Situata in centrul municipiului Pitesti, Catedrala"Sf. Gheorghe" (Biserica Domneasca din Pitesti) este una dintre cele mai vechi si frumoase biserici medievale, care prin amplasament, vechime, volumetrie si frumusetea formelor arhitecturale, confera locului specificitate.
Biserica "Sfantul Gheorghe", cunoscuta si sub numele de Biserica Domneasca din Pitesti - ctitorie a domnitorului tarii Romanesti Constantin serban (1654 - 1658) si a sotiei sale - Doamna Balasa a fost inaltata in anul 1656. Acest monument prezinta o arhitectura aparte, care oglindeste rafinamentul la care ajunsese arta constructiei ecleziale in tara Romaneasca, la mijlocul secolului al XVII-lea. Legenda spune ca domnitorul a fost atat de fericit ca a scapat cu viata din mlastinile ce imprejmuiau orasul incat a decis sa ridice o biserica. De-a lungul anilor aceasta a suferit mai multe reparatii, insa forma initiala a bisericii a ramas si in prezent fost modificata.
In anul 1862, Pitestiul a fost ridicat la rang de oras domnesc de catre voievodul serban Constantin iar acest lucru a facut ca biserica Sfantul Gheorghe sa primeasca rangul de catedrala a orasului.
Intrucat reparatiile si adaugirile facute nu au stricat mult din constructia si armonia inceputului, ne dam seama ca pentru jumatatea veacului al XVII-lea, frumusetea si dimensiunile Bisericii"Sfantul Gheorghe" au insemnat un maret local, iar pentru noi, un lacas de rugaciune si un monument istoric de mare valoare, pastrandu-se si astazi.
Adresa: Pitesti, Piata Vasile Milea, strada Victoriei, nr. 7
Web: www.bisericadomneascapitesti.ro
Program de lucru: luni - duminica: 7.00 - 20.00
Sursa: CNIPT Pitesti - Centrul National de Informare si Promovare Turistica Pitesti - www.travelpitesti.ro
Istoricul Bisericii Sfantul Gheorghe (Biserica Domneasca din Pitesti)
Povestesc batranii ca Voievodul Constantin serban, strabatand Pitestiul calare pe calul sau, gata era sa se scufunde in mlastinile formate de stransura apelor scurse de pe dealuri. si atat s-a bucurat voievodul ca a scapat cu viata, incat, drept multumire, a ridicat lacas lui Dumnezeu, intarind de jur imprejur locul cu var, nisip si piatra.
Constantin serban, zis Carnul, fiul lui Radu Voda serban, in scurta lui domnie (1654-1658), ocupat mai mult cu luptele contra oastei Seimenilor rasculati, a gasit totusi timpul sa-si lege numele ca bun crestin, nu numai de capitala tarii, construind biserica unde azi este Sfanta Mitropolie a Bucurestilor, dar si de orasul Pitesti, in care a cladit, in 1656, biserica cu hramul "Sfantul Gheorghe".Cronicarul anonim arata pe acest voievod, care a domnit patru ani fara trei luni, ca fiind inteligent si stiutor a multe limbi, si ca, dupa ce si-a asezat domnia in buna intelegere cu vecinii a "a inceput a face mila mare tarii, iertand napastiile si au platit pe slujitori cu un haraciu deplin si au iertat tara de bir 3 luni, si au iertat dorobantilor si calarasilor dismu si oeritul si a imbracat pe toti cu postav bun... judecati drepte facea si mila din destul, pre nimeni nu obidia, ci blandete si cu cuvinte dulci pre toti ii mangaia si... au facut manastiri si biserici cu Doamna Balasa si alte multe bunatati si odoare scumpe au facut...".
Toate acestea s-au facut in rastimpul Seimenilor rasculati si a certurilor cu principele Ardealului, Racotzi. Alianta cu Racotzi si cu Domnul Moldovei impotriva lui Ion Cazimir, regele Poloniei, ii aduse in 1658 mazilirea de catre turci.
