În 1995, niste cercetatori publica volumul intitulat „Memorialul ororii", care cuprinde „Documente ale procesului reeducarii din închisorile Pitesti si Gherla", la Editura Vremea, în colectia FID (Fapte, Idei, Documente).
În "Cuvant înainte" se arata ca: „în ciuda aparitiei unor obstacole de origine necunoscuta" (care or fi fost acelea? nota mea) SRI-ul le-a pus la dispozitie un numar impresionant de acte, din care autorii au ales ce li s-a parut mai important. Îsi cer scuze pentru lipsa din cartea a unor materiale, care, fie ca nu exista la dosar (depozitiile martorilor, ultimul cuvânt al acuzatilor) sau le-au omis numai datorita „conditiilor de stress" sub care au lucrat (si iarasi ma întreb: cine i-o fi stresat?).
Cercetatorii nefiind nici judecatori, nici avocati, au ales, zic ei, numai documentele care li s-au parut mai semnificative, desi poate ca nu au reusit sa publice tot ce ar fi fost si în avantajul unora dintre inculpati. Ei nu fac nici un comentariu si asta este poate un merit si îsi fac datoria sa avertizeze cititorii, ca documentele publicate sunt emanatia autoritatilor comuniste si ca atare, prezinta punctul de vedere al acestora.
Între acuzatii lotului Turcanu se gasesc si trei prieteni ai mei din Centrul studentesc din Cluj. Cum sunt printre ultimii martori-implicati în evenimentele de care vorbeste cartea, m-am gândit sa extrag din ea si sa comentez ce îmi mai aduc si eu aminte, întâmplarile si crâmpeiele de viata ale acestor - pe atunci - flacai, astazi niste victime cu care nu se prea lauda nimeni si nu le plâng decât, poate, colateralii din familiile lor, caci parintii li s-au stins de mult, înecati în lacrimi precum si noi, fostii prieteni, care am scapat de cumplita lor soarta, desi o vreme lunga am mers pe acelasi drum.
Cu toate ca în clandestinitate nu prea aveam legatura cu camarazii din ceilalti ani ai Facultatii, pe Pop Cornel l-am cunoscut la sedintele cu sefii de an, el conducând pe atunci unitatea noastra din anul doi de la Medicina si eu pe cea din anul patru. Era un element activ, dinamic, cu mult devotament, dovedit si prin detentia din perioada prigoanei antonesciene. La greva studenteasca de la Cluj, din mai-iunie 1948, condusa de organizatia studeteasca Centrul Petru Maior, dirijat din umbra de Centrul Studentesc Legionar (sub sefia lui Petru Ambrus, din anul VI), care în acel an scolar se ocupase si de refacerea vechii oraganizatii studentesti, Pop Cornel a avut si el participarea sa. Când, dupa primele zile de greva - declansata, cum am spus, sub conducerea alor nostri - s-au obtinut deja doua din revendicarile majore, eliberarea studentilor arestati si repararea stricaciunilor la Caminul „Avram Iancu" - erau deja lucrarile în curs, mai ramasese doar problema pedepsirii faptasilor. Cum acestia au fost patronati de Partid si sprijiniti, prin neamestec de catre organele de stat, Politia si Armata, continuarea grevei devenea o activitate politica, îndreptata chiar împotriva Puterii. Noi, aceasta lupta, în perioada respectiva, nu am mai vrut s-o continuam, considerând-o fara sanse si am vrut sa oprim greva. In sedinta-maraton, memorabila, de la Colegiul Academic, cu durata de peste noua ore, Pop a venit în sala la mine si mi-a spus ca, din ordinul Comandamentului nostru, trebuie sa votam împotriva continuarii si sa comunic celor din organizatia noastra aceasta dispozitie. Am facut-o, desi multi nu au înteles ratiunea dispozitiei. În 1992, la Bucuresti, la AFDPR, Eugen Sahan, unul dintre redactorii publicatiei „Din Documentele Rezistentei" a dorit sa afle si de la mine daca este adevarat ca noi am fost atunci împotiriva grevei. Inexact, noi nu am mai vrut sa continuam, din motivele amintite, dupa ce am contribuit la declansarea ei. El stia ca am fost împotriva, de la ieromonahul Valeriu Anania (actualul Arhiepiscop). Acesta i-a spus ca, în timpul evenimentelor acelea, a venit la el Pop Cornel si i-a cerut, din ordinul Comandantului Nistor Chioreanu, sa opreasca greva. Parintele era pe atunci student în anul doi la Medicina si conducea greva în calitate de vice-presedinte la „Petru Maior". Pop era numai seful unitatii legionare din acel an de studii, nu si seful studentilor din întregul an. Nu lungesc vorba, daca mai spun ca majoritatea studentilor au hotarât continuarea grevei, desi Valeriu Anania, conducatorul întrunirii, în prima parte a dezbaterilor a fost împotriva acestui fapt, arâtându-si intentia de a se retrage, fapt dovedit atât prin prelungirea discutiilor, cât si prin lozinca lansata în cuvântarea sa: „Sa te superi când vrei tu, nu când vor altii", verbe care se regasesc si în cuvântarile rostite la aniversarea celor 50 de ani de la acele evenimente. Poate ca astazi, la o jumatate de veac sa se încerce a se scrie altfel istoria, dar eu zic asa cum am trait-o. Paranteza asta larga, despre acea greva am facut-o numai pentru a arata si amestecul lui Pop Cornel în evenimente.
Dupa arestarea majoritatii studentilor implicati în organizatia noastra, în vara lui 1948, Pop s-a retras complet în clandestinitate si a încercat, împreuna cu Aurel Calin, sa reorganizeze ce a mai ramas dupa arestarea celorlalti.
