Acestia au facut parte tot din pleiada executantilor si „INITIATORILOR" care transmitând ordinele primite verificau la „fata locului" îndeplinirea lor întocmai.

    „Experimentul" însa s-a bazat si pe alte elemente si anume:

- de cunoastere a specificului, a structurii umane pe de o parte, cât si pe necesitatea distrugerii pivotului de rezistenta anticomunista, constiinta crestina.
- pe posibilitatea manevrarii si influentarii unor destine individuale si colective, prin aplicarea de torturi îndelungate.
- de a avea un caracter ultrasecret si conspirativ care sa asigure pastrarea unei taceri absolute privind scopurile si metodele de executare a „Experimentului".

Or aceste conditii nu puteau fi asigurate decât de acei care duc de secole o lupta fatisa sau uneori subtila de subminare si combatere a spiritualitatii umane, de înlocuire a „TEONCENTRISMULUI" prin „ANTROPOCENTRISM" si anume a „CURENTELOR MATERIALISTE DE TOATE FELURILE".

COLABORATORII SI CUM S-AU RECRUTAT VICTIMILE SI CALAII

Colaboratorii „Experimentului" pot fi împartiti în doua categorii mari:
1. Câtiva foarte putini care au trecut alaturi de Turcanu fara a primi nici o palma, unii dintre ei fiind înspaimântati la gândul ca îi asteapta cine stie ce suplicii.
2. Altii tot putini care dupa ce au fost torturati, unii ramânând fara fese (cazul POP CORNEL) au cedat executând ordinele lui TURCANU.

La închisoarea Pitesti în perioada iunie-septembrie 1949 un numar de cea 20 de detinuti au fost izolati la etajul II, la asa zisa sectie S.S.I. pazita de un comisar civil TAPU unde erau încarcerati fostii socialisti ai lui TITEL PETRESCU si altii acuzati de spionaj.

Printre cei izolati au fost: VALERIU GAFENCU, ION IANOLIDE, PANDURESCU, ADRIAN CARAUSU, ROMICA EUTUSANU (toti închisi din 1941), COMSAIERONIM, NUTI PATRASCANU, FLORIAN DUMITRESCU, VOINEA OCTAVIAN, COSTACHE OPRISAN, subsemnatul si altii de care nu-mi mai amintesc. Se pare ca acestia erau socotiti mai reprezentativi, urmând a fi „anihilati" prin tortura printre primii. De altfel asa s-a întâmplat cu Comsa si Patrascanu.

La Suceava în anul 1948 BOGDANOVICI ALEXANDRU are un „vorbitor" cu tatal sau prefect de Botosani întrevedere nesolicitata de el ci înlesnita de afara. Bogdanovici originar din Soroca activase în „Fratiile de Cruce", facuse închisoare în timpul perioadei „antonesciene" iar dupa 1947 conducea „Grupul Studentesc Legionar Iasi".

În conceptia lui „reeducarea" trebuia sa fie un act voit si liber consimtit, nicidecum un act de constrângere si violenta. Astfel ia fiinta la Suceava „O.D.C.C." (Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste), care în gândirea lui BOGDANOVICI reprezenta se pare si un „joc politic" (mai mult ca sigur la rugamintea tatalui sau) pentru salvarea lui si probabil a celor cu care intrase în închisoare. Dar în acelasi timp se poate aprecia ca „forurile conducatoare" care au gândit, condus si supravegheat „Experimentul" au urmarit în aceasta faza la Suceava „testarea" celor mai sovaielnici dispusi sa accepte acest demers criminal. Astfel se explica faptul ca „Ei" gasind în Turcanu colaboratorul ideal pentru punerea în practica a satanicului „Experiment", îl folosesc instruindu-1 asupra modului de desfasurare a actiunii. Se stie ca dupa plecarea studentilor majoritatea legionari de la Suceava la Pitesti, Turcanu a lipsit un anumit timp din închisoarea Suceava, banuindu-se ca a fost dus la Bucuresti, iar dintr-o Sursa care nu am calitatea sa o dezvalui, a fost si la Moscova. Omorârea lui Bogdanovici la Pitesti, ca „oportunist" de catre Turcanu si primii lui colaboratori, confirma faptul ca „ initiatorii" au hotarât disparitia lui în acea prima faza dupa ce el inconstient îsi îndeplinise misiunea de „ TURNESOL ". Trebuie mentionat faptul ca adeziunea la O.D.C.C. a fost extraordinar de mica, insignifianta, toti ceilalti detinuti proveniti din cadrul miscarii LEGIONARE opunându-se în proportie covârsitoare acestei actiuni.

În ceea ce priveste pe TURCANU, acesta facuse parte din F.D.C. (FRATIILE DE CRUCE) în toamna 1940-41 dupa ianuarie 1941 nemaiactivând. El a fost coleg de clasa si apoi la FACULTTEA DE DREPT din Iasi cu STEFAN CACIUC. Acesta din urma s-a întâlnit cu TURCANU în 1946 la examene, care i-a spus: „Ce faceti voi va priveste, eu sunt comunist! Sunt prieten cu fratii lui EMIL BODNARAS si acestia ma sustin si ma ajuta sa fac cariera în politica. Asa ca aceasta este ultima data când mai vorbesc si ma întâlnesc cu tine" (MARTURISIRI DIN MLASTINA DISPERARII VOLI - DUMITRU BORDEAIANU)

Se înscrie în „UNIUNEA NATIONALA A STUDENTILOR DIN ROMÂNIA" (Organizatie oficiala procomunista ajungând în comitetul de conducere al acesteia) apoi se înscrie în „Partidul Muncitoresc Român" fiind selectat pentru a fi trimis la o scoala de diplomati.

TEFAN C ACIUC în timpul anchetei aminteste de întâlnirea lui cu TURCANU, acesta fiind arestat si adus la închisoarea Suceava toamna târziu dupa ce anchetele erau aproape terminate. Urmeaza numirea lui ca „planton" de catre administratia închisorii precum si testarea si instruirea lui în ceea ce va urma la Pitesti. Trebuie mentionat ca anchetele securitatii se faceau în incinta închisorii Suceava.

Dintre primii si singurii de fapt care s-au alaturat lui Turcanu la Suceava au fost: GEBAC, NEGURA, LIVINSCHI MIHAI, MARTINUS, SOBOLEVSKI, ZBRANCA, POPA ALEXANDRU (TANU), proveniti dintre legionari. Ulterior numarul celor care se pun la dispozitia lui Turcanu se mareste cu detinuti din alte categorii de arestati, care accepta totul din oportunism, frica, sau din simpla slabiciune umana vazând ce se petrece în jurul lor. La Pitesti si apoi la Gherla pe masura amplificarii torturilor numarul celor care cedeaza creste, dar în acelasi timp si al acelora care sunt omorâti, se sinucid sau savârsesc tentative de sinucidere. Majoritatea covârsitoare a celor care trec prin suplicii este coplesita si tacuta. Din când în când, câte unul desconspira celor netrecuti prin „demascari", urgiile „Experimentului". Acestia sunt desfigurati si purtati prin camere pentru a se anihila asemenea tentative. (Cazul legionarului TACHE ROD AS de la Gherla). Totul ia aspectul unui sinistru si macabru convoi al mortii. Zdrobiti fizic, disperati sufleteste, ei înfrunta muti aceasta urgie a secolului cu ultimele resurse umane, ascunse si nebanuite ce nu fusesera totusi distruse.

Din nefericire „caderea" pentru unii a fost ireversibila ei sfârsind fara a-si fi revenit, desi rezistasera eroic anchetelor Securitatii. (Dan Dumitrescu, Nuti Patrascanu, Popescu Aristotel, decedati la „Cazimea" din Jilava). Altii au reusit sa se smulga din dezastru redevenind ce au fost înainte de a trece prin acest „cazan" al supliciilor".