Singurele amanunte despre Domnitorul serban fiind cele de mai sus, in mod firesc ne intrebam ce anume l-a putut determina sa-si lege numele sau de orasul nostru?
Pisania pastrata nu spune mai mult: "Cu vrerea Tatalui si cu ajutorulu Fiului si cu sporu Sfantului Duh, indemnatu-m-amu si eu celu ce santu dintru Domnul meu bunu si crestin, Doamna mea Balasa, miluindu-ma Bunul Dumnezeu cu cinsta scaunului parintelui meu, raposatu crestin serban Voivoda, fiind eu Domn tarii Romanesti. Aducandu-mi aminte si vazand ca toate cele lumesti santu trecatoare, nevoitu-m-am a ridica aceasta Sfanta Biserica din temelie si pana in sfarsitu, in hramul mucenicu si lauda marelui Gheorghe, sa ne fie aicia intru ajutoru, in celu lantu viacu sa ne fie in niamu ne trecutu noua si parintilor nostri in veci si s-au savarsit aceasta sfanta biserica in leatului cellu mare 7164 maiu 13, iar in leatulu de la Cristos 1656". Pisania aceasta este refacuta in 1869, sapata in piatra de Andrei Vodali, pe cand era epitrop Dumitru Petrescu.
Intrucat reparatiile si adaugirile facute ulterior - 1848, 1869, 1876, 1902, etc. - n-au stricat mult din constructia si armonia inceputului, ne dam seama cu atat mai bine ca pentru jumatatea veacului al XVII-lea, frumusetea si dimensiunile Bisericii "Sfantul Gheorghe" au insemnat un maret locas; iar pentru noi, un locas de rugaciune si un monument istoric de mare valoare.
Au fost si alti domnitori care au stat sau au trecut prin Pitesti; gestul voievodului serban Constantin si lucrarea sa trainica alcatuiesc pentru cercetator o data importanta in zbuciumata istorie a acestui oras.
Desi Pitestiul iesise din faza de sat inca din veacul al XV-lea, din cauza razboaielor, a navalirilor si molimelor, evolutia lui, de la targ la oras, se pare ca a fost lenta si de lunga durata. Fapta Voievodului serban l-a ridicat insa la rangul de oras, oras domnesc. Am gasit confirmat acest lucru in dosarul nr. 24/ 1862 al Primariei Pitesti. Ivindu-se in anul 1862 un conflict intre cele doua biserici - "Sfantul Gheorghe" si "Mavrodolu" - cu privire la intaietate, adica la dreptul de a servi de catedrala a orasului, municipalitatea Pitesti intrunita in consiliu decide ca dreptul este al Bisericii "Sfantul Gheorghe": "Considerand ca datoram toti respect raposatului intru fericire Domn roman Constantin serban Basarab Voievod, fondator al Comunei Urbane Pitesti si al acestei biserici".
Un alt document de la inceputul veacului al XIX-lea, pe vremea lui Ion Caragea (1814), unde e vorba de o plangere a ispravnicului contra unor locuitori care ar intentiona sa inchida ulita "cea prin mijlocul targului", spune: "Se cuvine ca tot pe acolo sa ramana ulita ca intr-un oras domnesc, unde si ulita fiind domneasca si a obstiei si nimeni nu poate sa o inchida" (V. Ureche, Istoria Romanilor). Reamintim ca ulita despre care e vorba e chiar strada care poarta chiar numele Voievodului serban.