Este prins si el. Pâna si dupa judecata, precum si la Pitesti, dupa condamnare, si-a continuat atitudinea ferma, încercând sa convinga si pe detinutii nelegionari cu care a convietuit. Unii dintre acestia au declarat ulterior, la anchetele lotului Turcanu, ca au fost pregatiti timp de o luna de zile ca legionari, de catre Pop. Romanescu Grigore, de la Oradea, Popescu Gheorghe si Morarescu Vichente de la Pitesti, au ajuns printre tortionarii Gherlei. La proces, lui Pop i s-a imputat si îndoctrinarea acestora. Lotul de clujeni care a ajuns la Pitesti în toamna 1949 - Pop Cornel, Nicu Iesanu, Ion Gherasim etc. a nimerit tocmai când s-a pus la punct sistemul „demascarilor". Camera 4 spital si toata sectia erau deja în functie.
Turcanu declara (la pagina 108 din numita carte), ca a primit ordin de la Alex. Dumitrescu, directorul închisorii Pitesti, sa organizeze o bataie între detinuti, în a doua jumatate a lui noiembrie (1949). La bataia acesta a participat si directorul, împreuna cu corpul de gardieni, iar aceasta agresiune a fost, de fapt, începutul actiunilor de "demascare". În continuare, mai arata Turcanu ca a mai organizat înca cinci încaierari la camera 1 Corectie si la "4 spital", cu scopul de a scoate informatii despre activitatea desfasurata de ei (de studenti, nota mea) pâna la zi, legate de exterior si care nu erau cunoscute de organele de stat. Mai zice tot T. la pagina 109: „începând cu a doua jumatate a lunii octombrie 1949 am primit ordin de la Dumitrescu Alexandru sa bat elementele care erau puse în "demascari", ordin ce a ramas valabil pâna la plecarea mea din Pitesti, pâna în august 1951".
T.E. În interogatoriu din 30 aprilie 1954 (pag. 110) este întrebat în special despre Pop Cornel si spune: „L-am cunoscut în ianuarie 1950 la camera 4 Spital, unde fusese adus pentru a-si face demascarea". Nu spune cine 1-a adus. Acest lucru îl face alt anchetat, Popa Alexandru, la pagina 206: „D-l director, personal, facea aceste mutari, dupa listele pe care i le dadea Turcanu". Aici introduc un comentariu, la problema urgentelor introducerii în demascari a studentilor de la Pitesti. La începutul acestei actiuni, T. înca nu cunostea nominal pe toti detinuti si nu avea de unde sa cunoasca interesul pe care îl prezenta fiecare dintre ei, pentru scoaterea de informatii necesare Securitatii. Ansamblul problemei îl avea la început numai directorul Dumitrescu si ofiterul sau politic, Marina. Despre acesta, chiar Pop declara în 23 iunie 1953 (pag. 448) ca: „deseori privea pe vizeta în camerele în care se faceau demascarile, în care timp detinutii erau batuti". La loturile care au sosit ulterior la Pitesti, nu se mai punea aceasta problema, au intrat în batai toti, indiferent de calibrul si importanta lor.
Iata ce spunea însa Popescu Gheorghe, în ancheta din 30 iunie 1953 (pag. 606): „Erau batuti în primul rând sefii legionari, care îsi declarau activitatea legionara dusa pâna la arestare. Restul legionarilor vazând ca acestia îsi declara activitatea legionara (...) întelegeau ca aceasta este o activitate legionara si îsi urmau sefii si declarau activitatea lor...". Si arata în continuare ca: „la camera 4 Spital au fost batuti prima data Popescu Nelu, sef în Oltenia, Pavaloaie Constantin, sef la Silvicultura si Pop Cornel, din comandamentul Ardealului de Nord".
Pentru cine cunoaste si problema asa zisei reeducari facute la Aiud în anii 1959-1964 de catre colonelul Craciun, se poate observa paralelismul actiunii. Si acolo s-a început atragerea unor sefi legionari de partea „reeducarii". Iar acestia au fost pusi în fata subalternilor sau a altor sefi pentru a-i lamuri si a-i urma. Toate mutarile le facea si acolo tot directorul închisorii, de data asta colonelul Craciun. Este aplicarea dialecticii, a luptei contrariilor din fiecare fenomen, la distrugerea sa dinlautrul sau (nu dupa vorba Noului Testament: „alunga-vor pastorul si turma se va risipi", cum a sfatuit Iorga pe dusmanii lui Codreanu, prin pilda cu „vânatorul canadian, care ucide întâi câinele sau lupul din capul haitei"). Dialectic, sa asculti „contrariile". Oare Turcanu a fost chiar el dialecticianul problemei? Desigur Craciun l-a imitat pe Turcanu, dar prin alte metode de constrângere, caci doar avea exemplul celor întâmplate cadrelor MAI amestecate în „reeducarile" din 1949-1951. Chiar dânsul declara patania lor în cartea lui Neagu Cosma: „Securitatea. Politia Politica. Dosare. Informatori" (Editura Globus, Bucuresti, 1998). Când Pintilie - celebrul Pantiusa - l-a trimis la Aiud sa faca reeducare, i-a spus: „...sa-i bati la fund pe detinuti, convins ca doar asa îi putem reeduca" (pag. 254), iar la pagina 193 arata „Instructajul a tinut 6 ore... Am umplut un bloc notes, care cuprindea în esenta trimiteri la originile "mamei lor de legionari"... "bati la cur la ei, daca mai comunica între ei si bat la calorifier" si "trebuie sa faci la tine munca de reeducare". Se observa cât pret se punea în cadrul reeducarii lor pe izolarea noastra, care la Pitesti a mers pâna la zidirea coridoarelor care aveau numai grilaje de fier. Craciun nu era fraier - ca sa vorbesc în argoul lor. Am spus ca stia ce soarta au avut cei amestecati în reeducarile anterioare si îi da chiar cu numele pe fiecare, în acelasi capitol din carte. Dar, ce i-o fi spus înaltul comisar sovietic în cele 6 ore, cu instructiuni care au umplut bloc-notesul, asta nu spune securistul Craciun, minimalizeaza instructajul ca „a pornit de nicaieri si ca sa ajungem nici unde". Pentru mine este clar ca de la Fintilie (Pantiusa) au plecat instructiunile, cel putin pentru Aiud, iar asemanarea metodelor arata filozofia sau tactica aceluiasi autor, fireste ca tot dupa logica dialectica, dupa legea progresului în salturi, mergem în spirala, pe acelasi loc, dar mai sus. Autoprezentarile se faceau tot în public; la Aiud în Cluburile organizate de colonelul Craciun, iar la Pitesti în Camerele de demascare organizate de Dumtrescu si Sepeanu prin Turcanu. Auditoriul intervenea cu întrebari suplimentare si cu completari: Pitesti=Aiud. Aidoma 1950-1951 cu 1959-1964. Acum aveau timp.