Doresc în acest final de capitol sa mentionez si sa accentuez ca nu persoanele care au colaborat la acest „Experiment" trebuiesc aduse în primul plan al vinovatiei. Actiunea o data conceputa si definitivata trebuia îndeplinita si pentru aceasta se puteau gasi atâtea persoane de câte aveau nevoie „ initiatorii". Planul trebuia îndeplinit indiferent de persoana care era folosita. Ulterior însa „initiatorii" au deturnat si acest aspect, facând uz în anchetele ce au urmat, numai de detinuti care au provenit din rândul „Miscarii LEGIONARE. Asupra acestui aspect voi reveni în capitolul urmator.

SCOPUL „EXPERIMENTULUI" SI ALEGEREA ÎNCHISORII PITESTI CA LOC DE DESFASURARE A LUI

Aceasta „actiune" a avut un scop imediat care a constat în obtinerea din partea securitatii, a unor informatii despre persoanele nearestate. Lucrul acesta s-a realizat în mare masura, facându-se arestari si procese cu opozanti ai comunismului care nu fusesera descoperiti, în ciuda torturilor aplicate de securitate primilor arestati. Unii din cei care rezistasera cu adevarat eroic la securitate, în „Demascarile" de la Pitesti sau Gherla capoteaza ca urmare a socului psihic pe de o parte cât si a torturilor inimaginabile si îndelungate de pe alta parte. La securitate ancheta dura câteva saptamâni si o facea adversarul direct acum însa „anchetatorul" era acela care sedea lânga tine te supraveghea si tortura luni de zile - zi si noapte - si care îti cunostea intimitatile. Concomitent însa „actiunea" bine gândita si programata pe etape, se transforma în „Experiment" asa cum am precizat în primele pagini ale acestei prezentari.

Cedarile au avut diverse forme si s-au produs în etape diferite în functie de o serie de factori:
- de mentinerea unui timp mai scurt, sau mai îndelungat în „soc".
- de functia, avuta pâna la arestare pentru a se putea influenta asupra celorlalti. (Torturile erau direct proportionale cu scara ierarhica pe care se aflase afara cel asupra caruia se actiona)
- de abilitatea cu care te puteai strecura „mimând" acceptarea sau „caderea".
- de gradul de labilitate al caracterului detinutului
- de rezistenta la teroare, care de multe ori se sfârsea brusc (cazul multora ca POP CORNEL sau VOICU ANDREESCU etc).
- de firea mai fricoasa sau mai curajoasa a fiecaruia în fata agresiunii fizice si psihice.
- de obisnuita sau neobisnuinta cu bataia.
- de sadism - (TRAGEDIA PITESTI - COSTIN MERISCA)

S-a mai întâmplat si un alt „fenomen" cu unii care dupa „cadere" se înversunau parca sa vada alaturi de ei pe cei care se împotriveau eroic. Si uneori au reusit!!

„Experimentul" urmarea ca prin torturi fizice si morale asupra victimelor sa se obtina transformarea lor, stergerea constiintei etnice - de apartenenta la un neam si la o cultura. Procesul tintea extirparea centului national din creierul detinutului. Kominternul obtinuse lucrul acesta la toti comunistii care n-aveau nici o aderenta la ideea de patrie pe care o subtituisera cu ideea de „Revolutie universala si de „patrie proletara universara".

„Reeducarea întreprinsa la închisorile Pitesti, Gherla, Aiud, Târgsor de catre agentul regimului comunist, sovieto-kominternist, a fost un experiment identitar desfasurat în mediu concentrationar si carceral cu scopul distrugerii identitatii etnice, religioase, morale, la scara individuala si de grup.

Rostul acestui experiment era acela de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea identitatii si de a determina conditiile disiminarii unor operatii de schimbare a identitatii în sânul întregii societati, pentru a-i disloca sentimentul etnic religios si a declansa astfel o mutatie etnico-religioasa la scara întregii comunitati nationale" (Prof. univ. ILIE BADESCU si DAN DUNGACIU - EXPERIMENTE TOTALITARE - modelul reeducarii Pitesti, Gherla, Canal 1949-1952.) Pitestiul devenind „Laborator" al „Experimentului" comunist, poarta si o alta amprenta specifica luptei anticomuniste din tara noastra. La Pitesti s-a urmarit desfiintarea acelei forte care se opusese constant comunismului înca din anii 1919-1920 când s-a înlocuit drepelul rosu de pe „Atelierele Nicolina" si de la „Regia monopolurilor statului" din Iasi cu tricolorul român. Lupta anticomunista nu a reprezentat numai actiuni si atitudini cu caracter politic de „rezistenta". De-a lungul timpului ea a îmbracat haina spiritualitatii crestine care s-a opus materialismului. Pe masura ce „omul" luase locul lui Dumnezeu, devenea tot mai evident ca va sosi momentul „razbunarii" satanice împotriva aparatorilor credintei în Dumnezeu. Aces rol de „Aparatori" si-1 asumase „MISCAREA LEGIONARA". Comunismul brutal si agresiv precum si forte nocive camuflate mult mai subtile nu-1 puteau ierta. Dintre cele trei entitati distincte „individul" „Colectivitatea nationala" si „Natiunea" ultima a fost cea mai contestata si în final agresata. „Neamul cuprinde:
1. Toti Românii aflatori, în prezent, în viata
2. Toate sufletele mortilor si mormintele stramosilor
3. Toti cei ce se vor naste Români

Neamul are:
1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea si sângele
2. Un patrimoniu material: pamântul tarii si bogatiile lui
3. Un patrimoniu spiritual care cuprinde:
a) Conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata.
b) Onoarea lui ce straluceste în masura în care neamul s-a putut conforma, în existenta sa istorica, normelor izvorâte din conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata.
c) Cultura lui: rodul vietii lui, nascut din propriile sfortari în domeniul gândirii si artei. Aceasta cultura nu este internationala. Ea este expresia geniului national, a sângelui. Cultura este internationala ca stralucire, dar nationala ca origine.

Toate aceste trei patrimonii îsi au importanta lor. Pe toate un neam trebuie sa si le apere. Dar cea mai mare însemnatate o are patrimoniul sau spiritual.

Telul final al Neamului este viata? Daca este viata, atunci nu intereseaza mijloacele pe care neamurile le întrebuinteaza spre a si-o asigura.

Telul final nu este viata. „CI ÎNVIEREA". Învierea neamurilor în numele MÂNTUITORULUI Isus Hristos...

... Ve veni o vreme când toate neamurile pamântului vor învia, cu toti mortii si cu toti regii si împaratii lor. Având fiecare neam locul sau înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final„ÎNVIEREA DIN MORTI" este telul cel mai înalt si mai sublim catre care se poate înalta un neam.

Neamul este deci o entitate care îsi prelungeste viata si dincolo de pamânt. Neamurile sunt realitati si în lumea cealalta, nu numai pe lumea aceasta" - (CORNELIU ZELEA CODREANU „PENTRU LEGIONARI".

In „laboratorul" Pitesti trebuia distrusa constiinta apartenentei la un neam, nimicit „virusul spiritualitatii" si ÎNDUMNEZEIRII OMULUI".

CE A DETERMINAT ALEGEREA PITESTIULUI CA LOC AL „EXPERIMENTULUI"?

Din anul 149 închisorile destinate executarii pedepselor erau profilate pe categorii sociale si anume:
Intelectualii - închisoarea Aiud
Tarani si muncitori - închisoarea Gherla
Studenti - închisoarea Pitesti
Elevi închisoarea Târgsor
Femei închisoarea Mislea si Miercurea Ciuc.

1. Studentii încarcerati la Pitesti reprezentau factorul dinamic al societatii, prin care aceasta se opusese comunismului.
2. Datorita tineretii ei aveau sansa cea mai mare de supravietuire.
3. Din punctul de vedere al structurii politice studentii proveneau în proportie de peste 85 % din „Fratiile de Cruce" ale MISCARII LEGIONARE.
4. Studentii arestati (nu numai cei proveniti din MISCAREA LEGIONARA) erau vârfuri în Facultati si fusesera premianti în licee conditie necesara acceptarii lor în „Fratiile de Cruce".
5. Prin distrugerea morala si fizica a gruparii de mijloc dintre „elevi" si „maturi" reprezentata de studentime se prabusea întreg „edificiul".
6. închisoarea Pitesti prin pozitia ei în afara orasului permitea o izolare perfecta si deci asigurarea secretului de care avea nevoie „Experimentul".