Calitatea si renumele Bisericii "Sfantul Gheorghe", de biserica domneasca, au contribuit ca avantajele de care se bucura din acestpunct de vedere biserica sa se reverse si asupra slujitorilor ei. Astfel, gasim in 1817 o carte domneasca de la Pitesti, pentru scuteala,data preotilor Bisericii domnesti: "Dat-am domneasca noastra carte la trei preoti, cari sunt paznici la sfinta si dumnezeeasca bisericadin orasul Pitesti... ca sa fie acesti trei preoti si casele lor in pace si ertati de birul preotesc si de toate altele cite vor esi de lavistieria Domniei mele... ale lor drepte bucate sa fie scutite si aparate, stupii si rimatorii citi vor avea de dijmarit, si vinul ce-lvor face in sase pogoane de vie ot sub Muscel i Arges aparatu de vinariciu pentru ca aceasta mila a avut i numitii preoti de la fratiidomni de mai inainte, precum din cartile domniilor sale, ce le vazum, ne-am adeverit" (V. A. Ureche, Istoria Romanilor).
Iata si pe cantaretul Gheorghe, bucurandu-se de aceeasi scuteala prin "Cartea lui Gheorghe cintaretul de la sfinta biserica domneasca din orasul Pitestilor sud Arges, din 3 aprilie 1813": "Dat-am cartea Domniei mele lui Gheorghe, carele se afla slujind cintaret la Sfinta biserica domneasca din orasul Pitestilor sud Arges, ca sa fie scutit si aparat de dajdie, sa scuteasca si drepte bucatele lui de vinariciu si dijmarit, care aceasta mila a avut-o. ce-l vazum Domnia mea" (V.A. Ureche, Istoria Romanilor).
Ridicata in 1656, documentele ulterioare nu mai vorbesc in nici un fel despre Biserica "Sfantul Gheorghe" si abia in 1746 se gasesc cateva insemnari lasate de Neofit, mitropolitul Ungro-Vlahiei, care intreprinde o lunga calatorie in Muntenia. insemnarile au fost publicate in Jurnalul Bisericii Ortodoxe Romane in 1876 si de aici trecute in "Sinodicul Bisericii Sfantul Gheorghe" din acelasi an, o condica ce cuprinde: istoric, ctitori, inzestratori, binefacatori, reparatii etc. Dl. st. stefanescu, licentiat in Teologie, ne-a atras atentia asupra sinodicului, din care citam: "In acest oras se afla multi negustori si biserici domnesti si boieresti si negustoresti, pana la 7-8 si aici am liturghisit 2 zile. Aici se afla o biserica de piatra, domneasca, cu hramul Sfantul martir Gheorghe, care este zidita de catre prea fericitul intru pomenire Constantin serban Basarab (ctitorul bisericii mitropoliei Bucuresti) la anul de la Adam 7164, de la Hristos 1656, care este nezugravita... Din traditiune, precum m-am asigurat de la mai multi batrani, persoane de toata stima si increderea, se zice ca exteriorul Bisericii nu era peste tot tencuit, precum este astazi, ci era parte lucrat in dreptunghiu si se imita piatra cioplita, iar parte lasata netencuita, insa caramida naturala asezata cu multa maiestrie. Stilul elvetian... Amvonul bisericii, pe care s-a construit turla clopotnita, s-a construit mai in urma, dupa cum se poate observa din modul de construire ce difera in arhitectura".
Daca informatiile vor fi fost exacte, ar reiesi ca Biserica "Sfantul Gheorghe" la inceput n-ar fi fost zugravita in interior (in afara de icoanele atarnate de pereti), ca in afara n-ar fi avut tencuieli. Alternanta caramizii cu piatra da exteriorului impresia vechilor lacasuri muntenesti din veacul al XV-lea si al-XVI-lea. Ea este construita in veacul al XVII-lea si pe langa insusirile artei acestei epoci (in forma de trefla), are in plus maretia, adica proportia neobisnuita unor atari vremuri. Privind cu atentie astazi, Biserica "Sfantul Gheorghe" e formata din 3 parti distincte: altarul cu naosul pastreaza forma originala, nartexul (pronaosul) pare a fi ulterior adaugat; si pridvorul si mai aproape de noi. Partile se disting nu numai prin ornamentatia exterioara (arcade si brauri), dar si prin insasi constructia, caci nartexul este mult mai ridicat decat restul cladirii.