Între asemanarile dintre cele doua reeducari - Pitesti 1951 - Aiud peste un deceniu, trebuieste consemnata în primul rând Autoprezentarea care li s-a cerut aiudenilor, care echivala în continut cu autodemascarea: trecutul exterior si interior nedeclarat sau declarat partial - desolidarizarea de acest trecut, cu defaimarea lui, angajamentul de încadrare în politica statului si a partidului. Personal, daca le-am spus ca am mai dat odata, la Pitesti, astfel de declaratii, fara alta discutie am fost bagat la Zarca, de unde m-am eliberat dupa 9 luni de izolare.
Sa revin la Pop. Turcanu declara în continuare ca: „l-am fortat în camera 4 Spital, în ianuarie-februarie 1950, în timp ce îsi continua demascarea sa adopte atitudini ce ajutau la demascarea celorlalti". În Rechizitoriul sau din 20.09.54, cu numarul 2214, semnat de cpt. de justitie Alexandru Gheorghe, precum chiar si în sentinta nr. 32 din 10 noiembrie 1954, se spune despre Pop Cornel: „la începutul detentiei sale a fost împotriva reeducarii desfasurate în penitenciarul Pitesti, de catre Turcanu Eugen. Mai târziu însa, în ianuarie 1950 pâna în mai 1950, fiind batut sa-si faca demascarea, a acceptat o noua forma de activitate legionara, încadrându-se în ea si supunându-se ordinelor lui Turcanu". Justitia aceea de clasa, în loc sa considere anularea vointei inculpatului prin batai îndelungate, pe care le si introduce în motivarea sentintei, îl gaseste tot pe el vinovat de lucrurile pe care a ajuns sa le savârseasca sub teroare. Unde or fi azi procurorii si judecatorii aceia? S-or fi prapadit, cred, de moarte buna. Dar copiii lor, care si-au platit huzurul în care au crescut prin nelegiuirile parintilor lor, or fi ajuns la constiinta crimelor parintesti? Se pare ca ne considera vinovati tot pe noi, schingiuitii!
În interogatoriul despre Pop Cornel, T. E. mai spune la pag. 112 ca daca Pop ar fi întrebat despre el: „ar putea minti, pentru a se razbuna pe mine - daca ar vrea acest lucru -, întrucât a fost batut în mod serios de catre mine personal si altii condusi de mine si a fost obligat sa-si faca demascarea din exterior si din interior si în prezent se gaseste în aceeasi situatie ca si mine pentru faptul ca a fost un element care a participat activ în asa zisele demascari".
Cum arata Cornel dupa aceste „batai serioase", am avut ocazia sa-l vad la începutul lunii iunie 1950, în camera 2 Subsol. Nu mi-a marturisit nimic din cele petrecute pe unde a umblat si nici despre „demascarile" de la 4 Spital. Si eu taceam la fel despre „demascarea" prin care am trecut la 3 Parter. Asa ne instruise Turcanu. Vai, dar la baie, ce am vazut pe corpul sau? Scriu în cartea mea, La pas prin «reeducarile» de la Gherla si Aiud (Editura Majadahonda, Bucuresti, 1997), la pag. 81: „i-am vazut pe fese cicatricile recente, violacee. Amândoua fesele erau nu numai vinete-violaceu, dar erau si retractate, înfundate si am reconstituit, fara ca sa i-o spun, flegmoanele abcedate, consecinta unor batai recente si nemiloase, pâna la sângerare si distrugere de tesuturi".
Octavian Voinea, la pagina 38 din cartea sa, Masacrarea studentimii române (Editura Majadahonda, Bucuresti, 1990) scrie despre întâlnirea sa cu Pop Cornel, tot în aceeasi camera cu mine: „Cel mai apreciat povestitor si creator de momente placute a fost Pop Cornel. In felul acesta el si-a îndeplinit misiunea de informator la nivelul cel mai înalt. Sarmanul, fusese desfigurat atât fizic, cât si sufleteste, în torturile dezumanizate ale lui T. La acea data noi n-am banuit nimic din acestea. Habar n-am avut de grozaviile îndurate (...) Si la baie am vazut niste cicatrici adânci, din care rezulta ca i-au fost smulsi muschii de la spate, iar fesele lui erau niste cicatrici hidoase. Nimeni nu a banuit ca aceste cicatrici sunt rezultatul torturilor la care a fost supus la celebra 4 Spital de catre Turcanu, pâna a fost transformat din om în neom, din înger în demon. N-a fost usor sa-l supuna. Dar metoda folosita a fost una sigura. Era reteta draceasca experimentata în Uniunea Sovietica (...) Era vorba de uciderea sufletului. Secretul ei consta în durata torturilor neîntrerupte si atentia ca victima sa nu moara în timpul torturilor".
În rastimpul acestor patru luni de batai, recunoscute si de organele de Justitie-Cornel a fost dus la o ancheta în afara închisorii, pe baza celor declarate de el lui Turcanu. Afara lupta împotriva „contra-revolu-tionarilor" era în toi si pe noi se punea ciomagul sa scoatem cât mai repede informatii care sa ajute Securitatea împotriva celor ramasi înca liberi.