O data sfarâmat aici pivotul „rezistentei", tineretul, actiunea urma sa fie extinsa în celelalte închisori si apoi în afara lor.
Planul „Experimentului" minutios pregatit a gasit ca metoda cea mai eficienta de distrugere a MISCARII LEGIONARE era cea din interiorul ei.

„Noi (declara Tureanu) facem altceva si o facem mai bine: va ucidem moral pâna vi se face scârba de voi însiva sa nu mai puteti astepta nimic, sa nu mai puteti dori „biruinta legionara". Care dintre voi sa doreasca asa ceva? POP CORNEL mai poate dori biruinta legionara?... Acum nu mai sunteti decât niste epave. Iata ce am reusit sa facem!" Prin desconspirarea pe mai multe cai a celor ce se petrec la Pitesti, si în celelalte închisori „Experimentul" înceteaza la 1 Ianuarie 1952.

Totusi organizatorii lui (Comitetul Central, Securitatea, Consilierii Sovietici) îsi continua diversiunea înscenând un proces al asa zisilor „vinovati" de organizarea „demascarilor" si atrocitatile comise în acest timp, uitând ca ordinele au fost date de ei înca de la început. „Nu intereseaza câti ochi sar" spun DUMITRESCU ALEXANDRU directorul închisorii Pitesti si MARINA ofiterul politic. Sau „Le vom da un cutremur de noua grade la urma" afirma colonelul Sepeanu.

Dar în acest proces, stupoare, apar numai detinuti care au facut parte din Miscarea Legionara, chiar daca ei nu au fost cei mai activi în comitete sau cei mai cruzi. Altii care au omorât sau cu condus comitete manifestându-si cruzimea în „Demascari" dar au provenit din alte formatiuni politice, nu au fost nici macar cercetati de securitate. Acestia au fost în numar mare, desi nu reprezentau ca pondere în totalul detinutilor decât câteva procente. Cei mai multi dintre ei nu primisera nici o palma macar, dar cedasera fie datorita fricii, fie uneori datorita „spectacolului" sinistru la care asistau, sau pur si simplu oportunismului.

Regretatul Dr. Banu Radulescu trecut prin „Demascari" neavând apartenenta partinica scrie în revista „Memoria" nr. 15: „Alegerea n-afost întâmplatoare, fiindca se stia ca legionarii erau adversarii cei mai de temut ai regimului comunist si ei nu se bucurau nici de simpatia marilor democratii din Occident. De aceea au fost lasati deoparte acei conducatori ai „reeducarii" care aveau alta coloratura politica: taranisti, regalisti, sionisti etc. desi au fost tot atât de sadici ca si cei condamnati, ba „unii chiar mai sadici".

Revista „MAGAZIN ISTORIC" din Aprilie si Mai 1993 publica sub titlul „ARHIPELAGUL ORORII" sub semnatura domnilor CONSTANTIN AIOANEI SI CRISTIAN TRONCOTA doua materiale privind ororile din închisoarea Pitesti dar si cele petrecute în anii 1949-1953 în coloniile de munca de la „SALCIA", „CERNAVODA" si „CAPUL MIDIA", în scopul declarat al „reeducarii prin munca".

Din torturile si bataile curente prezentate în material reproduc numai câteva:

„În ianuarie 1953 - declara fostul sublocotenent ION CARLIGA de la Sectia „STRÂMBA" - a venit la Sectia „STRÂMBA" colonelul COLER STEFAN (devenit mai târziu comandant al închisorii Aiud n.n.) împreuna cu loctiitorul politic SZABO si cpt. DUMITRESCU seara dupa orele 9, a dat alarma scotând afara 300 de detinuti în camasa, izmene, desculti si cu capul gol, tinându-i în curtea coloniei o ora si ceva, culcati pe burta, înconjurati de sentinele. Dupa acest „exercitiu" a doua zi am avut 50 detinuti bolnavi care nu au putut iesi la lucru".

Detinutul ANDREI RADULESCU declara ca într-o seara în luna ianuarie 1953 cumnatul sau LUNCA DIONISIE a fost batut de lt. POPA cu parul ordonând apoi brigadierului (detinut) POPOVICI sa-1 bata pâna îl va omora. Dupa bataie detinutul a fost bagat în carcera în pielea goala, iar a doua zi dimineata a fost scos mort. Acelasi lt. POPA pune pe brigadierul GRIGORAS sa-1 bata pâna la exterminare pe detinutul SOTIR GEORGESCU. Dupa bataie i-a pus pe o targa pe care batuse piroane de fier. Când 1-a adus la infirmerie de la sectia „BANDOIU" era mort si avea capul în întregime perforat". Atrocitatile sunt multe, enorm de multe. Nu voi insista asupra lor, ci numai asupra epilogului.

La 27 februarie 1954 au fost trimisi în judecata 24 fosti ofiteri si subofiteri precum si 13 detinuti brigadieri. Condamnarile au variat între munca silnica pe viata si 6 ani închisoare corectionala. Prin decretul 403 din 22 august 1957 si decretul nr. 484 din 1 octombrie 1957 fostii ofiteri si subofiteri au fost gratiati.

Din ordinul ministrului adjunct general-locotenent GHEORGHE PINTILIE (PANTIUSA), li s-a acordat salariul pe trei luni, conform încadrarii avute la data arestarii, au fost trimisi pentru o luna la casele de odihna ale M.A.I. „pentru refacerea Starii fizice" si au fost încadrati în toate drepturile ca lucratori în Ministerul afacerilor interne, la Directia generala a penitenciarelor si coloniilor de munca, începând cu data de 25 august 1957. Mai mult, Alexandru Draghici a obtinut printr-un decret al Prezidiului Marii Adunari Nationale recunoasterea vechimii lor neîntrerupte în munca, deci si pentru perioada cât s-au aflat în detentie. Ulterior au fost gratiati si brigadierii detinuti, condamnati". (MAGAZIN ISTORIC - mai 1993). MAGAZINUL ISTORIC DIN APRILIE 1993 consemneaza la pag. 13: „îl invitam pe cititorul care s-ar putea îndoi totusi de faptul ca actiunea de „demascare" - sau fenomenul Pitesti - s-a desfasurat cu aprobarea forurilor celor mai înalte de partid si de Stat, cel putin a celor din Ministerul afacerilor interne si din Securitate sa citeasca si utimul episod al articolului nostru (cel citat de subsemnatul anterior n. n.) Va vedea ce au „patit" tortionarii de la Canal - CARE NU AU MAI FOST LEGIOARI (sublinierea n.) - si va putea judeca mai limpede.

În procesul „Turcanu" printre cei condamnati la moarte si executati s-a aflat si avocatul COBALAS NICOLAE, legionar, care însa în tot timpul detentiei a stat numai în închisoarea Aiud.

Daca voi cita câteva nume din cele câteva zeci aflate în documentele Securitatii si care au apartinut altor formatiuni politice, nu o fac pentru incriminarea lor, ci pentru a demonstra ca pe „organizatori" nu i-a interesat pedepsirea unor vinovati de atrocitati, ci incriminarea în „Demascari" numai a legionarilor. Din cei multi, foarte multi, voi aminti câteva nume: BOGDANESCU, ENACHESCU, FUX, STEIER, DAN DEACA, TITUS LEONIDA, BURCULET VIOREL; RUSU GH., GRIGA ION ANDREEV ANDREI, DONCEA D., STANESCU CEZAR; GHERMAN CORIOLAN, ZAHARIA NICOLAE, MATEI ALEX. RECK STEFAN etc. etc.