La inceput, biserica cuprindea altarul si naosul in forma actuala cu turla respectiva (e vorba de anul 1940); in interior, dispozitia era insa alta: cu locuri rezervate femeilor deoparte, barbatilor de alta; iar in partea de apus, adica deasupra nartexului mai stramt poate atunci, avea, in locul turlei de azi, 2 turle mai mici. De asemenea, din nartex in naos se intra prin trei spatii libere create prin cele doua coloane ce desparteau naosul de nartex - coloane suprimate apoi -. Biserica dispunea de o mica curte imprejur inchisa cu zid avand o poarta in dreptul usilor, deasupra portilor era un arc de zid. La nord biserica avea case, unde dascalii de pe vremuri invatau copiii. in 1848 se intampla o tragedie in targul nostru: un mare incendiu. in ziua de 18 august "miercuri seara, la orele 3 noaptea, a luat foc orasul Pitesti si a ars tot targul, trei mahalale si trei biserici: Sfantul Nicolae, Sfantul Gheorghe si Mavrodolu. Focul a durat 4 ore si a mistuit tot: case, pravalii, marfuri si biserici" (Marele Dictionar Geografic al Romaniei).
Bisericii "Sfantul Gheorghe" i-a ars acoperisul de sindrila si amvonul, clopotele cazand jos; restul a fost salvat. Marturie este Sinodicul care, la pag. 17, descrie cum negustorii si-au salvat marfurile introducandu-le in biserica.
Confirmarea focului si a pagubelor suferite de biserica am gasit-o intr-o jalba data Primariei in 1864 de catre preotii: protopop Gheorghe Economul si Sandu Duhovnicul. Primul se gasea in acel moment (1864) in al 40-lea an de slujire la biserica, celalalt in al 24-lea an, deci erau preoti si in timpul incendiului.
Pana in anul 1864, afirma ei, li se servea numai venitul discului; apoi mahalagiii, cu aprobarea episcopului, le-a fixat 100 lei pe an de fiecare preot din micul venit pe care-l avea pe atunci biserica. La 1848, arzand sfanta biserica si toate pravaliile ei, a incetat si salariul. in 1864, reconstruita fiind atat biserica cat si pravaliile, ei cer 100 lei pentru trecut, iar pentru viitor ridicarea salariilor.
Dupa 1848, biserica se transforma, se innoieste. Nu numai ca este acoperita cu tabla, dar, in locul turlelor mici se pune turla cea mare de la Apus si poate pridvorul deschis. Cei 37 de metri ai turlei ii dau un aspect impunator.
in 1876 se face o noua reparatie de catre protopopul N. Constantinescu si epitropii Andrei stefanescu si D. Constantinescu.
Pictorul Gh. Stoenescu, elev al lui Tatarescu, e chemat s-o picteze; i se adauga catapeteasma inalta de 10 metri, model de sculptura in lemn, datorita unui sculptor Babic din Bucuresti, o "minunata dantela" cum o numeste T. Bobancu in "Albumul religios".
Ultima reparatie, inainte de razboi, se face in 1902 de preotul paroh Gh. Popescu, epitropi fiind Costache Dumitrescu si P. D. Musetescu. Dupa razboi, in 1924, s-au mai facut usoare reparatii de preotul paroh Marin Preotescu. Dupa cum s-a vazut din 1656, data ctitoririi, s-au scurs 100 de ani fara sa mai aminteasca de ea documentele timpului.