La trimiterea noastra în camera 2 Subsol, Turcanu aplica deja o noua etapa a demascarilor, conform instructiunilor primite recent de la colonelul Octav. Sepeanu (pag. 109). Se suspendau bataile. Se organizau „restul detinutilor lor care nu trecusera prin «demascari» în vederea intrarii lor în «demascari»", aratându-mi urmatoarele: „sa-i organizez punându-le un «sef legionar», care era agent al nostru si sa poata, acesta, avea situatia în mâna din camera respectiva. Sa conduca el activitatea legionara ce s-ar desfasura acolo. Deasemeni în aceea camera eu trebuia sa bag si informatori, pentru a sti ce se petrece în camera si pentru a cunoaste si seful camerei respective - acestia necunoscându-se între ei. De asemenea d-1 col. Sepeanu mi-a ordonat sa creez în rândul detinutilor ce urmau sa fie bagati în «demascari» impresia ca s-a terminat cu demascarile, pentru a se putea manifesta în voie". Asa s-au format, la începutul lunii iunie 50, cele sase camere cu „greii" Pitestiului, cei care nu voiau de buna voie sa-si faca demascari, trei camere la parter, cu cei de la „temnita grea" si trei de la subsol, „M.S."-ul condamnatii la munca silnica, în jur de 90, numai acestia. Turcanu a declarat în alta parte a interogatoriului sau ca Sepeanu i-a spus ca daca nu vor voi sa-si faca nici asa demascarea, „le vom da noi un cutremur", întelegându-se prin aceasta noul val de batai care va urma în decembrie.
Tn felul acestei organizari am ajuns de m-am întâlnit cu Conel. Pâna aici, eu am avut o soarta mult mai usoara decât a sa. Nu-mi explic nici astazi, cum de am scapat din obiectivul demascatorilor, adica a celor care se ocupau cu introducerile în demascari. Intrarea mea în focuri, nu s-a datorat calibrului meu pe care l-as fi avut la Cluj - eram pâna la sfârsitul lui 1949, singurul clujean cu pedeapsa de 15 ani de munca silnica, ci vecinatatii mele cu celula lui Costache Oprisan, de pe sectia de M.S. Am intrat în focuri odata cu camera lor, toata, plus un vecin din partea cealalta a acelei celule. Conducerea Penitenciarului îl banuia pe Costache Oprisan a fi comandantul legionar al închisorii. Odata cu intrarea pe mâna luf Turcanu a lui Pop, la 4 Spital - am aratat cum - precum si a lui Chirica Balaniscu, pentru problema Fratiilor de Cruce din Nordul Ardealului, atentia celor ce urmareau „secretele" de acolo, nedeclarate la Securitatea de oameni din acea parte, s-a îndreptat mai ales asupra celor doi. Nu stiu cum de am fost omis, caci totusi, dupa declaratiile altora despre mine, cuprinse si în Memorialul Ororii, precum si dupa calificativul exprimat în anii de condamnare „pe care mi l-a pus securitatea, putea sa iasa mai rau (pentru mine)". Am scris în cartea mea ca, la prima întâlnirea cu Turcanu, acesta m-a apostrofat: „Si tu, ma, si tu esti bandit?".
Dar, nici în cele doua liste nominale publicate în carte dupa ancheta luata, la pag. 113-116 si la pag. 120-123, odata cu sefii legionari din închisoare, altadata cu cei care i s-au subordonat lui T., eu nu ma gasesc. Apar colegii mei Petru Sabadus, Nicu Esianu, dar eu si alti clujeni suntem trecuti cu vedere. Fireste ca Pop Cornel este trecut. Se pare ca soarta mea a fost mai norocoasa, de mine s-a ocupat, la demascari, Max Sobolevschi, la prima sucursala a camerei 4 Spital, camera 3 Parter. El marturiseste aceasta în ancheta publicata la pag. 477 (din Memorialul Ororii), iar Dumitru Bordeianu, în cartea sa Marturisiri din mlastina disperarii, vol. I Pitesti, Editura GAMA, Bucuresti, 1995, ma aminteste în mai multe pagini, de la 84 pâna la 103. Însa nici într-un caz nu am trecut prin câte a patimit Cornel înainte de a-l fi întâlnit la 2 Subsol. Fiecare dintre noi am îndeplinit ordinele pe care ni le-a dat Turcanu la trimiterea acolo. Eu am scris în carte ca „fiecare a facut cum l-a îndemnat inima". Am gresit. Potrivit celor scrise de P.C. la pag. 435, când l-a trimis T.E. la 2 Subsol i-ar fi cerut „sa-si desfasoare activitatea cum crede de cuviinta, însa sa nu divulge secretele". Dupa cum am scris eu în carte, mi s-a parut ca Pop este mai activ decât ceilalti din camera, pe care i-am banuit ca au trecut deja prin „demascari", precum trecusem si eu. Cornel era însa mereu în compania studentilor mai notabili din camera si mi s-a parut ca depune zel în actiunea dirijata de T. la formarea acestei camere. Voinea Oct. aminteste în cartea citata ca în aceasta perioada - eu zic de dospire - la 17 octombrie T. l-a scos pentru a se informa despre situatia din camera. Activitatea lui Pop se încadra totodata în tactica urmata de T. dupa directivele colonelului Sepeanu, despre care am vorbit. De ce s-a fixat T. asupra lui Pop si i-a încredintat o sarcina deosebita de a celorlalti „demascati"? Iata ce caracterizare îi face la acelasi interogatoriu din 30 aprilie 54: „P.C. are un caracter neprefacut, este inteligent si are putere de judecata; în caracterul sau, din câte îl cunosc, stiu ca nu are trasaturi de ticalos, perseverent, am observat ca atunci când are de facut un lucru, îl face cu scrupulozitate (...) L-am folosit ca agent în camera 2 Subsol, el trebuia sa se informeze si sa aiba postura de sef legionar". Deci Pop avea anumite sarcini precise si nu sa lucreze „numai cum crede de cuviinta", iar caracterul sau, de data asta l-a dezavantajat, caci T., care l-a dibuit câte parale plateste, dupa ce l-a înfrânt fizic si sufleteste" cum scrie Voinea, l-a folosit cum a vrut în perioada de la 2 Subsol, pâna a nu începe bataile, „cutremurul" prevazut de colonelul Sepeanu.