Privitor la RECK STEFAN fost membru P.C.R. din ilegalitate, coautor al uciderii socialistului FLUERAS la GHERLA, voi prezenta un episod la care am fost martor, elementele doveditoare putându-se eventual gasi în arhivele securitatii. În 1950 ma aflam la Jilava în camera „6" „Reduit" împreuna cu alti 200 detinuti (la un moment dat 245). Printre noi se aflau enorm de multe personalitati marcante ale vietii culturale si politice. Voi aminti numai numele a doua persoane: MIRCEA VULCANESCU si ION NEDELESCU. În una din seri prin luna iunie este scos din camera MIRCEA VULCANESCU care se reîntoarce dupa circa 3 zile batut cumplit cu un sac de nisip, cum ne-a marturisit. Bataia a avut loc la o baraca aflata în curtea interioara a camerelor care formau „Sectiile 1 si 2". A fost tinut apoi si în celula de pedeapsa cu apa pe jos din „Turela Reduit". Aici a contractat o raceala puternica apoi un T.B.C. care i-a fost fatal la Aiud unde a intrat în „cele vesnice".

Dupa câteva zile este luat ION NEDELESCU, avocat fost consilier juridic al ziarului „UNIVERSUL" (Director STELIAN POPESCU). El se întoarce dupa 2 zile, fara un dinte. Ne povesteste cum a fost batut în acelasi mod, tot la baraca. Acolo nu a putut zari, pe sub gluga pe care o avea pe cap decât pe militianul IVANICA. La circa o saptamâna sunt luat si eu, dus la aceeasi baraca, dezbracat si tinut pâna dimineata cu lanturi la picioare si Catuse la mâini, fara însa a mi se face altceva, si fara a fi întrebat liimic. Din când în când auzeam în jurul meu zanganit de lanturi, dar atât. În 1952 dupa ce am trecut prin „Demascari" la Gherla am fost scos la lucru în fabrica. Într-una din zile sunt întrebat de RECK STEFAN daca îl cunosc. I-am raspuns ca nu. El a replicat ca ma cunoaste spunându-mi: „Stii de unde?" -precizând în continuare ca de la baraca din Jilava unde conducea anchetele în calitate de detinut. Concluzia mea de mai târziu a fost fireasca. Anchetarea detinutilor tot cu detinuti si prin violenta este cert ca se practica de catre securitate înca din 1950 sau poate chiar din 1949.

Procesul „TURCANU" nu-i multumeste pe „organizatori". De aceea înca din anul 1954 pe când se definitiva acest proces, securitatea si toti cei care au gândit si executat „Experimentul", elaboreaza un nou plan care în conceptia lor trebuia sa desavârseasca „opera" de compromitere definitiva a Miscarii Legionare. Pentru aceasta din cei 22 condamnati la moarte în procesul „TURCANU" sunt executati numai 17 fiind gratiati 5 si anume: Popa Alexandru (Tanu); Popescu Aristotel (Aligo); Dan Dumitrescu; Voinea Octavian si Nuti Patrascanu. Aceasta gratiere se face si se comunica mai târziu abia în octombrie 1957. Trebuie mentionat ca din cei 5 toti cu exceptia lui Popa Alexandru au „cedat" în timpul „Experiementului" ca urmare a torturilor ce li s-au aplicat.

Securitatea are grija si îi pastreaza pe acestia sub spectrul condamnarii la moarte, timp de 3 ani amintindu-le permanent posibilitatea „executiei" daca nu accepta absolut tot ce li se cere. În tot acest interval (1954-1957) sunt anchetati fara întrerupere si li se „inoculeaza" „argumentele" pentru acuzarea celor din lotul „2" al asa zisilor „Autori morali" ai „Demascarilor". Lotul acesta a fost format din: Valeriu Negulescu (detinut permanent însa la Aiud si neavând nici o legatura cu „Experimentul" Pitesti - fost în comandamentul legionar pe tara); Constantin Oprisan (fost sef al F.D.C. pe tara), Popa Aurel si Dragos Hoinic (fosti internati în lagarul de la Buchenwâld din Germania); Calciu Gh., Iosif Iosif; Bordeianu Virgil; Caziuc.

În conditiile anchetei celor 5 gratiati era imposibil ca acestia sa nu ajunga într-o stare de alienare mintala care sa fie folosita în procesul instrumentat în perioada 1955-1957. În „Scenariul" acestuia nu mai putin macabru, sinistru si neverosimil am fost implicat si supus unei anchete cumplite de un an si 7 luni.

Pentru o mai buna întelegere a modului cum a fost creat „scenariul" acestui proces va trebui sa fac un salt cronologic înapoi.

La 30 decembrie 1949 sunt transportat de la închisoarea Pitesti la Securitate în Bucuresti (aflata în fosta cladire CC. dinPiata Palatului) pentru un supliment de ancheta. Dupa o saptamâna Sunt transferat la Jilava în camerele 1-12 din „reduit" unde am stat pâna în iunie 1951 cel mai mult timp fiind încarcerat în camera nr. „6". Aceste camere erau destinate celor condamnati care trebuiau sa plece spre închisorile de executie, sau detinutilor veniti în tranzit de la alte închisori, pentru diverse probleme. Tot timpul cât am stat în camera „6" am fost nedespartit de un absolvent al Facultatii de „Arte" din Bucuresti, proaspat condamnat, Anghel Avram (Avramut) din com. Balomir jud. Alba. Îl mentionez nu numai pentru caracterul lui deosebit si al atasamentului meu pentru el ci si pentru faptul ca va mai Juca" un rol salvator pentru mine în „Demascari".

Prin lunile mai-iunie au venit de la Pitesti în aceasta camera IOSIF IOSIF si PAUNESCU ION (NELU). Acestia mi-au relatat despre grozaviile care se petreceau la Pitesti, care pe cât de incredibile pe atât de înfricosetoare mi-au creat o spaima teribila îngrozindu-ma.

Aproape în fiecare zi venea în curtea „reduit-ului" grefa închisorii, cu dosare pentru trimiterea la închisorile de executie sau pentru formarea de loturi cu destinatia „Canal". Am avut supriza placuta sa constat ca grefier era un fost gardian al Jilavei, care mie si altora ne facuse legatura cu casa în anul 1948. Se numea IONITA. Mi-am luat „inima în dinti" si am iesit si eu „la raport" pentru grefa, reusind astfel sa-mi dau seama ca pî»a recunoscut. L-am întrebat care sunt criteriile de a ajunge la Scanai, la care mi-a raspuns ca am condamnare mare (20 de ani) si j|u am conditii. Dupa alte câteva zile revazându-l si profitând de ocazie ca nu mai era însotit de nimeni, i-am „strecurat" printre Jiinti'' rugamintea de a face tot posibilul sa ma trimita oriunde, nuimai la Pitesti nu. Dupa câteva saptamâni în care prezenta lui Prevenise obisnuita fiind însotit de un „maldar" de dosare, i-am Spus în 2-3 fraze ca la Pitesti se petrec lucruri îngrozitoare, sa caute sa-mi „rataceasca" dosarul atât al meu cât si al lui Avramut, la care discret a dat afirmtiv din cap. Din acel moment, dat fiind faptul ca absolvisem Politehnica m-am declarat inginer, cu ocazia fiecarui control „oficial", gândind ca voi ajunge la Aiud. În iunie 1951 grefierul mi-a spus ca nu ma mai poate tine, „dosarul" fiind foarte vechi si ca „din pacate" ma trimite la Pitesti de unde am venit.