Calatoria mitropolitului Neofit in 1746 constituie - prin descrierea ce face bisericii - o adevarata descoperire a unui monument istoric, o ridicare a ei in vazul orasenilor si a tarii intregi. De la aceasta data importanta ei creste si inceputul veacului al XIX-lea ii va acorda meritata atentie. Domnitorii o considera biserica domneasca, iar slujitorilor li se recunosc diverse scuteli (scutiri). Insemnatatea acestui lacas reiese si din marele numar de preoti care o deservesc, astfel: la inceputul veacului al XIX-lea sunt trei preoti, iar in 1817, prin interventia episcopului de Arges, se adauga inca un preot si un diacon: "...fiindca iubitorul de Dumnezeu Sfintia Sa Episcopul de Arges ne-a facut aratare, ca dupa trebuinta ce are aceasta sfinta biserica am mai orinduit acolo inca un preot si un diacon si ne-a facut rugaciune a se impartasi si acestia cu privilegiul ce il au si ceilalti, am primit Domnia mea rugaciunea sfintiilor sale si hotaram ca, pe langa acei trei preoti ce se arata mai sus, sa mai tie biserica inca un preot si un diacon, care si acestia sa fie iertati de birul preotesc si cu toate altele cite vor iesi de la vistierie... 1817, iulie, 12" (V. A. Ureche, Istoria Romanilor).
Ctitorii Bisericii "Sfantul Gheorghe" - Pitesti
Preotii Gh. Economul si Sandu Duhovnicul care pastoresc prin mijlocul veacului al XIX-lea in jalba catre Primaria Pitesti, spun: "Am fost atrasi sa fim preoti aci datorita privilegiilor de care eram aparati prin documentele domnesti". Atentiei deosebite de sus ii va corespunde si cea de jos, a dreptcredinciosilor care se intrec in a darui pamanturi, case, odoare etc. Se spune ca, odata cu construirii ei, Domnitorul serban Voda ar fi inzestrat-o cu importante daruri printre care si o parte din mosia orasului, fapt care incepe sa stanjeneasca pe edili in momentul cand, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, orasul se transforma fundamental. De aici legenda ca o seama de cetateni ar fi ars actele, ca sa scape orasul, cenusa fiind zidita la temelia altarului, cu ocazia reparatiilor din 1876. Acest fapt, daca va fi exact, ar putea explica lipsa unei arhive vechi; mai probabil este ca, odata cu secularizarea averilor manastiresti, i s-a luat si Bisericii "Sfantul Gheorghe" terenurile, asa ca n-a mai ramas decat cu mai multe imobile pe strada serban Voda - parte donate, parte cumparate -, care o incing la N-E ca un brau.
Imobilele donate de enoriasi sunt: in 1806 de catre Manda Nic. Tabacu; in 1807 de Hristea Nicolau; in 1809 de Safta Dumitrescu, in 1822 de Smaranda Mantu etc., in afara de cele cumparate de epitropie. Ca inzestratori citam pe Tinca Patru si Velicu Patru cu un potir de aur si de argint in 1795; Hagi D. Petrescu cu o cruce de aur in 1870; Constantin Angelescu cu o cruce de argint cu raze de aur in 1873; Elena Morait cu doua sfestnice de argint in 1876; Iancu Raicoviceanu cu doua sfestnice imparatesti in 1874; fratii stefan Hagi Nicolau cu candelabrul cel mare cu 48 de lumini in 1878; Maria Nicolopol cu o candela mare in aur si argint in 1879; Alexandrina si Mihalache Ionescu cu icoanele imparatesti argintate in 1908; Nae Popescu cu sfestnice de alama in 1911; Polixenia si stefan Steriade cu policandrul cel mic in 1925. De asemenea, Amelia si Anton Ionescu, I. Coculescu, fratii Popescu etc.
In ceea ce priveste cartile sfinte, biserica poseda unele de pret prin vechimea lor. Ele sunt trecute in inventarul bisericii.
Biserica salvata de la demolare
Dupa demolarea Bisericii "Sfantul Nicolae" din Pitesti numita si "Biserica cu ceas" (caci avea un ceas sus, la clopotnita), au venit utilajele - tancuri, escavatoare si tractoare, la Biserica Domneasca "Sfantul Gheorghe" pentru demolare.