În vara aceasta, înainte de relansarea violentelor, Cornel mi-a recitat într-o zi Balada mistretului cu colti de argint a lui Stefan Augustin Doinas. Atunci, asa cum am scris si în cartea mea, la pag. 94: „nu l-am înteles, de ce mi-a spus-o. Abia mai târziu am înteles ca a ales alegoria, ca sa-mi spuna propria lui durere. Altfel nu mai avea curajul". Versul „Ce fiara cumplita ma umple de sânge, oprind vânatoarea mistretului meu", cuprinde toata tragedia destinului sau frânt. Fiara cumplita (comunistii - prin Turcanu - si alaturi de el, fostii camarazi ai Iui Cornel, reprezentând chiar idealul sau, l-au umplut de sânge si i-au oprit vânatoarea, drumul mai departe dupa ideal).
Gheorghita Viorel, în brosura Sub semnul ororii depline, publicata ca supliment pe luna noiembrie 1995 a „Gazetei de Vest" din Timisoara, ca raspuns la Memorialul ororii, gaseste (la pag. 29) ca „Pop Cornel, tortionarul provenit din victima, a ramas si a murit ca victima. Nici o clipa nu a fost altcevam în lipsa "liberului arbitru", anihilat prin tortura, el nemaifiind el (...) Pop Cornel, ca atâtia altii, un print din Levant, sfâsiat de propriul sau ideal".
Dar de la aceasta data, angajat, fara voia lui, pe un drum strain, în balada recitata doar se spune „oprind vânatoarea mmistretului meu", pe un drum care nu era al sau, el ramânând, potrivit firii sale, un om de caracter, Turcanu îi continua portretul din care am mai citat: „în timpul cât si-a desfasurat activitatea sub conducerea mea, a fost sincer, l-am apreciat bine, datorita priceperii si felului cinstit în care a lucrat" (pag. 111-112). Cornel nu era un om care sa lucreze la doi stapâni, si lui Dumnezeu si lui Mamona. Anulandu-i, prin chinuri fara de sfârsit „liberul arbitru", cum a constatat Gheorghita Viorel, Turcanu se foloseste de el ca de un instrument, caci de-acum „dovedea ca lucreaza cinstit împotriva legionarilor" (pag. 112).
Mutat în camera 3 Subsol pe timp de doua luni, în primavara lui 1951, ca sef de comitet de demascari, de fapt ca ajutor al lui Gheorghies, pentru partea „tehnica" a batailor si a obtinerii de declaratii pentru Securitate, Pop nu exceleaza în torturarea altora, cum facuse predecesorul sau, Nicolae Zaharia. Dumitru Bordeianu, care a descris, cu lux de amanunte, în cartea citata de mine, toate ororile de aici, nici nu-l aminteste ca a trecut pe acolo.
Totusi, în actul de acuzare a lui Pop, se scrie ca a participat la „torturi în care au decedat mai multi detinuti din Pitesti si doi s-au sinucis". În camera 3 Subsol fusese ucis în batai, de catre Zaharia, studentul Pintilie, înainte de venirea lui Pop în aceasta camera. Pop a fost mutat acolo tocmai ca sa-l înlocuiasca pe Zaharia, care plecase temporar de aici. În camera 4 Spital, când a fost ucis de Turcanu, Nita Corneliu - ianuarie 1950 - Pop era el însusi în focul batailor, ca si în timpul schingiuirilor în urma carora a murit Bogdanovici si pe care T. 1-a lasat special sa-l vada Pop, pentru a-1 înspaimânta si mai tare, dupa o luna de batai. Turcanu declara ca Vatajoiu si Serban s-au sinucis în ianurie-februarie 50, ori Pop se gasea atunci la începutul propriilor sale schingiuiri. Nici la Gherla nu a participat la uciderile de acolo. Popa Alexandru-Tanu, marele tartor al Gherlei da o declaratie ampla asupra celor petrecute, nominalizând atât practicantii metodelor bestiale de scoatere a informatiilor, cât si pe cei asasinati în batai, cu asasinii respectivi - vezi paginile 162-165 din celebra noastra carte a ororilor. Asa ca cele mai grave acuze aduse de procuror, participarea la omoruri, sunt aplicarea generalizari la cazul sau, pentru a justifica cererea de condamnare a sa la moarte, pentru fapte stiute ca apartinând altora. Pop însa a recunoscut, cum zice procurorul „ca urmarea prin aceste torturi sa prezinte pe detinutii contrarevolutionari ca reeducati si sa obtina conditii mai bune, sa salveze capitalul uman legionar pentru ziua de mâine". De fapt, aceasta era si formula care ne-o reprosa Turcanu în batai, când prindea pe câte unul ca a omis sa declare un om, zicea ca „vrea sa salveze capitalul uman al legiunii".
La 3 Subsol, la Pastile lui 1950, când T.E. a trimis în toate camerile scenariului blasfemiilor pe care urmau sa fie obligati a le savârsi cei înca ramasi în acele zile în „demascari", Pop, fiul preotului Octavian, din Gârbaul Clujul si din Lopadia, precum si al preotesei Otilia, are o tresarire si are curajul de a-i spune lui Gheorghies, despre care stia ca este omul lui Turcanu, ca nu asa se combate problema legionara, prin înjuraturi, ci prin argumente serioase. Îsi masca repulsia fata de metodele satanice ale lui Turcanu, prin logica unei lupte ideologice. Turcanu însa nu a acceptat propunerea transmisa prin Gheorghies, iar Pop, în continuarea declaratiei înscrisa în cartea ororilor la pag. 438, rastalmaceste ca T. dovedea prin aceasta ca a ramas legionar, ca nu a vrut sa combata pe legionari, chiar daca aceasta urmarea prin acele batjocuri sa umileasca pâna la desfiintare, sufletele chinuitilor, obligându-i la abjurare si la blasfemie.