Ajuns la Pitesti am fost introdus într-o celula împreuna cu Avramut, în care mai erau doi foarte buni prieteni care însa nu mi-au putut relata nimic din cele ce se petrec acolo ei însisi fiind trecuti prin „demascari" si desigur sub permanenta teroare. Dealtfel o relatare sau „punere în garda" din partea lor nu le-ar fi adus decât chinuri inutile, pe mine neputându-ma ajuta cu nimic. În schimb eu le-am povestit ce stiam de la Iosif si Paunescu. Mult mai târziu (dupa ce am luat si eu „drumul" „demascarilor") mi-am dat seama ca starea lor vizibila de tensiune nu fusese determinata de povestirile mele ci de faptul ca ei însisi traiau drame fara iesire din care totusi Dumnezeu i-a salvat, pentru ca în afara acelei „taceri" pe care am socotit-o întotdeauna înteleapta, constiinta lor a ramas la fel de pura ca mai înainte.

Catre sfârsitul lunii iulie - începutul lui august am fost adus în fata unui colonel care dupa spusele gardianului se numea CZELLER. Acesta vorbea prost româneste. Între noi a avut loc un scurt dialog.
- „Ce mai face la dumneta? Cum mai stam cu cocleala din cap?"
- „Domnule colonel, îmi execut detentia".
- „Nu asta întrebam, ci ce mai gânditm?"
- „Domnule colonel, nimic deosebit"
- „O sa facem sa fie si la dumneta ceva deosebit"!!

In luna august prin desfiintarea închisorii Pitesti pentru studenti sunt transferat la Gherla.

Relatarile ce vor urma sunt în mai mica legatura cu „teza principala" a prezentarii „Demascarilor", de aceea nu voi insista asupra desfasurarii acestora, care poate - cu ajutorul „Celui de Sus" - vor face obiectul altei „scrieri". Voi puncta totusi câteva „momente" care sa-1 ajute pe cititor sa patrunda în atmosfera acestui cutremurator „Experiment" pe care cei supusi lui, l-au trecut cu o unicitate specifica fiecaruia.

Ajuns la Gherla sunt introdus într-o camera în care se mai aflau cam 10-15 detinuti. Aici foarte repede mi-am dat seama ca totul este regizat. Se faceau rugaciuni în comun, dimineata, la prânz si seara. Am refuzat de la început sa particip motivând - si de fapt aceasta era realitatea - ca îmi fac rugaciunea singur. Stiam ca aceste rugaciuni în comun, provocate de o parte din cei din camera trecuti prin „Demascari", dar pe care nu reusisem sa-i identific, se vor întoarce ca un bumerang, cu un plus de acuzare si chinuri pentru cei care le practicau. Asteptam în fiecare seara ca o parte din cei din camera sa sara asupra celorlalti si sa-i doboare în batai. Dar spre insatisfactia mea, timp ce circa doua saptamâni nu s-a întâmplat nimic, fapt care contribuia ca tensiunea mea psihica si mintala sa creasca în proportii insuportabile. În dupa amiaza zilei de 3 septembrie am fost mutat la camera 99 tot de la etajul 3. Aici dupa configuratia celor prezenti m-am „lamurit" cam care vor fi cei ce urmeaza sa intre în „Demascari". În total se gaseau acolo cam 50-60 tineri. Dupa ora „închiderii" (18) un barbat voinic, înalt, osos - TURCANU - ne-a anuntat ca „aici se va desfasura o actiune de «reeducare» ca s-a terminat cu «banditismul» unora si ca cei «cinstiti» nu mai suporta sa aiba alaturi «criminali» si «banditi»". Apoi a anuntat ca cei care sunt de acord cu "„reeducarea" sa treaca în „stânga" lui, iar ceilalti în „dreapta". În acest timp un detinut a început sa închida ferestrele. Eu stiam de «acum (ca si Avramut) ca Turcanu era informat despre faptul ca sunt în cunostinta de cauza în ceea ce priveste „scenariul".

An trece de partea celor care nu accepta reeducarea", însemna un plus de tortura cu deznodaminte fatale pentru „bravura", care pot duce la „cedari" ce îmi vor marca constiinta tot restul vietii.

Faptul ca aveam în fata mea fosti colegi si camarazi carora le purtam consideratie stiindu-i mai buni, superiori mie, dar care nu rezistasera torturilor, ma înspaimânta. Mi-am facut o cruce în sinea mea zicându-mi: „Doamne mi-a venit „în sfârsit" momentul sa intru si eu în „rândul celorlalti! Doamne! Fa ce crezi cu mine" si am trecut de partea celor care „accepta". Deliberarea mea a fost extrem de scurta, probabil de secunde, pentru ca a urmat o comanda din partea lui Turcanu: „PE EI!!" Apoi o busculada fiecare din cei destinati a fi „reeducati" - indiferent de ce parte trecusera - sa fie trântit pe dusumea si având doi-trei deasupra lui. O noua comanda de încetare si suntem „nominalizati" cei ce vom intra în „tura", ordonându-ni-se trecerea în „pozitie": stat pe rogojina cu picioarele întinse si trupul la 90", iar mâinile întinse peste genunchi cu palmele spre vârful boncancilor. Eram circa 15-16. Cei de care îmi amintesc au fost: ZOTU VASILE; AMITROAIEI MIHAI; ANGHEL AVRAM; ION STEFAN CONSTANTIN; HERLEA; DEZMERIZOLTAN; TEJA CONSTANTIN; TIMARU MIHAI; CAPITANUL GHEORGHITA SAVEL; MÂNDRU; FLORIN RUSU; MAGIRESCU NICOLAE; DROHOBETOHI ATILA. Alaturi de acestia au fost adusi ulterior CARAVIA PAUL si CIUCEANU RADU.
Nu mai descriu cele ce au urmat. De mine s-a ocupat personal Turcanu.

Prin luna septembrie în urma unor lovituri în ceafa, cu o coada de matura, pentru a înghiti dintr-o singura data suta de grame de pâine si a sorbi pe nerasuflate ciorba fierbinte, mi s-a fisurat o vena, din care a tâsnit sângele ca la o pasare taiata. A fost adus doctorul (medicinist în ultimul an) detinut Turcu care mi-a prins vena cu doua copci.

În aceeasi perioada într-o noapte „plantonul" care ne „supraveghea" somnul a sesizat ca sub mine este sânge. LEVITCHI MIHAI m-a scos în camaruta alaturata si a constatat ca urinam sânge. Mi-a dat sa beau apa si am înghitit pe nerasuflate sapte gamele. Aveam senzatia ca apa patrunde în toti porii ca într-un burete. Mi-a pus în mâna o bucata de sapun si o sârma, soptindu-mi ca daca vine Turcanu sa-i spun ca am cerut sa scriu nume de persoane nedeclarate la anchetele de la securitate. Mi-am dat seama ca si el care facând parte dintre „reeducati" înca de la Suceava se temea totusi de Turcanu. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si noaptea urmatoare, de data aceasta cel care mi-a dat sa beau apa - urinam totusi sânge în continuare - fiind un tânar elev din Ardeal HENTES.

Pe la începutul lunii noiembrie într-o seara, Turcanu m-a chemat la el si mi-a spus: „Tu zici ca ai terminat cu trecutul. Trebuie sa o dovedesti. Aici se afla unul încapatânat care trebuie „convins": ANGHEL AVRAM. Uite aceasta coada de matura. Du-te la el si loveste-l pâna se cuminteste". În acele clipe mi-a aparut figura

luminoasa a lui AVRAMUT care avea o mare consideratie pentru mine si de care eram legat mult sufleteste. Am raspuns pe loc fara nici o ezitare dar cu vocea remurânda: „Domnule Turcanu asta nu o pot face!!". A urmat un strigat al lui TURCANU: „Luati-l!!" Si-am numarat pâna la 300 loviturile primite la talpile goale, dupa Iscare am lesinat, mi s-a fisurat osul în talpa picioarului stâng, unde a aparut si o umflatura cât un ou de bibilica. La o saptamâna fiind

mutat în alta camera mai mica, pentru câteva zile, Avramut --care si acum era cu mine - m-a întrebat daca nu cumva am înebunit, pentru ca râdeam prosteste când nimanui nu-i mai „ardea" de asa ceva. I-am aratat talpa spunându-i ca merg pe „rulmenti".