La acea data personalul bisericii era urmatorul: Pr. Marin S. Diaconescu - preot paroh (acesta si-a cerut pensionarea care i s-a si aprobat), Pr. Marin Braniste - preot II (care a luat si parohiatul), Ion Costelian - cantaret. Acestia din urma au fost repartizati cu scriptele la parohia vecina, "Mavrodolu".
Sub presiunea comunistilor s-a facut un Proces-verbal prin care preotii, in afara de preotul Marin Braniste, au scris ca: "daca autoritatile considera ca este necesara demolarea Bisericii Sfantul Gheorghe, suntem de acord".
Preotul Braniste s-a dus in aceeasi zi la Bucuresti sa intervina pentru salvarea lacasului de cult. Conducerea Judeteana de Partid era divizata in aceasta problema. Presedintele Sandu era pentru mentinerea Bisericii, iar vicepresedintele Ghigiu era cel mai infocat sustinator al demolarii ei. Multi altii erau de partea lui.
Preotul Marin Braniste s-a dus direct la vrednicul de pomenire patriarhul Justinian Marina. Era seara si Prea Fericirea Sa isi facea plimbarea prin parcul Patriarhiei cu un monah insotitor. Calugarul de la poarta nu l-a lasat pe parintele Braniste sa intre "ca asa are ordin". Preotul Braniste insa, s-a dus pe cealalta parte a parcului si a sarit zidul cu reverenda pe el. Parintele Patriarh vazand pe cineva escaladand zidul pe-nserat, s-a speriat putin si a intrebat strigand tare: "- Cine e?" Preotul a raspuns: "- Eu sunt, Prea Fericirea Voastra, preotul Marin Braniste de la Pitesti". "Vino incoace si spune-mi ce doresti!?" zise Patriarhul.
Mentionam ca preotul Marin Braniste ii era cunoscut Parintelui Patriarh inca de la Seminarul din Ramnicul Valcea, cand prin 1935 seminaristii de la Curtea de Arges au fost mutati pentru un an la Valcea. Directorul de atunci, Chirita, era liberal si taranistii i-au desfiintat Seminarul. Preotul Braniste, fiind premiant, dar si noua copii la parinti, a fost scutit de taxa. De altfel, familia Braniste era indeobste cunoscuta, fratele parintelui, Preotul Ene Braniste era cunoscut ca fiind unul din cei mai mari liturgisti ortodocsi.
Parintele Marin Braniste i-a spus: "Prea Fericirea Voastra, la Pitesti s-a demolat Biserica Sfantul Nicolae si au adus tancurile sa o demoleze si pe a noastra, Biserica Sfantul Gheorghe". Patriarhul a raspuns: "Mai, fir-ar sa fie, rau si-a bagat dracul coada acolo, hai la cancelarie".
Acolo a dat un telefon lui Bodnaras si, in cele din urma, s-a dat ordin la Partid la Pitesti sa se stea pe loc, ca va veni o comisie acolo. Au venit vreo 7 tovarasi de la Monumente Istorice, de la Departamentul de Culte, de la Comitetul Central, Conducerea Partidului de la Pitesti etc.
Dupa discutii - pro si contra - s-a hotarat ca "acest singur monument istoric al Pitestiului sa nu se demoleze, si Monumentele Istorice, statul in speta, sa o readuca la forma initiala". Si, intr-adevar, intre anii 1964-1968 "Monumentele Istorice" cu arhitectul Alexandru Bals au restaurat biserica.
In aceasta situatie aflandu-se biserica, in 1968, am fost numit preot II, eu, Constantin Grigorescu. Am intervenit cu "oameni grei" din conducere, si biserica din muzeu, cum se preconiza sa ramana, a redevenit biserica obisnuita de mir, ea fiind foarte indragita de pitesteni si admirata de turistii si peregrinii romani si straini. Marturii avem in doua carti de onoare: una pentru vizitatorii romani si alta pentru cei straini. Au semnat in cea din urma: americani, englezi, chinezi, japonezi, francezi, germani, rusi etc.
Sursa: www.bisericadomneascapitesti.ro