Când se întocmeste celebrul Memoriu de la 4 Spital, în primavara '51, Pop îl semneaza, în avântul de excese în care Mihai Danila (medicul de mai târziu, popularizat în „Flacara" lui Adrian Paunescu) a propus ca „detinutii reeducati si eliberati, care eventual s-ar mai angaja în actiuni subversive, sa fie condamnati la moarte". Stanescu Tudor cere însa ca sefii legionari sa nu semneze memoriul, considerându-1 „ne-reeducabil". Turcanu admite ca „asa este regula generala, totusi sunt rare exceptii si îl da ca exemplu, pe lânga altii doi si pe Pop Cornel". Stia el cum 1-a desfiintat sufleteste pe acesta. Gheorghita Viorel, în brosura amintita (la pag. 29) îl citeaza pe Virgil Ierunca, reproducând din cartea Fenomenul Pitesti cuvinte pe care Gheorghita le adevereste, caci le-a auzit de multe ori chiar din gura calaului: „noi va ucidem moral, sa va fie scârba de voi însiva, sa nu mai puteti astepta nimic, sa nu mai asteptati biruinta legionara. Cine dintre voi s-o doreasca? Pop Cornel? Mai poate el dori biruinta legionara? Ca sa vina legionarii din strainatate si sa-i spuna tradatorule?" Se vede de aici ca Pop era si fusese direct vizat de actiunea lui Turcanu.
Primul obiectiv al demascarilor, în ordinea urgentei, erau anchetele de tip securitate, pentru a obtine informatii despre legionarii ramasi pentru a-i putea anihila fizic, dar cel mai important era distrugerea sufleteasca.
Lucrul acesta îl declara chiar în 1952, înca detinutul Stoica Marc Aureliu, care a fost dus de la Gherla la Bucuresti, între primii martori în ancheta începuta împotriva grupului Turcanu. În Memorialul ororii, la paginile 35-38, dupa ce arata - curajos pentru conditia lui de om scapat de abia de câteva luni de batai, ca „a vazut în torturi satisfactia comunistilor de a-si tortura adversarii politici în închisori", mai zice textual: „conditiile oferite detinutilor politici (sunt) în asa fel încât prin torturi fizice insuportabile, sa-i dezradacineze de tot ceea ce îi leaga pe ei de diferite conceptii de viata diametral opuse comunismului, încât, în închisori, sa nu mai existe detinuti politici, ci numai detinuti care nu au mai fost exponentii starilor de spirit reactionare pentru care au intrat în închisori, ci ei însisi, peste voia lor, sunt obligati sa lupte împotriva propriilor lor conceptii de viata". Nu i-a facut mai sus si portretul final al lui Pop?
Si pentru a încheia cele declarate de acelasi Stoica Marc Aureliu, iata ce mai spune el în continuare despre tortionarii sai: „Pe cei care personal m-au batut, i-am vazut totdeauna ca unelte care fac orice pentru a fi pusi în libertate. Unii dintre ei, foarte putini, apareau ca oameni restructurati, ceilalti (majoritatea) o faceau dintr-un sadism alimentat, probabil de anumite deformari psihice".
Pop nu a fost un sadic, chiar daca a fost tortionar, alaturi de tortionarii sai. Turcanu a folosit inteligenta si pregatirea sa legionara, potrivit planului aratat mai sus de Stoica M. Aurelian. Atunci când, la 4 Spital reeducatii au facut Memoriul pomenit, în cadrul exercitiilor de aplicare a logicii dialectice la fenomenele istorico-politice, în discutiile pro si contra, chiar Pop declara ca a fost pus sa sustina „teza idealista legionara", pentru ca tot el sa arate apoi si „atentatele si actiunile nedemne" si sa ceara detinutilor sa-si faca demascarea si sa renunte la „convingerile legionare".
În toamna 1951 este mutat si el la Gherla. Aici însa d-1 inspector Iosif Nemes, acelasi care 1-a instruit pe Turcanu si la începutul reeducarii de la Pitesti, vine si introduce o noua tactica în vederea reeducarii detinutilor. Coinculpatul Ionescu Constantin declara în 28 iulie 1954 (în carte la pag. 631), ca le-a spus Turcanu acest luau si ca el, Turcanu, s-a si gândit cum sa aplice aceasta tactica, excluzându-se bataia. Si anume, „el prevedea (în planul de "diversiune") sa organizeze în mod legionar detinutii prin sefii legionari, veniti de la Pitesti, culegerea de informatii, iar a treia perioada era, ca la îndemnul sefilor legionari, detinutii sa-i faca demascarea. Se observa ca în acest plan, mai întâi organizarea cu sefi legionari pusi de Turcanu ca sa controleze problema, dupa cum îl învatase si Sepeanu la Pitesti, când a organizat camerele celor de la munca silnica si temnita grea. Si urma si culegerea de informatii, tot ca acolo, numai faza demascarilor se prevedea sa se faca urmându-se sefii legionari, cum va proceda peste 10 ani domnul colonel Craciun la Aiud, probabil dupa cele scrise în bloc-notesul dictat de Pantiusa. Ma întreb eu, ce o fi fost scris si în cele ale lui Nemes si Sepeanu, caci doar si ei trebuia sa fi fost instruiti când au fost trimisi în teren.