Dar nu este mai putin adevarat ca în acele clipe când nu mai aveam în jur „plantoane" si nici nu mai sedeam în „pozitie", psihicul cvasi degajat reactiona nefiresc, asemeni unui arc destins brusc dupa o maxima comprimare. Nu mai eram un om normal!! Un ultim moment din aceasta perioada pe care îl voi mai relata - perioada care a abundat în sumedenie de suplicii si torturi - s-a petrecut prin luna decembrie. De la etajul trei am fost adus la parterul închisorii, mi s-au pus în picioare niste papuci de cârpa, spunându-mi-se ca trebuie sa frec pardoseala de mozaic a holului, mergând târâs ca pe un patinoar, si tinând mâinile la spate. În timp ce faceam aceasta „operatie", plantonul de la parter (tot detinut) împingea cu piciorul pe lânga usile celulelor o gamela plina cu arpacas, îndemnându-ma din ochi si discret din cap sa o iau. M-am facut ca nu pricep, pentru a respecta „consemnul" de a nu vorbi cu nimeni. Ajuns cu „frecatul" la capatul holului, plantonul „disperat" s-a apropiat de mine si mi-a spus printre dinti, dar raspicat si usor indignat: „Mânc-o ma!!" Am însfacat-o si hamesit cum eram, dar si „antrenat" în înghitirea gamelelor cu viteza, am terminat-o imediat. Pe cel care mi-o daduse însa nu-l cunosteam. Din acel moment si pâna am ajuns la loc sus la camera „99" a urmat un adevarat cosmar de „proces". Daca cel cu gamela mi-a întins o cursa de coniventa cu „cei de sus" din camera pentru a vedea cum reactionez? În aceasta situatie ajuns în camera trebuia imediat sa raportez comitetului „incidentul". Dar daca gestul a fost unul simplu, omenesc, nascut din faptul ca aratam ca o stafie? În acest caz „denuntându-l" îi faceam un mare rau, putându-l aduce lânga mine „pe roggina". Drumul pâna la etajul trei a durat o vesnicie. N-am spus nimic!! Si nici nu s-a întâmplat nimic! Am aflat mai târziu ca si cel care îmi daduse gamela îsi luase o masura de „precautie" daca ar fi fost vazut de cineva. El putea sa spuna „usor" ca nu mi-a înmânat-o, ci eu am luat-o fara ca el sa ma vada. Cel de care povestesc este GODEANU INOCENTIU (CENTIU) stundent din Cluj. Nu ma cunostea dar fusese probabil impresionat de „halul" în care eram. Am ramas prieteni pe viata si ne-am ajutat tot pe „tacute" în fabrica din Gherla, împreuna cu un al treilea, Gclu Gheorghiu „erou" viu al „Demascarilor", în fata caruia spun mereu ca stau „drepti sufleteste", si despre care voi mai aminti în finalul povestirii mele. Spre uriasul meu noroc am stat la camera „99" numai pâna la 31 dec 1951, când au încetat „Demascarile". Daca acele luni s-ar fi prelungit, asa cum s-a petrecut cu marea majoritate a studentilor, iar momentul cu "punerea ciomagului în mâna" s-ar fi repetat probabil ca n-as fi rezistat si as fi lovit! Nu stiu! Dumnezeu a vrut altfel cu mine, poate mai mult decât meritam.

Dupa aceasta „incursiune" voi relua firul relatarilor legat de prezentarea „Experimentului". La 3 ianuarie 1955 sunt „ridicat" din Gherla si adus la S.S.I. (Serviciul Secret de Informatii) în Calea Plevnei Bucuresti.
Cele prezentate în paginile anterioare vor avea legatura directa cu toata ancheta ce se va desfasura între 3 ianuarie 1955 si iulie 1956. În toata aceasta perioada am fost complet izolat.

Ancheta la S.S.I. a început-o un colonel civil - nu l-am vazut niciodata în haina militara - micut de stat, grasut cu glas pitigaiat, asistat de un locotenent-major. Timp de circa o saptamâna zilnic am fost presat cu enorm de multe întrebari, în care mi se cerea sa le explic, sa le detaliez afirmatia mea „ca nu mai sunt un adversar al regimului". Stiam „lectia" ca sub nici un motiv nu trebuia sa amintesc de „demascari" sau „reeducare" pentru ca acest lucru m-ar fi putut readuce acolo de unde „scapasem" neavând nici un indiciu ca nu se poate „reedita". Nu stiam absolut nimic despre „Procesul Turcanu", din toamna 1954 unde altii fusesera rnartori, dar pe care eu nu-i întâlnisem. Noii anchetatori încercau sa-mi smulga un cât de vag indiciu în legatura cu „Demascarile", întrebarile curgeau cerându-mi sa spun prin ce camere am trecut la Gherla si ce am facut în fiecare. Venind vorba de camera „99" m-au întrebat cine era sef de camera si ce faceam acolo? Am raspuns timid ca acolo se purtau discutii privind „reorientarea" noastra si „reeducarea" în spiritul societatii de afara, iar sef de camera era Turcanu Eugen. Trecusera cred 10 zile si la cuvintele „reeducare" si TURCANU colonelul a izbucnit: „Auzi! reeducare" facuta de legionarul TURCANU." Chiar ca nu puteam sa-mi dau seama ce se urmareste. Ancheta a durat înca doua saptamâni pe tema „activitate legionara sub masca unei asa zise reeducari", dupa care am fost mutat la Ministerul de Interne, unde de altfel mai fusesem si în 1948.

Aici am început sa fiu din ce în ce mai circumspect, mai precaut, lasându-i pe ei sa-si dezvolte „tema".
Anchetele se desfasurau zilnic la etajul IV.
Pâna în iunie inclusiv expunerile lor care trebuiau sa-mi intre în subconstient prin repetari zilnice, sustineau cam urmatoarele „teze":
- „Legionarii din ordin au dus în închisoare actiuni de compromitere a regimului."
- Legionarii din „ordin" si-au continuat activitatea criminala în închisoare strângând informatii despre cei nearestati, cât si asupra armamentelor de afara nestiute de securitate, în formatii pe care le-au transmis în exterior. Toate le-au facut sub masca „reeducarii".

Aceste „prezentari" au fost foarte lungi pe parcursul a multe saptamâni, mentionându-se mereu ca ele vin în „sprijinul" meu, care nu mai am nimic de ascuns „totul" fiind cunoscut.

Într-una din zile am izbucnit spunându-le: „Pentru aceasta mi s-a spart vena în ceafa si osul în talpa piciorului stâng? Va rog sa fiu consultat pentru veridicitatea celor afirmate". Raspunsul anchetatorului a venit prompt: „metodele dure care vi s-au aplicat au fost specific legionare petnru a fi „caliti", „fortificati"!! „Pâna la schilodire si moarte"? am replicat eu. „Trebuiau sa supravietuiasca numai cei „tari", cei „slabi" „nerezistenti" nu se puteau numi „legionari" urmând a pieri în aceasta „selectie" a fost raspunsul neîntârziat al locotenentului major. Dar anchetatorii socotesc ca demonstratiile de pâna acum au fost insuficiente si vin cu o noua „bomba".

