si chinuri inimaginabile, noi, cei închisi, am fost poate mai oameni decât cei ramasi afara. Dar cine sa înteleaga acest adevar ? Cei care afirma ca, daca ar fi fost ei în locul nostru, nici nu ar fi stat de vorba cu Turcanu, sau pur si simplu i-ar fi întors spatele? Acestia uita cât de puternici erau Turcanu si ai lui si pe cine aveau ei îndaratul lor, cât de slabi, de anemiati si de desfigurati în batai eram noi". Acestia uita sau poate ca nu stiu de asa nu­mita "lege de aur" a demascarilor. Nu numai ca cine facea pe el, de durere sau de spaima, trebuia sa-si manânce fecalele. Se uita sau poate nu se stie, de asemenea, ca în ziua de Boboteaza se organiza o ceremonie satanica, la care parodiindu-se botezul, detinutii erau obligati sa serveasca, în loc de sfânta aghiazma, o gamela cu urina, luata din hârdaul în care ne faceam cu totii nevoile.

Nimeni nu îndraznea sa se opuna si nici nu incerca vreo re­zistenta caci ar fi fost imediat zdrobit. Tot ce era anticomunist trebuia sa dispara sau sa fie complect dezumanizat.

Ceea ce se întâmpla în camera noastra, la subsol, se întâm­pla si în alte camere, si la alte nivele, actiunea fiind declansata în aceiasi zi, exact în acelasi timp, exact dupa acelasi tipic. Aceasta este grozavia fenomenului Pitesti! In toate camerele au bagat în asa zisul comitet de demascari câte un om care avea priza printre ceilalti, care era respectat si se bucura de o anu­mita încredere generala. Bine înteles, acesta era deja în chingile diavolului si cunostea de pe propria-i piele tot ce se va face si cum se va ajunge la faimosul "salt calitativ" marxist.

In realitate, aceste "demascari" nu urmareau altceva decât un supliment de ancheta politieneasca, strângându-se sute de mii de informatii despre cei din afara închisorilor, care fusesera în contact cu noi; de altfel, multi dintre acestia începusera si ei a sosi în puscarie. Bineînteles, se urmarea compromiterea totala a celor mai buni dintre cei buni, a tuturor patriotilor si iubitorilor de neam, de bine, de frumos si de Dumnezeu. Securitatea a aranjat astfel lucrurile încât lumea nestiutoare a început a acuza exact pe acestia. Scopul diabolicei actiuni de "demascare" si de asa zisa "reeducare" a fost transformarea pe cât posibil a tuturor detinutilor în informatori, pentru ca, fara eforturi, directiile închisorilor si stapânii lor de mai sus sa afle ce se vorbeste în închisori sau în afara lor, ce gândeste bietul Român, oropsit, înstrainat si martirizat în propria-i tara.

Cei care nu putusera învata carte, dar care fusesera pro­movati pe diferite trepte de conducere, de catre regimul comu­nist, au ajuns sa se bata cu pumnul în piept ca ei au fost co­munisti si "patrioti" înca din fasa, au început sa creada ca lo­curile unde se cocotasera necinstit, chiar li se cuvin de drept. De aceea, tinerii intelectuali patrioti din închisori trebuiau sa piara, tocmai pentru ca fusesera cinstiti, altruisti, generosi, buni români, uneori poate cam imprudenti fata de barbaria instaurata în tara dupa 23 August 1944. Acestia trebuiau sa piara, sa piara însa, pe cât posibil, de mâna propriilor lor tovarasi de su­ferinta si chin. Cum poate fi calificata, altfel decât diabolica, mintea care a imaginat acest scenariu?

Intre 1949 si 1952, "demascarile" si "reeducarile" din Penitanciarul Pitesti se faceau în serii de trei-patru luni fara întrerupere. Detinutii martirizati erau nevoiti sa suporte chinuri si rastigniri pe care nici eu, care le-am trait, nu le pot descrie în toata amploarea lor.

S-au scris în timpul demascarilor sute de mii de pagini, pentru fiecare dintre acestea Dumnezeu mai stie câte sute si mii de pari s-au luat în Penitenciarul Pitesti în jurul anului 1950. Torturile diabolice, martiriul neîntrerupt si suferinta fara capat au demonizat, ucis sau dus la nebunie multe mii si mii de Români, între care s'a tesut o nevazuta pânza de compasiune, de întelegere reciproca, pe care timpul o scoate tot mai pregnant la lumina, în ciuda faptului ca rândurile supravietuitorilor Pitestiului se raresc pe zi ce trece.

Cancerul demascarilor si al reeducarilor de la Pitesti si-a trimis celulele sale distrugatoare si la Gherla sau la Târgsorul destinat elevilor, peste tot fratii fiind obligati sa devina tortionari ai propriilor lor frati.

Pentru autorul prezentelor memorii, si Pitestiul si Gherla au fost dureroase locuri de întâlnire, de revedere a fratilor sai: cel mai mare, martirul invalid de razboi, cu care m'am înteles din priviri. In cei 18 ani de detentie, am creat în memorie 309 poezii; recent le-am asternut pe hârtie, una dintre ele fiind intitulata "Ochii fratelui", ai fratelui meu Culai. Tot în închisoare mi-a fost dat sa-1 vad odata pe fratele cel mic, pe Cedric: i-am admirat tinuta demna si barbateasca, în una din plimbarile prin iadul de la Pitesti.

In cei 18 ani de detentie s'a scurs toata tineretea mea si a fratilor mei de pe plaiurile subcarpatice ale Scortenilor de pe Tazlau, Judetul Bacau, plaiuri atestate sub acest nume cam de cinci veacuri si jumatate. Nici o perioada, din acest lung sir de ani în care am fost privat de libertate, nu a fost atât de dure­roasa ca perioada traita la Pitesti. De aceea, prezentul fragment de jurnal nazuieste numai sa se adauge altor marturii ale supra­vietuitorilor Pitestiului, cu totii adevarati martiri ai neamului românesc.

Eugen Magirescu, Scorteni-Vaslui, 1987

sursa: http://www.procesulcomunismului.com