Declaratiile de care tot pomenesc (si mai ales tonul lor) au fost scrise dupa trei ani de anchete. Trupa lui Turcanu a fost ridicata de la Gherla la sfârsitul lui decembrie 1951. Cerbu Ion, coinculpat, declara la pag. 585, ca în mai 1952 1-a întâlnit pe Turcanu la Jilava si acesta i-a spus ca a stat doua luni la Interne, ca a început ancheta în legatura cu actiunea de la Pitesti si ca banuieste ca aceasta ancheta s-a terminat. Îl sfatuieste însa pe Cerbu, sa aiba grija de rufele pe care tocmai le spala, caci va avea nevoie de ele înca multi ani de acum înainte. Prevedea o condamnare, dar nu si felul ei. Întrevedea atunci o detentie de lunga durata.
În aprilie-mai 1952 sunt anchetati si vreo 14 martori, dar la dosarul anchetarii cazului, declaratiile cuprinse sunt datate din 1953, iar ale lui Turcanu din 54, la trei ani dupa primele anchete. Au trecut doi ani la restul lotului si trei la Turcanu, de la declaratiile date de buna voie si pâna la acestea din urma, ticluite dupa scenariul pentru procesul care dorea sa disculpe Securitatea si sa arunce toate mârsaviile facute din ordinul ei în închisori, chiar si asupra unor victime, nu numai asupra colaboratorilor voluntari.
Într-o fraza foarte întortocheata (la pag. 434), Pop arata ca ancheta i-a luminat mintea, strecurând totusi în declaratie ca acest caracter legionar al actiunii i-a fost aratat de anchetator: „De faptul ca organizarea legionarilor a fost facuta cu scopul de a urma demascarea prin exemplu, MI-AM DAT SEAMA ÎN SPECIAL ÎN ANCHETA, ca a fost facuta în acest scop de Turcanu si nu asa cum el afirma ca este o dispozitie a administratiei, pentru a se face pregatirea prin informare a legionarilor pentru demascare". Cele doua pagini ale acestei declaratii din 5 iunie 53 sunt smulse în 2 ore si 15 minute. De altfel si la alti anchetati, daca urmarim durata anchetei si numarul paginilor scrise tot numai de anchetator si doar semnate de victima, vedem ca au fost si alte cazuri asemanatoare. Dau numai câteva exemple din ancheta nefericitului Ion Voin, tot student clujean si tot prieten cu mine, fiind amândoi din acelasi judet. Iata cum i s-au smuls declaratiile, dupa doi ani de anchete nementionate -în dosarul de judecata, numai documentele din 1953 si 54, cele ticluite ca sa justifice procesul si condamnarile, la 25 aprilie 1954. În 9 ore si 40 minute, s-au scris 2 pagini de declaratie. La 20 iulie în 5 ore, 2 pagini si jumatate, la 10 august în 6 ore si jumatate - una pagina.
Daca urmarim evolutia lui Pop Cornel în închisoare, vedem ca prima data a fost bagat în demascari prin batai dupa lista întocmita chiar de directorul închisorii, Dumitrescu. Acesta 1-a dat pe mâna lui Turcanu, la camera 4 Spital, ca sa-l bata si sa scoata de la el tot ce nu declarase la Securitate. Apoi, dupa sase luni, conform noii tactici a colonelului Sepeanu, este bagat de Turcanu la camera 2 Subsol în postura de sef legionar, ca sa-i organizeze pe legionarii din camera sa se scoata de la ei informatii, pâna în ziua când urmau sa fie reluate bataile si „demascarea". La Gherla tot Turcanu îl vâra în noua tactica lui Sepeanu, de a pune detinutilor sefi legionari controlati de el si care sa duca iarasi munca de informatii, care trebuia sa duca iarasi la demascari... Deci, în toate cazurile a fost folosit ca unealta în actiunile organizate prin Turcanu, chiar de catre organele Ministerului de Interne.
Este adevarat ca nu toti pe care a încercat Turcanu sa-i foloseasca au dovedit docilitatea lui Pop. Dar toti au sfârsit, cât a durat actiunea, fie prin a fi reintrodusi în cruntele batai, fie prin izolari demolatoare. Chinul îndelungat, în care a avut nesansa sa nu moara, cum a patit-o alt martir al studentilor clujeni, Chirica Balaniscu si chiar Octavian Alexi (colegul lui Ion Gavrila), sau alti chinuiti despre care el stia ca au murit ori s-au sinucis spre a nu vorbi ori a scapa de dureri, soarta lui Bogdanovici, la care a fost martor, Turcanu lasând înadins ca sa-1 întâlneasca aproape în agonie pentru a-1 înfricosa si mai tare, faptul ca si-a dat seama ca este amestecata si administratia închisorilor comuniste, care chiar patroneaza toate actiunile (într-o ancheta, din 15 iunie 53 - pag. 447-451, însira pe larg acest amestec) si faptul ca a vazut pe propria-i piele ca si Securitatea de afara urmareste actiunile, continuând prin cercetari suplimentare aceste „demascari", precum si firea sa de om al unui singur cuvânt, l-au facut ca atunci când s-a vazut de tot înfrânt daca a mai putut sa constientizeze asta, dupa implicarea în valul doi de demascari de la 2 Subsol, dupa ce îmi marturisise în mod alegoric prin Balada lui Doinas, ca „o fiara turbata 1-a umplut de sânge, oprind vânatoarea mistretului sau", a idealului, trece, socotesc eu, în tabara lui Turcanu.
Am citit în diversi autori ca la ultimul cuvânt si-a cerut condamnarea la moarte. Ion Gavrila Ogoreanu în cartea sa, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, îi publica fotografia, în rândul luptatorilor cazuti. Sunt de acord cu el, caci nimeni nu a fost de fier si fiecare dintre cei care am trecut prin acel infern stim ca nu toti au avut aceeasi sansa de a muri ori de a supravietui mai mult sau mai putin compromisi.