„Ordinul de reeducare" de la HORIA SIMA l-ai primit prin VICA NEGULESCU si ANDREI DECEBAL la Jilava în camera „7" „reduit" dupa proces în ianuarie 1949, când ai stat cu ei. Acest ordin l-ai transmis la momentul oportun lui Turcanu, iar apoi de la acesta ai primit informatiile diin Pitesti pe care le-ai transmis afara în 1950-1951 când ai stat la Jilava. Tot atunci ti-ai îndeplinit misiunea de a face legatura între „Comandamentul legionar din Aiud" si Turcanu cu asa zisii lui „reeducati". Am ramas înmarmurit dar în acelasi timp din ce în ce mai înspaimântat, ca în lipsa lor de logica si scrupule nu vor da înapoi sa recurga la metodele care le practicasera la Pitesti pentru obtinerea din partea mea a declaratiilor ce le doreau. Stupefiat am reiterat insistent torturile care ni s-au aplicat în „demascari" si care contraziceau flagrant „tezele" lor. Ancheta se desfasura sub teroare psihica uriasa cu strigate si amenintari: „îti vom aresta si aduce pe toti ai tai, sor-ta profesoara aia cocosata, ailalta de la spitalul Brâncovenesc, pe ma-ta si logodnica ta, care nu este straina de tot ceea ce tu nu vrei sa recunosti". Toate acestea aduceau elemente noi în ancheta si anume: ce stiau „ai mei" si eu „nu recunosteam" pe de o parte, iar pe de alta, faptul ca va trebui sa recunosc „ceva" dar care pentru mine constituia înca o „nebuloasa". Un moment de apogeu în aceasta faza 1-a constituit cel pe care îl relatez acum. Colonelul civil îi da locotenentului major un briceg, apoi mi se adreseaza mie: „Astazi discutam despre problema „petecelor". Toata îmbracamintea mea, camasa, pantalonii si o haina jerpelita erau numai petece, pe camasa în special fiind unele peste altele, tinându-mi în felul acesta si de cald. Colonelul continua: „Spune de buna voie tot ce ai ascuns sub petece". Natural, nu aveam nimic si sunt convins ca si ei credeau acelasi lucru. Totusi ofiterul a început sa taie fiecare petecel, lasându-l însa sa atârne agatat de-un colt. Dupa câteva ceasuri eram tot ca o „gâsca leseasca", îmbracat numai în petecele care atârnau. Din când în când colonelul amuzându-se spunea pe un ton victorios: „Aha! înca putin si descoperim mesajele acestui bandit!"

Actiunea îsi realizase efectul psihic scontat de ei. Tremuram din toate încheieturile simtind ca ma prabusesc. Totul a durat o dimineata întreaga. Când au terminat de descusut m-au trimis în celula.

Dar în câteva zile constat ca mi se umfla testicolele care devin extraordinar de sensibile acuzând si dureri mari. Sunt vizitat de un doctor, iar dupa doua zile sunt transportat cu o furgoneta pe care scria „LEGUME-FRUCTE", trezindu-ma pe o aripa speciala a securitatii la spitalul Vacaresti, unde cu diagnosticul „ORHIEPIDIMITA BILATERALA T.B.C. primesc câte 2 hidrazide pe zi total insuficiente pentru tratarea bolii. Voi trece peste câteva lucruri inedite petrecute aici, pentru ca relatarile mele sa cuprinda numai elementele legate de ancheta. Dupa doua trei zile linistite când am crezut ca am „scapat" sunt luat din „camaruta" de „infirmerie" si dus într-o alta din curtea spitalului. Aici ancheta reîncepe, de data aceasta cu doi ofiteri deodata. Am fost întrebat ce am discutat la proces cu logodnica mea care a fost în „lot" cu mine. Am raspuns ca am rugat-o sa-si refaca viata, pentru a fi eu cu constiinta împacata. Raspunsul meu nu i-a satisfacut, dar nici eu nu stiam ce urmaresc.

Timp de câteva saptamâni, câte o dimineata întreaga cei doi ofiteri, alternând unul în picioare, celalalt cu mâna pe umarul meu rosteau stereotip: „ Ce i-ai spus si ce i-ai dat logodnicei la proces??!" Apoi numai „Ce i-ai spus si ce i-ai dat??!" „Ce i-ai spus si ce i-ai dat??!"... Dupa cele câteva ore veneam la camera epuizat, istovit, si încercam sa dorm. Calvarul a durat cam 3 saptamâni, dupa care sunt readus la interne, unde ancheta se reia pe un ton mult mai dur si mai amenintator. Mi se spune ca îmi vor fi aduse ultimele dovezi ale activitatii mele criminale din închisoare. Era prin iulie 1955. Într-una din dimineti sunt confruntat cu VOINEA OCTAVIAN fost ofiter si student la Facultatea de Constructii din Bucuresti care fusese seful de „lot" în care am fost judecat si condamnat.

Dupa identificarile de rigoare acesta reia tot „scenariul" inventat de securitate.
- „POPESCU TRAIAN dupa procesul din ianuarie 1949 a stat la „reduitul" Jilavei, cu „lotul" VICA NEGULESCU si cu ANDREI DECEBAL. De la acestia a primit „directiva-ordin" de „reeducare" în închisoare, aceasta fiind transmisa din partea lui Horia Sima.

Tot de la ei a primit „ordinul" prin care se dispunea ca în închisoare sa se duca actiuni de compromiterea regimului. Sa se faca absolut orice pentru a se iesi din închisoare, în vederea continuarii actiunilor teroriste afara. Actiunile din închisoare vor fi duse aplicându-se metode care sa contribuie la „fortificarea" si „calirea" celor ce vor trebui sa continue „lupta" dupa „eliberarea" din închisoare. La proces POPESCU TRAIAN a transmis logodnicei sale care era în acelasi lot, „codul" secret prin care urma sa se transmita informatiile afara, în legatura cu reorganizarea celor nearestati, a locului unde se afla depozite de armament etc. etc. Acest „cifru" secret logodnica lui l-a transmis surorii lui POPESCU TRAIAN medic la Spitalul Brâncovenesc."

A urmat descrierea cifrului secret pe litere. În momentul acela m-am blocat facând un efort urias de a nu înregistra nimic, pentru a nu-l putea reproduce în urma torturilor care îmi imaginam ca vor urma. Creierul îmi zvâcnea, ochii îi simteam ca arunca flacari, care încet, încet, îmi cuprindeau întregul trup, buzele îmi tremurau, palmele nu le mai puteam stapâni. Nu era revolta, nici urma de asa ceva, ci numai totala neputinta de a ma mai stapâni. Confruntarea continua.
- „Toate acestea POPESCU TRAIAN le-a transmis lui TURCANU EUGEN care le-a folosit dupa cum voi relata în continuare.
- în anul 1950 POPESCU TRAIAN a fost „lasat" la Jilava unde a stat pâna în 1951. În acest interval POPESCU TRAIAN a fost elementul de legatura înre „Comandamentul legionar" din Aiud si închisoarea Pitesti respectiv TURCANU EUGEN caruia i-a transmis „directivele" din Aiud.
- În 1950 POPESCU TRAIAN a fost contactat la Jilava în camerele de la „reduit" de catre PAUNESCU ION (Nelu) si IOSIF IOSIF veniti de la Pitesti. Acestia i-au comunicat „mersul reeducarii" si i-au adus niste chiloti, pe care prin „cifrul" secret amintit se comunicau datele rezultate din „reeducare". Aceste obiecte POPESCU TRAIAN le-a transmis afara. La rândul lui POPESCU TRAIAN a transmis prin cei doi „curieri", lui Turcanu, directivele suplimentare primite de la Aiud în privinta „reeducarii".

Confruntarea a fost mult mai ampla decât aceste relatari, pentru ca ea a durat doua dimineti. Nu am redat raspunsurile mele la aceste „inventii" ele demonstrând ca la secretul desavârsit al comunicarii între noi în închisoare, se adauga si faptul ca deplasarile de la o închisoare la alta se facea numai cu ordinul Securitatii si Directiei Generale a Penitenciarelor. În câteva rânduri le-am spus ca Voinea este alienat mintal. Asa cum am mai relatat, nu stiam ca la acea ora VOINEA era de peste o jumatate de an condamnat la moarte. Dar în afara de aceasta îmi puneam problema prin de chinuri si prin ce cosmaruri a putut trece acest om a carui integritate o cunoastem de afara dinainte de arestare.

Era sfârsitul lui iulie 1955. Ma aflam în aceeasi stare psihica descrisa mai înainte, când asteptam sa intru în, "Demascari" indiferent ce s-ar întâmpla cu mine. Dupa doua, trei zile sunt dus din nou la etajul IV într-o camera destul de mare, si asezat pe un scaun care avea în fata la câtiva metri doua stative cu becuri puternice. Ancheta a început sa se desfasoare într-un ritm infernal de „mitraliera" cu câteva fraze stereotipe: „Recunoaste, recunoaste, ce ai primit, ce ai dat, ce-ai transmis??! etc. etc.