În actele asa numitului proces, dupa ce la fapte nici nu se aminteste de ordinele date de administratie, ci numai de neglijenta acesteia, „în drept" se retine în sarcina acuzatiilor... "Pop Cornel... (si urmatorii din lot) acte de teroare în grup, fapt prevazut si pedepsit de art. 1, lit. D din decretul 199/1950, deoarece prin metode huliganice, batai, torturi si alte mijloace de extreminare, au omorât si au cauzat infirmitati si vatamari grave si foarte grave la mai multi detinuti, în scopul de a compromite regimul nostru democrat popular".
Pop nu omorâse pe nimeni, cum de altfel au facut-o altii din acelasi lor si care au si declarat acest luau, potrivit actelor din cartea citata.
Procesul a avut loc de la data de 20.09.54, iar sentinta nr. 53/10.11.54 condamna întregul lot la moarte, deci inclusiv pe Pop Cornel.
Între documentele procesului, autorii nu publica si ultimul cuvânt al acuzatilor, aratând ca nu se gaseste la dosare. Nu stiu de unde a reiesit vorba ca Pop si-ar cerut condamnarea la moarte. Un singur supravietuitor al procesului, Octavian Voinea, vorbeste. El a fost coinculpat si a avut sansa de a i se amâna executia si apoi de a i se comuta pedeapsa. A fost deci martor la aceasta - pentru unii - tragedie, iar pentru altii, tortionarii care au lucrat de buna lor voie, prilej de dreapta judecata. El relateaza „socantul ultim cuvânt al lui Pop". Dupa ce arata profilul de luptator al acestuia, si torturile suferite de la Turcanu, pâna i-a fost sters creierul si distrusa vointa, îsi exprima nedumerirea cum de dupa doi-trei ani de ancheta, în care a refuzat varianta inventata de Securitate (nota mea, si Voinea a acceptat-o, conform anchetelor publicate) totusi a zis: „Am fost instruiti în cadrul Miscarii Legionare sa distrugem. La Pitesti si la Gherla n-am facut altceva decât sa punem în practica ce am învatat în cadrul educatiei legionare".
Ma surprinde mirarea lui Voinea, dupa câte stia si dupa ce a pus si pe coperta a patra a cartii sale (Masacrarea studentimii române) declaratia unui anchetator, care i-a spus pe larg ce a intuit atât de bine si Stoica Marc Aureliu, în declaratia citata de mine mai înainte (ca vom fi pusi în situatia de a lupta împotriva propriilor noastre convingeri). Profit de faptul ca Voinea scrie si pe coperta si socotesc ca dreptul de copyright se refera doar la continut, nu si la coperta, asa ca reproduc amenintarile securistului:
„Nu veti fi eroi... Veti muri când vrem noi... mai întâi va vom transforma în monstri. Apoi va vom obliga prin metodele noastre sa declarati ce vrem noi. Aceste declaratii le vom pastra ca marturii, ca acte pentru arhiva, dupa ele se va scrie istoria. Va vom pastra dosarele pâna ce veti pieri. Vom muri si noi. Istoria se va scrie pentru generatiile urmatoare dupa aceste documente (...) Prostii de azi, care sunteti voi, o veti scrie cu mâinile voastre. Tâmpii de mâine o vor confirma asa cum noi am imaginat-o în dosarele ticluite de noi..."
Cornel, saracul, a scris cum au vrut ei si a fost ucis. Cei care am supravietuit suntem datori sâ marturisim clipele pe care le-am trait si sa ajutam si pe altii sa vada prin paienjenisul actelor aranjate de securitate si fata nevazuta a lucrurilor, mascata înadins de cei samavolnici. Caci iata, o parte reala se mai poate totusi deslusi.
Recursul, cererile de gratiere, au fost respinse. În volumul citat, între documente este publicat si procesul verbal de executie, din 17.12.1954. „Capitanul de justitie, Alexandru Gheorghe, procuror militar pe lânga Tribunalul MAI, merge la Jilava, unde gaseste prezent pe lt. col. Savenco Ilarie, delegat din partea autoritatilor administrative superioare locale si tov. Kahane Moise, medicul Penitenciarului si pe tov. Gheorghiu Gheorghe, directorul Penitenciarului Jilava". A mers în celule, le-a spus condamnatilor ca a sosit momentul sa explice faptele savârsite. Întrebati daca mai au ceva de marturisit sau vreo dorinta, au declarat ca: „nu au nimic de spus". Sec, de parca ar fi vorbit toti odata în cor, desi au fost întrebati fiecare în celulele în care se gaseau. Actul vorbeste la plural, procurorul a fost în celule. Dar toti ca unul, nu mai aveau nimic de zis. I-au legat la ochi, apoi de stâlp si... foc.
Oare cine sa fi fost misteriosul colonel Savenco? Ce autoritati administrative superioare locale sa fi reprezentat? Pe tov. presedinte de consiliu popular comunal, ca asta era o putere locala? Ori mai sus, putere locala superioara - sefii de Raion, ori ai Consiliului Municipal Bucuresti, ori Regional? Dar forurile acestea erau civile si nu erau reprezentate prin colonei. Procesul verbal de executie s-a întocmit, conform uzantelor în patru exemplare, unul pentru administratia Penitenciarului, unul la Procuratura pentru Unitatile MAI si doua pentru dosarul cauzei. S-a gresit. Se mai întocmeste înca un exemplar, al cincilea pentru tov. lt. col. Savenco Ilarie si se face mentiune expresa, în manuscris ca a luat si dânsul un exemplar. Pe asta unde sa-1 fi dus martorul suplimentar care a asistat la executie, cine i-or fi fost superiorii care au dorit neaparat sa se asigure prin timis special ca sentinta a fost îndeplinita?
Plânge printre ramuri luna...
Et Ego... Îsi intituleaza Viorel Gheorghita cartea de amintiri din aceleasi locuri si timpuri. Et ego fui hinc. Si eu am fost acolo.
sursa: http://www.procesulcomunismului.com