Anchetatorii se schimbau neputând nici ei rezista acestei viteze. Lumina de la becuri începuse sa ma doara, oboseala se asternea ucigator. Dupa primele 24 de ore în usa camerei a aparut un barbat în civil, având fata osoasa prelunga, care a întrebat într-o româneasca cu usor accent strain:
- „Cine este anchetatul? Recunoaste?"
- „Tovarase general nu vrea, se încapatâneaza" a raspuns anchetatorul.
- „Continuati cu el pâna recunoaste!"

În 1990 sau 1991 într-o emisiune T.V. l-am recunoscut dupa trasaturi si dictie: Era generalul NICOLSCHI. Aceasta „runda" de ancheta a durat doua zile si o noapte. Nu stiu de câte ori am lesinat cazând de pe scaun. În a doua zi seara lesinat mi-am revenit calcat în picioare cu cizmele. Dus pentru putin timp în celula sunt readus catre miezul noptii, la etajul IV într-un mic birou. Aici colonelul civil si locotenentul major m-au întrebat daca acum dupa ce mi-au adus toate „dovezile" posibile m-am hotarât sa vorbesc si sa recunosc, întrucât „rabdarea" lor a ajuns la „limita". Am raspuns ca totul este o inventie si o mare minciuna. A urmat un „Luati-l". În usa a aparut „vestitul BRÂNZARU (o „namila" de peste 100 kg), cu fruntea îngusta de doua degete, parut tuns scurt, tigan sofer de prin Obor „batausul internelor" cunoscut înca din 1948. M-a împins într-o camaruta alaturata unde se mai afla un colonel în haine militare. A urmat bataia „clasica" la talpi cu o teava de locomotiva de 2 metri. Se luminase de ziua. Cei doi alternau la bataie Brânzaru în maiou, colonelul cu tunica scoasa. Eram suspendat între doua mese si din când în când îmi dadeau drumul pe podea. Dupa mai multe lesinuri urmate de aruncarea peste mine a unei galeti cu apa, ud „leoarca" am spus: „Am transmis!!" A urmat un „DATI-L JOS!", si am fost dus în celula. Se luminase de ziua! în ziua aceea am fost lasat în pace. Pâna a doua zi când s-a reluat ancheta mi-am încropit „propria inventie" propriul scenariu cu elementele furnizate de ei, care însa sa nu fie identice cu cele prezentate de VOINEA. Aceasta pentru ca doua declaratii identice a mea si a lui VOINEA îmi „pecetluiau" soarta, dar si pentru faptul ca nu mai puteam reproduce povestea cu „cifrul".

Acest nou „fals" cuprindea cam urmatoarele date:
- „Dupa proces în 1949 stând cu VICA NEGULESCU acesta ne-a „recomandat" ca daca ni se va cere", sa nu ne opunem în acceptarea unor tentative de reeducare din partea administratiei, în eventualitatea unei iesiri mai repede din închisoare, dar fara cedari de „constiinta".

La Jilava în 1950 am primit prin IOSIFIOSIF si PAUNESCU ION niste chiloti pe care era scris ceva cu ata alba, dar nu stiu ce anume. Ei proveneau de la Turcanu cu indicatia de a-i trimite afara. I-am dat „cuiva" care se elibera spunându-i sa-i arunce în curtea ambasadei americane sau engleze. Probabil ca pe acei chilotei era scris ca la PITESTI unii detinuti îi tortureaza pe altii.
Paienjenisul întrebarilor anchetatorului si raspunsurile mele, au creat o noua situatie foarte complicata si de cele mai multe ori imposibil de clarificat.

Pentru ca dezastrul, la care acum aveam propria contributie, sa fie cât mai „complet", sunt confruntat într-o dimineata atât cu PAUNESCU ION cât si cu IOSIF IOSIF. Confruntarea a fost foarte scurta. Am declarat ca am primit de la ei niste chiloti trimisi de Turcanu. La întrebarea anchetatorului ce era scris pe chiloti, am raspuns ca niste semne cusute cu ata alba, la care Paunescu Ion a raspuns ca „într-adevar totul este cusut ata alba". Desigur ambii au negat totul pe un ton ferm chiar vehement, facându-ma nebun. În acele momente îmi reprosam ca n-am putut rezista si în felul acesta poate m-ar fi omorât. „Doamne! la ce bun sa mai traiesc, la ce-mi mai foloseste viata ce sa mai fac cu ea?! Aceasta „epava" nu merita sa mai traiasca!"

În lunile august si septembrie ancheta se continua cu accente dure. „Nu se leaga nimic din povestile tale" repeta anchetatorul. La începutul lui octombrie 1955 amenintarile se accentueaza si se întetesc. „Intri iar la roata" ma ameninta locotenentul-major. Ajung într-o stare de semi-alienare mintala. În celula dupa masa, reîntors de la ancheta râd si plâng, trecând brusc de la o stare la alta. Sunt în totala degringolada psihica. Aud prin usa metalica ce da în coridor un glas de femeie. Seara ciocanesc usor în perete improvizând un alfabet „sui generis", nu stiam morse (litera „A" o bataie „B" doua, „C" trei etc. etc). Se încropeste un „dialog" prin perete. În celula alaturata se afla o maica de la manastirea Vladimiresti Teodosia. Îi spun printre altele sa se roage si pentru mine, eu ne mai fiind în stare de nimic. Se apropia ziua mamei 19 octombrie. În zilele de 16,17,18 octombrie mi-au aparut în minte primele versuri din viata mea, pe care le adresam mamei. Ele se terminau cu versurile: „PRINTRE LACRIMI SI SUSPINE TE ROG SA-MI ASCULTI CHEMAREA ÎN GENUNCHI CAZÂND LA TINE EU ÎTI SPUN IARTA-MA MAMA"!! Plimbându-ma prin celula am început sa fredonez si o melodie care „îmbraca" versurile. Cum? De unde? si mai ales de ce? mi-au aparut. Desigur de la Dumnezeu, dar nici ele nu ma mai ajutau. Sus la ancheta amenintarile se înteteau însotite de acel „intri iar la roata". În dupa amiaza zilei de 19 octombrie - repet ziua mamei - în genunchi si în hohot de plâns repetam fredonând versurile pentru mama, însotite de: „Doamne, Doamne daca existi de ce m-ai parasit? Eu nu mai sunt în stare nici sa ma mai rog, poate de aceea nu vrei sa ma mai ajuti, fa ceva si ia-mi viata!!" Gardianul deschizând usa ma întreaba „Iar ai luat-o razna"?! Am ridicat ochii spre el neputând articula nici un cuvânt.

Seara fiind scos la asa zisul „program" pentru W.C. am vazut pe sub ochelarii „mati" pe Brânzaru. Întors în celula mi-am spus ca „mi-a venit rândul", am avut un soc am luat 80 de hidrazide (strânse în ultimele saptamâni) si mi-am taiat venele cu un ciob de sticla de la un bec spart gasit în W.C. Am fost transportat la Vacaresti pe aceeasi aripa a Securitatii unde pâna în martie 1956 nu am mai fost anchetat, iar dupa acea data, numai.de câteva ori, nu însa în problema „reeducare". Acel cântec de „durere" pe care l-am intitulat „DEJNADEJDE" face parte din ORATORIUL „CALVAR" inspirat în „ZARCA" AIDULUI si care în 15 noiembrie 1997 a fost intepretat de Corul si Orchestra Nationala Radio. În august 1956 sunt scos din izolare si internat în sectia T.B.C. a Spitalului Vacaresti. Nu redau aceasta perioada nefiind legata de „DEMASCARE-REEDUCARE".

În martie 1957 sunt dus ca martor al acuzarii la un proces al ingine